Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Libertatea"

„DOAMNE, fă-mă ROBUL tău şi voi fi LIBER”


Paradoxal, Libertatea doar dacă se „Leagă” de „Ceva” se dovedeşte a fi Libertate. Libertatea nu înseamnă „alegere”, ci „Orientare-Legare”. De te „Legi” singur de Ceva, eşti cu adevărat Liber. De eşti „legat” tu de ceva, nu mai eşti liber. A te „Lega absolut” de Ceva, înseamnă „Libertate Absolută”. A fi „legat” de ceva, [înseamnă să] te faci „robul” acestuia. Patimile şi răul nu sunt „alegere-libertate”, ci „robire” de ceva care te „leagă” peste „Legătura” ta.
Legându-te tu de Ceva, „Stăpâneşti”; fiind „legat” tu de ceva, eşti „stăpânit”.
Se spune că CHIPUL Lui DUMNEZEU din noi este Libertatea, Cunoaşterea şi Iubirea. Este Taina CHIPULUI TREIMIC DUMNEZEIESC. IUBIREA este CHIPUL TATĂLUI DUMNEZEU, CUNOAŞTEREA este CHIPUL SFÂNTULUI DUH şi LIBERTATEA este CHIPUL FIULUI.
În sens Creştin, nu se poate vorbi de Iubire, Cunoaştere şi Libertate, decât deodată, în legătură egală şi neamestecat. Iubirea are în sine Cunoaşterea şi Libertatea, şi Cunoaşterea la fel, are în sine Iubirea şi Libertatea, şi Libertatea are în sine Iubirea şi Cunoaşterea. Este CHIPUL TREIMIC neamestecat şi nedespărţit.
Ce este IUBIREA? Este Taina ce NAŞTE LIBERTATEA şi PURCEDE CUNOAŞTEREA..
Ce este CUNOAŞTEREA? Este Taina ÎNTIPĂRIRII-MEMORIEI IUBIRII şi LIBERTĂŢII.
Ce este LIBERTATEA? Este Taina LEGĂTURII IUBIRII şi CUNOAŞTERII.
Libertatea nu este un „gol-neant” în care apar „două contrarii”. Libertatea, paradoxal, este tocmai UNITATEA DEPLINULUI Absolut, CHIPUL FIULUI, care RENAŞTE TOTUL.
Libertatea nu este o simplă „noţiune” şi nici doar un „fapt”, ci în sens Creştin este un CHIP PERSONAL în Sine. A fi Liber peste propria ta Fire şi Voinţă, a-ţi determina propriul Chip, este o problemă greşită pusă. Întâi este PERSOANA şi apoi Libertatea. PERSOANA este SUVERANĂ şi ca Fire şi ca Voinţă şi ca Libertate, că le generează pe toate.
Mare atenţie la această Taină Creştină a CHIPULUI în Sine de PERSOANĂ. Filosofic se face paradă de „Firea şi Natura Fiinţială” care apoi devine Persoană-Eu.
PERSOANA-EUL este Originea Firii-Naturii. Niciodată Firea nu devine Persoană, ci doar PERSOANA generează Firea. Nu există „esenţă impersonală” (ca Fire şi Natură Fiinţială), ci este PERSOANA-EUL în Sine care îşi determină astfel după Propriul CHIP Firea şi Natura. CHIPUL în Sine de PERSOANĂ-EU nu este deja o determinare, ci este tocmai „DESCHIDEREA” peste toate determinările, PERSOANA rămânând PERMANENTUL şi neschimbabilul absolut. „Esenţa impersonală”, ca Fire şi Natură, este o degradare a păcatului. DUMNEZEIREA în Revelaţia Creştină nu este o „Fiinţă ce devine Persoană”, ci este un CHIP în Sine PERSONAL, după care este FIINŢĂ tot PERSONALĂ. Nu există „Fiinţă-Fiinţă”, ci PERSOANĂ-PERSOANĂ în ABSOLUT. Acest EU-PERSOANĂ în Sine are Libertatea şi alte Deschideri ale CHIPULUI PERSONAL. Aşa, PERSOANA este LIBERTATEA peste Libertate, SUPRAFIREA peste Fire, SUPRAVOINŢA peste Voinţă.
În sens Creştin, Libertatea nu este niciodată văzută singulară şi fără legătura sa cu PERSOANA-EUL. Dacă ar fi o zisă „libertate independentă în sine”, nu ar mai fi o Libertate, ci deja o „determinare”. Chiar se vorbeşte plastic de o „povară a Libertăţii” pe care mulţi nu o pot duce. „Libertatea impersonală” a unei Firi doar, este în fond o „determinare”. CHIPUL de PERSOANĂ-EU, ca „peste” Fire şi Libertate, este adevărata Perfecţiune a REALITĂŢII în Sine.
Mulţi se poticnesc faţă de CHIPUL în Sine de PERSOANĂ, pentru că au „căzut din CHIP” în „fără chipul păcatului”.
Pentru Om, CHIPUL de PERSOANĂ înseamnă CHIPUL în Sine de FIU, ca ASEMĂNAREA TAINEI CHIPULUI de PERSOANĂ-PATERNITATE.
Nu există „libertate singulară în sine”, ci doar „LIBERTATE de CHIP de FIU în Sine”. CHIPUL de FIU nu este o „determinare”, ci Originea generatoare de toate nedeterminările şi determinările.
Mistic Creştin, doar în Conştiinţa SUPRALIBERĂ de CHIP de FIU este adevărata Libertate.
LIBERTATEA ICONICĂ este adevărata LIBERTATE, nu cea abstractă şi „dezgolită cu goliciunea păcatului”. Adam, prin păcatul din Rai, s-a „dezbrăcat de Chipul de Fiu de Creaţie” şi s-a „văzut gol”. Atenţie la acest fapt de „goliciune”. Noi nu mai avem o Libertate Îmbrăcată în CHIPUL de FIU, ci o „libertate de gol”, pe care o „umplem” cu „pretinsele noastre libertăţi-alegeri”.
Pentru Mistica Isihastă, LIBERTATEA în CHIP de FIU este toată Libertatea, fără sfârşit şi fără oprire.
A „Fi CHIP de FIU” înseamnă ICOANA LIBERTĂŢII Omului.
Şi CHIPUL de FIU este CUNOAŞTEREA şi IUBIREA Creştină.

(text apărut în revista "Sinapsa", nr. 5/2010, pp. 205-207)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "PRACTICA Rugăciunii ICONICE"

*
Din cele anterioare s-a văzut evidenţa ce o face Tradiţionalul Pustnicului Neofit Carpatinul. Modul său de percepere este ICONIC, direct Personalist. Lumea Creată nu este simpla Gândire a Lui DUMNEZEU (cum se zice de obicei), ci este un „Alt” Chip de FIU de Creaţie, Asemănarea Creată a CHIPULUI FIULUI Lui DUMNEZEU. Şi Creaţia are un fond „Fiinţial de Creaţie”, nu este doar un complex de fenomene ce se configurează apoi. Creaţia are şi ea deja prin Naştere-Creaţie, un Chip de Creaţie şi acest Chip este CHIPUL de Fiu, ca „Centrul Fiinţial” de Creaţie. Chipul de Fiu de Creaţie este „Asemănarea” CHIPULUI Lui DUMNEZEU din Lume.
Acest conceptual de Chip de Fiu este începutul şi sfârşitul Viziunii Teologico-mistice ICONICE a tradiţionalului Carpatin.
Logica Pustnicului este astfel în acest sens ICONIC.
Manifestarea-Viaţa Lumii este „RITUALUL SACRU” al RĂSPUNSULUI INTER-relaţional al Chipului de Filiaţie.
DIVINUL CREATOR a Creat Lumea ca Fiinţă-Chip de Filiaţie de Creaţie (Facerea lumii), dar aceasta nu este „manifestarea lumii”, ci RĂSPUNSUL Chipului de Filiaţie al Creaţiei este „manifestarea propriu-zisă”. Aici se încurcă anticii, confundând Facerea lumii cu Răspunsul Fiinţei lumii.
Lumea Creată este TEO-centrică-FILO-centrică. CHIPUL Lui DUMNEZEU în Sine este apofatic-inaccesibil, dar CHIPUL de FIU-ASEMĂNAREA CHIPULUI DUMNEZEIESC este accesibil şi COMUNICABIL.
ACTUL DIVIN de Creaţie are Taina „ÎNTRUPĂRII-Naşterii” FIULUI Lui DUMNEZEU şi în Chipul Lumii. Anticii văd o simplă manifestare de spiritual DIVIN, cu o diversificare de fenomene ale acesteia. ÎNTRUPAREA FIULUI Lui DUMNEZEU este de altă modalitate şi în altă Logică. Lumea nu este o „manifestare”, este un ACT de NAŞTERE, din care apoi iese manifestarea.
Fără această bază, nu se înţelege viziunea ICONICĂ a Pustnicului Neofit Carpatinul.
De aici şi specificul Misticii ICONICE, ca ACTUALIZAREA Permanentă a MEMORIALULUI de NAŞTERE.
LITURGHIA Creştină HRISTICĂ este ICONICĂ tocmai în acest sens, că REMEMOREAZĂ în primul rând NAŞTEREA Neîntreruptă a FIULUI Lui DUMNEZEU în Lumea Sa Creată (care şi mai mult, face o ÎNTRUPARE de FIU ÎNVIAT şi MÂNTUITOR de păcat).
Rugăciunea ICONICĂ a Pustnicului Neofit este un „Chip Preliturgic”, pe care trebuie să-l facă fiecare din Făpturile Create.
LITURGHIA în Sine o poate face doar FIUL Lui DUMNEZEU, ca ACT de Naştere-ÎNTRUPAREA DIVINULUI şi în Chipul Lumii. Noi, Făpturile, însă facem o „Asemănare proprie de Preliturghisire tot proprie”, prin care ne putem încadra în „LITURGICUL DIVIN”.
Aceasta este Rugăciunea Personal-Individuală.
„Mobilul Vieţii” Create este MEMORIALUL de Naştere Permanentă a FIULUI Lui DUMNEZEU în Lume şi totodată RĂSPUNSUL Lumii, ca Act de Memorial al Propriei Naşteri de Creaţie.
Şi noi trebuie să facem ASEMĂNAREA ACTULUI DIVIN, de Permanentă ACTUALIZARE a ÎNTRUPĂRII DIVINE, să facem Actualizarea proprie a „Propriei Naşteri de Creaţie”. Şi aceasta este Taina Rugăciunii.
Viaţa Creştină este o Permanentă LITURGHISIRE HRISTICĂ, Neîntrerupta ACTUALIZARE a ÎNTRUPĂRII FIULUI Lui DUMNEZEU în Lume, fără de care Lumea nu ar mai putea exista. Sistarea LITURGHIEI DIVINE ar însemna sistarea Vieţii Lumii. La fel, sistarea „Rugăciunii proprii” înseamnă sistarea propriei Vieţi, de unde boala şi moartea.
În sens Creştin, CHIPUL DIVIN din Lume este LITURGHIA DIVINĂ şi Chipul Omului este Chipul Rugăciunii Proprii.
Pustnicul Neofit merge concret, identificând Memorialul Vieţii Lumii în Chipul de Filiaţie şi Chipul de Filiaţie Identificându-l în Chipul Actualizării Proprii ca Rugăciune.
Iată cum Rugăciunea nu mai este doar o simplă atitudine faţă de DIVIN, ci este „ACTUL de Viaţă” neîncetat şi însăşi CONŞTIINŢA Propriei Identităţi.
CONŞTIINŢA Creştinului este în Chipul RUGĂCIUNII sale şi SUPRACONŞTIINŢA Rugăciunii Proprii este LITURGHIA DIVINĂ HRISTICĂ. Legătura acestora este strictă.

**
Iată primul fapt al Tradiţionalului ICONIC Carpatin, RUGĂCIUNEA, ca Ritual Propriu de RĂSPUNS faţă de RITUALUL DIVIN.
Redăm câteva repere ale „Pravilei Pustnicului Neofit Carpatinul”.

– Viaţa noastră este Chipul de Filiaţie.
– Chipul Filiaţiei noastre este în „Chipul Gestului de ÎNCHINARE”, ca Dar-Jertfă ce se cuvine Lui DUMNEZEU CREATORUL.
– Actualizarea Chipului de Filiaţie este RE-memorarea ORIGINILOR ca: ACTUL DIVIN de proprie Creaţie; actul de Naştere din NATURA CREATĂ (Părinţi).
– Ritualul de RĂSPUNS propriu al acestor ACTUALIZĂRI, care este RUGĂCIUNEA Personal-Individuală.

Rugăciunea ICONICĂ a Pustnicului Neofit Carpatinul este o Rugăciune RITUALICĂ. Şi RITUALUL în sens tot ICONIC, adică RITUALUL ca RE-memorialul Naşterii de VEŞNIC Chip de Filiaţie.

RITUALUL Cosmic al Lumii îl face direct FIUL Lui DUMNEZEU, prin LITURGHIA HRISTICĂ, dar Ritualul propriu îl face Fiecare în parte, ca o „Pregătire de Integrare” în cel Cosmic.
Nimeni nu poate face ACTUL DIVIN al LITURGICULUI în Sine, decât FIUL Lui DUMNEZEU, iar Rugăciunea noastră este un „Pre-liturgic”, o pregătire de Intrare-Integrare în LITURGICUL HRISTIC. LITURGICUL şi Rugăciunea sunt în Înrudire şi Legătură nedespărţită. Şi fondul ambelor, este Taina RITUALULUI MEMORIALULUI de NAŞTEREA VEŞNICEI FILIAŢII.
Pe acest fapt este toată Practica Rugăciunii ICONICE, după Tradiţionalul Pustnicului Neofit Carpatinul.
Fiecare ZI este o „NAŞTERE din NOU” şi Viaţa este o VEŞNICIE de NAŞTERI din NOU. Taina PERMANENŢEI şi Neschimbării eterne este VEŞNICA NAŞTERE (De aici pesemne şi mitizarea anticilor, ca metempsihoză şi reîncarnare, ca o denaturare a Tainei NAŞTERII din NOU).
Se spune, Teologic Creştin, că TATĂL DUMNEZEU NAŞTE Permanent pe FIUL, şi FIUL Permanent ACTUALIZEAZĂ NAŞTEREA de FILIAŢIE, ca RĂSPUNS Propriu. Şi aici este Originea şi în Creaţie, a LITURGICULUI şi RITUALULUI de Rugăciune. În DUMNEZEIREA TREIMICĂ FIINŢIALĂ în Sine, TATĂL este ALTARUL-NĂSCĂTORUL şi FIUL este LITURGICUL-RITUALUL NAŞTERII Sale.

***
Rugăciunea Filocalică are treapta Orală, Mentală, a Inimii şi a Duhului cu Intrarea în cea HARICĂ. Şi cea mai importantă este „Atenţia”, care este ori pe Cuvintele Rugăciunii, ori pe imaginaţia PREZENŢEI Lui DUMNEZEU, ori pe Înţelesurile Minţii, ori pe Credinţa fără orice imaginaţie a Duhului. Să nu fii orientat pe sentiment, nici pe raţional, nici pe contemplativ, ci pe IUBIREA Lui DUMNEZEU cea peste şi dincolo de toate sentimentele şi înţelesurile. Cea mai grea luptă a celui ce se Roagă este cu „patimile trupului”, cu gândurile-memoriile şi imaginaţiile raţionale şi sentimentele, şi chiar materiale. Sfinţii Părinţi recomandă „Strâmtorarea Minţii”, prin „puterea Minţii de a se opune la toate, atât materiale, cât şi imaginativ-raţionale”. Cea mai grea „nevoinţă” este această „Strâmtorare” a Minţii, pe care cei mai mulţi o abandonează şi chiar renunţă la Lucrarea de Taină a Rugăciunii Curate, fără gânduri şi imaginaţii.
Cea mai mare ispită a Rugăciunii este „autogustarea” Rugăciunii, ce devine o „autoplăcere” dubioasă până la „autodesfrâu mistic”, foarte periculos, ce duce chiar la îndrăcire.

Cum este în Rugăciunea ICONICĂ, ce are Gestul ICONIC?
„Gestul ICONIC” al Pustnicului Neofit este un Gest specific, adică „Gest STATIC”, nu mobil. Atenţie pe această menţiune, de care depinde toată Practica ICONICĂ. ICOANA pur Creştină are tocmai acest specific, este „STATICĂ într-un GEST imobil”, faţă de Icoana occidentală, căreia i se dă „mobilitate-carnaţie şi imagine”.
„STATICUL ICONIC” nu înseamnă „închidere şi limitare”, ci o Tainică „CENTRARE de DESCHIDERE-Adâncire”. Este o Deschidere în expansiune, dar şi o Deschidere în cealaltă Orientare, de Adâncire-Centrare. Atenţie, să nu se confunde Centrarea aceasta cu zisa concentrare-esenţializare sau cu închiderea şi autoabsorbirea. Dacă Deschiderea în „dilatare-întindere” este „Dezvelirea şi Revărsarea” ESENŢEI, Deschiderea în „Centrare” este IDENTIFICAREA ESENŢEI FIINŢIALE. ABSOLUTUL DIVIN FIINŢIAL este în CHIPUL TATĂLUI, care este NECUPRINSUL în infinita sa DESCHIDERE de REVĂRSARE-expansiune. TATĂL NAŞTE pe FIUL Său FIINŢIAL ca „CENTRARE”, ca IDENTIFICAREA ESENŢEI ABSOLUTULUI TATĂ, care nu este „absorbire-esenţializare”, ci „ASEMĂNAREA” de cealaltă Orientare. Dacă ar fi doar o „singură orientare”, ABSOLUTUL, chiar în expansiunea Sa infinită, ar fi „incomplet” şi nu ar mai fi de fapt absolutul. TATĂL-SUPRACHIPUL-NECUPRINSUL ABSOLUT îşi IDENTIFICĂ CHIPUL nu prin esenţializare-autoabsorbire, ci prin „CENTRARE-DESCHIDERE-ASEMĂNARE”, ca „ACELAŞI ABSOLUT”. Dacă ABSOLUTUL nu şi-ar avea IDENTIFICAREA CHIPULUI Său, ar fi insuficient, că ar trebui să se Identifice în „afara” sa, ca o „manifestare” ce nu mai este „FIINŢIALĂ”, ci de reflectare tot incompletă (ne-esenţială)”. Aici se încurcă anticii şi filosofii. ABSOLUTUL fără o AUTOIDENTIFICARE în Însăşi FIINŢA Sa directă nu mai este ABSOLUT. TREIMEA FIINŢIALĂ Creştină este tocmai „ABSOLUTUL Complet”.
Şi de aici, orice lucru fără „centrare-identificare proprie” nu este complet. Mistica pune accent tocmai pe această „IDENTIFICARE-CHIP”, care paradoxal pare o „fixare”; de fapt este o „DESCHIDERE-Identificare” a ceea ce este „Esenţa”. În NECUPRINSUL Său, ABSOLUTUL are CHIPUL de Taină, dar în „IDENTITATEA-CENTRAREA” Sa Taina îşi descoperă CHIPUL. TATĂL este TATĂ prin IDENTIFICAREA CHIPULUI FIULUI Său.

În Practica Mistică, cea mai grea problemă este „Suportul-Chipul” Vieţii mistice. Fiecare Făptură a noastră are „suportul” său ca „Identitatea proprie”, dar care este „Suportul DIVINULUI”? Dacă îl amesteci sau îl confunzi cu propriul suport, este o falsificare. Dar nici un „gol de suport DIVIN” nu este admis.
Rugăciunea curată, fără nici un chip, este Rugăciunea Filocalică, doar în „Credinţa şi Aşteptarea” ARĂTĂRII Sale dincolo de toate chipurile. Este o „centrare-suport pe un Activ” al tău, de „Credinţă şi Aşteptare”.
În Practica ICONICĂ a Pustnicului Neofit, „centrarea-suportul” atît propriu, cît şi al DIVINULUI, este CHIPUL ICONIC de FIU, care este „ÎNRUDIREA DIVINO-Creaţie”.
Dacă Filocalic, între Creaţie şi DIVIN nu există nici o „punte” (ca apofatic-excluderea oricărui chip), în specificul ICONIC, CHIPUL ICONIC de FIU este o „PUNTE”, ca ICONIC deja „ÎNTÂLNIRE de DIVIN şi Creaţie”.
În CHIPUL ICONIC este o „ÎNTÂLNIRE Mistică” a DIVINULUI ÎNTRUPAT, cu Trupul de Creaţie, care nu se mai exclud, ci fac un „COMUN-ACELAŞI TRUP”.
Filocalic, „COMUNUL” nu este în „ÎNTRUPARE”, ci în „De-corporalizare” (în apofatic-dincolo de orice chip al trupului), ca „Împărăţia DUHULUI”.
Misticul Filocalic este o treaptă „Înaltă”, de „Pre-Intrare în CHIPUL VIITOR al DUHULUI”, al Veşniciei şi trecerii în condiţia de „Îndumnezeire”.
ICONICUL nu este „Îndumnezeirea” (CHIPUL direct al DUHULUI), ci este „EUHARISTICUL-TRUPUL DIVINULUI care coboară încă în Lume şi care face „HRISTIFICAREA”.
Filocalicul clasic este „Duhovnicirea prin DUH” (trecerea Creaţiei dincolo, în cele DIVINE), şi Filocalicul ICONIC este „DUHOVNICIREA prin ÎNTRUPAREA Lui HRISTOS” (Venirea DIVINULUI în cele create).
Filocalicul are Orientarea Creaţiei spre DIVIN, iar ICONIC este Orientarea DIVINULUI spre Creaţie.
Filocalic, prin HRISTOS Cel ÎNTRUPAT, se poate „trece” şi dincolo în DIVIN, în DUHUL. ICONIC, prin DUHUL se face o continuă ÎNTRUPARE-Coborâre a Lui HRISTOS în Creaţie.
Pentru Neofit Pustnicul, Coborârea-ÎNTRUPAREA DIVINULUI este „Centrarea-Identificarea” noastră, ca apoi să facem „INTRAREA” în DUH. Păcatul ne-a atins Chipul-centrarea-Identitatea-Persoana, şi recâştigarea acestuia ne este de primă necesitate.
Practica Mistică Iconică este o Mistică cu precădere HRISTICĂ, iar cea Filocalică este o Mistică cu precădere a DUHULUI SFÂNT. În ambele modalităţi, HRISTOS şi DUHUL sunt în acelaşi ACTIV, dar în Orientări diferite, ca „DUH spre HRISTOS” (ICONICUL) şi ca Hristic spre DUH (Filocalicul apofatic).
În ICONIC DUHUL SFÂNT evidenţiază ÎNTRUPAREA DIVINULUI, ca la BUNAVESTIRE şi la Botez; în Filocalic, HRISTOS evidenţiază pe DUHUL SFÎNT, ca la SCHIMBAREA la Faţă în LUMINA Taborică.
Cele două modalităţi de Mistică sunt de fapt nedespărţite, dar în evidenţe proprii.

****
Pravila de Rugăciune ICONICĂ a Pustnicului Neofit este deci în specific de Orientare a DUHULUI spre VEŞNICA ÎNTRUPARE-NAŞTERE a CHIPULUI de FILIAŢIE, atât DIVIN, cât şi de Creaţie, ca ÎNRUDIRE-COMUN (ICONICUL). Este o Mistică pregnant LITURGICĂ EUHARISTICĂ.
În Practica ICONICĂ DUHUL SFÂNT face ACTIVUL de a ÎNTRUPA pe HRISTOS în noi, ca la Buna Vestire, de ÎNTRUPARE a Lui HRISTOS în FECIOARA MARIA.
Fă Gest de ÎNCHINARE-CHIPUL FIULUI, şi se Actualizează-rememorează în tine Taina veşnicei NAŞTERI a DIVINULUI în tine şi a ta în El, şi mai mult a Naşterii tale în lume şi a Lumii în tine. Gestul ÎNCHINĂRII este „LEAGĂN de NAŞTERE”, nu contemplaţie a DUHULUI, este CHIPUL Lui HRISTOS ÎNTRUPAT prin DUHUL SFÂNT.

Într-un Leagăn de COPIL
DIVINUL S-a Coborât,
Într-un CHIP de ÎNCHINARE
ABSOLUTUL
CHIPUL şi-a NĂSCUT.

De aici, ICOANA Practicii ICONICE a Pustnicului Neofit este ICOANA MAICII DOMNULUI cu PRUNCUL DIVIN în Braţe.

Fă Rugăciunea ICONICĂ a Gestului ÎNCHINĂRII în Faţa ICOANEI MAICII DoMNULUI cu DIVINUL PRUNC, ca o Re-memorare a NAŞTERII DIVINE în Lume şi a Naşterii proprii. Cântă zilnic IMNUL NAŞTERII lui HRISTOS, care este însuşi Gestul de ÎNCHINARE. Iată începutul Rugăciunii ICONICE.

Fă această Practică Zilnic a Gestului ÎNCHINĂRII, nu numai în Faţa ICOANEI de NAŞTERE, ci şi în toate împrejurările, ca o Rugăciune de toată vremea. Gestul ÎNCHINĂRII este „ICONIZAREA-HRISTIFICAREA-Naşterea permanentă din NOU” a Vieţii.

IUBIREA Lui DUMNEZEU este să Coboare mereu în Lume, şi Iubirea Lumii este să PRIMEASCĂ mereu ÎNTRUPAREA DIVINULUI în sine, şi aceasta este VEŞNICA NAŞTERE din NOU, este Rugăciunea-LITURGHIA.

Practică Gestul ÎNCHINĂRII neîncetate şi acesta este CHIPUL Rugăciunii LITURGICE. Fiecare Zi este o „NAŞTERE din NOU” atât a DIVINULUI în Lume, cât şi a Lumii în Sine şi în DIVIN.

Pleacă Capul, Mintea şi orice simţire în Gestul ÎNCHINĂRII, orice formă şi orice chip fă-l să se ÎNCHINE, şi aşa totul se face „ICOANĂ-CHIPUL” unde se ÎNTÂLNEŞTE DUMNEZEU cu Lumea şi Lumea cu DUMNEZEU şi se face „ACELAŞI TRUP-ICOANĂ”.

ÎNCHINARE-ICOANĂ
LEAGĂN de NAŞTERE,
ALTAR de Taină.

*****
Neofit Pustnicul insistă pe Practica unui Gest de ÎNCHINARE de specific Personal. Fiecare are un anume comportament, unele calităţi şi unele slăbiciuni, şi pe acestea trebuie acţionat. Să ai un Gest care să te caracterizeze, să te Deschidă, să te mobilizeze şi totodată să te Centreze-Adune, în care să Acţionezi şi să te Odihneşti.
Gestul ICONIC este o anume poziţie a Corpului, a Minţii şi a Duhului, ca Gest al Integralităţii Fiinţiale proprii, dar cu sens de SACRALITATE, care se face prin CHIPUL de ÎNCHINARE (care are o gamă întreagă de forme, de la simpla plecăciune, înclinare, până la metania cu atingerea capului de pământ).
RITUALUL, „Limbaj GESTIC” (care nu se confundă cu Limbajul Psiho-organic pe care-l avem noi în mod obişnuit), ca o „Umbră a VORBIRII DIVINE”. Acest Limbaj GESTIC se „Aude prin toată Fiinţa”, ca Limbaj al Memoriilor şi totodată al COMUNICĂRII. „CUVÂNTUL DIRECT” este Limbajul GESTIC, de aceea „DUMNEZEU ZICE şi se Face”.
Începi să te „Rogi” cu „GESTURI RITUALICE”, care ne „Rememorează” SACRUL din noi. Ridică Mâinile în sus cu Rugăciune către DUMNEZEU Cel din „Înălţime”, din care „curge” Viaţa lumii. Pleacă în Închinare Capul în jos, prin care „recunoşti” pe DUMNEZEU ca DĂTĂTORUL Vieţii. Pune Mâinile la Piept în dreptul Inimii şi fă-te ca un „ALTAR” propriu, pe care să VINĂ DUMNEZEU şi la tine. Desfă Braţele lateral, ca preînchipuire că DIVINUL Se „ÎNTRUPEAZĂ” în toată Fiinţa ta, Suflet şi Corp. Faceţi aceste simple „GESTURI SACRE” şi „MEMORIILE SACRE” se vor „trezi”.
Şi Sufletul are în primul rând „Primirea”, de unde Participarea sa la toate. Sufletul trebuie să-şi „reia” „Stăpânirea Conştientă” asupra Memoriilor. Sufletul nu trebuie să fie „robul” Memoriilor sale. Nu fă auto-sugestie, nici logică-raţiune, ci VOLUTIV autoimpus, ca „AUTO-STĂPÂNIRE” şi auto-orientare în Sine, prin care să se „orienteze” tot Memorialul său. Nu „admite” Psihic o „memorie rea şi anormală”, ci respinge-o şi înlocuieşte-o cu una Bună. Iată câteva „repere”:
Nu fi fixist (adică să faci doar ce crezi tu); cu voinţă ascultă şi de alţii. Astfel te vei vindeca de propriile iluzii şi încăpăţînare. Te vei bucura de Unire şi Comunicare. Nu fi izolat şi însingurat, ci în dialog cu toţi şi cu toate (păcatul demonic face tocmai un gol de dialog). Viaţa este Comunicabilitate. Fii comunicabil chiar dacă te forţezi. Fii Vesel chiar dacă nu te simţi bine, pentru că fondul Vieţii este Bucuria-Lumina. Nimic nu poate copleşi Bucuria Vieţii în sine, tu trebuie s-o cultivi şi peste propriile suferinţe. Impune-ţi un zâmbet permanent. Suportă şi ce nu-ţi place la alţii şi treci peste toate defectele lor (care sunt legate de caracterul propriu). Nu mustra direct, nu spune greşelile, fii delicat când faci totuşi câte o observaţie. Nu te enerva că alţii nu sunt ca tine şi-ţi stau chiar împotrivă. Astfel te vei vindeca de contrarietate şi te vei bucura de convieţuire în tot momentul. Încearcă să ai afecţiunea mai tare ca respingerea. Nu admite frica, timorarea, grija zilei de mâine; nu-ţi fă iluzii, lasă totul la momentele lor. Timorarea este slăbănogirea Sufletului. Fii optimist, chiar dacă lucrurile par total încurcate; crezi în rezolvarea miraculoasă. Toate simptomele de boală, toate certurile, toate contradicţiile, greşelile tale şi ale altora, consideră-le trecătoare şi tu astfel vei rămâne neatins. Chiar dacă ai avut şi mai ai crize violente, toate vor trece; nu admite teama că va fi mai rău, ci mai bine. Nu admite tristeţea după greşeli şi conflicte, lasă-le la momentul când te vei analiza pe tine (la spovedanie mai ales). Mulţi fac o scrupulozitate patologică din toate. Nu abandona activitatea, chiar dacă nu te simţi bine şi dai randament puţin. Cât ai fi de bolnav, nu renunţa la un ceva activ, cât de cât. ODIHNEŞTE-te! Viaţa are o Supralege, a ODIHNEI SACRE, indiferent de stare. În această ODIHNĂ nu mai contează nici o evaluare, este DARUL Lui DUMNEZEU peste toate considerentele. Bucură-te şi tu cu adevărat de acest miracol.
Sunt mulţi debili fizic, sclerozaţi, intelectuali anemici, tocmai din lipsa de Mobilitate-mişcare. Mai mult, sunt împiedicări şi înfundări energetice pe diferite zone organice şi funcţionale, ce produc scurgeri şi explozii energetice pemanente, care secătuiesc şi ultimele rezerve. Unii au nişte hiperfuncţii (sau hipofuncţii) în anumite organe, tot din această cauză. Datorită sedentarismului, noi avem părţi ale Corpului aproape fără mişcare, unde se depun majoritatea reziduurilor alimentare. Mobilitatea este pentru noi ca şi Respiraţia, în activul Vieţii. Noi, Creştinii, suntem învinuiţi că neglijăm „îngrijirea” Corpului. În sensul nostru, Mişcarea este o „capacitate” a Vieţii, ce nu are „scop” în sine, ci este doar o modalitate de activ. Nu are scop de a „stăpâni funcţii şi organe”, ci ca să fie o trecere liberă a Mişcării prin tot Corpul. Nu faceţi din Mişcările Corpului „religie”, că este patologic, ci consideraţi-le propriile dumneavoastră mişcări, ce nu au de-a face cu Religiosul. RITUALUL nu este „mişcare”, ci „GEST SACRU”, care înseamnă altceva. Mişcarea este o „dăruire de hrană” organelor izolate şi blocate de boli, care singure nu mai pot primi. Unii prea „religioşi” resping aceasta, ceea ce este o „refuzare de ajutor celor ce nu se mai pot mişca”. Celor fără mâini şi picioare le dai posibilităţi de mişcare sau îi poartă altcineva. Mişcarea este tot aşa de necesară şi „terapeutică” precum „hrana alimentară”. „Energiile corporale”, în natura lor, nu pot fi SACRALIZATE”, ci doar folosite în vederea RITUALULUI SACRU. Nu vă concentraţi pe trasee energetice, că este periculos, noi nu avem în vedere decât „mişcarea ca atare”, restul să se facă după fiziologia propriu-zisă; noi trebuie să păstrăm cu atenţie doar „capacitatea de mişcare”, doar aşa „Memorialul în sine” se va trezi (de intervenim noi cu diferite concentrări, putem preface şi denatura şi mai rău „memorialul fiziologic adevărat”). Nu introduceţi „alt” Memorial în Mobilitatea energetică.
Noi vedem Mobilitatea în trei moduri: – Stoarcere-presare-spălare; – dilatare-întindere; – creştere-acumulare, pe „zonele Corpului”, Cap, Trunchi, Membre (fiecare cu anexele lor). Obişnuiţi-vă să aveţi o „Poziţie de Rememorare mobilă permanentă”, după propriul specific şi boală (de cap, de trunchi sau de membre). Sunt forme de „mobilitate din stare statică” (poziţii diferite fixe ale unor părţi organice); „mobilitate semistatică”; „mobilitatea activă”, prin mişcări directe şi repetative (cum sunt mişcările forţate). Mai este o mobilitate „psiho-mentală directă”, prin concentrări mentale directe. Noi ne ferim de „pericolul magic” al „mobilităţilor energetice”, dar nu excludem „normalul mobil” al energiilor, care este „mişcarea obişnuită” a noastră. Folosiţi Mişcarea în Practica Gestului, ca mobilitatea Memorialului propriu. Ridicarea Capului, plecarea, întinderea mâinilor-braţelor, închiderea sau deschiderea Ochilor, etc. sunt des folosite în Rugăciune. Aplecaţi-vă cu Fruntea la podea, şi staţi aşa un timp, este modul de Rugăciune al Sfântului Moise arapul. Sfântul Pahomie cel Mare se Ruga doar cu Mâinile în sus. Alţii în genunchi, după specific propriu.
În Rugăciune unii folosesc Respiraţia. Şi unii Sfinţi Filocalici o recomandă. Pentru lumea de astăzi, cu atâtea „păcate corporale”, Respiraţia este un punct de mare valoare. Respiraţia deschide, desface şi uşurează mişcarea Memorialului atît corporal, cât şi sufletesc. Respiraţia este corespondenţa „mişcării neîncetate” a Vieţii în general. Respiră adânc mai ales dimineaţa şi seara (pe nemâncate), cu încordarea Diafragmei abdominale şi dilatarea întregii zone viscerale (cât mai mult timp) şi foloseşte această stare în Gestul tău. Isihaştii filocalici erau învinuiţi că se con¬centrează în „buric”. Trebuie înţeles că nu este o concentrare pe zone organice, ci o „mobilitate” folosită de Gest, pentru adâncirea lui. Abdomenul este „locul patimilor” şi al „stricăciunii”, şi de aceea trebuie „spălat” zilnic, deci ca mobilitate, nu ca scop în sine. Intrarea Minţii în Inimă, de asemenea, este o „mobilitate” a „locului gîndurilor rele”, că Inima este „Memorialul Minţii”, care trebuie „spălat şi curăţat” pentru a te putea Ruga „CURAT”. La fel, desfacerea şi dilatarea zonei pieptului, ca şi întinderea membrelor, sau îndreptarea coloanei vertebrale, toate ca „mobilităţi” de „igienizare”, folosite în Gestul ICONIC, pentru facilizarea lui.
Pustnicul Neofit, se zice că şi la bătrâneţe făcea închinăciuni şi metanii şi le indica Ucenicilor săi această Practică de mare importanţă.
Noi pe această bază facem şi o „Medicină Isihastă”, cu includerea unei Terapii cu Pâinea Pustnicească, Mâncarea fiind de asemenea de mare importanţă pentru „curăţirea” Gestului SACRU.
Spălarea cu Apă este importantă nouă celor de astăzi, intoxicaţi de toate murdăriile. Pustnicii care aveau aer curat şi mîncarea naturală şi Minte tot curată, nu „miroseau a hoit”. Noi dacă nu ne spălăm, mirosim a „mort”.
Atenţie, acestea nu se fac în „văzul lumii”, ci intim şi strict particular. Unii caută zise „practici în comun”, care nu sunt creştineşti. În sens Creştin, doar în Biserică se face „RITUALUL COMUN”, în rest este o „proprie intimitate”. Te poate „învăţa” cineva cum să faci, dar tu doar în particular trebuie să le îndeplineşti (mai pe larg, în „Reţetele Medicinii Isihaste”).

Pe baza acestor „repere”, sub îndrumarea Duhovnicului, alegeţi specificul propriu, ca mobilitatea corpului, ca atitudinea Minţii şi ca tinderea de adâncire a Duhului.
Gestul tău Zilnic să fie cu Integralitatea Corp şi Suflet, cu Actualizarea şi Rememorarea fondului DIVIN şi de Creaţie în armonie şi fără contrarieri.
Practica nu e uşoară, dar cei ce „muncesc” vor şi „avea”.
Neofit Pustnicul repeta mereu Ucenicilor săi: „Practica Lucrării Sfinte este doar a celor ce muncesc ziua şi noaptea, fără încetare, peste toate piedicile şi slăbiciunile şi care se învăpăiază mereu de DUMNEZEIESCUL DOR”.

DOAMNE IISUSE, Vin şi eu
La ALTARUL LITURGHIEI Tale,
Unde mă aduc ca pe o „Prescure”,
Pe care să o LITURGHISEŞTI.

Tu m-ai Creat din IUBIREA Ta
Şi Această PECETE fă-o
JERTFELNIC
Pe care mereu LITURGHISEŞTI,
Şi în Fiinţa mea Te Întrupezi.
Eu sunt căzut din Iubire,
Prin multe păcate,
Şi zac în prăpastie de moarte,
Dar, DOAMNE,
Primeşte-mă ca pe o Prescure
Din care fă LITURGHIE,
Şi „Toarnă” în POTIRUL Tău
Şi o „picătură” de Sânge de-al meu,
Ca IUBIREA Ta şi a mea
Iarăşi să se ÎNTÂLNEASCĂ.

Tu mereu, DOAMNE,
Ne Naşti din IUBIREA Ta,
Şi Creaţia
Te Naşte neîncetat, de asemenea
Şi IUBIREA ÎNTÂLNITĂ
Se face EUHARISTIE,
PÂINE de Cer şi de Pământ,
CUVÎNTUL ce TRUP S-a făcut.

Tu, DOAMNE IISUSE HRISTOASE,
FIUL Lui DUMNEZEU
Şi Fiu de Creaţie,
Din LITURGHIA IUBIRII
Naşti Biserica-MAMA Lumii,
Creaţia cu DUMNEZEU în Braţe.
O, IUBIRE
A Lui DUMNEZEU înfricoşată,
Cum Te faci şi Chip de Făptură
Ca şi Lumea să primească
DIVINA Măsură!

O, DUMNEZEU ÎNTRUPAT
Ca şi Lumea să URCE în DUMNEZEU,
DOUĂ IUBIRI ce S-au Găsit
„Peste prăpastia de Absolut”.
De aceea niciodată
Nu se opreşte LITURGHIA IUBIRII,
INIMA Nemuririi.
Dacă vreodată LITURGHIA s-ar opri,
Dintr-o dată „toate ar pieri”.

IUBIREA este
Necontenita LITURGHISIRE,
Nesfârşita NAŞTERE,
IUBIREA, „Absolutul RITUAL”
Ce Se face EUHARISTIE-DAR.

(text apărut în revista "Sinapsa", nr. 4/2009, pp. 216-225)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Avva şi Ucenicul" (2)

Sfântul Apostol Ioan dictând Evanghelia ucenicului său Prohor, frescă, Mânăstirea Decani



Practica Filocalică de puţini este înţeleasă în Duhul ei veritabil. Atenţie la câteva „repere” de bază.
– Primul este „consacrarea” unei „Lucrări” susţinute ca Rugăciune; un „Activ” al Rugăciunii.

Omul Duhovnicesc împarte timpul în aşa fel, încât o anumită parte să fie ca Rugăciune; să lase orice activitate şi să facă Lucrarea Rugăciunii. Chiar mai mult, să mărească din ce în ce mai mult timpul Rugăciunii; să găsească o modalitate ca şi în timpul altor activităţi să poată continua Rugăciunea, ca „Rugăciunea de toată vremea”, „Rugăciunea neîncetată”. Lucrarea Rugăciunii trebuie să fie înaintea tuturor celorlalte şi acesteia să i se dea cea mai mare importanţă. Începe cu puţin şi insistă până ajungi să te Rogi cu uşurinţă.

– Al doilea reper este „purificarea de patimi”, ca o condiţie a Rugăciunii şi a deschiderii în ea.

O Rugăciune fără „purificarea de patimi, fără pocăinţă (părerea de rău pentru păcate), nu este o Rugăciune Duhovnicească, ci una în „gol”.

– Al treilea reper este Asceza-exersarea „Lucrării Duhovniceşti”, ca „disciplina” corpului (postul şi castitatea), a Minţii (morala şi controlul gândurilor) şi a Duhului (Credinţa curată şi neclintită a IUBIRII de DUMNEZEU).

Omul Duhovnicesc se cunoaşte după „exersarea-asceza” sa. Asceza nu este o simplă „auto-disciplină”, ci o „nevoinţă liber consimţită”, ca o modalitate de acces la cele Duhovniceşti. De aici începe „povăţuirea” Duhovnicului, ca să nu cazi în excese vătămătoare şi bolnăvicioase.

– Un alt reper mai este „trecerea” din ce în ce mai mult de la asceza corpului, la asceza Minţii, că Mintea este cea care face „Lucrarea Sufletului”, ca apoi Sufletul însuşi să intre în Lucrarea Duhului.

Cel doritor de „Sfânta Lucrare a Rugăciunii” trebuie ca încet, încet, să treacă de la Rugăciunea corpului, la Rugăciunea Minţii şi a Inimii, ca să se ajungă la Rugăciunea Duhului. Rugăciunea corpului este cea cu „gura şi cu anumite Cuvinte”, care se repetă şi se continuă zilnic, cu toată atenţia cuvenită. Rugăciunea scurtă „DOAMNE IISUSE, miluieşte-mă pe mine păcătosul” este începutul unei Rugăciuni mistice, pentru cei râvnitori şi doritori de Viaţă Duhovnicească mai intensă. Zilnic ia hotărârea să zici această Rugăciune scurtă de un anume număr, de la câteva sute, până chiar la câteva mii. Încearcă să o zici chiar şi lucrând, să devină o Rugăciune permanentă. Dacă oboseşti, fă pauze, dar insistă şi vei ajunge la o uşurinţă a [spunerii] ei. Zi cu voce tare, şoptit, ca apoi să treci la Rugăciunea Minţii, cu Gândul şi în tăcere, ca apoi să treci la o „intrare” a Minţii în Locul Inimii, ca să se facă şi Rugăciunea Duhului. Atenţie la aceste „modalităţi” de Rugăciune. Rugăciunea corporală nu se rupe încă de simţuri, ci se silesc simţurile ca ele însele să se Roage. În Rugăciunea Minţii, se trece de la simţuri la „imaginaţiile gândurilor”, care de asemenea se silesc să se Roage. Dacă „lupta cu simţurile” cere „post şi trudă trupească”, „lupta cu gândurile” cere multă silinţă şi atenţia Minţii pe Repetarea Cuvintelor Rugăciunii, ca o intrare a gândurilor în înseşi Cuvintele Rugăciunii.

– Fii cu Râvnă tot mai aprinsă şi fă Rostirea Rugăciunii Minţii în Inimă, ca să ajungi la DUHUL Cel dincolo de toate chipurile lumii. Aici este nevoie şi de îndrumarea Duhovnicului. Vor apare tot felul de înşelări cu amestecuri de efecte organice, călduri, sunete, chiar imagini şi vedenii... dar, atenţie, respinge-le pe toate, căci chiar de sunt uneori reale, sunt piedici pentru ajungerea la DUHUL. Fă tot mai multă pocăinţă cu smerenie totală, atenţie la post şi la toate patimile trupeşti şi sufleteşti. Să nu fii mânios, supărăcios, să rabzi ocara şi necinstea, să fii răbdător, cu Nădejde şi Credinţă în Milostivirea DOMNULUI. Citeşte tot mai mult pe Sfinţii Părinţi şi scrierile Filocalice, dar încă întreabă pentru toate pe Duhovnic şi pe cei care de asemenea se ocupă cu această Sfântă Lucrare. Să nu deveniţi „fixişti” şi doar ai „literii şi legii”, lăsaţi „Libertatea şi Deschiderea DUHULUI”. Viaţa Duhovnicească are Tainele ei „nescrise şi nespuse”, dar „ştiute de Trăitorii Duhovniceşti”, care se transmit doar celor care „merită şi dovedesc” sinceritate şi hotărâre pe calea DOMNULUI. Nu căutaţi efecte excepţionale, daruri minunate şi mai ales aveţi „răbdarea cu lepădare”.

Un Ucenic îl ruga pe Avva al lui să-i spună mai amănunţit cele despre Rugăciunea Inimii. –Ai răbdare o lună... mai ai răbdare încă o lună... – Nu, plec, răspunse supărat Ucenicul, mă amâni prea mult... – Dacă spuneai că poţi „aştepta” încă multe luni, dintr-o dată „primeai” ce cauţi, aşa nu „meriţi” şi nici nu vei găsi niciodată ce doreşti.

Nu te crede dintr-o dată mare „lucrător” al Rugăciunii. Cât eşti tânăr, mai ales, ai nevoie şi de „muncă trupească şi o activitate oarecare”. Mulţi fac greşeala să treacă direct la Rugăciunea neîncetată, ce i-a dus la boală trupească şi sufletească, până chiar la „îndrăcire”.
Calea Rugăciunii nu se câştigă prin proprie voie, ci prin DARUL DOMNULUI. Fă Ascultare şi fii smerit, ca să „Primeşti” DARUL DUHULUI Rugăciunii”.

(text publicat în revista "Sinapsa", nr. 4/2009, pp. 215-216)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Aspiraţii şi întrebări (Taină, Revelaţie şi Cunoaştere)"

Iisus Hristos şi Apostolul Ioan, frescă de Manuil Panselinos











*

SACRALITATEA Lumii este Taina de care se lovesc toţi, unii izbindu-se dureros de ea, alţii sărind cu uşurinţă şi chiar cu nepăsare.
Omul, după păcatul adamic, înclină spre „autorealităţi” care-l despart şi chiar îl înstrăinează de „LUMINA cea Adevărată”.
S-au întrebat filosofii dacă DIVINUL este „doar în noi înşine” sau este „dincolo”, de unde apoi se „oglindeşte” şi în noi. Şi unde să privim, „în noi înşine” sau „dincolo”? Unii merg şi mai departe, considerând că tainicul „dincolo” este tot în noi înşine şi deci DIVINUL trebuie căutat şi Întâlnit doar în „Cămara ascunsă” a noastră proprie.
Revelaţia Creştină vorbeşte de un CHIP al Lui DUMNEZEU CREATORUL şi de o „Asemănare de Creaţie”, ceea ce înseamnă că sunt „două Realităţi net distincte”. În „esenţa” Fiinţei noastre nu este Însuşi DIVINUL, ci „Asemănarea Creată” a CHIPULUI Său (Cel dincolo de orice asemănare).
Ce este această „Asemănare”? Se tot face caz de „raţionalitatea” Omului, ca semn al DIVINULUI. În sens mistic direct Creştin, este un „CHIP ÎNRUDIT cu DIVINUL”, ce înseamnă „CHIPUL de FIU”, ÎNRUDIREA cu Însuşi FIUL Lui DUMNEZEU, care ASUMĂ Chipul Lumii, ca Lumea să se poată „naşte”.
Omul este în primul rând un „CHIP al SACRALITĂŢII”, şi din acesta apoi ies toate celelalte.
SACRALITATEA DIVINĂ ce coboară în Creaţie este CHIPUL FIULUI Lui DUMNEZEU şi acest CHIP SACRU de FIU este şi devine şi „Sacralitatea proprie” a Creaţiei.
Creaţia prin CHIPUL SACRULUI este un „raţional”, altfel devine un „iraţional”, până la un „anti-raţional”.
Primul CHIP al Lumii este deci „CHIPUL TAINEI de SACRU", CHIPUL DIVINULUI în Asemănare de Creaţie. Şi concretul SACRULUI este „CHIPUL de FIU", marea Taină a fondului Fiinţial de Creaţie.
Pentru Mistica direct Creştină, Taina Lumii nu este în cine ştie ce „suprarealităţi ascunse” sau în supracontemplaţii şi lumini supranaturale sau fenomene peste fire, ci este în Taina CHIPULUI SACRU de FIU, Asemănarea Creată a DIVINULUI ce se Revelează Lumii. Din CHIPUL de FIU ies LUMINILE HARICE şi toate fenomenele.
Cine doreşte Practică de Mistică direct Creştină, primul pas este INTRAREA în „SACRALITATEA CHIPULUI de FIU”.
Practica Filocalică tocmai pe acesta insistă, ca Rugăciunea Lui IISUS-FIUL Lui DUMNEZEU, din care şi prin care se vor deschide toate celelalte.
Deci NUMELE Lui IISUS nu este o „formulă simbolică”, ce poate fi înlocuită cu oricare alta; nu este nici o modalitate psiho-fizică de concentrare; nici o ecuaţie ocult-magică.
IISUS HRISTOS este NUMELE SACRU al FIULUI în Sine UNIC şi Absolut al Lui DUMNEZEU, care se DĂRUIEŞTE Lumii, ca să se Nască Lumea.
Iată Taina Creştină, RECUNOAŞTEREA acestui CHIP de FIU ca esenţa Lumii şi totodată „DEZVELIREA Filiaţiei de Creaţie” din Fiecare dintre noi, ca însuşi „mobilul Vieţii”.
Noi avem CONŞTIINŢĂ proprie doar prin CHIPUL de FIU; avem MEMORIA DIVINULUI prin această CONŞTIINŢĂ Ontologică de Origine; trăim prin acest CHIP şi Creştem „DESCHIDEREA” acestuia.
Lumea este „Raţionalul DIVINULUI” prin CHIPUL de FIU, şi nu doar un „principiu de Spiritualitate”.
DUMNEZEU a Creat Lumea din „SĂMÂNŢA CHIPULUI de FIU”, care a „RODIT” SPICUL Lumii, cu „Seminţele Făpturilor”.
Dar nu este de ajuns. „Seminţele Făpturilor” trebuie să Rodească şi ele, să se „ÎNTÂLNEASCĂ” în RĂSPUNS propriu cu CHIPUL FIULUI DIVIN CREATOR. În tine însuţi nu te poţi „oglindi”, iar de te „auto-oglindeşti”, vei vedea doar o „umbră fără chip, sau unul fantomatic”. Sămânţa doar în „RODIRE” se „REMEMOREAZĂ”, se poate „oglindi”.

M-am adâncit
În mine
Ca să te găsesc pe Tine,
CHIPUL DIVIN,
Dar cu-nspăimântare
Am dat de un „loc”
Fără „hotare”...

CHIPUL Tău,
DOAMNE,
Din mine,
E un Absolut
Răsfrânt...

Eu nu mă pot „uita”
Peste acest „abis”,
Tu, DOAMNE,
Trebuie să VII
Din NECUPRINS,
Să Te ARĂŢI la FAŢĂ.
O, cum deodată,
DEZVELIT din mine
Însumi Chipul meu
Se Recunoaşte
Oglindit în Tine,
Şi peste „abisul”
LUMINAT
Şi eu şi TU
Ne-am ARĂTAT...

**

Aceasta este REVELAŢIA Creştină, REVELAŢIA CHIPULUI FIULUI Lui DUMNEZEU, prin care ne IDENTIFICĂM propriul Chip de Creaţie.
Aceasta este şi CUNOAŞTEREA Creştină, CONŞTIINŢA CHIPULUI FIULUI DIVIN, în care ne Oglindim şi propriul Chip de Filiaţie.
Noi nu putem Vedea CHIPUL DIVINULUI, dacă nu mai Întâi ne „ÎNTÂLNIM” CU CHIPUL FIULUI Lui DUMNEZEU, care totodată izvorăşte LUMINA, în care se pot privi toate.
Păcatul a „umbrit” CHIPUL de Filiaţie din noi, şi am rămas cu „reflectările atributelor” acestuia, până la „abstractizarea” zis spirituală.
Mistica direct Creştină este Mistica CHIPURILOR PERSONALE.

(text publicat în revista "Sinapsa", nr. 4/2009, pp. 209-211)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Avva şi Ucenicul"

1

Avva A…. nu este bătrân. De tânăr intrat în Mânăstire, trecut prin multe încercări lumeşti şi Duhovniceşti, a căpătat un „Ceva de Duh de Avva”, care a început să „atragă” pe unii care cer să îi fie Ucenici. El se fereşte de o aşa „povară”. El însuşi a căutat mereu un Avva Povăţuitor. Un Cuvios i-a zis:
– Nu mai încerca să găseşti un Avva după modelul din vechime al Sfinţilor Părinţi... Adună de la mai mulţi „ÎNVĂŢĂTURA” Duhovnicească şi sileşte-te să faci şi tu ceva din ea, şi DUHUL te va Povăţui mai mult... Dar „alege” un Duhovnic, căruia dă-i „Chipul de Avva”, ca să ai „Chipul de Ucenic-Fiu Duhovnicesc”. Cel mai important în PRACTICA Duhovnicească este „Chipul de Fiu”, pe care trebuie să ţi-l însuşeşti şi să te identifici cu el la maxim, altfel nu vei ajunge niciodată la adevărata Viaţă Duhovnicească. Doar în „Chipul de Fiu-Ucenic” se deschide „UŞA de Taină” a Duhovniciei. Pe Ucenic îl face într-adevăr AVVA cu DUHUL Lui, dar şi pe Avva îl face Ucenicul cu DUHUL Lui, depinde de sinceritatea şi capacitatea fiecăruia în „Lucrarea Duhovnicească”. Aşa, în Zilele noastre nu Avva şi Ucenicul de performanţă contează, ci „DĂRUIREA” reciprocă de „CHIP de Avva şi ucenic”. Chipul aduce DUHUL şi DUHUL aduce Lucrarea şi Lucrarea aduce Învăţătura-Povăţuirea, ce se va „descoperi” doar celor care „Poartă” Chipurile de Avva şi Ucenic. Nu mai căuta „sfinţi”, ci „PURTĂTORI” de Sfinţenie, cărora şi mai mult li se „DĂRUIEŞTE” acest Chip de către cei care doresc Lucrarea Duhovnicească. Pe un Duhovnic ce-l „alegi” ca Avva, nu-l evalua după „Sfinţenia” lui, ci tu ca Ucenic dă-i total Chipul de Avva, ca tu să „Primeşti” din plin Chipul de Fiu, prin care vei putea descoperi Trăirea de TAINĂ a Duhovniciei.

2

– Fiule, zici că doreşti Viaţa Duhovnicească... Se va vedea dacă este ceva serios, sau doar un „capriciu” trecător. Tinerii de astăzi sunt cu „creier de chimicale”, după cum se exprimă un Duhovnic, încât nu mai poţi pune bază sigură pe nici o „hotărâre”, că nu mai are „stabilitate”. Mai mult, majoritatea au şi „handicapuri psihice”, mai evidente sau mai ascunse. Este o „slăbiciune” de „Volitiv” la foarte mulţi şi o „lipsă de Personalitate” marcantă. Îşi schimbă „părerile” de la o Zi la alta şi nu au „Permanenţa Eului”, de unde „golurile” de Conştiinţă, până la „contradicţiile psihice”, chiar patologice. Mulţi nu mai pot face „eforturi mentale”, pentru că le provoacă „rupturi nervoase” şi dereglări fiziologice chiar.
Ascultarea de un Avva trebuie privită ca pe o „SACRALITATE” ce nu poate fi „atinsă” de nimic. Cine nu Învaţă să „Asculte” nu va Învăţa niciodată „Înţelepciunea Povăţuirii”.

(text publicat în revista Sinapsa, nr. III/2008, pp. 226-227)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "GLASURILE Tainice Cosmice"

Iisus Hristos, frescă de Manuil Panselinos (sec. XIV), Protaton














În Adâncul Cosmosului este un „RĂSĂRIT de o LUMINĂ în Sine” în faţa căruia „totul cade în plecăciune”. Şi aceasta este „deodată cu un NUME de TAINĂ”, ce se ROSTEŞTE de un GLAS care zguduie tot Cosmosul. Este GLASUL FIULUI Lui DUMNEZEU, care El Însuşi CÂNTĂ şi Se ROAGĂ TATĂLUI DUMNEZEU, în totodată LUMINA fără seamăn a SFÂNTULUI DUH care, de asemenea, face Supraritualul DUMNEZEIESC în Sine. Este BINECUVÂNTAREA TATĂLUI DUMNEZEU care se Dăruieşte totodată Lumii. Din aceasta este Fiinţa Creaţiei care prin FIUL se Dă Făpturii. De fiecare dată, prin Aceasta, Fiinţa Lumii Create se „Existenţializează” Permanent. Este „DIMINEAŢA Supracosmică”, Începutul permanent al Lumii Create. Anticii vorbesc despre un „SUNET Supracosmic” din care Izvorăşte şi se menţine Lumea. Cine Îl AUDE o singură dată intră în „Nemurire”.
Şi după acest Moment Supracosmic mai urmează încă un Fapt la fel de intens. Este un GLAS tot DIVIN, care de data aceasta „INTRĂ” în Cosmos şi se PECETLUIEŞTE în tot ce este Creaţie. Dacă Cel anterior este total separat de Cosmos, Acesta Se „Leagă” de însuşi „Adâncul Lumii”. Dintr-o dată, „în toate Curge un CEVA DIVIN” şi Se Întrepătrunde cu Lumea, dar fără să „schimbe mişcarea proprie a Lumii”. Sunt „LOGHI DIVINI”, Acele CUVINTE ARHECHIPALE ce au CREAT şi CREEAZĂ Permanent Lumea, în Transpunere Diversă a Lumii. Misticii Creştini percep acest GLAS de Taină în NUMELE Lui HRISTOS, CUVÂNTUL VIU care Se „face Trup-Creaţie”, în infinitatea de diversitate a Lumii. Sunt „CUVINTELE DIVINE care Curg din CARTEA VIEŢII” (CHIPUL FIULUI DIVIN) şi Se Însămânţează ca să „Crească” Lumea. Se spune că FIUL DIVIN „Re-NUMEŞTE” pe Fiecare Făptură, în aceasta fiind Originea Vieţii a toate. Este Începutul „ZILEI Cosmice”. Este „RITUALUL NUMIRII Cosmice”. HRISTOS este „CUVÂNTUL care Se face Trup-Creaţie”.
Mai este însă şi un Glas care URCĂ din Creaţie spre DIVIN. Dacă DIVINUL IESE din Sine şi INTRĂ în „Spaţiul Creat”, de data aceasta Creaţia INTRĂ în SUPRASPAŢIUL DIVINULUI, în căutarea de a se Depăşi pe sine. Dacă „INIMA DIVINĂ” ce BATE în Creaţie este LOGOSUL HRISTIC, este şi o „Inimă de Creaţie” care Bate în paralel. Este un Glas de Taină al Naturii Proprii de Creaţie. Revelaţia Creştină vorbeşte de „Lumina Creată a Primei Zile din Facerea Lumii”. „Şi a zis să fie Lumină”. Această Lumină primordială Creată este „Firea Bună” a Fiinţei de Creaţie, Puritatea Naturii Fiinţiale Create. Este „Lumina Creată care să ÎNTRUPEZE SUPRALUMINA LOGOSULUI DIVIN” ce Coboară în Creaţie. Se spune mistic că această Lumină Primordială este Lumina Sufletului şi a Vieţii de Creaţie. Este Fondul Fiinţial de Creaţie. La Sfinţi se vede această Lumină în mod deosebit, fără să se confunde cu SUPRALUMINA HARICĂ DIVINĂ. Se zice că MAICA DOMNULUI este „Chipul Iconic” al acestei Lumini de Creaţie, ca aceea care ÎNTRUPEAZĂ şi PERSONAL pe LOGOSUL HRISTIC. În acest „Chip-Glas de Puritate de Creaţie” se „Adună” în RITUAL Cosmic toate Făpturile, care fac şi ele „Răspunsul de Iubire-Închinare” faţă de DUMNEZEU, FĂCĂTORUL Lumii.
DIVINUL Însuşi prin FIUL HRISTIC face RITUALUL VIEŢII şi Lumea prin ICONICUL de Creaţie al MAMEI-Bisericii face de asemenea RITUALUL de Răspuns.
Aceasta este „CHIPUL LITURGIC Supracosmic şi Cosmic”, care nu se „opreşte” niciodată.

(text apărut în revista "Sinapsa", nr. 3/2008, p. 224)

Florin Caragiu: "Despre Chipul Bisericii cel dinlăuntru şi din afară" (Prefaţă la "Mystagogia Icoanei", volum în curs de apariţie la ed. Platytera)

„Mystagogia icoanei”, aşa cum este prezentată de autor, face parte dintr-o lucrare mai vastă, care îşi propune să trateze despre Iconicul euharistic.
În „Mic Dicţionar de Isihasm”, cu referire la prezenţa iconică, părintele Ghelasie Gheorghe insistă cu o precizare esenţială pentru gândirea sa teologică. Este vorba de a indica „viul fiinţial” ca pe o realitate a spaţiului „intrafiinţial”, ce nu se confundă cu harul, cu manifestarea în exterior a fiinţei. Astfel, în creştinism persoana – se afirmă – este „perihoreza fiinţialităţii fiinţei în sine”.
Făcând uz de o intuiţie fenomenologică în lumina revelaţiei dumnezeieşti, părintele Ghelasie s-a referit la deschiderea în sine a fiinţei folosind imaginea spaţiului, a unui spaţiu multiplu locuit. Chipul Sfintei Treimi mărturiseşte despre Fiinţa ce îşi este sieşi spaţiu, în chip intrafiinţial. „Taina acestui intrafiinţial este Taina Persoanei, Iconicul Fiinţei”. Pornind de la această afirmaţie, urmează o concluzie importantă: „Treimea Creştină este intrafiinţialul, pe când în celelalte mistici este în afara Fiinţei”. Originea Tainei Iconicului este Paternitatea, ni se spune apoi. Prin aceasta, mystagogia părintelui Ghelasie se acordă cu învăţătura despre Sfânta Treime a Părinţilor Capadocieni, care vedeau în Tatăl „Izvorul Dumnezeirii”.
Cu privire la natura Dumnezeiască, care constituie unitatea Fiinţei Dumnezeieşti, limbajul care poartă asupra acesteia trebuie să evite cu orice preţ sugestia că ar fi vorba de o esenţă impersonală. Astfel, autorul Mystagogiei uzează şi aici de metoda supralogică a numirii, aşa cum însuşi a conceput-o, şi care constă în a iconiciza subînţelesul. Bunăoară, avem cuvinte distincte pentru natură şi pentru ipostas, dar cât priveşte raportul dintre acestea nu există concepte sintetice definitorii, ci doar un univers variat de comentarii şi explicaţii ce ţine de subînţeles.
Demersul iconic al părintelui Ghelasie e menit, însă, să fixeze ideea (altfel volatilă mental) prin cuvânt. Şi astfel propune un concept, un cuvânt pentru tot ceea ce este sugestie nenumită cu potenţial ambiguu şi subversiv. În acest sens, va defini esenţa-substanţa în sine a fiinţei ca fiind „simplul absolut (nici unul absolut, nici treiul absolut)”, adică, o „supraesenţă de trifiinţialitate absolută”.
Trifiinţialitatea supraesenţială nu ţine de matematică, de multiplu, ci de Origine. Această Origine este intuită ca neavând un dincolo, ci doar un dincoace. Mişcarea acestui demers de numire apofatică este contrară procedeului şi intuiţiei comune, care opune verbul ideii vagi, identificând vagul mental cu apofaticul şi acţiunea verbală cu raţionalizarea şi cu simplificarea abstractă.
Dimpotrivă, crede părintele Ghelasie, căderea liberă a unei idei în spaţiul gravitaţional al minţii e un fenomen supus, de regulă, inerţiilor psihologice necontrolabile, astfel încât se întâmplă să gândim şi să simţim abstract nu cuvântând ci mai degrabă necuvântând. De aceea, similară pe un alt plan cu mistica, şi poezia se străduieşte să cuprindă inefabilul prin cuvânt, salvând tot ce-i frumuseţe de la înecul ei în magma trăirilor amorfe. Activul verbal se impune ca o forţă eruptivă cu rădăcini înfipte în apofatic. Verbul curat nu epuizează înţelesurile, ci face posibil ca acestea, în ineditul şi în bogăţia lor ultimă, să apară.
Cuvântul favorizează gândirea, nu doar o exprimă. Ni se descoperă acum relevanţa practică şi imediată pentru om a ideii de existenţă dialogică intrafiinţială. Pentru om, cunoaşterea în semnificaţia sa veritabilă se cuvine să fie un dialog participativ al tuturor facultăţilor sale cu toate modurile de sine şi modalităţile de aprehendare simultan, o „mişcare a totalităţii”, aşa cum se arată.
Posibilitatea de cunoaştere mystagogică presupune aşadar înduhovnicirea, realizarea unităţii lăuntrice a persoanei umane, întemeiată în acordul intrafiinţial. Pe de altă parte, în cultură, remarcăm faptul că tocmai viaţa întrupată în limbaj, această posibilitate a făcut ca filosofia închisă să se mişte spre filosofare, cu intuiţia unei vieţi tainice a cuvântului, ireductibil la un semnificat raţionalizabil fără rest (a se vedea la Heidegger filosofia sa poetică în care gândul nu se epuizează prin cuvânt şi unde tăcerea se dezvăluie paradoxal ca o taină a cuvântului şi a expresiei alese).
În spirit creştin, este identificat Trifiinţialul fără distincţii sau Chipul Dumnezeiesc cu Paternitatea în Sine. Raportul dintre esenţă şi distincţie, dintre impersonal şi personal, constituie o preocupare centrală a teologiei iconice. Clarificarea acestui raport impune gândirea prin cuvânt, iconicizarea astfel a unui conţinut de gândire care se cere puternic nuanţat şi pus în lumină prin acţiunea Majusculei.
Mystagogia continuă cu o hermeneutică creştină aplicată unor elemente de psihologie. Revelaţia paternităţii constituie miezul psihanalizei creştine, axată pe ideea de filiaţie şi cea de ritual pneumatic, în viziunea care ni se propune. Interesant se arată că în genere efortul omului nu se desfăşoară atât în căutarea spiritului pur, cât a „trupului”, înţeles ca o unitate sacră între suflet şi corp, sub pecetea Chipului Dumnezeiesc.
Caracterul teologic al omului, se spune, este „Transcendentul în întrupare”; de aici, necesitatea unei psihologii integrale, aplicată la subiectul creat. Modelul declarat de autor pentru mystagogia sa iconică este Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, unde găsim tratate corespondenţe între viaţa divină şi cea creată. Aici analogia este întemeiată pe iconicitate şi astfel depăşeşte simpla metodă filosofică a analogiei, care în afara unei întemeieri iconice rămâne nemotivată. Ideea pe care se insistă în volumul de faţă este că interiorul şi exteriorul nu se opun şi că tot ce există în afară este întemeiat şi prefigurat dinlăuntru. Astfel, în „Dialogul Divin intrafiinţial” se întemeiază posibilitatea ca dialogul în genere să existe la toate nivelurile ontologice, fiind împlinit după un „arhechip” liturgic.
Transpunerea antropologică a învăţăturii Sfântului Grigorie Palama despre Fiinţa şi energiile necreate în Dumnezeu – sarcină pe care părintele Dumitru Stăniloae o prezenta ca pe un important deziderat al teologiei creştin-ortodoxe actuale – este dezvoltată de către părintele Ghelasie în mod amplu şi acurat, în acord cu gândirea patristică. Mystagogia icoanei devine posibilă prin această unitate a planurilor de existenţă, fără amestecare şi fără separare. „Astfel”, arată Cuviosul de la Frăsinei, „icoana creştină este Hristicul întrupat”, mai presus de inteligibil, iar spiritualitatea creştină poate fi doar „după chipul Bisericii, Chipul Liturghiei Sale”.

Florin Caragiu

Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei - Date Biografice

La 18 martie 1944 se naşte în comuna Sălătrucel Loviştea, pruncul Gheorghe Teodor ca fiu al preotului Gheorghe I. Popescu şi al presbiterei Marcela Popescu. Este botezat în biserica din Serbăneşti-Păţeşti, unde tatăl său era preot paroh.
Preotul Gheorghe absolvise Facultatea de Teologie de la Cernăuţi şi era un preot vrednic şi foarte apreciat. Era la rândul său fiu de preot, iar bunicul său fusese şi el preot. Copilul Gheorghe Teodor, viitorul ieromonah Ghelasie, se ataşează de tatăl sau, fiind nelipsit de la sfânta biserică. Se spune că se aşeza de obicei în faţa uşilor împărăteşti, unde rămânea neclintit, fiind atent la slujbele săvârşite de tatăl său.
Văzând aplecarea băiatului său spre cele bisericeşti, încetul cu încetul preotul Gheorghe îi împărtăşeşte din tainele credinţei ortodoxe. Copilul avea, ca şi tatăl său, o constituţie fizică firavă, arătând de timpuriu o râvnă deosebită spre cele sfinte.
Urmează, pe rând şcoala primară în sat, şcoala medie în Rm.-Vâlcea, frecventând între anii 1962 şi 1964 cursurile unei şcoli tehnico-sanitare din oraşul Cluj, cu gândul de a urma Facultatea de Medicină după terminarea ei. Datorită mediei bune de absolvire, obţine repartiţia în Cluj, dar, la rugămintea unei colege căsătorite în Cluj, face schimb cu ea mergând la Spitalul din oraşul Abrud.

II

Următorii şase ani, până în 1970, lucrează la Spitalul Unificat din Abrud ca asistent de laborator. În toată această perioadă, duce o viaţă de nevoinţă, pregătindu-se pentru a intra în monahism. O femeie credincioasă, care lucra la acelaşi spital, îi face cunoştinţă cu Părintele Arsenie Praja, care îi va deveni părinte duhovnicesc.
Cuviosul Arsenie era ieromonah la Sfânta Mănăstire Râmeţ. După un timp, se retrage ca pustnic în Cheile Râmeţului şi preot duhovnic pentru moţii din Munţii Apuseni. Era cunoscut şi iubit în satele din împrejurimile Râmeţului. El îl călugăreşte pe tânărul Gheorghe, care îi devine ucenic. Avva Arsenie continua vechea tradiţie din Munţii Apuseni. De la el, Părintele Ghelasie va cunoaşte mistica iconică.
În anul 1970, Securitatea face o descindere la Cheile Râmeţului şi-l arestează pe Părintele Arsenie. Părintele Ghelasie reuşeşte să fugă, ascunzându-se în munţi. În urma torturilor la care este supus, Avva Arsenie se retrage la Sfânta Mănăstire Crasna din Prahova, de unde la scurt timp trece la Domnul. După arestarea Părintelui Arsenie, Părintele Ghelasie pleacă din oraşul Abrud, revenind în locurile părinteşti.
Activează o vreme ca profesor suplinitor la Şcoala Generală din Şerbăneşti, judeţul Vâlcea, după care în perioada 1971-1973 lucrează ca asistent laborant la Spitalul Unificat Brezoi, judeţul Vâlcea.

III

În anul 1973 se închinoviază ca frate în Sfânta Mănăstire Frăsinei, unde s-a nevoit până la 2 iulie 2003, ziua mutării sale la Domnul. Atunci când a intrat Sfinţia Sa în Frăsinei era un context mai dificil, deoarece erau puţini călugări. Aceasta datorită decretului 410 care nu fusese anulat, ci aplicat cu toleranţă. Între ascultările Cuviosului se numără cele de la trapeză, îngrijirea bătrânilor, cancelarie şi arhondarie. Învaţă să sculpteze de la Părintele Calinic Plopşoreanu. Sculptează racla în care se păstrează moaştele Sfântului Ghelasie de la Râmeţ. Deprinde şi meşteşugul zugrăvirii de icoane. De asemeni, se îndeletniceşte cu apicultura.
Părintele Ghelasie a fost un dulce cântător al Sfintei Treimi, al Maicii Domnului şi al tuturor Sfinţilor în nenumărate pagini de acatist. Un Părinte l-a poreclit „Părintele Acatist”. Cuviosul socotea acatistul cea mai frumoasă formă de laudă adusă lui DUMNEZEU şi Sfinţilor după Întruparea Cuvântului lui DUMNEZEU.
Cuviosul a fost un continuator al specificului carpatin al monahismului românesc. Prin lucrările pe care le-a scris, scoate în evidenţă modelul românesc de pustnicie, cu nimic mai prejos decât sfinţitele alcătuiri egiptene, greceşti sau slave. Scrierile sale au avut ca scop întărirea Bisericii Ortodoxe şi aducerea celor rătăciţi, bolnavi şi neputincioşi în albia vieţuirii Duhovniceşti.
După cum spune Părintele Ghelasie în prefaţa la Acatistul Sfântului Calinic, Sfânta Mănăstire Frăsinei este în specificul duhului Athonit-Carpatin, pe care Sfântul Calinic îl aduce de la Cernica. Ieromonahul Ghelasie a fost un mare Duhovnic, urmaş al Sf. Ierarh Calinic de la Cernica şi mare povăţuitor pe calea mântuirii. I-a iubit pe călugări şi i-a încurajat tot timpul, găsind soluţii pentru situaţiile delicate apărute în viaţa lor.

IV

Părintele de la Frăsinei a fost un iubitor de şcoală, de carte, de cultură. A dialogat cu mulţi intelectuali pe diferite teme de religie, ştiinţă, filosofie şi artă, răspândind în suflete lumina lui Hristos. I-a susţinut pe mulţi tineri să-şi finalizeze studiile universitare şi post-universitare. Le recomanda acestora cu multă căldură să-şi ducă la bun sfârşit şcoala sau să înceapă studiile superioare.
Un element esenţial al regulilor sale ascetice l-a constituit alimentaţia, deoarece din învăţăturile marilor sfinţi a înţeles că o pricină importantă care generează patimile este lăcomia pântecelui. O alimentaţie sănătoasă susţine duhovnicia şi rugăciunea, integrându-se vieţii liturgice din Biserică.
Avva Ghelasie a fost un slujitor devotat al Altarului. Viaţa lui a fost Sfânta Liturghie. Ar fi putut spune ca Sfântul Ioan de Kronstadt: „Mor dacă nu slujesc Sfânta Liturghie. Mor dacă nu mă împărtăşesc cu Preacuratele Taine ale lui HRISTOS”.

V

În momentul în care a înţeles că este grav bolnav, a ales una din cele mai aspre asceze: retragerea desăvârşită în chilie. Împreună-vieţuitorii din Frăsinei au mărturisit despre privegherea lui neîncetată. Timp de trei ani, deşi grav bolnav şi cu mari dureri, uşa chiliei sale a rămas totuşi deschisă zi şi noapte, pentru a primi pe cei care doreau să se spovedească (clerici, călugări, mireni). Continuând să se nevoiască în rugăciune şi să spovedească, până în ultimele ceasuri ale existenţei sale pământeşti i-a susţinut şi i-a îmbărbătat pe toţi cei care i-au trecut pragul chiliei. Cei care l-au îngrijit în această perioadă recunosc că, în realitate, ei au fost cei îngrijiţi.
Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei şi-a parcurs Golgota ca marii isihaşti pe care i-a iubit şi i-a cinstit după întreaga rânduială Creştin-Ortodoxă.

„Avva Ghelasie, roagă-te lui DUMNEZEU pentru noi!”

(prelucrare, efectuată de Liviu Bogdan Vlad şi Florin Caragiu, după volumul "În amintirea părintelui Ghelasie", ed. Tipo-Aktis, 2004 şi "Viaţa Preacuviosului Ghelasie Gheorghe Popescu de la Sfânta Mânăstire Frăsinei, File de Biografie", în volumul: "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul lubirii Dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 25-48)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "O Sută de VERSETE despre Isihasm"

Introducere

Încercăm şi noi să expunem mai direct şi mai Practic TAINA Misticii Creştine, care şi-a consacrat deja Numirea de Isihasm.
Isihie-Linişte este doar o vagă Orientare, sensul ei fiind în TAINA propriu-zisă care o conţine.
Isihasmul este o ANUME MISTICĂ, nu o „mistică în Sine”, cum cer unii.
Mistică înseamnă „TAINA ULTIMĂ, ABSOLUTUL!” Căutarea şi găsirea acesteia este Practica mistică.
Dar „TAINA ULTIMĂ” nu este o „Taină fără Chip”. În Isihasm, este o ANUME TAINĂ, cu CHIP ANUME, de unde Mistica Isihastă ca o Mistică strict specifică.
Tot mai mulţi vor să facă din Isihasm o „mistică universală”, reducând-o la zisa „esenţă” mistică, ce ar fi „Unică” (chiar dacă se îmbracă în forme diferite de exprimare şi manifestare).
Noi susţinem însă că reducerea „Isihasmului” la „mistica esenţială” îi produce o falsificare tocmai în fundamentul ei mistic.
Isihasmul nu poate fi decât o „mistică strict Creştină”, şi mai mult, un Creştinism ANUME – ORTODOX.
Acest „ANUME” să nu fie considerat o „limitare” şi nici o „grandomanie”, de a se părea „superior”, sau cine ştie cum... Nu fac nici dispute şi războire cu alte „feluri” de mistică... Isihasmul îşi păstrează CHIPUL cu mare „grijă”, chiar dacă este „vechi”, zugrăvit ca în Icoanele primare, doar în câteva „linii”.
Necunoscătorii de astăzi se plâng tocmai de această „simplitate-sărăcie” a Isihasmului, pentru care „cer” o „reconstituire şi o reconsiderare” a misticii propriu-zise Creştine.
Teologii au încercat să facă „studii” aprofundate, să încadreze Isihasmul în contextul zisei „Mistici generale” (în comparaţie cu cea Catolică, orientală, până la o reîntoarcere în antichitate).
Este drept că noi cei de astăzi, obişnuiţi cu „emanciparea ştiinţifică”, ni se pare „greu” să ne mai „punem alături” cu „scheletele vechi” (chiar dacă ele sunt „Sfinte Moaşte”).
Isihasmul este tocmai această „SACRALITATE de Schelete-Sfinte Moaşte”. Acest „cult al Tradiţionalismului prefăcut în Sfinte Moaşte” este Mistica Isihastă Veritabilă.
Mistica Isihastă nu este căutarea „esenţei ultime”, ci „Căutarea Originilor”. Practica Isihastă nu tinde la „contemplarea Divină”, ci ÎNGENUNCHEAZĂ la MORMINTELE Sfintelor ORIGINI şi se OPREŞTE în RITUALUL LITURGIC al acestora. Cât despre acel DINCOLO, rămâne „TAINA” faţă de care se STĂ doar în ÎNCHINARE, cu Fruntea şi cu ochii în jos, ca să nu „obosească”.
Isihasmul nu este atât „Vederea Divină” (de care se face mare caz), cât oprirea „ORBIRII” prin TRECEREA HOTARULUI DIVIN. Acest „paradox mistic” este Mistica Isihastă.
Biblic, în Rai erau „Pomul-Hotarul-morţii” şi POMUL-HOTARUL-VIEŢII, „Întunericul şi LUMINA”, „Orbirea şi VEDEREA”.
Adam Omul în Rai nu avea „acces” la POMUL-VEDERII-VIEŢII, că era „TAINA CEA MARE”, dar avea „acces” la „Pomul-Orbirii-morţii”.
Şarpele-demon înşală pe Adam „cu deschiderea ochilor” de a fi ca DUMNEZEU, care se dovedeşte o minciună, pentru că în locul VEDERII DIVINE Adam şi Eva se văd „goi”, suferind căderea în „stricăciunea-întunericul morţii” (Facere 3, 5).
Omul Biblic are „teama ancestrală” a „Orbirii morţii”, încât „Mistica Biblică” este „Isihasmul-Oprirea” acestei Orbiri, singura ce-i va reda „Liniştea”-Isihia.
Omului Biblic îi este frică şi de FOCUL MISTUITOR DIVIN al POMULUI VIEŢII şi de „orbirea morţii”, de aceea Liniştea-Isihia Omului este „între” aceste două HOTARE.
Mistica „INTRĂRII în DIVIN” nu mai este „mistica Omului”, ci SUPRAMISTICA pe care o FACE DIVINUL asupra Omului, de aceea nu se poate vorbi despre această Mistică, ci doar despre Mistica OPRIRII Orbirii Omului.
Filocalic toate relatările mistice ale Sfinţilor Părinţi sunt în acest sens al „ieşirii” din păcatul orbirii-morţii-întunericului, şi de-abia apoi al „STĂRII” în FAŢA de TAINĂ DIVINĂ.
Toate misticile ne-biblice sunt „mistici de iz luciferic”, al „orbirii-morţii” şi al „obrăzniciei demonice”, al „autodivinizării-Vederii false divine”.
Biblic, Omul nu este „Esenţă DIVINĂ”, dar este de ORIGINE Creativă DIVINĂ. Omul are PECETEA CHIPULUI DIVIN care s-a IMPRIMAT pe Fiinţa Omului prin SUFLAREA DIVINĂ. Omul nu are în Sine „Însuşi” SUFLAREA DIVINĂ, ci are ACTIVUL SUFLĂRII DIVINE, care ÎNTIPĂREŞTE Creativ CHIPUL DIVIN.
„Esenţa DIVINĂ” din Om este această PECETE-CHIP DIVIN care Se face totodată un ACTIV DIVIN Veşnic. Această PECETE-CHIP nu este doar o simplă „urmă”, ci un VIU de ACTIV DIVIN în Fiinţa Om.
Mare atenţie la această deosebire între DIVINUL FIINŢIAL în Sine şi ACTIVUL DIVIN. Şi mai mult, ACTIVUL DIVIN este ACT PERSONAL FIINŢIAL DIVIN şi din ACT apoi este şi Energia DIVINĂ HARICĂ.
Mulţi confundă ACTUL cu HARUL. HARUL este Energie de ACT.
ACTUL DIVIN îl face PERSOANA DIVINĂ, şi MODELUL ACTULUI se face Energie HARICĂ fără împărţire sau amestecare.
ACTUL PERSONAL este ORIGINEA şi IZVORUL HARULUI, este CHIPUL Permanent, pe când HARUL ca Energie este şi Schimbare în diferite moduri de transpunere a CHIPULUI ACTULUI. HARUL OGLINDEŞTE CHIPUL ACTULUI, Poartă ACTUL, dar nu produce propriu-zis ACTUL care este doar PERSONAL FIINŢIAL.
Biblic, se face această deosebire între ACT şi Energie HARICĂ, ca să se deosebească net FIINŢA în Sine DIVINĂ de ACTELE şi Lucrările HARICE pe care misticile antice şi metafizice le confundă şi le răstălmăcesc în logica luciferică.
Omul are în Sine PECETE de ACT DIVIN, de aceea are în Sine şi Izvor de HAR, are CHIP al DIVINULUI şi OGLINDIREA acestuia prin HAR.
Adam în Rai era Înveşmântat în HAR, şi prin „Orbirea Pomului morţii” pierde LUMINA HARICĂ şi nu mai OGLINDEŞTE CHIPUL DIVIN, ci doar Chipul „gol” de Om.
HARUL DIVIN OGLINDEŞTE atât CHIPUL DIVIN, cât şi Chipurile de Creaţie şi le Transfigurează în LUMINA de VEDERE. Omul „orbeşte” când HARUL nu mai Transfigurează, nu mai produce VEDEREA.

De aici, Mistica Sfinţilor Părinţi care vorbesc despre VEDEREA HARICĂ (să se vadă pe larg şi Lucrările noastre anterioare, Omul HOTARUL de TAINĂ, Răspuns de Apărare, Moşul din Carpaţi, Ecce HOMO, TRUPUL HRISTIC).
Esenţa CHIPULUI este POMUL VIEŢII DIVINE şi VEDEREA HARICĂ este „Legătura Între” CHIPUL DIVIN şi Chipul de Creaţie-Făptură-Pomul morţii.
Omul nu-şi VEDE Chipul său de Om decât prin HARUL care totodată îi OGLINDEŞTE PECETEA CHIPULUI DIVIN.
Dacă Omul nu VEDE prin HAR, Chipul de Făptură-Om orbeşte şi se Vede ca „mort-gol” şi de nu VEDE prin HAR CHIPUL PECETEA DIVINĂ, orbeşte şi Fiinţial, fără OGLINDIREA DIVINĂ.
Omul are astfel o „dublă-orbire”, de Chip-Făptură Om (goliciune-moarte) şi orbirea DIVINĂ (îndepărtarea de DIVIN).
Iată Mistica Isihastă, care nu se mai potriveşte cu nici o mistică de „Stil-metafizic antic” sau de „esenţă universală”.
Se pune problema dacă Isihasmul Creştin poate face şi un „Ecumenism mistic” – este un lucru Delicat de tot.
Isihasmul nu este nici „mistica-Orbirii-Întunericului-morţii”, nici mistica „Intrării în DIVIN” (cum sunt misticile ne-biblice). Nu este nici mistica trupului, nici mistica Sufletului, ci este Mistica CHIPULUI şi HARULUI, tocmai ceea ce exclud misticile celelalte.
În Isihasm, CHIPUL este FIUL Lui DUMNEZEU Cel ÎNTRUPAT, HRISTOS, şi HARUL este Re-deschiderea TAINEI dintre „moarte şi VIAŢĂ” până la VEŞNICIE-ÎMPĂRĂŢIA Lui DUMNEZEU, tocmai Transfigurarea Raiului-MÂNTUIREA propriu-zisă a Omului.
Isihasmul nu este „UNIREA în Esenţa DIVINĂ”, ci ALTARUL VEŞNICIEI dintre Pomul morţii şi POMUL VIEŢII unde se ÎNTÂLNEŞTE Lumea cu DIVINUL la „CINA cea de TAINĂ”.
Isihasmul este „LITURGHIE”, este NUNTĂ LITIRGICĂ, nu este „Nuntă feministă”.
Isihasmul este total SACERDOTAL, NUNTA FIULUI pe care o Face TATĂL, ca ÎNTÂLNIREA VEŞNICĂ FIU-TATĂ, în TRANSFIGURAREA SFÂNTULUI DUH.
Iată ce este Isihasmul!
Noi punem deocamdată „Reperele” de bază ale Misticii Isihaste.
Nu le puteţi înţelege de la început.
Dacă vreţi Practica Isihastă, va trebui să le luaţi cu de-amănuntul şi doar aşa veţi intra în TAINA Practicii Isihaste.


O Sută de VERSETE despre Isihasm

I

1. Isihasmul este Practica Mistică Ortodoxă Creştină.

2. Practica Isihastă este „Căutarea de TAINĂ a CHIPULUI Omului”, care să devină DAR VIU pe ALTARUL dintre Lume şi DUMNEZEU.

3. Omul în Rai era la RĂSCRUCEA dintre Lume-Pomul morţii şi DUMNEZEU POMUL VIEŢII, HOTARUL de ALTAR unde Omul să facă ALEGEREA VEŞNICIEI, căci Adam în Rai era nemuritor, dar nu avea VEŞNIClA-Isihia-ODIHNA-Liniştea Împlinită.

4. Mistică înseamnă Mister-TAINĂ şi Omul nu este nici Lume, nici DIVINITATE, ci TAINA-Misterul DINTRE Lume şi DUMNEZEU.

5. Aşa, nu căuta TAlNA-Mistica nici în Lume, nici în DUMNEZEU, ci ÎNTRE, pe ALTARUL de TAINĂ, unde este ÎNTÂLNIREA prin Om a Lumii cu DUMNEZEU.

6. Omul trebuie să se recunoască pe Sine ca Făptură, că nu este DIVIN în Sine, ci are MENIREA de a „Face Lumea DAR”, ca DUMNEZEU Să VINĂ să-l PRIMEASCĂ.

7. Omul nu poate INTRA în DIVIN că se mistuie, de aceea face ALTAR-LOC, nici în Om nu poate Intra DIVINUL, că de asemenea îl mistuie, şi doar la HOTARUL dintre Lume şi DIVIN este „LOCUL ÎNTÂLNIRII şi Deschiderii VEŞNICIEI”.

8. În Om este PECETEA CHIPULUI Lui DUMNEZEU, dar ÎNTÂLNIREA CU DUMNEZEU este doar la HOTARUL de TAINĂ.

10. Cum să STAI între Lume şi DUMNEZEU, iată Practica Isihastă.

II

11. A STA între Lume şi DUMNEZEU înseamnă ÎNCHINAREA Proprie; descoperă Taina ÎNCHINĂRII şi vei descoperi Practica Isihastă.

12. Omul nu este nici „dreapta, nici stânga”, ci este ÎNTRE, ca o CRUCIFICARE-ÎNTRETĂIERE, încât zisa Libertate a Omului este acest ÎNTRE, de a nu se cădea în robia Lumii şi mistuirea în DIVIN, pentru că o Libertate doar de dreapta sau de stânga este insuficientă şi falsă, doar Libertatea în ambele sensuri este întreagă şi Adevărată.

13. Aici cad Îngerii şi Omul în păcat.

14. Începe să Practici ÎNCHINAREA.

15. Sfinţii stăteau cu braţele întinse sub formă de CRUCE, sau se ÎNCHINAU cu Mâna, făceau câteva sute până la mii de închinăciuni sau mătănii, pe o durată de ore şi zile chiar.

16. Începe şi tu progresiv şi cât mai mult, chiar forţându-te; fă zeci, sute sau mii de ÎNCHINĂRI zilnic.

17. Pare ceva „formal”, dar la început este ca o zidire de ALTAR din pietre şi pământ, care mai târziu va deveni LOC SFÂNT.

18. ÎNCHINAREA are de la sine un Miracol, că te Ţine în acel TAINIC ÎNTRE Lume şi DUMNEZEU, care îţi trezeşte CONŞTIINŢA de ALEGERE SFÂNTĂ, ce nu este nici în căderea lumii, nici în „demonismul” de a te autodiviniza.

19. Adam în Rai nu s-a ÎNCHINAT şi aşa nu şi-a descoperit MENIREA-CHIPUL, de ÎNTRE – ALTAR între Lume şi DIVIN.

20. Îngerii care nu s-au mai ÎNCHINAT s-au făcut demoni; Omul care nu s-a ÎNCHINAT a început să mănânce-consume Pomul lumii.

21. Omul Vorbea în Rai cu DUMNEZEU, dar nu se ÎNCHINA Lui, că ÎNCHINAREA trebuia s-o facă Liber şi direct Omul, ca Propriu CHIP, pentru că DUMNEZEU nu o Cere, dar o PRIMEŞTE ca pe un DAR.

22. Fă prima DĂRUIRE Lui DUMNEZEU; ÎNCHlNĂ-te Lui, iată începutul Practicii Isihaste.

III

23. Urmează NUMIREA de TAINĂ, la HOTARUL-ALTAR; Omul are în Sine şi Numirea Lumii şi NUMIREA Lui DUMNEZEU; ambele NUMIRI trebuie PUSE ca DAR pe ALTAR.

24. Trebuia ca Omul de Rai să DESCOPERE NUMELE de UNIRE Lume-DUMNEZEU, ce se ÎMPLINEŞTE în NUMELE FIULUI Lui DUMNEZEU care Se ÎNTRUPEAZĂ, ca DUMNEZEU-OM şi Om-DUMNEZEU.

25. CHIPUL Omului din Rai era o Prefigurare a FIULUI Lui DUMNEZEU, care poate ADUCE DARUL ÎNTREG la ALTARUL dintre Lume şi DUMNEZEU.

26. Iată Isihasmul Biblic, CHIPUL Lui HRISTOS, Găsirea CHIPULUI Omului.

27. Începe cu ÎNCHINAREA, Pregătirea ALTARULUI, Descoperă-ţi Propriul CHIP în Oglindirea NUMELUI Lui IISUS HRISTOS şi aşa persistă în Practica Isihastă cu acestea, zilnic, şi noaptea dacă poţi.

28. Fă cât mai mult ÎNCHINĂRI, OPREŞTE-te la HOTARUL ÎNCHINĂRII şi cu Ochii Trupului şi ai Minţii Sufletului Priveşte la DARUL NUMELUI Lui IISUS HRISTOS şi STAI cel mai mult în ÎNCHINARE Faţă de CHIVOTUL NUMELUI de TAINĂ.

29. Trebuie să ajungi ca ÎNCHINAREA însăşi să PRONUNŢE NUMELE şi NUMELE să ÎNVĂPĂIEZE CU HAR DUMNEZEIESC ÎNCHINAREA, până ajungi să STAI şi Nemişcat ca într-o ICOANĂ.

30. De-abia acum, după ÎNCHINARE şi NUMIRE, va începe şi TAINA VORBIRII Mistice, care este propriu-zis RUGĂCIUNEA Isihastă.

31. Nu se poate trece direct la RUGĂCIUNEA Isihastă decât după ÎNCHINARE şi NUMIRE, căci doar prin acestea DARUL ÎNCHINĂRII şi NUMIRII Se pot PREFACE în ÎNTÂLNIRE-RUGĂCIUNE Isihastă.

32. Fă ÎNCHINAREA cu Mintea, cu trupul, cu toată Fiinţa, mergând, stând, lucrând... şi NUMIREA de asemenea, până devine o CONŞTIINŢĂ Permanentă.

IV

33. Adam în Rai nu a ADUS Lumea la ALTARUL ÎNCHINĂRII, unde se PREGĂTEA TAINA ÎNTRUPĂRII FIULUI Lui DUMNEZEU.

34. Adam în Rai nu avea NUMIREA, căci FIUL DIVIN încă nu se ÎNTRUPASE în CHIPUL Omului, şi aşa Adam trebuia să AŞTEPTE în ÎNCHINARE CU DARUL Lumii în OFERIREA SFÂNTĂ.

35. Adam însă nu DUCE Lumea la ALTARUL ÎNCHINĂRII, ci o „mănâncă el” şi aşa păcătuieşte „mâncând din Pomul morţii”.

36. Iată de ce Practica Isihastă are, datorită păcatului, şi Treapta: POSTULUI – a „nu mânca” din cele ale Lumii şi a le Aduce mai întâi la ALTARUL ÎNCHINĂRII.

37. Mai este încă o tradiţie, ca să nu se mănânce nimic până nu se duce la ALTAR un DAR din acestea.

38. Omul se afundă în „robia celor Lumeşti”, ce înseamnă plăcerea-mâncarea, auto-satisfacţia despărţită şi de DUMNEZEU.

39. Omul îşi distruge MENIREA SACRĂ-CHIPUL de Om şi cade în „întunericul morţii”.

40. Omul însă poate să iasă totuşi din „groapa păcatului”, prin Revenirea la Starea de Rai: „să nu mănânce” din „Pomul Oprit”.

41. Începe şi tu Practica de a nu mai „mânca” din Pomul morţii.

42. Este greu, pentru că în tine sunt toate plăcerile păcatului, care s-au „memorat” până în străfunduri.

43. OPREŞTE orice plăcere a celor Lumeşti, şi toate ale Lumii du-le pe ALTARUL ÎNCHINĂRII; orice chip al Lumii ÎNCHINĂ-l mai întâi pe ALTAR.

44. „Păcatul mâncării oprite” a adus „omorârea”, de aceea Postul este să nu mai mănânci în zilele de Post nimic omorât; Pâine cu Fructe şi zarzavaturi; sofisticarea „bucătăriei” este urmare a împătimirii autoplăcerii.

45. Asceza Postului este o Mare TAINĂ a Misticii, căci Postul nu este simpla „interdicţie a mâncării”, ci ÎNCHINAREA de DĂRUIRE a Lumii pe ALTARUL Cel SFÂNT.

46. Cine nu Transfigurează Postul cu DĂRUIREA face un „post în gol de SACRALITATE”, de unde diferenţa netă între un „regim alimentar” şi postul Mistic şi Posturile Ritualice.

V

47. Iată Primele Trei TREPTE ale Practicii Isihaste: ÎNCHINAREA, DĂRUIREA, Postul.

48. Urmează alte Trei TREPTE: RUGĂCIUNEA, ÎNTÂLNIREA, PREFACEREA.

49. Cursurile de Mistică vorbesc de: Purificare, Iluminare, Unire, fiecare cu un complex propriu, adesea complicat (Vedeţi Scrierile Filocalice al Sfinţilor Părinţi).

50. Datorită păcatului, Treapta Întâia poate fi considerată ca: Purificarea, Curăţirea, Pocăinţa.

VI

51. TREAPTA a Doua este doar a celor ce caută şi vor cu adevărat Practica Isihastă.

52. În treapta Întâia, ÎNCHINAREA cu NUMIREA se consideră Rugăciunea, dar RUGĂCIUNEA propriu-zisă peste acestea începe.

53. ÎNCHINAREA şi NUMIREA sunt Activ de a Intra în TAINA RUGĂCIUNII, de aceea trebuie făcute.

54. RUGĂCIUNEA este RITUAL şi RITUALUL este LEGĂMÂNT-JURĂMÂNT şi LEGĂMÂNTUL este PREFACERE reciprocă.

55. În RUGĂCIUNE se continuă şi se Păstrează ÎNCHINAREA şi NUMIREA, dar acestea Intră într-o CONSACRARE de LEGĂMÂNT-JURĂMÂNT între tine şi DUMNEZEU, care Aduce ÎNTÂLNIREA CU PREFACEREA.

56. RITUALUL Aduce FAŢĂ în FAŢĂ DIVINUL şi Lumea, între care se Stabileşte un LEGĂMÂNT-JURĂMÂNT.

57. Înfricoşător este LEGĂMÂNTUL-JURĂMÂNT între tine şi DUMNEZEU; vai şi amar de cel care calcă acest LEGĂMÂNT.

58. ÎNCHINAREA şi NUMIREA nu mai sunt în „gol” de ÎNTÂLNIRE, ci în „JURĂMÂNT” de a STA real şi faptic FAŢĂ în FAŢĂ.

59. Indiferent că faci cu Trupul sau cu Mintea şi Duhul, RITUALUL RUGĂCIUNII nu se mai poate desface sau rupe, intrând într-o „robie fericită” a SACRALITĂŢII.

60. LEGĂMÂNTUL Mistic se face zisa „nebunie mistică”, Consacrarea acesteia fiind „Fecioria mistică”.

61. Misticile vorbesc despre „Nunta mistică”, care la mulţi cade în „false autodesfrânări”.

62. Biblic Creştin, CHIPUL NUNŢII Mistice este CHIPUL FIULUI-MIRELE-FECIORUL DIVINO-Lume.

63. Iată încă o MARE TAINĂ a Practicii Isihaste: nimeni nu poate face RUGĂCIUNEA Mistică, decât în „CHIPUL de FIU-MIRE-FECIOR (FECIOARĂ): nimeni nu poate STA în FAŢA Lui DUMNEZEU TATĂL decât CHIPUL FIULUI Său.

64. De aici tradiţia că RITUALUL Mistic nu-l poate face nimeni, decât cei CONSACRAŢI-FIII Lui DUMNEZEU (Preoţii, Monahii, Asceţii).

65. De aici şi tradiţia Isihastă că aceia care se dedicau RUGĂCIUNII Isihaste trebuiau să primească o „Consacrare-BlNECUVÂNTARE de Filiaţie Mistică” de la un Povăţuitor Mistic (Duhovnicia mistică).

66. De aici, CHIPUL RUGĂCIUNII Isihaste este CHIPUL de FIU al Lui HRISTOS, ICOANA-ARHEMODELUL Accesibilităţii RUGĂCIUNII.

67. Misticile antice metafizice şi cele oculte mai păstrează „vagi amintiri” de RITUAL, dar golit de SACRUL LEGĂMÂNTULUI de TAINĂ, care prin HRISTOS devine IUBIREA DIVINĂ-Transfigurarea prin CHIPUL de FILIAŢIE.

68. Ritualul ca „jertfele antice” (mai ales cele de omorâre-sângerare) este un Ritual de Curăţire-ispăşire, pe când RITUALUL Creştin este fără omorâre şi ca VIUL FIULUI.

69. Iată TAINA RUGĂCIUNII Isihaste: Transfigurarea şi PREFACEREA, ÎNDUMNEZEIREA prin CHIPUL de FIU, care totodată face şi ÎNDUMNEZEIREA prin HARUL DIVIN.

70. Doar PESTE CHIPUL FIULUI poate Coborî DUHUL PREASFÂNT al TATĂLUI cu HARUL Cel Pătrunzător.

71. Practica Isihastă este această RUGĂCIUNE a CHIPULUI de FIU, care DESCHIDE accesibilitatea PESTE HOTARUL Lumii.

72. „Iată-mă, DOAMNE, PĂRINTE a toate, Îmbrăcat în CHIPUL FIULUI TĂU, VIN şi Eu Făptura TA. Şi STAU cu ÎNCHINARE în FAŢA TA, într-o Fericită OPRIRE de TAINĂ, în care aş dori să STAU o VEŞNICIE".

73. „Fac ALTARUL de TAINĂ din CHIPUL FIULUI TĂU şi Transfigurat-Prefăcut şi Eu în Chipul de Fiu de Creaţie, iată-mă PRIMIT în FAŢA TA, unde nu poate Sta nimeni, decât în CHIPUL FIULUI TĂU. Căci Făptura nu se poate Îndumnezei decât prin CHIPUL FIULUI PESTE care se ODIHNEŞTE DUHUL PREASFÂNT”.

74. „RUGĂCIUNEA Mea de Făptură este ALTAR-CHIP de FIU şi RITUAL de a STA la HOTARUL-OPRIREA IUBIRII de FIU, căci IUBIREA este RUGĂCIUNEA”.

75. Iată Practica Isihastă, GĂSIREA şi ÎMPLINIREA în CHIPUL de FIU, în care şi Făptura Creată trebuie să se Îndumnezeiască.

76. RUGĂCIUNEA este VORBIREA de TAINĂ dintre Fiul, care se ÎNCHINĂ şi ÎL MĂRTURISEŞTE pe TATĂL, şi TATĂL, IUBIREA VEŞNICIEI.

77. Practica Isihastă este Urcarea Primei TREPTE: ÎNCHINAREA şi NUMIREA CHIPULUI de FIU, ca să se ajungă la TREPTA PREFACERII în CHIPUL de Fiu, prin care DARUL CHIPULUI de FIU să se facă RITUALUL RUGĂCIUNII-VORBIREA IUBIRII DUMNEZEIEŞTI.

78. Aşa „Practica Isihastă” nu este mistica „zisei spiritualizări” a „esenţializării” Lumii, ci Mistica „ieşirii din păcatul morţii” şi Mistica ÎMPLINIRII CHIPULUI Omului, HOTARUL de TAINĂ dintre Lume şi DUMNEZEU CREATORUL.

79. Omul este UNITATEA dintre Lume şi DIVIN.

80. Omul nu este produs al Naturii, ci Supra-natura, Creat din „Ţărâna Lumii” şi SUFLAREA Lui DUMNEZEU, ce se fac CHIPUL de Om-HOTARUL dintre Lume şi DIVIN. Omul este UNITATEA, niciodată „parte”, nici doar Natură-Lume, nici doar DIVINITATE, ci ÎNTRE-ÎNTÂLNIRE (fără excludere).

81. Omul nu este „Structură de Natură Creată” şi structură de Spiritualitate DIVINĂ (cum zic metafizicienii), ci Omul este doar ÎNTREG-CHIP de Om, HOTAR ÎNTRE Trupul Lumii şi DUHUL DUMNEZEIESC.

82. Păcatul rupe ÎNTREGUL de Om într-o „Structură de Memorial”, ca Trup şi Suflet, ce se autodistrug reciproc.

83. Trupul şi Sufletul în „gol” de CHIP ÎNTREG de Om sunt într-o anormalitate a păcatului.

84. Mistica Isihastă nu este nici Mistica „în” Trup, nici „în” Suflet, ci doar în CHIPUL ÎNTREG de Om, CHIPUL de FIU-Asemănarea DUMNEZEIASCĂ.

85. Trupul păcătos trebuie să-şi Caute CHIPUL de Om şi Sufletul la fel să-şi Caute CHIPUL de Om, nu în propriile „fenomene trupeşti şi Spirituale” (care produc autodivinizări cu înşelări demonice).

86. Şi Trupul şi Sufletul au în Sine „MEMORIALUL” CHIPULUI de Om, care se confundă adesea cu DIVINUL, de unde grija Mistică de a deosebi Duhul din Trup şi din Suflet de DUHUL DUMNEZEIESC al CHIPULUI de FIU ca ÎNTREG CHIP de Om.

87. HARUL DIVIN poate „STRĂLUMINA” şi cele Trupeşti şi cele Sufleteşti, dar VEDEREA de DUH o poate Avea doar CHIPUL ÎNTREG de Om, de aceea Mistica Isihastă este o Mistică ICONICĂ de CHIP.

88. Doar CHIPUL de Om poate LITURGHISI DARUL-PRESCUREA Lumii, ca să se FACĂ TRUPUL DUMNEZEIESC al FIULUI DUMNEZEIESC.

89. Doar Mistica Biblic Creştină este Mistica LITURGICĂ, celelalte sunt mistici ori „premergătoare”, ori de Structuri psiho-fizice în „gol” de CHIP (de unde panteismul şi autodivinizarea în de-personalizarea Omului, până la „esenţa” fără CHIP).

90. Rugăciunea fără CHIP, doar în „esenţă Spirituală”, nu este cea Isihastă, de aceea ca Isihasm Omul îşi Caută CHIPUL de Om-FIU, singurul care poate STA în FAŢA Lui DUMNEZEU TATĂL.

VII

91. Urmează alte Trei TREPTE ale Practicii Isihaste: PREFACEREA EUHARISTICĂ, CINA Cea de TAINĂ, ÎMPĂRTĂŞIREA.

92. Dacă până aici poate avea acces oricine, de aici încolo doar cei care au „HAINA de NUNTĂ” pot fi „admişi”; cine intră pe „furiş şi hoţeşte” va fi aspru pedepsit.

93. Omul ADUS ca DAR de FIU, Înaintea TATĂLUI DUMNEZEU, se mai PREFACE „încă o dată” în TRUPUL EUHARISTIC al Lui HRISTOS, Absolutul FIU DUMNEZEIESC, care ne ASUMĂ şi pe noi în CHIPUL Său, ca BUTUCUL VIEI cu toate „Mlădiţele” Sale.

94. Atenţie! Sunt Două ÎNDUMNEZEIRI în Isihasm, Prima prin PREFACEREA în CHIPUL de FIU (care STĂ înaintea TATĂLUI) şi a Doua, PREFACEREA-ASUMAREA-UNIRE în UNICUL (BUTUCUL) FIU-HRISTOS.

95. Prima este o Îndumnezeire Personală, a DOUA este o ÎNDUMNEZEIRE Cosmică şi Supra-Cosmică EUHARISTICĂ, care se face CINA cea de TAINĂ, Cosmică, la care Cerul şi Pământul deodată sunt, Lumea şi DUMNEZEU se ÎMPĂRTĂŞESC în CHIPUL VEŞNICIEI.

96. La această Treaptă, Practica Isihastă are nevoie de Duhovnic şi Povăţuitor iscusit, pentru că cine este „obraznic şi fur-hoţ” va fi pedepsit ca Îngerii care au devenit demoni.

97. STAI la HOTARUL „Postului şi ÎNCHINĂRII”; STAI în RUGĂCIUNEA ICONICĂ în CHIPUL IUBIRII de FIU în FAŢA TATĂLUI, STAI O VEŞNICIE, şi această STARE-HOTAR de TAINĂ se va DESCHIDE şi în VEŞNICIA EUHARISTICĂ, pe care o face doar PREASFÂNTUL DUH prin TAINA Sa ce UNEŞTE TOTUL în TRUPUL UNIC al FIULUI ÎNTRUPAT, HRISTOS DUMNEZEU şi Lumea deodată, fără amestecuri.

98. Nu te lăsa amăgit de „Şarpele demon” să faci „magia pomului ispitirii-morţii” ori demonismul Îngerilor căzuţi, al Spiritualizării fără chip...

99. STAI la HOTARUL de TAINĂ dintre Lume şi DUMNEZEU, STAI NEMIŞCAT ca într-o ICOANĂ, OPREŞTE-te pe ALTARUL CHIPULUI IUBIRII de FIU; STAI OPRIT în însăşi OPRIREA de HOTAR şi prin aceasta vei TRECE în Cele de DINCOLO.

100. Practica Isihastă este Mistica OPRIRII Absolute, Isihia-Liniştea-PACEA Absolută; dar nu este „Oprirea în gol” (ca în misticile metafizice), ci OPRIREA în DEPLINUL Lumii şi al Lui DUMNEZEU care se ÎNTÂLNESC şi STAU ca în ICOANĂ în IUBIREA VEŞNICIEI, CHIPUL FIULUI-CHIPUL VEŞNICIEI.


(Ierom. Ghelasie Gheorghe, Colecţia "Isihasm"; vezi Ierom. Ghelasie Gheorghe, "O Sută de VERSETE despre Isihasm", revista "Sinapsa", nr. II/2008, pp. 193-197)

Versiunea în limba germană se poate accesa AICI.

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "REDESCOPERIREA Misticii ICOANEI" (extras din "Mystagogia Icoanei")

Creştinismul, mai ales astăzi, este pus faţă în faţă cu Spiritualitatea generală. „Teologie şi Cultură”, se repetă adesea. Mai ales Mistica este confruntată cu diversitatea formelor ei, de la simplitatea primară până la complicaţiile oculte ulterioare.
În această atmosferă încercăm noi o Regăsire şi totodată o zugrăvire a Unei ICOANE pur reprezentative. Secolul nostru este culmea iconoclasmului şi a destructurării...

Redescoperirea ICOANEI este salvarea şi Restructurarea.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost martirizat pentru ÎNCHINAREA la ICOANE şi Mystagogia sa este RODUL TEOLOGIEI ICOANEI.
Şi noi considerăm relatarea noastră tot un ROD, dar al REDESCOPERIRII Misticii ICOANEI. Noi facem Mistica CHIPULUI cu precădere. CHIPUL ca ARHECHIP al ICOANEI.
Sfinţii Părinţi ai primelor veacuri creştine au răspuns „nevoii vremii de a da Raţiunii TAINA CHIPULUI-ICOANEI”, de unde transpunerea Teologică în forma Culturii greceşti. Mintea (nous, n. red.) este adoptată chiar ca Chip al Sufletului. Sufletul este considerat Minte pură. Pentru noi, cei de astăzi, Mintea atât de mult s-a desacralizat, încât nu mai poate reprezenta Chipul Fiinţial. De aceea noi ne Reîntoarcem la Reprezentarea primară, de CHIP-IPOSTAS, de FIINŢĂ şi HAR. Teologia şi mai ales Mistica au nevoie de o Reprezentare, ce nu se poate confunda sau amesteca.
CHIPUL FIINŢIAL prin HAR este Teologia creştină. Noi cei de astăzi trebuie să mai adăugăm: Şi HARUL prin CHIPUL FIINŢEI este Teologia creştină. Noi trebuie să evidenţiem Teologia HARULUI prin FIINŢĂ. Doar aşa creştinismul este actual.
Contextul spiritual antic a fost „panteismul fiinţial”. Cel de astăzi este „panteismul energetic”. Aceasta impune şi o evidenţiere a Teologiei HARULUI PRIN FIINŢĂ. Creştinismul s-a luptat mult cu ereziile „panteismului fiinţial”. Iată că acum trebuie să se lupte cu „ereziile panteismului energetic”. Teologia HARULUI prin FIINŢĂ este rezolvarea. Trebuie făcută o Reîntoarcere la CHIPUL FIINŢEI Cel dincolo de energii, altfel şi creştinismul cade într-un fel de „energetism” care duce chiar la pierderea CHIPULUI FIINŢEI. CHIPUL FIINŢEI TREIMICE este esenţa creştinismului.
Aceasta încercăm noi, o Mystagogie a CHIPULUI FIINŢEI.
Sfinţii Părinţi Filocalici au şi Limbajul Teologiei FIINŢEI prin HAR şi al HARULUI prin CHIPUL FIINŢEI. Noi doar îl preluăm cu evidenţierea respectivă. Încercăm o ieşire din „panteismul energetic” de astăzi. Doar aşa, mai ales Teologia mistică va fi „un creştinism autentic şi actual”.
Toate misticile necreştine sunt mistici ale „panteismului energetic”. Mai nou, acestea consideră astfel că sunt mistici HARICE.
Iată de ce este nevoie de o evidenţiere a unei mistici FIINŢIALE creştine, care însă nu este „panteism fiinţial”, ci veritabilă Mistică HARICĂ, dar HAR prin FIINŢĂ, nu simplă Fiinţă prin HAR.
Filocalia Sfinţilor Părinţi este cu adevărat HAR prin CHIPUL FIINŢIAL, chiar dacă este prezentată ca FIINŢĂ prin HAR.
Cine nu va face aceste distincţii, nu ne va înţelege.

(din volumul Ierom. Ghelasie, "Mystagogia icoanei", ed. Platytera, 2010, în curs de apariţie)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "PRACTICA Isihastă. CHIPUL ICONIC de FIU"

Iisus Hristos binecuvântând, frescă de Alexandru Nicolau














1. Practica Isihastă este Chipul Vieţii Duhovniceşti Creştine.
2. Viaţa Duhovnicească înseamnă „Trăirea VIE a LEGĂTURII cu DUMNEZEU”, peste Viaţa proprie şi individuală.
3. Sunt mulţi care consideră pe DUMNEZEU doar ca pe „Ceva DIVIN” şi Spiritual, ce menţine şi dă Viaţă Făpturilor, ca o „LEGE” din adâncul tuturor, faţă de care trebuie să „răspunzi” cu „respectarea chipurilor Sfinte”, ca zisa Morală, ca forma obişnuită de RELIGIE-Legătura cu DIVINUL.
4. Mai sunt mulţi care nu se mulţumesc doar cu „Datoria Morală-Religioasă”, ci caută şi o „ÎNTÂLNIRE directă şi Personală” cu CHIPUL Lui DUMNEZEU, Cel de asemenea PERSONAL.
5. Această aspiraţie după ÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU şi Trăirea acestui „VIU DIVIN” este Viaţa duhovnicească Isihastă.
6. Din cauza păcatului, s-a pierdut în cea mai mare parte „Legătura” cu DUMNEZEU şi Sufletul „plânge şi boleşte” după „Reîntâlnirea” cu EL, de unde dorirea multora de a regăsi „Liniştea-Isihia”, pe care nimic altceva nu o aduce.
7. Sunt mulţi care devin tot mai conştienţi de singura „Salvare din iadul suferinţei”, ce este „REÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU”.
8. CHIPUL Lui DUMNEZEU este SACRUL-Sfinţenia absolută, care se transpune în CHIPUL IUBIRII şi IUBIREA în CHIPUL VIEŢII.
9. Suferinţa este „geamătul IUBIRII ce nu poate fi uitată”; iadul suferinţei este „coşmarul-nebunia fantomei IUBIRII ucise”, şi demonii au acest coşmar visându-se adesea că sunt Îngeri.
10. VIAŢA este CHIPUL IUBIRII Lui DUMNEZEU; moartea ce se adaugă prin păcat-rău nu este „dispariţie, ci suferinţă”, de unde căutarea tot mai mult a regăsirii CHIPULUI IUBIRII.
11. În sens Creştin, nu suferinţa se face „Conştiinţa Mântuirii”, ci „REMEMORAREA CHIPULUI IUBIRII” ce rămâne neatins de păcat.
12. Mântuirea nu este „ieşirea din suferinţă”, ci „RECÂŞTIGAREA” CHIPULUI DUMNEZEIESC de IUBIRE, care apoi va dizolva şi suferinţa.
13. Iată primul Pas al PRACTICII Isihaste Creştine. Regăsirea CHIPULUI Lui DUMNEZEU, ce este CHIPUL IUBIRII, care se Identifică prin CHIPUL DE FIU, CHIPUL ICONIC al IUBIRII.
14. Suferinţa, Mântuirea, Viaţa Duhovnicească, sunt în sensul Creştin în legătură directă cu „CHIPUL IUBIRII-CHIPUL FIULUI DUMNEZEIESC”.
15. În CHIPUL DUMNEZEIESC al FIULUI Lui DUMNEZEU se Regăseşte doar CHIPUL IUBIRII, ca ieşirea din Suferinţă şi Mântuire, eliberare.
16. Creştin, Mântuirea nu este „Absorbirea” în DIVINUL absolut, prin „ieşirea” totală din formele Vieţii, ci este tocmai „CREŞTEREA în CHIP de FIU”, UMPLEREA de CHIPUL IUBIRII-VIEŢII DIVINE.
17. De vrei PRACTICA Duhovnicească Isihastă, trebuie mai întâi să „REMEMOREZI” TAINA CHIPULUI ICONIC de FIU, CHIPUL IUBIRII-VIEŢII DIVINE.
18. PRACTICA Isihastă este Viaţa CHIPULUI de FIU, ce se traduce prin CHIPUL ICONIC de ÎNCHINARE-Dăruire-Mulţumire-Cântare-Bucuria Duhovnicească a Isihiei.
19. „Esenţa de DIVIN” din Făpturi* nu este un „Divin fără CHIP”, ci un DIVIN cu CHIPUL IUBIRII de FIU.
20. PRACTICA Duhovnicească Isihastă nu este „meditaţia-contemplarea” unui Divin impersonal, ci CHIPUL ICONIC de IUBIRE de CHIP de FIU, CHIPUL ÎNCHINĂRII şi CUVÂNTĂRII.
21. DIVINUL, IUBIREA, CHIPUL de FIU, ÎNCHINAREA sunt totuna şi se transpun pentru noi prin Chipul RUGĂCIUNII Isihaste, care este ICOANA DE ÎNTRUPARE a CHIPULUI de FIU.
22. Nu căuta pe DUMNEZEU nici în Cer, nici pe Pământ, nici în Făpturi, nici în lucruri, că pe DUMNEZEU nu-L poţi vedea cu Ochii de Creaţie, ci doar prin OCHII ICONICI de CHIP de FIU DUMNEZEIESC.
23. Să vezi, să simţi, să percepi, să vorbeşti, să te întâlneşti, doar prin CHIPUL ICONIC de FIU se poate; toate acestea, în „gol” de CHIP de FIU sunt lipsite de CHIPUL Lui DUMNEZEU, sunt doar de Natură creată.
24. Până nu REMEMOREZI TAINA DUMNEZEIASCĂ de CHIP ICONIC de FIU, nu faci nici primul pas în Viaţa Duhovnicească Isihastă.
25. Doar după ce REMEMOREZI şi te REDESCOPERI ca CHIP ICONIC al FIULUI şi tu eşti o Făptură după „CHIPUL şi ASEMĂNAREA Lui DUMNEZEU”.
26. Esenţa Lumii este CHIPUL ICONIC de FIU, care nu se gândeşte, nu se percepe prin abstracţii de Minte, ci prin însuşi CHIPUL în Sine de Fiu.
27. Aşa, PRACTICA Isihastă nu este meditaţie spirituală, ci „CONCRET Fiinţial de CHIP de FIU”.
28. Meditaţia minţii are „ochii închipuirii” ce „împarte” Realitatea cu încă „alta ascunsă şi nevăzută” (ce se consideră adevărata Realitate); CHIPUL Concret de FIU nu mai „împarte” Realul în „două contrarii”, Văzut şi Nevăzut, Spirit şi Corp, ci este doar un UNIC CHIP ce „SUPRA-VEDE” deodată şi Văzutul şi Nevăzutul, şi Spiritualul şi Corporalul, şi DIVINUL şi Creatul.
29. CHIPUL DE FIU este „COMUNUL-ICONICUL” şi al DIVINULUI ce coboară în Creaţie, şi al Creaţiei care se „URCĂ” în DIVIN.
30. Ca PRACTICĂ Isihastă, începe astfel cu REMEMORAREA proprie a CHIPULUI de FIU, prin care „contrariile” de văzut şi nevăzut, de Spirit şi materie, de DIVIN şi Creaţie, trec în „COMUNUL ICONIC” de „ÎNTÂLNIRE şi COMUNICARE”.
31. CHIPUL de FIU este ALTARUL Cerului şi al Pământului, al DIVINULUI şi al Creatului, unde se face UNIREA LITURGICĂ neamestecată, în „ACELAŞI TRUP-ICONIC-FIU”.
32. DUMNEZEU coboară în Creaţie doar printr-un CHIP de ALTAR, şi Creaţia se URCĂ la DUMNEZEU tot doar printr-un CHIP de ALTAR, de aceea PRACTICA Isihastă este „CHIPUL RITUALIC al ALTARULUI-ICONICULUI”.
33. Nu prin meditaţia minţii se face „LITURGHIA DIVINO-Creaţie”, ci doar pe ALTARUL DIVINO-Creaţie, care este CHIPUL ICONIC de FIU.
34. Primul pas în PRACTICA Isihastă este astfel, „RECLĂDIREA” din Propria ta Fiinţialitate a CHIPULUI de ALTAR, ce înseamnă „REMEMORAREA CHIPULUI ICONIC de FIU”.
35. Prin CHIPUL ICONIC de FIU tu Personal te faci „ALTAR DIVINO-Creaţie”, unde apoi vei Săvârşi tu însuţi „RITUALUL DIVINO-Creaţie”, ce este CHIPUL ICONIC de ÎNCHINARE-RUGĂCIUNE Isihastă.
36. Iată Taina Iniţierii în PRACTICA Isihastă – Să te UNGI cu REMEMORAREA CHIPULUI ICONIC de FIU, prin care devii „ALTAR DIVINO-Creaţie”, unde să începi „RITUALUL DIVINO-Creaţie”, care începe cu Gestul de ÎNCHINARE-RUGĂCIUNE-RUGĂCIUNEA ICONICĂ Isihastă.
37. Şi „UNGEREA Isihastă” se face odată cu „ALEGEREA” unui Moş-Avva-CHIPUL ICONIC al PATERNITĂŢII, prin care şi tu să „Reînnoieşti BOTEZUL” în „CHIPUL de FIU”.
38. Să faci Gestul ICONIC de ÎNCHINARE, să te ROGI „NUMIND NUMELE SACRU al Lui HRISTOS” şi să faci „ÎNFIEREA faţă de un Moş-Avva”, iată „UNGEREA de Iniţiere” în PRACTICA Duhovnicească Isihastă.

NUMELE Cel mai MARE
Este al TATĂLUI DUMNEZEU
NUMELE Cel mai SCUMP
Este al FIULUI Său,
Şi NUMELE Cel mai ADÂNC
Este al DUHULUI SFÂNT.

FIUL Se-NCHINĂ
Şi în TATĂL se anină,
DUHUL, cele SFINTE
Le adună
În GRĂIREA
AVVA-PĂRINTE.

Nota:
* i.e. Pecetea din făpturi a Chipului şi Logosului Divin (n. red.)

(text apărut în revista "Sinapsa", nr. 3/ 2008, pp. 221-223)