Alexandru Bogdan Bucur, despre Părintele Ghelasie. Fragmente dintr-un interviu realizat de Mihail Neamţu

Prezentare:
"Bogdan G. Bucur s-a născut in 1976 la Bucureşti, unde a urmat şcoala şi liceul german, iar apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă. Între 2000 şi 2007 a obţinut titlurile de master în Teologie şi doctor în Studii Religioase la Marquette University, în Statele Unite. Din 2007 este assistant professor of theology la Duquesne University în Pittsburgh. Cercetările sale aflate la intersecţia studiilor biblice şi patristice s-au concretizat într-o serie de articole publicate în reviste din Europa şi Statele Unite. Are în pregătire un volum despre creştinismul primar, la prestigioasa editură academică „Brill”. În luna septembrie (a.c.) am înregistrat acest dialog pe continentul nord-american, vorbind despre vocaţia studiilor teologice în secolul XXI." (M. Neamţu)


Extrase din răspunsurile lui Alexandru Bogdan Bucur, legate de întâlnirea sa cu Părintele Ghelasie:

(...)

În ceea ce mă priveşte nu am nici o îndoială că fervoarea căutărilor de atunci a primit răspuns: tot căutând prin Biblie şi Filocalie după cai verzi pe pereţi („dovada” că Ilie s-a reîncarnat în Ioan Botezătorul, „proba” că Iisus fusese iniţiat ori în India ori în Egipt, etc.) am dat peste mărturii ale vieţii în Hristos imposibil de relativizat. După ani în care fusesem convins că nu aveam mai nimic de cules de la bunica din partea mamei—care trecuse prin comunism cu credinţa neştirbită, în bătaia de joc a tuturor „casnicilor” (după cuvântul Evangheliei, Mt 10, 36: Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui)—de vreme ce ea era, limpede, „închistată în popismele ei”, acum descopeream că, de fapt, cu ea puteam sta de vorbă despre ceea ce era mai important pentru mine. Mai mult: în vreme ce eu credeam că îi „explic” avantajele unei variante panteiste a creştinismului, cu problema reîncarnării rămasă oarecum în suspensie, cuvintele bunicii se sădeau tainic (Mc 4, 25-26: Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el). Apoi, momentul decisiv, am ajuns printr-un concurs de împrejurări la mănăstirea Frăsinei.

(...)


La Frăsinei l-am cunoscut pe părintele Ghelasie, un călugăr îmbunătăţit, astăzi trecut la cele veşnice, care mi-a rămas în suflet ca o icoană a creştinismului autentic. Era un ascet foarte aspru cu sine, însă apropiat de oameni, senin şi plin de umor, şi desăvârşit, cred, în virtutea cardinală a dreptei socotinţe; mereu imprevizibil în sfaturile pe care le dădea, delicat şi răbdător cu cei care îl asaltau zilnic, dăruit cu o minte brici şi o inimă plină de dragoste, cu care străbătea până în adâncul sufletelor. Omul acesta pentru mine este îngerul lui Hristos. Desigur, curat ca porumbeii, însă şi înţelept ca şerpii (Mt 10, 16): discutam ceasuri întregi, zile în şir, despre tot ce imi poftea inima; era un dialog serios şi intens, mai ales că el citise mai toate bazaconiile cu care veneam eu. El mă îmbia cu Liturghia, cu diferite texte ascetice, cu Sfântul Maxim – „ia, tăticule, citeşte aici, să vezi cum îţi pocnesc măselele de atâta teologie!” O vreme am fost în tranziţie, apoi a venit clipa când am lepădat tot şi am ales mărgăritarul cel de mult preţ. Tot părintele Ghelasie a fost apoi cel care m-a oprit din entuziasmul pentru călugărie şi m-a îndrumat către studiul Teologiei.
Dezamăgit, însă cu încredere în sfatul său, am intrat la Facultate, în 1994, şi am amânat primul an, fiindcă mi se oferise ocazia de a pleca în Germania, la nişte cursuri biblice prin YMCA (CVJM); din 1995 până în 1998 am făcut Teologia la Bucureşti, iar apoi masterul şi, în paralel, cursurile de doctorat în patrologie. În tot acest timp centrul de gravitaţie s-a mutat, duhovniceşte vorbind, de la mănastire la creştinismul „de oraş.” Am început să prind rădăcini într-o biserică de cartier a Bucureştiului, unde slujeşte lui Dumnezeu şi oamenilor un preot deosebit. De la părintele Gheorghe (Sima) am învăţat că nu există creştinism decât dacă eşti membru al unei comunităţi euharistice concrete, în parohie. Ca orice familie, parohia îşi are disfuncţionalităţile ei; însă aceasta este familia duhovnicească în care ne învăţăm, cum spune Liturghia, „pe noi inşine şi unii pe altii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” În comunitatea aceasta ne „lucrăm mântuirea” (Fil 2,12) în ritmul posturilor şi al praznicelor, în ascultare faţă de preotul care ne este şi frate şi părinte.


(...)

La plecarea în Germania, eram destul de bine echipat. Citisem deja din timpul liceului ce era de găsit pe piaţă în domeniul teologiei ortodoxe, citisem şi manualele de Dogmatică, Istorie Bisericească, şi Liturgică Generală pentru admitere. Cea mai importantă descoperire fusese însă participarea liturgică, asupra căreia atât părintele Ghelasie, monahul, cât şi părintele Gheorghe, preotul de mir, insistau foarte tare. Era limpede că înţelegerea Scripturii şi a Părinţilor, aşadar exegeza biblică, dogmele, şi spiritualitatea creştină, erau indisolubil legate de viaţa cultică a Bisericii.

(...)


(Interviul luat de Mihail Neamţu, din care am preluat aceste pasaje, a apărut în revista "Arca", nr. X-XI-XII/2008 şi poate fi accesat aici).