Din nefericire, nu am mai avut posibilitatea să-l întâlnesc personal pe Părintele Ghelasie. Am aflat de el de la Florin Caragiu, pe care l-am cunoscut de abia la scurt timp după plecaea Părintelui dintre noi… Din cărţile primite cu mare generozitate de la Florin, am descoperit un gânditor de mare profunzime şi originalitate, şi în plus, care răspunde destul de clar şi răspicat (deşi uneori în exprimări un pic ermetice) la nişte întrebări care mă frământă de ceva timp…De mulţi ani am simţit atracţia de a studia şi proiecta automate în versiunea lor extremă, de programe de calculator, cu un număr imens de stări posibile. Am fost fascinat de complexitatea şi posibilităţile remarcabile ale programelor, care depăşesc cu mult capacităţile umane de calcul. De aici a fost doar un pas către curiozitatea de a vedea cât de departe se poate merge pe drumul construirii unei maşini, a unui robot care să se comporte ca un om, o aşa numită inteligenţă artificială (IA)...
Ceva îmi spunea însă că omul are ceva în plus, acel chip şi acea asemănare... Cred că voiam să înţeleg ce înseamnă acestea, ce lipseşte unui robot ... Îmi doream să cunosc un teolog cu care să pot discuta aceste lucruri. Am căutat şi cărţi sau scriitori creştini ortodocşi care s-au preocupat de acelaşi întrebări.
Iată că deodată, la scurt timp, am descoperit doi gânditori care au mai multe în comun: sunt din aria ortodoxiei, au avut o viaţă chinuită de suferinţe şi, cel mai important, au câteva idei similare, care, în plus, mi-au adus un început de răspuns la întrebările mele. Este vorba, de Mihail Bahtin şi de Părintele Ghelasie. Primul este un filosof, filolog şi critic literar rus, care a trăit în cea mai mare parte în prima jumătate a secolului trecut, a avut o boală cumplită (mielită), a fost persecutat în perioada comunistă, neavând drept de a scrie pentru o perioadă (scriind sub alte nume) şi care este acum foarte apreciat, poate că chiar mai mult în Statele Unite (unde a fost descoperit de circa 30-40 de ani) decât în Europa. De el am aflat întâmplător, acum câţiva ani, de la o profesoară de la Universitatea din Simferopol (Crimeea), care mi l-a recomandat în legătură cu studiile mele despre metafore. Atunci n-am dat multă importanţă, crezând că nu a fost tradus în română, însă, în contextul unui proiect de cercetare la care am participat la Philadelphia, am văzut că este citat la loc de cinste..., ceea ce m-a făcut să mă interesez de ceea ce a scris...
Cel de-al doilea gânditor este cu mult mai puţin cunoscut în străinătate, a murit de curând, a suferit şi el cumplit..., este vorba, bineînţeles, de Părintele Ghelasie. Şi cu el lucrurile s-au întâmplat oarecum similar: Imediat după revoluţie am cumpărat o carte a lui, care mi s-a părut că are multe de spus. Este vorba de „Isihasm, Dialog în absolut”. Poate că atunci nu eram pregătit pentru a trece de limbajul lui, greu de urmărit, din această carte..., aşa că am răsfoit-o şi am pus-o alături de multele cărţi pe care mi-am propus să le citesc cândva. Mi-am adus aminte de ea atunci cînd Florin Caragiu mi-a zis de el şi mi-a dat câteva cărţi despre el...
Să trecem însă la ceea ce zic eu că-i leagă mai profund pe cei doi decât întâmplările vieţii... La amândoi am găsit idei oarecum asemănătoare referitoare la problema limbajului, care a fost şi unul din subiectele predilecte ale filosofiei secolului al XX-lea. Eu am ajuns la această problemă pe drumul pe care l-am parcurs de mai mulţi ani prin inteligenţa artificială. Alături de conştiinţă, intuiţie şi creaţie, limbajul este o trăsătură definitorie a naturii umane, şi, totodată, toate sunt obstacole către obţinerea unui surogat de natură umană prin tehnologie.
Structuralismul, una din paradigmele predominante în secolul trecut, nu numai în lingvistică ci şi în multe alte domenii, a susţinut posibilitatea descrierii limbajului prin structuri fixe. De aceea probabil, Saussure, iniţiatorul structuralismului, refuza să considere limba vorbită, ca fiind în permanentă schimbare, în favoarea limbii scrise, cu caracter stabil. Pe de altă parte, tot el afirma caracterul pur arbitrar al cuvintelor, văzute ca semne, ca o formă arbitrară. Concepţia structuralistă se încadrează în direcţia (neo)pozitivistă care încerca să reducă totul la descrieri independente de subiectivitatea umană şi, mai ales, de o influenţă religioasă. Metafizica şi religia sunt considerate de pozitivişti ca etape în istoria omenirii către idealul în care totul este bazat pe ştiinţă, ca model având matematica şi fizica.
Un pasaj din Părintele Ghelasie care m-a făcut să fac o asociere cu reacţia mea de respingere a unor idei structuraliste este cel în care el spune: „DUMNEZEU nu Creează Structuri, ci direct FORMELE- ÎNTREGURILE (care au de la sine părţile-structurile)”. (Ghelasie Gh, Chipul Omului, Colecţia Isihasm, 2003, p.7)
Ideea unui întreg apare apare şi la alţi filosofi, adepţi ai holismului. Un exemplu drag mie este Constantin Noica, care, în „Scrisori despre logica lui Hermes”, face o distincţie între „logica lui Ares”, care disecă, împarte, şi „logica lui Hermes”, care păstrează permanent întregul... De fapt, structuralismul este astăzi contrazis de mulţi gânditori, unii dintre ei grupaţi în curentele poststructuralist şi postmodernist.
Părintele Ghelasie nu este însă doar un simplu holist sau un gestaltist. El analizează formele create şi remarcă faptul că ele nu sunt manifestări, umbre ale Divinului, ci Creaţia este „VORBIREA Lui DUMNEZEU… Revelaţia Biblică este TAINA DIALOGULUI” (ibidem, p.9)
Rolul central al limbajului, al dialogului, îl pune pe Părinte alături de Mihail Bahtin, creatorul dialogismului şi totodată considerat un postmodernist înainte de Derrida. Pe de altă parte, sunt mai multe voci care consideră că ideile lui Bahtin exprimă concepţii teologice creştin-ortodoxe deosebit de profunde, fiind chiar scrise cărţi pe această temă. De exemplu, el spune: „unde începe conştiinţa, acolo începe şi dialogul” (Bahtin, M., Problemele poeticii lui Dostoievski, Ed. Univers, 1970, p. 41).
Inteligenţa artificială poate fi văzută ca un apogeu al pozitivismului. Ea este un domeniu în care se încearcă să se construiască programe de calculator care să imite omul prin reprezentări simbolice şi raţionamente formale efectuate asupra acestora. Unul din principalele ei scopuri a fost dintotdeauna scrierea de programe de calculator care să înţeleagă limbajul vorbit de oameni. Limbajul este văzut ca un sistem de semne, descriptibil formal, în logica matematică. Semantica, înţelesul cuvintelor şi textelor, caută pentru fiecare cuvânt sau propoziţie corespondente în lumea fizică sau mentală. Scopul oricărui program de înţelegere a textelor este de a reduce orice propoziţie la descrieri într-un limbaj ideal, de „reprezentare a înţelesului“. Putem spune că limbajul în inteligenţa artificială este văzut ca o modalitate de descriere a înţelesurilor, a raţionamentelor.
Eşecul parţial al inteligenţei artificiale în privinţa prelucrării limbajului este justificat, după părerea mea, de gânditori ca Bahtin sau Derrida, care afirmă că nu este nimic în afara textului. Care, adaug eu, nu este altceva decât o materializare a limbajului, a unor FORME-ÎNTREGURI (cum spune Părintele). În aceeaşi linie se poate considera, cred eu, şi afirmaţia: că „noi eronat considerăm 'Limbajul' ca 'vehicul' al Gândirii, căci, în fond, Gândirea este 'vehiculul' Limbajului în Sine Fiinţial” (Ghelasie, Gh., Dialog în Absolut, Editura Axis Mundi, 1992, p. 134).
Mai mult, la fel ca Bahtin, Părintele Ghelasie pune dialogul la loc central; „Mistica pur Creştină este 'Dialog' Dumnezeu şi Creaţie, nu 'monolog panteist' de 'absorbire' într-o Fiinţă singulară Absolută. … Limbajul este 'Esenţă Dialogală', pe când Gândirea este 'esenţă monologală'” ….. Limbaj înseamnă 'Convorbire'. … Convorbirea nu este 'fărîmiţarea în părţi de Sine', ce face Limbajul net deosebit de Gândire ce este 'părţi-niveluri de sine'” (ibidem, p. 129).
Tot în călătoria mea în lumea inteligenţei artificiale, acum câţiva ani mi-am pus întrebarea dacă se poate vorbi de o psihologie a roboţilor. Răspunsul care l-am găsit după mai multe întrebări este că, poate, principalul element care îl deosebeşte pe om de un robot este conştiinţa. De exemplu, deşi există încercări de a realiza roboţi cu conştiinţă, rezultatele sunt cu totul inexistente (una din aceste încercări este desfăşurată la laboratorul de robotică de la M.I.T. – Massachussets Institute of Technology, unde există un proiect care îşi propune să creeze roboţi cu inteligenţă încorporată, ca precusoare a conştiinţei şi, interesant, există în acel colectiv şi un teolog care îşi pune întrebări referitoare la rolul preocupărilor de natură religioasă în acest context).
Părintele Ghelasie mi-a rezervat şi aici o surpriză, răspunzându-mi neaşteptat la întrebările mele, mai mult, el legând conştiinţa de limbaj: „conştiinţa în Sine este Limbaj, nu Gândire” (ibidem, p.127) sau „esenţa Conştiinţei este Limbajul, nu Gândirea” (ibidem, p.128) sau: „Cât LIMBAJ are Omul atâta are şi CONŞTIINŢĂ şi apoi o anumită capacitate de Raţiune şi Memorial.” (idem, Chipul Omului, p. 12)
Mai mult, el se referă clar chiar la roboţi: „Se face mare paradă de „limbajul Minţii”, până la 'limbajul mecanic-robotic' (al maşinăriilor şi aparatelor), dar trebuie deosebit net şi clar Adevăratul LIMBAJ al CHIPULUI de Om, de 'reflectările' de LIMBAJ (Raţiunile, senzorii, memoriile mecanice)” (ibidem, p.13).
Este foarte interesant în concepţia Părintelui Ghelasie că pune limbajul (ca Limbaj, cu literă mare), înaintea Gândirii. Aceasta este o inversare a raportului din inteligenţa artificială, în care limbajul era redus la gândire, se încerca trecerea de la limbaj, ca o secvenţă de semne lingvistice, la o reprezentare a înţelesului, a gândirii.
Părintele dă chiar şi o explicaţie: „doar Limbajul are acces la Fiinţă, pe când Gândirea este doar în 'afara Fiinţei' …Gândirea 'trebuie' să devină 'Limbaj', altfel simte că-i lipseşte 'împlinirea'. Gândirea fără 'concretizarea' Limbajului rămâne o 'imaginaţie' în 'gol'” (idem, Dialog în Absolut, pp.130-131)
Aceste rânduri ne fac să ne clarificăm diferenţa între om şi un robot: Este vorba de accesul la Fiinţă, care este una din capacităţile umane, care nu e clar cum poate fi simulată pe un calculator. Pentru a fi însă corect, vreau să evidenţiez că nu trebuie să blamăm preocupările de a construi maşini care să facă cât mai mult din ceea ce facem noi. Această preocupare nu este decât o manifestare a necesităţii noastre definitorii de a crea... Ce trebuie să avem grijă este să nu cădem în păcatul de a ne considera capabili de a fi ca Dumnezeu... (v. Fac. 3, 5) Dacă ne propunem doar să creem instrumente, ustensile, prelungitoare ale minţii noastre, nu cred că facem decât ceva util, care ne poate ajuta, de exemplu, să beneficiem de posibilitatea de a avea acces, prin web şi programe de genul Google, care beneficiază de pe urma cercetărilor de inteligenţă artificială, la tot ce se gândeşte, de a comunica, de a forma comunităţi virtuale pe tot globul.
Prof. Dr. Ştefan Trăuşan-Matu
Facultatea de Autonatică şi Calculatoare
Universitatea „Politehnica” Bucureşti
(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 202-208)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu