Chilia de la stupi
„Iată israelit fără vicleşug”, iată om fără de răutate, iată creştin, iată român plin de bunătate, de simplitate şi iubire. Acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte pomenindu-l pe părintele Ghelasie.
Împrejurările în care ne-am cunoscut scapă exactităţii memoriei şi, ca în toate întâlnirile mari din viaţă, ţin de Pronia dumnezeiască, ce nu se cuvine a fi ispitită. Un student teolog, astăzi ieromonahul Neofit, unul dintre ucenicii de taină ai părintelui a mijlocit întâlnirea...
Întâlnirea cu omul a fost cu totul altfel decât întâlnirea cu scrisul lui. Îmi părea a fi o nepotrivire între textul scris şi omul viu. Omul te cucerea iar textul îţi refuza intrarea în universul gândirii lui. Poate că acesta este lucrul asupra căruia ar trebui să ne oprim pentru început.
Toată lumea a remarcat bulversarea normelor obişnuite de stil şi ortografie prin sublinieri, majuscule, redundanţa unor termeni al căror înţeles este greu de prins etc. Poate că aceste caracteristici stilistice vor face cândva obiectul unei cercetări lingvistice. Din punctul nostru de vedere important este să simţim acelaşi lucru pe care l-a simţit părintele scriind astfel.
Noi, oamenii obişnuiţi, folosim cuvintele pentru a ne face înţeleşi. Dorim să ne facem înţeleşi pentru a ne afirma pe noi înşine. Când discursul nostru nu este înţeles aşa cum vrem noi ne simţim respinşi, lezaţi, neacceptaţi ca persoane. Este într-un anume fel expresia excomunicării. Din dorinţa de aprobare suntem întotdeauna dispuşi spre conformism, spre clişee stilistice, până la flatarea grosolană a ascultătorului sau cititorului. „Victima” acestui mod de exprimare este în primul rând Adevărul.
Aşa se întâmplă cu cei mulţi. Cei puţini, din ce în ce mai puţini, se comportă altfel. Sunt catalogaţi ca excentrici, nebuni, neadaptaţi, marginali etc. Şi de multe ori aşa şi este. Dintre ei se aleg, însă, marile spirite creatoare, poeta vates. Felul de a scrie al părintelui îl aşază între poeţi, între văzători, nu între versificatori. Dacă versificatorii potrivesc cuvintele ca să sune „din coadă”, ceilalţi sunt torturaţi de eterna întrebare: „Unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul?”
Aici trebuie căutat părintele Ghelasie: între nebuni sau între înţelepţi. El însuşi mărturisea: „Zic unii că sunt nebun, iar eu îi rog mereu să-mi spună unde greşesc”. Cei care au cu adevărat ceva de spus sunt în primul rând chinuiţi de spaima de a nu trăda adevărul, puritatea gândului, inspiraţia dumnezeiască. Ei ştiu ce mare răspundere au înain¬tea lui Dumnezeu şi a veşniciei. Abia apoi se gândesc, dacă se mai gândesc, la potrivirea cuvintelor după regulile comune spre a fi înţeleşi de cei mulţi. Părintele nu pare a fi dintre aceia care şi-au pus această problemă. Discursul său impune o selecţie între cititori. Cei mulţi, asemenea mie, au respins dintru început efortul de a sparge acest cod lingvistic, care asemenea unei coji dure ascunde miezul cel dulce. Cei puţini, cei chemaţi, nu s-au împiedicat în dificultăţile urcuşului şi au încercat cu sudoarea frunţii să culeagă roadele unei osteneli hermeneutice aparte. Limbajul părintelui nu se adresează celor fixaţi în formele comune, aruncă în aer comodităţile de gândire, re-construieşte mintea şi sufletul după o arhitectură de taină, după chip şi icoană. De-construcţia şi re-construcţia lăuntrică ţine de o alchimie de taină, care nu este la îndemâna oricui: „Cine vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să vină după Mine”, sau „Cine îşi iubeşte sufletul său îl va pierde...”, sau „Cine iubeşte pe tată, pe mamă, pe fiică mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de Mine”. Sunt doar câteva exemple de limbaj paradoxal, care aparţine unei paradigme neobişnuite şi se adresează doar celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut.
La părintele Ghelasie, limbajul este un test pe care îl ai de trecut ca pe un examen. Îţi dă de gândit; nu ţi se des-taină ci se în-cifrează, nu se des-făşoară ci se în-făşoară, te obligă la efort şi dacă eşti leneş rămâi pe alături de drum. Cine nu are destulă credinţă rămâne cu logica. Credinţa are logica ei, pe când logica poate funcţiona fără nici o credinţă. Cine caută adevărul nu se va lăsa intimidat nici de majuscule, nici de sublinieri, nici de grafia surprinzătoare, ci se va lăsa modelat el însuşi de limbaj. Discursul părintelui nu se adresează omului care suntem, iubitor de limbaj de lemn, de clişee comode, ci se adresează omului care putem fi, după măsura bărbatului desăvârşit, se adresează omului înnoit prin apă şi prin duh, se adresează omului ceresc, nu celui pământesc.
Părintele era puţintel la trup şi cuvântul lui era desprins de cugetul trupesc. Bine, veţi zice, atunci de ce atâta importanţă acordată alimentaţiei? Simplu, pentru că nici hrănirea nu este trupească, cum se crede îndeobşte. „Diavolul umblă ca un leu căutând pe cine să înghită.” Dumnezeu Însuşi se lasă mâncat în Euharistie. Mama îşi mănâncă copilul de drag, iar cel ce urăşte şi-ar sfâşia duşmanul în bucăţi. Fiecare dintre noi atunci când iubim sau urâm ne mâncăm unii pe alţii. Poţi gusta şi poţi devora, te poţi împărtăşi sau poţi sfâşia. Încă se pot mânca şi zilele omului. Cine se gândeşte că aceste lucruri au legătură cu mâncarea propriu-zisă se înşeală. „A mânca” este în viziunea părintelui un act duhovnicesc. Toate acest cuvinte descriu atitudini ale sufletului. Prin urmare trebuie să înţelegem interesul acordat alimentaţiei ca având o semnificaţie simbolică.
ADN-ul şi ARN-ul din celulele noastre se construieşte din ceea ce mâncăm. Dar sufletul nostru nu se zideşte din ceea ce gândim? Precum îţi este credinţa aşa îţi este şi viaţa. Cei care consideră alimentaţia ca fiind trupească, materială, sunt foarte atenţi cu ce mănâncă pentru a nu se îmbolnăvi, pentru a trăi mult şi ei ar putea fi contrariaţi de moartea prematură a părintelui uitând că „plăcută este înaintea Domnului moartea cuvioşilor săi”. Nu viaţa îndelungată este scopul hrănirii cum crede omul de rând, precum nici scopul postului nu este silueta, ci toate sunt chip şi icoană, după cum zicea părintele. În tradiţia românească se crede că pe fiecare bob de grâu este însemnat chipul Domnului Hristos. Iar zdrobirea grâului şi transformarea lui în pâine sunt chip al Patimilor, al Jertfei dumnezeieşti pentru viaţa lumii. Moartea părintelui ne vorbeşte prin ea însăşi despre înţelesul de taină al hrănirii.
Cele văzute grăiesc despre cele nevăzute.
Ne-am oprit numai la aceste două aspecte ale mărturiei părintelui: cuvântul şi hrana, convinşi fiind de legătura profundă dintre ele. Pentru noi, creştinii veacului (post) modern afectaţi deopotrivă de derapajul limbii spre Babel, de pierderea şi confuzia sensului cuvintelor (vechii greci foloseau pentru „sens” termenul „dynamis” care înseamnă „putere”), cât şi de produsele alimentare destructurate prin ingineria genetică, abordarea simultană a celor două teme are tâlcul ei. Suntem loviţi de acelaşi rău pe două planuri:
1. Sufletul este infestat prin manipularea limbajului, expus „eurilor” ereziilor camuflate de „corectitudinea” politică şi de prăbuşirea sistemului imunitar al comunităţii ecleziale, care nu mai poate identifica şi neutraliza viruşii noetici, (sida se manifestă nu numai fizic ci şi metafizic) fapt care afectează metabolismul tradiţional al Scripturii şi al dogmelor. În acest fel sufletele nu se mai pot dezvolta în sânul Bisericii şi nu se mai pot naşte la vreme şi nici creşte spre mântuire.
2. Trupul, templul Duhului Sfânt, este slăbit şi îmbolnăvit de produsele modificate genetic – adevărate erezii ale ştiinţei fără Dumnezeu – fiind redus la neputinţă, incapabil de efort duhovnicesc şi intelectual. Din Templu ajunge peşteră de tâlhari, lăcaş al patimilor. În U.S.A. statisticile spun că există o epidemie de obezitate: 30% dintre americani fiind obezi, alţi 30% supraponderali iar dintre cei 40% rămaşi nu ni se spune câţi sunt sănătoşi.
Acesta este „paradisul” care ni se pregăteşte, sub pecetea numărului fatidic 666.
Pâinea pustnicească propusă de părintele Ghelasie ne fereşte de economia de piaţă, pecetluită prin codul de bare, deja omniprezent, la fel cum limbajul tradiţional al Bisericii, şlefuit de cugetarea părinţilor de azi şi de ieri, ne păzeşte de bâlciul deşertăciunilor lumii (care abundă în literatură, filozofie, artă etc.)
Cuvintele cheie ale oricărui text semnat de părintele Ghelasie sunt „chip şi icoană”. Este puţin probabil că părintele s-a gândit că în limba greacă eikonizo nu înseamnă numai „a picta icoane” după cum sugerează acest verb, derivat de la eikon „icoană”, ci înseamnă şi „a descrie”, a dăltui icoane din cuvinte, din materia limbii. În acest sens părintele Ghelasie a fost un iconar, un sculptor, un artist al icoanei de suflet întru bunătate, simplitate, voioşie. Însuşi numele părintelui „Ghelasie” vine din grecescul gelos, care înseamnă „rîs, voioşie”, iar „Gheorghe” vine de la ge-orgos „lucrător al pământului”, la origini fiind un ritual de închinare, un sacerdoţiu, de unde şi „Pop-escu” adică „al popii” cum se zice la moldoveni sau „fiul popii”, cum a şi fost cu adevărat. Puţini ştiu că numele întreg al părintelui era Ghelasie Gheorghe Popescu care ar însemna aşadar: vesel lucrător al firii pământeşti ca preot.
Fratele Ioan
Sfânta Mânăstire Oaşa
(text publicat în postfaţa volumului Ierom. Ghelasie Gheorghe, "Scrieri Isihaste", ed. Platytera, Bucureşti, 2006, pp. 421-426).
vezi şi:
Prof. Ioan Pătrulescu - Conferinţa susţinută în martie 2008 la Timişoara (Everghetinos)
Asculta mai multe audio Diverse
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu