Foto: Bisericuţa veche a Mânăstirii Frăsinei.
Îi povesteam Părintelui Ghelasie de toate, şi la un moment dat îi zic: „Părinte, bine a spus cine a spus odată că, cine intră în această Sfântă Mânăstire, nu se mai poate despărţi de ea”. „Aşa e, măi tataie”, mi-a răspuns Părintele (care ştia că eu vin aici la Sf. Calinic, la Prietenul meu, cum îi spuneam eu). „Da, a avut dreptate cine a spus lucrul ăsta, pentru că acolo la frăţiile voastre sunt moaştele Sf. Calinic, iar aici pluteşte duhul lui”.
„Părinte, nu ştiu ce să fac: mă necăjesc că mi-e lene la rugăciune, şi ţipă inima-n mine de asta”, i-am spus odată. „Băi tataie”, mi-a răspuns Părintele Ghelasie, „nu-i nimic, păi ce, tot timpul vrei să stai în rugăciune? Să ştii că toată lumea are cădere. Şi eu am căderi. Dar trebuie să ai răbdare”. „Păi, Părinte”, am izbucnit eu, „cad şi de mai multe ori pe zi şi nu pot să mă ridic şi câte o zi întreagă”. „Păi asta nu-i nimic. Poţi să ai cădere şi de câteva săptămâni sau luni”. „Dacă se-ntâmplă asta, înseamnă că sunt terminat!”. „Asta s-o crezi dumneata! Lasă-le mai uşor”.
„Părinte, cum să fac rugăciunea?” „Totdeauna când faci rugăciunea în gând, să dai şi din buze, să n-o faci numai în gând. Iar când citeşti acatistul, să nu-l citeşti intonat şi rar, să-l citeşti repede şi fără intonaţie”. „De ce să-l citesc repede?” „Ca să n-adormi”. „Da, dar nu-nţeleg”. „Las’ că-nţelegi”. Exact acelaşi lucru mi l-a spus şi Părintele Ilarion (Argatu), „să citesc repede şi neintonat, să nu citesc ca la teatru”.
„Părinte drag, spuneţi-mi şi mie ce să fac, pentru că mă-nspăimânt”. „De ce, măi tataie, de ce te-nspăimânţi?” „Ştiţi de ce? Pentru că mi se-ntâmplă să am ceva în minte, îmi vine ceva în gând, dar nici nu apuc să-mi termin gândul că mai fac nişte legături şi imediat am realizarea. Mă-nspăimânt, cum se poate aşa ceva? Alte dăţi, la biserica din vale, sau la Stânişoara, mă podideşte plânsul”. „Auzi, măi tataie, nu te mai minuna atâta, că nu ştii de unde vine, ori de la Dumnezeu, ori de la Aghiuţă. Ţine în frăţia ta, nici nu mai spune la nimeni, şi nu mai întreba pe unul, pe altul”.
Aveam la Părintele Ghelasie un carton mare cu pomelnicul meu. Din vreme în vreme, mai îl rugam să mi-l dea să adaug nişte nume. Odată îi zic: „Părinte, mai daţi-mi cartonul acela”. „Păi ce vrei să faci cu el?” „Vreau să mai pun să vă rugaţi pentru încă nişte prieteni”. „Auzi, măi tataie, frăţia ta te rogi pentru ei, dar ei se roagă? Dacă te rogi numai frăţia ta şi ei fac orice şi nu se roagă, degeaba mă pui să mă rog eu. Trebuie să se roage şi ei. Ca să se roage pentru frăţia ta nu-i nevoie, dar măcar să se roage pentru ei!”
În biserică, la slujba de noapte, îi vedeam pe călugări cum se aşezau cu şezutul pe călcâie, ori în strană în picioare, şi cu ochii închişi se legănau în faţă şi în spate, de mă minunam cum de nu-şi pierd echilibrul. Păreau ca şi cum ar dormi. Odată, m-am dus la Părintele Ghelasie şi l-am întrebat: „Părinte dragă, nu ştii ce se-ntâmplă? Nu e oare deranjant, că e slujbă?!” „Ăsta e timpul când este cea mai bună stare, când intră în legătură cu Duhul Sfânt”, mi-a răspuns Părintele.
L-am întrebat odată în legătură cu soţia mea: „Ce să mă fac cu nevasta, că adoarme la rugăciune şi atunci îi fac scandal!”. Părintele mi-a zis atunci: „Las-o în pace, că aşa e bine. Nu-i mai face nici un scandal. Las-o în pace, potoleşte-te o dată!”.
Am făcut la un moment dat nişte planuri pentru chilii la mănăstire, dar Părintele Stareţ nu a fost de acord şi mi-a spus să le refac. M-a cuprins aşa, o mare descurajare. Atunci, iată că vine Părintele Ghelasie. Îi spun: „Sunt tare necăjit, Părinte drag. Părintele Stareţ spune să nu-i fac aşa cum i-am arătat”. „Măi frate, vrei să-ţi fie bine? Vrei să-şi dorească să vii aici? Nu mai discuta, nu te contrazice, spune 'da' şi fă cum îţi spune”. „Părinte, eu nu pot să fac aşa, pentru că nu merge. Eu vreau să fac treaba aşa cum trebuie” – şi m-a podidit plânsul. „Ştii cum suntem noi, călugării, frate? Vrem să băgăm ceapa cu cozile în pământ şi vrem să şi răsară. Stai aşa, linişteşte-te. Hai, bă tataie, termină odată, nu mai plânge atâta”. După un timp, proiectul s-a realizat. Stăteam de vorbă cu părintele Stareţ, mă plimbam cu Sfinţia sa pe alee, se risipise toată tulburarea. Părintele Ghelasie îmi zice atunci: „Ai văzut, tataie, acum, că nu-ţi mai zice nimic? Trebuie să faci aşa cum zice el, că uite, eşti liniştit acum”. Când mai aveam probleme, mergeam la Părintele, şi-i spuneam: „Părinte, ce facem?” „Staţi acolo liniştiţi, că vorbesc eu cu el”. După un timp, îl întrebam: „Ce-a zis, Părinte?” El ne răspundea scurt: „Staţi acolo liniştiţi”.
Am avut desprindere de retină la ambii ochi. Am fost la d-l Medic Profesor, General Olteanu care, după ce m-a consultat, mi-a zis că ochiul drept mai „durează” şase luni, iar cel stâng un an, cel mult un an jumătate. Mi-a dat o reţetă cu nişte medicamente pe care trebuia să le procur din străinătate. „Nu pot să le iau, domnule doctor, pentru că n-am prin cine să trimit în străinătate să mi le ia”. „Eu îţi dau reţeta, şi tu încearcă să faci rost de ele”. După ce mi-a spus medicul despre iminenta orbire, şi cum nu puteam să fac rost de medicamentele din reţetă, am fost la Frăsinei şi am vorbit cu părintele Ghelasie. „Ştii ce să faci?”, mi-a spus el. „În fiecare seară, să pui un păhărel plin cu apă de la Izvorul Sf. Calinic peste ochi, să-l ţii aşa şi să clipeşti”. Din pricina bolii, dacă acopeream cu mâna un ochi, cu celălalt nu mai vedeam decât o zonă. Cu tratamentul dat de Părintele Ghelasie, a început încet să-mi revină vederea, încât după un timp m-am făcut bine. După 4-5 ani, m-am dus la control. Cum venea Profesorul cu grupul de studenţi, mă vede: „Ce faceţi, domnule inginer? Cum merge?”. Se uită atunci la mine, mă bagă la aparat, şi se întoarce spre ceilalţi: „Aţi văzut? Trebuie să ştii ce medicamentaţie să dai bolnavului”. Am tăcut pe moment, iar ceilalţi din grup au început să vorbească între ei. Apoi am îndrăznit: „Domnule Profesor, să ştiţi că n-am luat nici un medicament, v-am spus de la început că nu am posibilitatea să fac rost”. „Dar, cum asta, că s-a închis! Cum se poate aceasta?” „Ştiţi cu ce s-a lipit? Cu apă de la izvorul Sf. Calinic”. „De unde?” „De la Mânăstirea Frăsinei a Sfântului Calinic”. „Ei, asta-i!”, a mai putut să zică medicul. „Da, domnule Profesor”.
Uneori, în acea perioadă, seara, în drum spre izvorul Sf. Calinic, mă întâneam cu părintele Ghelasie, la „butoi”. „Ce faci?”, mă întreba el. „Mă duc la Prietenul meu (Sf. Calinic)”. „Dă-i (cu apă) la ochi” îmi spunea Părintele, întărindu-mă să caut cu credinţă vindecare de boala mea la Sf. Calinic, ocrotitorul Sf. Mânăstiri Frăsinei.
Odată, pe când eram la Frăsinei, mi-am pus în gând să merg la Schitul Pătrunsa. Apare Părintele Ghelasie şi îmi zice: „Ce faci, pleci undeva? Te duci acasă?” „Vreau să mă duc la Pătrunsa”. „Auzi, tataie, ştii pe unde să te duci la Pătrunsa? Uite, aşa, pe aici”, şi mi-a arătat cu mâna peste deal. „Nu pot aşa, Părinte, nu pot să trec aşa, peste munte”. Părintele a insistat: „Du-te pe acolo, pentru că aşa ai să vezi frumuseţea grădinii unde o să ajungă cei care vor pleca la Domnul”. Şi aşa am luat pentru întâia oară drumul de la Frăsinei la Pătrunsa peste munte, drum pe care l-am mai străbătut apoi de încă două ori. Într-adevăr, era de o rară frumuseţe, ca de rai, cu iarbă până la brâu, şi flori de toate culorile...
Părintele Ghelasie a avut o vreme ascultare la Arhondaric. Când ajungeam la Frăsinei: „Ei, tataie, ai venit? ‘Aide aduceţi fratelui Alexandru”, zicea el câte unui ucenic ce se afla în preajmă „puneţi-i ceva în farfurie, că merge la slujbă acum”. Eu începeam să-i pun întrebări, să mai vorbim, dar el îmi zicea: „Ia, nu mai vorbi, ia şi mănâncă să te duci”. Când mă spovedeam, spovada era dialog, vorbeam de absolut toate. Era un Duhovnic deschis, cu care se putea discuta absolut orice, şi ne plăcea că discutam şi multă cultură. Odată, mi-a zis: „Ştii ce?”, şi s-a uitat aşa la mine. „Să fii atent, că ai să te îmbolnăveşti de partea de jos, din cauza stării acesteia de agitaţie pe care o ai” (m-am îmbolnăvit, într-adevăr, de prostată). Şi a adăugat: „Ştii ce? Ascultă-mă şi o să te faci bine. Pune să-ţi culeagă doi saci de urzici, le usuci şi numai asta să mănânci la masă cu pâine şi nu o să mai ai nimic”. „Cum să mănânc urzici?”, am spus eu. „Mănânci, că asta-ţi curăţă sângele”, mi-a răspuns. La spovedanie, totdeauna mă lăsa la urmă, că stăteam mult de vorbă. „Ce să mănânci să-ţi fie bine? Nimic fiert, seminţe şi crudităţi”, mi-a spus odată.
Îmi dădea din cărţile şi revistele sfinţiei sale. „Ia din astea şi mai citeşte şi după ce citeşti să vii să-mi spui ce-ai înţeles”. Când veneam, mă întreba: „Ei, ia zi, ce-ai înţeles?” „Părinte dragă, n-am prea înţeles. Mă ameţeşte scrisul cu literă mare, felul cum puneţi virgula...” „Măi tataie”, mi-a spus, „eu nu scriu acolo ca scriitorul, eu scriu exact ce-mi insuflă Sf. Duh. Eu nu stau acolo să mă gândesc unde să pun punct şi celelalte, că nu vine de la mine, ci de la Sfântul Duh”. Cum am ajuns să înţeleg? Am citit de câteva ori textul de la început până la sfârşit şi în plus căutam să fac eu legăturile şi corecţiile de ortografie acolo unde nu înţelegeam sau părea că s-au strecurat mici greşeli la transcrierea pe calculator. De asemeni, se ştie că scrierile mistice, insuflate, ale Părinţilor, nu au, adesea, aspectul unor lucrări elaborate sistematic, tocmai datorită adâncimii negrăite a conţinutului lor redat în mod spontan.
Alexandru Catana,
Inginer
(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 409-412)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu