Despre Avva Ghelasie (2)

Experiența duhovnicească este trăirea depășirii propriilor limite, în Hotarul de taină care e viața în Hristos, puntea între Dumnezeu și creație prin Întruparea Sa. Apofatismul experierii dumnezeiești este unul liturgic, creația punându-și în lucrare fondul său iconic în sinergie cu Dumnezeu, Cel ce o curățește, o luminează și o transfigurează. În înțelegerea părintelui Ghelasie, taina nu se raționalizează, nici nu se forțează, ci se poate descoperi numai prin taină, ca o iluminare. Țintind simțământul prezenței lui Dumnezeu, rugăciunea este o artă a urcușului către El în măsura primirii Lui. Ea seamănă în lume semințele iubirii, știind că ele pot rodi ca prin minune oriunde. Filosofia și știința fără religie sunt fără viață, religia fără primele e fără mișcare. Pentru a nu falsifica realitatea, e nevoie de un demers integral. Cunoașterea umană e ceara în care trebuie să aprindem lumina revelației, fără să le amestecăm. Omul are nevoie să se adune în sine, pentru ca judecata și dreptatea lui să nu nimerească în furtuna ispitelor, în afara acoperământului dragostei. Cel mai adesea, nemulțumirea te face să bați pasul pe loc. Gestul de dăruire este poarta spre libertatea duhului, fiind nedespărțit de taina primirii. Să nu ne supralicităm forțele în fața ispitei, punându-ne nădejdea în Dumnezeu și păzindu-ne cu atenție mintea. Maica Domnului este ușa către Hristos. Părintele Ghelasie atrăgea de asemenea atenția să ne ferim de falsa nevoință și râvna nesocotită, ce nu cultivă cu răbdare adevărata creștere duhovnicească și nu ajung niciodată acolo unde urmăresc. Nimic să nu ne lege și să nu ne devină obsesie, căci Dumnezeu e libertate. Să rămânem în pacea lui Hristos, în care odihnesc curăția, bucuria și dragostea ce nu se amestecă cu păcatele altora și evită în același timp suspiciunea sau bănuiala, care constituie începutul necredinței și urii. Păcatele săvârșite de tine sunt iertate prin taina mărturisirii, dar rămân cicatricile lor, ca un izvor al sensibilizării conștiinței și al recunoștinței față de Dumnezeu Cel multmilostiv. Poți învinge ispita abia atunci când nu mai lași loc gândului că ai putea să săvârșești păcatul. Înclină mereu balanța în favoarea iubirii și iertării în raport cu dreptatea. Nu căuta slava deșartă, lauda lumii, ce atrag după sine resentimente, bârfe, curse nevăzute. Arată curaj, bărbăție, neluând în seamă grijile. Ascultarea nu poate să meargă până la păcătuire. Nu încerca să pari mai smerit decât ești. Nu încerca niciodată să te răzbuni. Nevoința corpului probează autenticitatea atitudinii spirituale. Resimțim tot mai mult necesitatea unei reconectări a teologiei, liturghiei și misticii. Prezența reală este o prezență cu aromă eshatologică.

Despre Avva Ghelasie

Autentic, viu, realist, Părintele Ghelasie știa să trezească în om conștiința legăturii lăuntrice cu Dumnezeu, simțământul că este iubit de El și nevoia răspunsului de dragoste propriu. Era întotdeauna preocupat de transpunerea în practică a învățăturilor, de întreținerea în multe chipuri a rugului aprins al rugăciunii și închinării creștine. Mereu întâmpina pe aproapele în gest de slujire iubitoare, prezența sa imprimând în partenerul de dialog o trezie inconfundabilă. Ne întărea prin acrivie, dar și printr-un umor revigorant. Prețuia viața fiecărei ființe ca pe un dar dumnezeiesc și avea o relație prietenoasă cu toate cele din jur. Priveghea, așteptând și primind pe Domnul în mod neadormit. Deschidea zi și noapte ușa chiliei pelerinilor, vorbind îndelung cu ei sau spovedindu-i, purtându-i apoi în rugăciunile și vederile sale duhovnicești. Prețuia munca și învăța să dăm slavă și să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, și să rămânem în icoana iubirii lui Dumnezeu, ca să prindă rădăcini în inimă și să crească în noi. Socotea isihasmul o strădanie de a prelungi într-o trăire neîncetată taina Sfintei Liturghii. Lumea îi apărea ca un dar, pe care Dumnezeu l-a dăruit omului și omul îl redăruiește Creatorului, ca să-l transfigureze cu prezența și harul Său. Îndemna să nu îngăduim prostia, ci să râvnim la trezvie și să oprim războirile, iertând tuturor toate. Să căutăm pe Dumnezeu nu orbecăind în întuneric, ci într-o întâlnire față către față, în lumina rugăciunii și închinării neîncetate. Să vedem și să râvnim dincolo de darurile Lui prezența Sa iubitoare în viața noastră. Să ne raportăm la răutate și vrăjmășie fără o intenție distructivă, ci cu dragostea smerită ce creează posibilități de convertire, de întoarcere spre bine. Ne spunea să avem constant în vedere integralitatea, taina, prețuind comunicativitatea, dialogul și încununarea lui, care este împărtășirea reciprocă.