joi, 25 aprilie 2019

Vladimir Bykov, "Portretul Schitului Optina" (traducere din limba engleză de Florin Caragiu)



În prezent, schitul Înaintemergătorului Ioan al mânăstirii Optina servește ca punct central pentru pelerinii care vin la Optina. Și într-adevăr, atât prin aspectul său exterior, cât și prin ordinea interioară, acest loc sfânt este cu adevărat frumusețea întregii Rusii. Este suficient să ieși din mânăstire pe cărăruia care duce la schit pentru ca sufletul tău să fie cuprins de un sentiment aparte. Înaintea ta se desfășoară de ambele părți o alee fermecătoare, bogată în pini și simți instantaneu că pășești într-o lume complet diferită. Este o liniște neobișnuită, izbitoare, o pace sfântă în cel mai exact sens al cuvântului. Sunt convins că mulți nu au găsit o astfel de pace nicăieri altundeva.
Pomi fructiferi stau verticali de ambele părți, la începutul aleii. Dacă ai venit în a doua jumătate a lui iulie, privirea ta va întâlni o abundență extraordinară de mere și alte fructe. Dacă ai ajuns primăvara devreme, vei umbla în umbra unei grădini nepământești, albită de florile pomilor fructiferi. În sfârșit, aproape imperceptibil, această alee dă într-un luminiș al pădurii dese, cu copacii ei uriași, care-și întind grațios vârfurile; precum uriașii-gardieni din vechime ei te primesc la schit. Ici și colo, în liniștea profundă, cu o deosebită reverență, se întind șiruri lungi de pelerini, îndreptându-și pașii către stareți.
Cei patru sute de yarzi, distanța dintre mânăstire și schit, pot fi parcurși foarte repede, și regreți că acest drum minunat nu ține patru sute de mile. Înaintea ta, pe dreapta, întâi îți apare privirii fântâna închinată sfântului Ambrozie al Milanului. De două ori pe zi, locuitorii schitului vin aici prin porțile așezământului cu mici ulcioare de pământ, desigur pentru a lua apa necesară ceaiului de dimineață și de seară.
Câțiva pași mai încolo, înaintea ochilor îți apar sfintele porți ale schitului sfântul Ioan Înaintemergătorul; de-a lungul ambelor părți ale lor zărești două case mici, prelungite în afară cu mici verande. Prin ușile lor, aproape neîntrerupt, pelerinii intră și pleacă. Aceste două căsuțe sunt chiliile stareților. Accesul liber la ele din afara schitului este numai pentru femei. Bărbații intră să-i vadă pe părinți prin sfintele porți, printr-o intrare interioară. La chilia din dreapta, pe o laviță lungă de lângă intrare, și ocazional pe scările verandei, stă un grup numeros și eterogen, așteptându-și rândul pentru a intra în chilie. Majoritatea pelerinilor gravitează în jurul acestei chilii. O astfel de mulțime de oameni lângă chilia din dreapta se explică prin faptul că în ea, timp de mulți ani de-a rândul, au locuit doi părinți: Ambrozie și Iosif. Acest loc dinaintea sfintelor moaște ale schitului posedă însușiri miraculoase.
Pe lângă propriile mele experiențe relativ la aceste sfinte ziduri  am petrecut zile întregi stând aici, plin de un simțământ de mare reverență față de cei ce trăiesc în spatele pereților acestui lăcaș monastic, și în particular față de cei ce trăiesc în aceste două căsuțe curate, văruite în alb, de la poartă   știu o mulțime de oameni care au venit aici, la această pace tăcută, sfântă, minunată. Ei nu au venit aici ca să se odihnească, ci pentru a uita complet de tot ceea ce au lăsat în spate, departe, dincolo de această pădure fermecătoare, dincolo de acest drum minunat, în lumea coruptibilă cu toate grijile sale.
În acest loc experimentează un proces unic de liniștire interioară și cercetare de sine. Mi se pare că pentru prima oară, de la cei care viețuiesc aici, ei ajung să  discearnă propriul lor sine, acel sine mai intim; chiar la aceste chilii din pragul porților maiestuoase, se împlinește marele proces al reînnoirii sufletelor. Aici ele își abandonează pentru totdeauna eul lor anterior desfigurat, hidos, respingător, și pleacă oameni complet schimbați.
Nu știu de ce, lângă zidurile acestui schit, marele eveniment evanghelic al renașterii lui Zaheu a devenit ușor de înțeles pentru mine. Numai aici am ajuns să pricep ce rol enorm, în viața umană în general, și în Ortodoxie în special, este jucat de marii asceți, drepți și sfinți.
Nu numai rugăciunile pentru lumea stricăcioasă ale acestor sfinți, ale acestor asceți, ale acestor luminători strălucitori ce ard înaintea ochilor noștri cu flacăra adevărului dumnezeiesc, nu numai marea lor importanță ca ilustrări vii ale posibilității de a împlini în viață adevărul Evangheliei Mântuitorului Dumnezeiesc al lumii, nu numai ei înșiși, dar chiar și locurile lor retrase și tihnite, colibele lor, mânăstirile lor, care ilustrează atât modul lor de viață, cât și vederile și obiceiurile lor, sunt dragi și prețioase în virtutea faptului că, în prezența lor, în acele locuri unde au șezut un timp marii asceți, suntem instantaneu orbiți, ca de o oglindă strălucitoare, de o lumină atât de iradiantă, încât, dintr-o dată, pe fundalul ei, sunt proiectate toate aspectele noastre negative, toate neajunsurile noastre, toată necinstea și toată urâțenia atașamentelor noastre interioare pentru lume și poftele ei.
Se întâmplă ca și cu Zaheu, care suindu-se în pom din simplă curiozitate, imediat ce L-a văzut pe Mântuitorul lumii de la Care nu avea nevoie de nimic, către Care era atras numai prin zvonurile despre marea Sa sfințenie, despre nepământescul Său adevăr. Zaheu a fost atras către El numai de dorința omenească de a se minuna cu omenească uimire, de a venera cu venerația mulțimii, și, în sfârșit, pur și simplu pentru a înțelege Cine era El, Ce era El. Și aceasta s-a dovedit a fi un lucru absolut neașteptat pentru Zaheu. A fost de ajuns să vadă această smerenie întrupată, această blândețe desăvârșită, și, pe fondul luminii strălucitoare emanate din El, și-a văzut într-o clipă toate imperfecțiunile, toată păcătoșenia. Uimit în fața tuturor acestora, a strigat pe dată: “Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, și dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Și a zis către el Iisus: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia (Luca 19, 8-9). Tocmai un astfel de proces psihologic a avut loc lângă zidurile schitului în sufletele lui Gogol, Kireyevsky ș.a.
Imediat ce au aflat despre Optina, Domnul mi-a ajutat mie, nevrednicului, aici, sub acoperământul acestor stareți mijlocitori, să văd sfântul adevăr și înțelesul vieții, când de-a lungul câtorva zile de ședere acolo, a multor ore contemplative petrecute lângă aceste chilii-colibe ale stareților, nu mari prin dimensiuni, dar nemărginite prin spiritualitatea cuprinsă în ele, am avut prilejul să văd eu însumi  ceea ce niciodată înainte nu mi s-a descoperit, să mă căiesc în sinea mea pentru cele mai mărunte și mai grosiere fapte păcătoase. Atunci am rezolvat dintr-o dată enigma psihologică care dăinuia înaintea minții pe vremea necredinței mele, o stare stranie, inexplicabilă, care întotdeauna îmi copleșea sufletul când citeam fragmente din Cuvântul Dumnezeiesc, în prezența rugăciunii mișcătoare dintr-o biserică sau un paraclis, în timpul vizitei unor lăcașuri ale unor asemenea mari asceți ai spiritului ca sfântul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, sau la întâlnirea cu mari călugări, care erau plini de o uimitoare blândețe, de o suprafirească smerenie și dragoste.


"Pateric Carpatin. File de isihasm" (ed. Platytera, 2017). Interviu cu Florin Caragiu, directorul editurii Platytera

 
 
Rep.: La editura Platytera, pe care o conduceți, a apărut în 2018 o carte foarte apreciată și importantă pentru evidențierea unui specific românesc de spiritualitate, intitulată “Pateric carpatin. File de Isihasm”, în care sunt relatate experiențe legate de Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei și sfaturi duhovnicești ale acestui părinte îmbunătățit. Puteți să ne spuneți, în câteva cuvinte, cum a apărut această carte?
Florin Caragiu: L-am cunoscut pe Ava Ghelasie în 1991, și am trăit o adevărată revelație a paternității și filiației duhovnicești. Era ca un părinte din vechile paterice, plin de harul și cuvântul lui Dumnezeu, tăind pricinile patimilor și dăruind ucenicilor mângâiere, speranță și un simțământ al libertății întru plinătatea dragostei. Până în anul 2003, când a plecat la Domnul, am avut ocazia, în desele mele peregrinări la sfânta mânăstire Frăsinei, să fiu martor al multor întâmplări minunate și cuvinte de folos, pe care le-am consemnat în volumul Cuviosul Ghelasie Isihastul, apărută în 2004 la editura Platytera. În următorii ani, am căutat și pe alți ucenici ai părintelui sau oameni care l-au întâlnit și cunoscut și i-am rugat să îmi împărtășească din cele ce au trăit alături de Ava. Așa s-au născut încă trei volume de mărturii duhovnicești, apărute la aceeași editură. Alte surse de mărturii folosite de mine în alcătuirea Patericului Carpatin au fost Colocviile dedicate operei și personalității părintelui Ghelasie, pe care le-am organizat în mod regulat, alături de ucenicii părintelui, sub oblăduirea unor Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, precum și articole apărute în presă povestind despre minunata viețuire a acestui ieromonah cu trăire înaltă.
Rep.: Vă rog, dacă se poate, să ne menționați câteva lucruri semnificative vizavi de specificul spiritualității creștine românești descris de părintele Ghelasie în scrierile sale.
Florin Caragiu: Ca ucenic al pustnicului Arsenie Praja din munții Apuseni, părintele Ghelasie a preluat și a transmis un anume specific al spiritualității creștin-ortodoxe românești, numit și iconic. Aceasta pentru că teologia și mistica isihastă au în centru taina chipului lui Dumnezeu pecetluit în creație, care stă la baza caracterului unic, personalist al creștinismului. Rugăciunea isihastă și în general creștină au în centru ridicarea din condiția căderii printr-o viziune în care omul și creația își recapătă transparența duhovnicească, apărând ca icoane ale tainei și lucrării divine, și printr-un mod de viață ce asimilează întruparea lui Dumnezeu, împlinindu-se în împărtășirea dumnezeiască. Specificul isihasmului carpatin de care ne vorbește părintele Ghelasie evidențiază gestul iconic, care înseamnă o așezare a ființei umane, trup și suflet, în condiția filială, înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea isihastă neîncetată este privită în contextul mai larg al stării de închinare neîncetate, prin care omul își actualizează condiția sa de creație și de altar al întrupării dumnezeiești în creație, hotar de taină între lume și Dumnezeu. Nevoințele duhovnicești de despătimire au ca mediu de sporire duhovnicească și motor al dinamismului această conștiință filială cu deschidere liturgică și înrudirea iconică a tuturor făpturilor în spațiul iconomiei dumnezeiești și în orizontul vieții veșnice. Spiritualitatea creștină românească nu pune accentul pe o opoziție între spirit și materie, între suflet și corp, între om și natură, sau între om și lumea îngerească, ci pe o asumare, actualizare și valorificare a condiției lor euharistice (sensul pentru care au fost aduse la ființă de Creator) și, prin urmare, o integrare și o sporire în dialog și sinergie cu Dumnezeu.  
Rep.: Dacă este să ne referim la părintele Ghelasie, vă rugăm să creionați câteva aspecte mai importante ale viețuirii lui duhovnicești.
Florin Caragiu: Părintele Ghelasie era un om fără răutate sau viclenie, cu o mare dragoste pentru fiecare om și fiecare făptură și de o neprefăcută smerenie, revărsând în jur bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare (Gal. 5, 22-23), etc. Avea o bogată înțelegere a tuturor celor din lume, interesându-se de toate pentru a tăia cu discernământ răul și a alege cele de folos duhovnicesc, văzând cu duhul cele ascunse ale lui Dumnezeu și ale oamenilor și având o mare dorință de a împărtăși cuvântul dumnezeiesc. Prin harul lui Dumnezeu ce strălucea în el, simpla sa prezență lua cu mâna mâhnirea, depresia, atracția funestă a patimilor și dăruia acel dor dumnezeiesc ce ne punea pe cale, cu fața spre Dumnezeu. Multele nevoințe, stăruirea în rugăciuni, post, priveghere, milostenii, modul în care se dăruia pe sine cu timp și fără timp, salvându-ne din potopul patimilor în arca dragostei sale, ne-au dat un exemplu de viață neprețuit. Gândirea sa teologică și mistică e de o bogăție inestimabilă, o adevărată sinteză patristică în specificul iconic pe care l-a transmis în continuitatea unei tradiții nescrise a pustnicilor din munții Apuseni.
Interviu realizat de pr. Silviu Dionisie Marin.

vineri, 21 septembrie 2018

Cuvânt înainte la volumul "Acatistier. File de Pateric", autori: părintele Ghelasie de la Frăsinei, părintele Valerian de la Pătrunsa (editura Platytera, 2018)






În volumul de față sunt cuprinse o serie de Acatiste alcătuite de părintele Ghelasie Gheorghe și părintele Valerian, precum și Micul Pateric al Sfintei Mânăstiri Frăsinei, al părintelui Ghelasie. Acatistul și Patericul, ca forme de expresie literară a tainei creștine, vizează trezia, pe care o atrag prin rugăciuni scurte, însoțite de evanghelicul Bucură-te!, lăsat nouă de Hristos după Învierea Sa din morți, precum și prin cuvinte ale părinților îmbunătățiți, care concentrează o experiență de viață și au puterea duhovnicească de străpungere a inimii.  
Poezie în stare pură, versurile Acatistelor închipuie o scară a lui Iacob pe care suie și se coboară îngerii, sau pe care Dumnezeu se coboară la om, ca să-l înalțe la Sine. Pe lângă Acatiste închinate Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântului Duh, Maicii Domnului și Sfântului Înger Păzitor, întâlnim în această carte o serie de Acatiste Praznicale, dar și Acatiste ce ne introduc în miezul vieții de contemplație și rugăciune, cum sunt Acatistul împăcării şi iertării celor învrăjbiţi, Acatistul chipului omului, Acatistul rugăciunii neîncetate, Acatistul pocăinței, Acatistul Sfintei Împărtășanii. Am adăugat în completarea acestui volum și două acatiste ale unor sfinți, Eftimie cel Mare și Filimon, reeditate pentru prima oară în colecția de scrieri apărută la editura Platytera. Imnul icoanei Fiului încheie această doxologie poetică, revărsată din preaplinul vieții puse sub semnul Învierii.
În Micul Pateric al Sfintei Mânăstiri Frăsinei, părintele Ghelasie ne introduce în intimitatea unei mânăstiri speciale, numite micul Athos carpatin. Ne sunt prezentate pe scurt câteva modele de cuvioși părinți ce au menținut vie flacăra închinării duhovnicești în acest loc binecuvântat de Dumnezeu: Ilarion și Ștefan, Acachie ieromonahul, Sfântul Ierarh Calinic, Policarp și Lavrentie, Porfirie, Simeon Combei, Neonil Ștefan, Silvestru Duhovnicul.
În centru se desprinde figura sfântului Calinic de la Cernica, ce a instituit regula athonită la mânăstirea Frăsinei, călăuzind pe monahi în urcușul pe treptele scării duhovnicești: dorul duhovnicesc, iubirea adunării frățești și îngerescul chip al iubirii curate.
Vedem realizată o armonioasă împletire între rigorile vieții de obște, cu lepădarea de sine și cuvenita împlinire a făgăduințelor monahale, și duhovnicia de răspuns propriu, ce pune pecetea unui specific aparte. Patericul apare astfel ca icoana de inimă a vieții monahale, în miezul căreia pulsează taina paternității și filiației duhovnicești. Aceasta constituie un adevărat laborator al sfințeniei, care este împlinirea menirii omului sau nunta nașterii sale în veșnicie.
Viața monahală însăși apare ca un legământ la hotarul de taină al întâlnirii lumii cu Dumnezeu. Întreaga carte respiră de bogăția vieții isihaste a alcătuitorilor. Și ce e isihia, decât o așezare în locul dragostei de Dumnezeu și de aproapele, în gest de închinare și slujire jertfelnică, care desființează logica dominației și adversității, instaurată după căderea omului? Hristos Însuși ne-a dăruit bucuria înfierii dumnezeiești, despre care atât Acatistele, cât și Patericul de față mărturisesc cu putere, ca icoane ale ei zugrăvite în cuvânt.



Florin Caragiu