Florin Caragiu: "Cultura în lumina Tainei (Dilemele identităţii şi paradoxurile isihiei)"

Existenţa bisericească nu este lipsită de primejdiile adeseori negândit de fertile ale dilemelor. Cea mai izbitoare autoispitire este căutarea prin hăţişurile gândirii a propriei identităţi. Orice „înaintare” riscă să devină multiplicare a impasului atunci când nu presupune proximitatea intimă a unui chip călăuzitor şi chemător la dialog. Cuvântul împrimat de frumuseţea duhovnicească a Chipului de Părinte se face „trup” al unei comunicări-cuminecări aparte, descoperitoare a înseşi tainei identităţii.
În ce mod săvârşeşti dialogul interpersonal, cum comunici şi mai ales cum te comunici celuilalt, dacă nu ai conştiinţa chipului dinamic al propriei identităţi, dacă nu te-ai „împărtăşit” de Chipul de fiu al lui Dumnezeu, în specificul creştin, însuşi Chipul omului? Iar această comunicare nu devine ea, oare, odată împlinită, purtătoare în „inima” fiinţei a unei „prezenţe” cuvântătoare pe care nimeni nu o poate lua de la noi?
Transformarea societăţii presupune dialogul între identităţi, un dialog „în care se întâlnesc toate valorile, în care ele se regăsesc şi mai mult, se unesc, fără să se distrugă”, spunea Părintele Ghelasie. „Filiaţia duhovnicească” nu împiedică astfel „întâlnirea”, ci şi-o asumă în specificul propriu, într-o vedere faţă către faţă. De o importanţă aparte îmi pare la Sfinţia sa acordul fin, nuanţarea şi plasticizarea iconică la nivel comprehensiv a realităţii şi, în acelaşi timp, păstrarea contrastului viu, maximal al tensiunii ecclesiale eshatologice, ca resort intim al implicării ascetice, duhovniceşti.
Aceasta face din dilemele identităţii orizonturi de aşteptare, rememorare şi răspuns creativ faţă de iubirea Dumnezeiască şi omenească, în împletirea şi denecuprinsa lor taină.
Echilibrarea acestor două planuri, al înţelegerii şi al implicării, în specificul lor, degajează terenul minat al conflictualităţii resentimentare sau uniformităţii in-diferente şi dă tocmai cheia prezenţei „dospitoare” a teologiei în spaţiul culturii.
Cultura, remarcă Andrei Pleşu în „Minima Moralia”, „nu e un domeniu autonom”, „mai trebuie ceva dincolo de cultură, ceva care să o susţină şi care să ne susţină pe noi înşine odată cu ea”, „în problemele esenţiale, în momentele cheie ale vieţii”. Altfel, după cum conchide filosoful român, „cultura intră într-un proces de degenerescenţă, cu rezultate destul de grave”.
„Spărgând” multe aşteptări şi şabloane ale gândirii repliate într-o redută dialectică, într-un formalism aproape monologic şi într-o adresare uneori întoarsă într-un gest reflex, uşor împanicat, de la spontaneitatea realului, Părintele Ghelasie a dat discursului teologic o nouă turnură, o deschidere mistică, iconologică, ce îngăduie chiar imposibile altădată „convorbiri între contrarii”.
Dacă „autonomizată”, desprinsă agresiv de religie, cultura devine lipsită de „acel” suflu viu de Duh, este nu mai puţin adevărat că „redutele” unei ştiinţe teologice „autonomizate” faţă de cultură sunt tot mai fragile şi doar un spirit ecclesial apostolic, într-un dialog creator-dospitor cu lumea, spre împărtăşirea cuvântului-viaţă, poate fi o soluţie viabilă la criza de identitate ce răvăşeşte omul contemporan.
O deschidere mistică, dar şi dialogică, recuperatoare, paradoxal, „plineşte a lumii taină”, întinzând punţi ontologice, împrietenind limbaje, lărgind înţelegeri într-o mai cuprinzătoare vedere, operând nu numai strict dialectic, prin negări-excluderi, ci şi prin parcurgerea unor câmpuri de alternative apropieri şi distanţări, prin depăşiri nuanţatoare şi recuperatoare, într-o rară varietate şi bogăţie a reliefului unui limbaj integrator, deşi atent păstrător al peceţii identitare.
Trecând prin rigoarea ascultării pustniceşti, ca ucenic al lui Arsenie Praja Pustnicul din Cheile Râmeţului, Părintele Ghelasie a dat rodul, surprinzător pentru unii, al unei libertăţi ce poartă spre împlinire însăşi ascultarea ce a născut-o.
În această logică iconică, convieţuirea dilematică a „contrariilor” din ordinea lumii devine cu putinţă. Astfel, Părintele a trecut pustniceşte, în rugăciune, la 2 iulie 2003, „hotarul de taină” al morţii, cu o extraordinară discreţie şi o rară limpezime a minţii, parcă îmblânzind şi iconizând modul de neîmblânzit al morţii. Între aici şi dincolo ieşind la iveală familiaritatea unui chip iconic, pe care de altfel, Părintele Ghelasie îl trăia ca pe însăşi pecetea fiinţialităţii sale.
Ca un alt paradox izvorând din taina identităţii, la Părintele Ghelasie singurătatea şi comunicarea erau nu într-o desfăşurare alternativă, ci păreau împreunate şi impregnate în acelaşi gest iconic de deschidere dialogală. Taina unui gest ritualic continuu cuprindea atât actele sale exterioare, cât şi mişcările lăuntrice, prelungind în biserica propriului Suflet Liturghia euharistică a Bisericii.
Această „aşezare” iconică a zămislit vederea mistică, directă a Sufletului, prin care lucra „mâna sigură” a cuvântului duhovnicesc şi liniştea ce „topea” tulburările şi zbaterile convulsive, angoasate ale unor vieţi pradă eşecului, durerilor şi neîmplinirilor.
Ascultare şi libertate, înţelegere şi implicare, singurătate şi comunicare - iată o moştenire duhovnicească exemplificată prin câteva perechi aflate într-o reciprocă, paradoxală cuprindere în specificul misticii iconice. Locul unde toate aceste, cel puţin în planul reducţiilor dialectice, aparente contrarii, se întâlnesc şi se unesc este tocmai „icoana”, în a cărei „logică” nu se mai „războiesc”, ci apar ca vii contraste de luminări ale Chipului personal, pecetluit şi transfigurat de Arhemodelul său dumnezeiesc.
Înflorirea darului Sfintei Treimi, a seminţei comuniunii, cultivate în diversele planuri ale existenţei, va dura în măsura în care autentica deschidere creştină va rodi. În contextul „coborârii în lume” a duhului isihiei pe care o anunţă deja înaintaşul său, Pustnicul „iconar” Neofit, Părintele Ghelasie afirmă importanţa pentru Biserică a culturii ca factor potenţator al limbajului, inclusiv teologic.
Căci nu avem de-a face doar cu raţiuni divine, ci şi cu un cuvânt dumnezeiesc „întrupat” dinamic în limbajul omenesc al culturii, privite şi ca răspuns-aport creator al omului. E vorba de o împletire, în care Cuvântul lui Dumnezeu, prin Întrupare, primeşte să conlocuiască şi să conlucreze cu partea omenească, într-o reciprocă cuprindere.
După cum în cultură nimic nu e pierdut definitiv, ci prin iconomia lui Dumnezeu totul poate fi reconvertit, revalorificat şi reinserat în fluxul comunicării, la fel şi în teologie, limbajul poate fi reinvestit în mod nuanţat şi totuşi nu lipsit de cel mai autentic contrast existenţial, întru zugrăvirea iconică a aceluiaşi, neschimbător Chip revelat.
În mod semnificativ, Părintele Neofit de la Piatra Scrisă îmi amintea de curând că drumul pe care Părintele Ghelasie îl făcea de la chilie la biserică şi înapoi nu era acelaşi. Nu l-a văzut niciodată întorcându-se pe acelaşi drum.
Această spontaneitate şi păzire a cuvântului de „automatisme”, de „tocirea” înţelesurilor prin lipsa corelării cu trăirea concretă, mistică, se regăseşte în scrierile şi îndemnurile duhovniceşti ale Părintelui Ghelasie.
Însă, paradoxal, şi poate tocmai de aceea, vedem cum această libertate a cugetului nu opune rezistenţă repetiţiei liturgice, ci intră de bunăvoie în ritualul ascultării şi închinării creştine, spre a primi împărtăşirea prefacerii duhovniceşti din care iese mereu înnoită şi infinit potenţată.

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 413-416).