După o călătorie nu lipsită de oarecare emoţii (zi nelucrătoare în care orarul autobuzelor din Râmnicul Vâlcea era diferit de cel cunoscut) am ajuns la Sf. Mânăstire Frăsinei pe la 12 ore si 20 minute, împreună cu prietenul meu Florin, ucenicul de mai mulţi ani al părintelui Ghelasie.
N-am apucat decât să luăm o binecuvântare de la dânsul căci începea Sf.Liturghie din Joia Mare, la care nu trebuia să lipsim.
În cursul după-amiezei n-am mai ajuns să ne spovedim. Urma să ne trimită părintele vorba prin ucenicul de chilie dacă şi când ne poate primi. Numai din cele până aici vedem că ar fi o greşeală să despărţim pe părintele Ghelasie de viaţa mănăstirească. Cu toate că el fizic era rupt de obşte prin boala care-l fixase deja la pat, participa în chilie la rugăciunile rânduite. Între timp la uşa dumnealui se succedau mireni ca şi noi, dar şi călugări vieţuitori de acolo, cu toţii dornici să se spovedească la Părintele Ghelasie. Ca să nu se mai formeze coadă, ucenicul dumnealui chema pe rând oamenii la mărturisit. Vecernia s-a contopit cu slujba celor 12 evanghelii şi a început mai târziu, la miezul nopţii. Între timp luasem masa la trapeza mănăstirii- cea mai buna cină, cu verdeţuri fierte şi mămăliguţă în gură şi cuvintele Sf. Scripturi în urechi-la care am participat toţi, de la stareţ la ultimul mirean aflat acolo în pelerinaj.
Părintele Ghelasie nu uitase de noi şi ne-a trimis vorbă că ne aşteaptă spre dimineaţă, după slujbă. Mai târziu am realizat că această aşteptare în rugăciune pe parcursul mai multor ore, care era o experienţă nouă pentru mine, ajuta la pregătirea pentru spovedanie. Undeva în cer părintele Mihai –duhovnicul meu, plecat dintre noi exact pe 11 aprilie 2002 - ziua Sf. Calinic (nimic nu-i întâmplător!) cred că se bucura pentru mine. În Bucureşti nu întâlneşti uşor preoţi cu harul duhovnicului meu-şi tocmai îl pierdusem! Părintele Ghelasie era o salvare, căci nu luam hotărârea de a merge la duhovnicul soţiei mele şi tot ocolind vedeam cum trece postul şi nu mai merg să mă spovedesc. Părintele Ghelasie avea o privire blândă, iertătoare, care vedea dincolo de tine. La păcatele mai mari sau mai mici, spune sub patrafir „Ei tată, tată!”- amestec de mustrare blândă şi confirmare a neputinţelor mele sufleteşti şi trupeşti.
În acele momente realizam că eu sunt bolnavul, iar Părintele Ghelasie medicul. N-a dorit să-mi dea canon, dar mi-a cerut să-i spun ce anume din vechiul canon, rânduit de Părintele Mihai, nu am respectat. Apoi la plecare m-a întrebat dacă-i cunosc cărţile. I-am spus că da, dar nu le pot citi uşor, pentru că la un moment dat nu mai înţeleg.
Am primit câteva nou apărute de la dânsul (erau pe teancuri şi categorii, aproape tapiţând chilia cea mică în care vieţuia şi unde nu mai vedeai decât patul, o măsuţă şi un scăunel, încât fără cărţi nu cred că ar mai fi fost alte lucruri de remarcat). Mi-a spus că având răbdare şi perseverând, cu timpul le voi putea citi şi înţelege. Un Acatistier - Sinaxar l-a destinat soţiei mele.
Polemicile stârnite de limbajul oarecum încifrat al acestei cărţi arată totuşi un studiu superficial, o lipsă de cercetare duhovnicească.
Aceste scrieri au un mesaj de o bună lecţie de viaţă pentru o civilizaţie prea grăbită. Totul calculat în timp şi măsurat într-o viaţă de orăşean pare ceva total firesc, dar este total nesănătos. În meseria mea se cere în câteva cuvinte să „ilustrăm”, să însufleţim un text de specialitate pentru a fi înţeleşi de marele public. Părintele Ghelasie se delimitează de acest stil. El ne cere să lucrăm cu timp şi fără timp, nu pentru un rezultat imediat (ca nu cumva să tragem concluzii pripite).
Cine-i răsfoieşte cărţile, are surpriza să regăsească idei mai vechi reluate şi amplificate, pe măsură ce Părintele a putut pătrunde cu mintea şi inima taine ale vieţii cereşti. Logic ar fi să-i urmărim viaţa şi de am ajunge la nivelul duhovnicesc potrivit (despre care ştim ceva doar teoretic), poate cuvintele sale n-ar mai fi atât de încifrate.
Şi aici se observă o provocare spre sfinţenie, de fapt în bună concordanţă cu Sfânta Mânăstire Frăsinei. Se ştie că aici sunt numai călugării pe care i-a ţinut mănăstirea. De reţinut: omul sfinţeşte locul (a fost doar Sf. Calinic!). Dar apoi locul, în care sfinţii ce au vieţuit şi au trecut la Domnul îşi manifestă tainic prezenţa, sfinţeşte vieţuitorii, sau pur şi simplu nu-i primeşte!
Părintele subliniază unele idei astfel: aici se încurcă mulţi! La o asemenea provocare se răspunde cu seriozitate prin muncă, rugăciune, cugetare smerită - răspuns călugăresc în esenţă. Şi abia apoi se trag concluziile. Comentatorii vorbesc şi scriu însă de parcă ar fi din zona periferiilor orăşeneşti. De fapt, Dumnezeu lucrează prin aleşii săi - lăsându-i în trup pentru ca să-i putem pipăi ca Toma pe Mântuitorul - şi noi le negăm autenticitatea cerând să vedem învieri din morţi, vindecări miraculoase din boli incurabile şi alte fapte spectaculoase. Dar când un muribund îţi face rugăciunea de iertare a păcatelor, nu e o minune?
La plecare, am întrebat pe Părintele dacă este adevărat că cel mai greu canon este să nu mai faci păcatul mărturisit. Şi mi-a spus că aşa este. În felul acesta am primit confirmarea pentru alegerea unui duhovnic în Bucureşti - cel care-i spune acestea soţiei mele. La el încă nu mă învrednicisem să merg. Tot spre confirmarea îndemnului mi-a căzut în mână învăţătura despre duhovnicii celor căsătoriţi care au, precum tâmplarii, de potrivit două lemne. Dintr-unul taie, pe altul îl şlefuieşte, până acestea se potrivesc. Mărturisesc că munca este de durată, tot cu „timp şi fără timp”. Vin necazuri, ispite, lucrează duhul cel lumesc, încât sarcina duhovnicului nu este uşoară.
Ne întăreşte gândul că Dumnezeu ajută!
„Fenomenul” ieromonah Ghelasie m-a urmărit şi pe drumul de întoarcere la Bucureşti. Figura lui de ascet imobilizat la pat o aveam în faţa ochilor. De emoţie, n-am simţit cum îmi alunecă portofelul din buzunar în autobuzul spre Râmnicu-Vâlcea. Acolo aveam toate actele şi banii pentru cursa spre Bucureşti. Am alergat înapoi spre autogară, unde din fericire autobuzul nu plecase în altă călătorie. Portofelul căzuse între două scaune. Mai târziu, când am ajuns la Bucureşti, am observat că ceva tot am uitat în acelaşi autobuz. Tricoul de training scos din cauza căldurii şi pus undeva prin plasa de deasupra scaunului. Am luat-o ca pe o mustrare de la părintele Ghelasie, ca adică altă dată să fac milostenie din voia proprie când voi mai veni la Sf. Mânăstire Frăsinei.
Nu ştiam atunci că nu-l voi mai afla printre noi pe părintele Ghelasie, care exact după un an şi două luni va trece într-o lume mai bună. Dacă ar fi să-l caracterizez pe acest mare duhovnic, aş spune atât: el a trăit în patul suferinţei atât timp cât Dumnezeu ni l-a lăsat nouă nevrednicilor, care nu l-am cercetat îndeajuns şi nu l-am meritat. Cum spunea un alt ucenic al lui, preotul Cornel din Bucureşti: „Ce greu este să găseşti un duhovnic în zilele noastre!”
Dinu Mărăşoiu
fizician-meteorolog
(text publicat în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, 2004, pp. 144-147)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu