D-lui Monah Valerian Dragoş,
Nu mă pricep la scris, dar încerc să scriu câteva rânduri, relatând cât se poate mai exact, anii, lunile şi zilele, în amintirea celui ce a fost şi este în eternitate… Părintele POPESCU GHELASIE. Îmi cer scuze de la început de greşelile de ortografie şi frazele compuse. Dumneavoastră alegeţi numai ce trebuie şi ce consideraţi din ceea ce vă scriu.
Mă numesc Romulus, actualmente cu domiciliul în Alba Iulia str. Apulum, nr. 7, Bl. Ac 24, apt. 4, jud. Alba.
L-am (cunoscut) pe părintele Popescu Gheorghe între anii 1967-1970, fiind angajaţi amândoi la acelaşi spital – Spitalul Unificat Abrud, unde lucrasem ca asistent medical la Secţia de boli contagioase, iar tânărul Popescu Gheorghe lucra ca asistent medical la laboratorul spitalului.
Tânărul Gheorghiţă era cu totul aparte, era un bun profesionist, foarte amabil cu toată lumea, foarte inteligent şi tot odată foarte isteţ. Locuia pe o vale numită Bâdea, cam 600 m distanţă de spital sau poate chiar mai mult, la o femeie cu numele Maria. Se spunea că a fost călugăriţă. Locuia într-o cămăruţă sărăcăcioasă, dar foarte curată, avea o candelă aprinsă tot timpul şi icoane cu Maica Domnului şi cu Domnul Iisus, care-i împodobeau locuinţa. Avea multe cărţi cu rugăciuni. În vizitele pe care i le făceam (mergeam de multe ori de la serviciu împreună) acasă, mă servea cu ardei copţi, ciorbă de urzici, sau ceva fructe. Postea tot timpul. De multe ori îl întrebam cum poate să postească tot timpul, la care îmi zicea că este foarte simplu pentru el. „Ce ştii tu, păcătosule?”
Ţin să menţionez că m-am împrietenit cu el din prima zi când l-am cunoscut. Eram un tânăr mai retras, îmbrăcat simplu, orfan (tata decedat în timpul războiului). Poate şi de aceea a acceptat prietenia mea.
Cu toate că tânărul Popescu era de o corectitudine ireproşabilă, organele de partid, probabil, şi securitatea au început să-i facă şicane, întrebându-l de ce posteşte, de ce nu se căsătoreşte, trimiţând tot felul de tinere la el în laborator pentru a-l corupe sau a-l acosta pe stradă. I s-a propus să se mute de la acea femeie, oferindu-i-se o locuinţă în oraş, dar a refuzat toate aceste oferte şi a rămas în continuare la acea femeie, care era şi infirmieră la spital.
Pe atunci, directorul spitalului era un conferenţiar venit din Cluj pe numele Borza Zena, un mare chirurg (fără partid). Auzind de cele ce i se întâmplă tânărului Popescu, a interzis tuturor organelor să-i mai facă vreun rău şi aşa a fost lăsat în pace o perioadă de timp. Dar mereu îmi spunea că este urmărit.
În concluzie vreau să spun că tânărul Popescu era iubit şi stimat de toţi medicii şi aproape de întreg personalul spitalului. În continuare vreau să arăt că m-am ataşat foarte mult de el, orice probleme aveam chiar şi intime i le spuneam lui, la care ştia să mă îndrume sau să-mi dea un sfat înţelept, şi am început să-l iubesc ca pe un frate.
În zilele libere mă lua cu el, pe ascuns, să nu ne ştie nimeni şi plecam 2-3 zile la Sfânta Mănăstire de la Râmeţ. Acolo l-am cunoscut şi pe părintele Arsenie. Menţionez că tot timpul cât stăteam la Sfânta Mănăstire nu îl mai vedeam pe tânărul Popescu, ci doar în ziua când trebuia să ne întoarcem la spital. Acolo mi-a mărturisit că de mic copil visul lui este să ajungă călugăr.
De atunci viaţa mea s-a schimbat, m-am căsătorit cu o femeie credincioasă, am început să fac numai progrese de la un an la altul. Am lucrat împreună cu soţia în străinătate, unde am câştigat foarte bine, mi-am construit casă, maşină etc. Tot ce am cerut de la Dumnezeu am primit, sau chiar mai mult. Tânărul Popescu mi-a zis că nu mă uită şi mă pomeneşte în rugăciunile lui.
O perioadă de timp nu am mai ştiut de el, eu am plecat în străinătate, iar el a plecat de la Spitalul din Abrud.
La venirea mea în ţară într-un concediu, m-am spovedit şi împărtăşit la Catedrala din Alba Iulia, la Părintele Romică actualmente Î.P.S. Serafim, care mi-a spus că îl cunoaşte bine pe părintele Popescu şi este la Sfânta Mănăstire Frăsinei. I-am mulţumit din inimă părintelui şi am plecat la Sf. Mănăstire Frăsinei unde l-am găsit pe ieromonahul Ghelasie Gheorghe. Mărturisesc că părintele Romică mi-a vorbit cu mult drag de Părintele Popescu. Era pe timpul comunismului şi ştiam că sunt urmărit la tot pasul, mai ales că lucram şi în străinătate.
În urmă cu 3 ani, mi s-a făcut o plagă la urechea dreaptă, am făcut o biopsie la care a reieşit că este cancer. Am fost la Spitalul Militar din Bucureşti, unde mi s-a zis că trebuie să mi se facă ablaţia urechii, adică să-mi taie o parte din ureche. Nu m-am lăsat şi am plecat la Constanţa. Gândul meu era să ajung cât mai repede la părintele Ghelasie, să-i povestesc ce am păţit. Şi cu acest gând am ajuns la Spitalul Militar din Constanţa, unde am dat peste un medic extraordinar, pe nume Dr. Novicin Daniel – dermatolog. Acesta mi-a extirpat cu laser partea bolnavă, adică foarte puţin din ureche, după care am plecat la Sf. Mănăstire Frăsinei, la Părintele Ghelasie. Era coadă la uşa dânsului şi a trebuit să aştept cam 15-20 minute. Am bătut la uşă, la care mi-a zis să intru, după care mi-a zis următoarele: Am ştiut că eşti tu. M-am spovedit şi i-am spus şi de boala mea, la care mi-a spus să stau liniştit, că nu m-a uitat, mi-a dat binecuvântarea. Vreau să arăt aicea că m-am vindecat complet, şi am rămas cu urechea netăiată.
Prin urmare, vreau să spun că orice problemă a vieţii am avut, am alergat la Părintele Ghelasie, poate şi de două-trei ori pe an. La întâlnirea cu el eram un alt om, adică mă simţeam uşurat, simţeam nevoia să-l ating şi ştiam că îmi va merge foarte bine.
Ultima binecuvântare a Sfântului Părinte Ghelasie Gheorghe a fost la începutul lunii aprilie 2003.
Pentru mine şi familia mea a fost un adevărat sfânt – un om al lui Dumnezeu şi va rămâne veşnic Sfântul Ghelasie de la Sfânta Mănăstire Frăsinei, la mormântul căruia mă voi închina şi ruga de câte ori voi merge la Sfânta Mănăstire.
Mărturisesc că tot timpul cât am scris aceste rânduri am fost cu lacrimă în ochi, de aceea îmi cer scuze de greşelile făcute.
Romulus Narita,
20 decembrie 2003
(text apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii Dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 185-187).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu