joi, 5 iunie 2014

Pr. dr. Alexandru Barna, Ediția a VI-a a Colocviului Național dedicat Personalității Isihaste a părintelui Ghelasie, M-rea Tismana, 23-25 Mai 2014


Receptarea relaţiei dintre teologie şi filosofie
Modele patristice şi situaţii contemporane



Provocarea pe care o naşte lectura textelor Părintelui Ghelasie depăşeşte miza interioară a unei simple regăsiri într-un spaţiu coerent din punct de vedere cultural şi teologic-mistic. Şi aceasta pentru că textul lucrează în tine şi te ajută să înţelegi de fiecare dată mai mult decât posibila definiţie de dicţionar a termenilor-concept utilizaţi. Regăseşti o libertate de gândire şi de expresie incomparabile care denotă în cele din urmă care este dimensiunea reală a unităţii dintre logos şi iconic în spaţiul teologiei contemporane. Λόγος şi εκών sunt în aceste texte reunite într-o serie de expresii mărturisitoare. Ceea ce îl conduce pe cititor spre o schimbare de paradigme chiar şi dincolo de nivelul intelectual. Dar surpriza celui ce aşteaptă cu răbdare să lucreze textul în el este că şi dincolo de nivelul intelectual există o anumită coerenţă. Ceva ca un reflex interior, ca o rostire în tine parcă fără de cuvinte că acolo se găsesc măcar şi numai schiţate răspunsurile mult râvnite la întrebările: care este natura relaţiei dintre teologie şi filosofie? Textele aceste sunt de natură filosofică, sau de natură mărturisitoare – teologică? Ce fel de experienţă trădează febra descoperirii unităţii dintre λόγος şi εκών? Printre căutările teologiei contemporane, ce loc poate avea reafirmarea unui discurs teologic şi filosofic despre taină? Este un astfel de discurs un simplu exerciţiu sau un pas înainte? Şi dacă este înainte, înainte spre ce acume?
A existat şi există în continuare o exilare a iconicului la periferia discursului teologic, cel mai probabil din cauza confuziei dintre iconic şi iconografic. Ca şi când icoana ar fi numai desenată în exterior, pe pereţi sau în manuscrise, nu şi numită sau rostită pe claviatura interioară a chipului pe care îl purtăm prin creaţie. Ceea ce se descoperă în textele Părintelui Ghelasie este o unitate exprimată în trecut în textele Sfinţilor Părinţi şi reimprimată în mentalul căutătorului de adevăr şi de sens de astăzi. Chiar dacă limbajul diferă, chiar dacă vorbim de o reformulare filosofică contemporană a unei experienţe mistagogice, aceeaşi chemare spre unitatea dintre iconic şi logos persistă fără încetare în aceste texte noi, ca şi în cele vechi.
În literatura patristică relaţia dintre filosofie şi teologie se încadrează într-un tipar care respectă de fiecare dată ierarhia dintre cuvântul omului şi cuvântul revelat. Cuvântul revelat are o forţă şi un mesaj care depăşeşte prin natura sa cuvântul omului. Cuvântul revelat este o prezenţă în viaţa omului care prin acceptarea Revelaţiei se împărtăşeşte de Cuvânt şi primeşte putere. Cuvântul omului, în schimb, însumând prin această expresie toate încercările de sistem filosofic de care antichitatea filosofică dă mărturie, reluat şi adâncit în diferite sisteme de gândire filosofică de atunci şi până astăzi, arată că limita sensului nu poate fi depăşită decât prin coborârea a ceea ce este dincolo de limită în lumea strâmtă a căutătorilor de sens. Ceea ce înseamnă pentru omul căzut o trecere de la căutarea sensului la căutarea – şi în cele din urmă la întâlnirea – puterii prezente. Când un text filosofic sau teologic îşi propune sau ajunge să caute numai sensul, riscă să rămână un text care în cele din urmă nu va avea nici sensul elucidat, dar mai ales nu va avea nici putere. Este ceea ce se întâmplă astăzi când se vorbeşte înafara duhului Părinţilor. Avem informaţiile, beneficiem de câteva traduceri foarte bune, sintetizăm  sensuri şi cumulăm exegeze, dar cuvintele noastre în cele din urmă nu au putere. La antipodul mărturiei biblice a iudeilor care conştientizau că Mântuitorul are cuvânt cu putere (Luca 4:32) se află incapacitatea căutătorilor de sens de astăzi de a mai găsi ceva putere în efortul de exprimare a unei taine.
Părintele Ghelasie Gheorghe ne dă o şansă în această horă a neputinţei. Ne forţează modul de exegeză interioară printr-o discursivitate atipică. Este şi filosofie, este şi teologie, şi este şi limbaj filosofic însoţit de metalimbaj (foarte mult gest necenzurat de incapacitatea omului de a limita Fiinţa prin diverse încercări de definire). Mai ales, este şi trăire personală. O descoperire a fiinţei nu în definiţii, nici în poziţionări sistemice, ci în dinamica participării la taină. Toate acestea fac din textele acestea un loc al unei interiorităţi şi a unei eliberări simultane. Toate într-o expresie unitară care creşte de la o carte sau de la un caiet la altul saude la un rând la altul şi care îi ajută pe căutătorii de sens să lase măcar pentru o secundă sensul şi să caute în schimb ocrotirea tainei, îmbrăţişarea ei.
Ceea ce mă fascinează în aceste exprimări redactate în limba română este modul în care un limbaj foarte dinamic (pentru că sensul unor cuvinte precum Fiinţă, ipostas, iconic etc. diferă de la o carte la alta, şi chiar de la paragraf la altul) reuşeşte în mod unitar să păstreze invitaţia de a descoperi icoana din cuvinte, iconicul din teologie, centralitatea chipului în existenţă. Această unitate dintre cuvânt şi icoană de care textele mistagogice ale Sfinţilor Părinţi – într-o continuitate de aproximativ şapte secole – amintesc dincolo de primul nivel de lectură, reprezintă o şansă pentru teologia de astăzi care nu mai reuşeşte să sintetizeze forma filosofică şi fundalul teologic, cel al Cuvântului Revelat. Când citim astăzi un text dificil îl apreciem imediat ca filosofic pentru simpla lui dificultate vizibilă. Nu reuşim să înţelegem cum se pot uni teologia cu filosofia, Cuvântul Revelat cu cel uman, fără a cădea într-o greşeală de fond, într-o erezie veche sau nouă. Din cauza acestei neînţelegeri ajungem să integrăm în filosofie ceea ce nu înţelegem şi în teologie ceea ce nu simţim. Reiese în mintea omului contemporan o sincopă exegetică care accentuează diferenţa dintre tradiţia autentică, acea tradiţie considerată veche, şi limbajul teologic care pe lângă faptul că vorbeşte de ceea ce nu reuşim să trăim, nici nu se regăseşte în cel vechi. E ca şi când cauţi o expresie a adevărului, dar nu reuşeşti să o descifrezi sensul cuvintelor din cauza deformării literelor. Ne întrebăm: care este în acest caz soluţia decentă?
Să înţelegi în primul rând că paternitatea şi comunicarea sunt posibile numai prin taină. Discursul şi viaţa sunt puse împreună numai într-o relaţie mistică vie. Te descoperi ca un fiu ce caută la masa euharistică sensul propriei existenţe. Ce mare şi fundamentală descoperire, să vezi şi să înţelegi că eşti fiu! Şi că porţi chip de Fiu şi eşti înfiat prin chipul Întrupat, că eşti şi rămâni fiu adevărat al unui Părinte adevărat! Şi aceasta pentru că icoana este posibilă, şi pentru că vezi cum trece cuvântul în zona desenului interior, cum litera prinde culoare, cum forma devine mesaj.
Relaţia dintre teologie şi filosofie este alta atunci când reuşeşti să sugerezi mai mult decât să defineşti, când redescoperi şi restructurezi o relaţie.
În modul clasic de raportare al Sfinţilor Părinţi la filosofie – o temă ce încă îşi consumă şi astăzi efectele (ne)înţelegerilor interconfesionale – se poate concluziona că înţelegerea corectă a raportului stă în caracterul iconic şi revelat / dat al experienţei teologice. Textele Părintelui Ghelasie Gheorghe, plecând de la o înţelegere independentă a aceluiaşi raport, ajung să respună într-un mod inedit ceea ce regăseşti în fondul Tradiţiei: aceea că experienţa este revelaţională (ţi se dă) şi că experienţa tainei, toată extensia ei în tine, toată arătarea ei, toată fenomenilogia ei – atât cât este posibilă ea –, această experienţa tainei aşadar este calea unirii logosului cu iconicul. Mai mult, aşa cum nu există experienţe pe hârtie, ci numai în istoria personală a descoperirilor interioare, tot aşa nici logosul nu se uneşte articifial cu iconicul (doar ca să fie unit dialectic). Astfel se explică multitudinea de schematizări conceptuale, puse în corpul unor experienţe, care devin loc de întâlnire şi de celebrare liturgică interioară a unei relaţii de filiaţie înnoită.
Personal consider că în efortul de regândire a unirii dintre λόγος şi εκών în teologia contemporană textele Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei au un rol aparte. Ca un pivot spre adâncul minţii, dincolo de graniţa dintre teologia repetitivă şi orice filosofie (aparent) eliberatoare, ele ne pot ajuta astăzi să trecem de neputinţele exprimării mistagogice contemporane.
Aceste rânduri sunt (re)născute din lectura textului Părintelui Gheorghe Ghelasie, intitulat Mystagogia Icoanei  (Platytera, Bucureşti, 2010). Pusă la întretăierea conteporană dintre temele Mistagogiei hristocentrice a Sf. Maxim Mărturisitorul şi cele iconice ale experienţei filosofice ghelasiene, rămâne aceeaşi minte răvăşită de neînţelegeri şi acceaşi inimă înmuiată în darul prezenţei. În unitatea dintre minte şi inimă, lectura textului naşte lumini.

                                                                                                
                                          p r.  d r.  A l e x a n d r u   A t a n a s e   B a r n a