În prezent, schitul Înaintemergătorului Ioan al mânăstirii Optina servește ca punct central pentru pelerinii care vin la Optina. Și într-adevăr, atât prin aspectul său exterior, cât și prin ordinea interioară, acest loc sfânt este cu adevărat frumusețea întregii Rusii. Este suficient să ieși din mânăstire pe cărăruia care duce la schit pentru ca sufletul tău să fie cuprins de un sentiment aparte. Înaintea ta se desfășoară de ambele părți o alee fermecătoare, bogată în pini și simți instantaneu că pășești într-o lume complet diferită. Este o liniște neobișnuită, izbitoare, o pace sfântă în cel mai exact sens al cuvântului. Sunt convins că mulți nu au găsit o astfel de pace nicăieri altundeva.
Pomi fructiferi stau verticali de ambele părți, la începutul aleii. Dacă ai venit în a doua jumătate a lui iulie, privirea ta va întâlni o abundență extraordinară de mere și alte fructe. Dacă ai ajuns primăvara devreme, vei umbla în umbra unei grădini nepământești, albită de florile pomilor fructiferi. În sfârșit, aproape imperceptibil, această alee dă într-un luminiș al pădurii dese, cu copacii ei uriași, care-și întind grațios vârfurile; precum uriașii-gardieni din vechime ei te primesc la schit. Ici și colo, în liniștea profundă, cu o deosebită reverență, se întind șiruri lungi de pelerini, îndreptându-și pașii către stareți.
Cei patru sute de yarzi, distanța dintre mânăstire și schit, pot fi parcurși foarte repede, și regreți că acest drum minunat nu ține patru sute de mile. Înaintea ta, pe dreapta, întâi îți apare privirii fântâna închinată sfântului Ambrozie al Milanului. De două ori pe zi, locuitorii schitului vin aici prin porțile așezământului cu mici ulcioare de pământ, desigur pentru a lua apa necesară ceaiului de dimineață și de seară.
Câțiva pași mai încolo, înaintea ochilor îți apar sfintele porți ale schitului sfântul Ioan Înaintemergătorul; de-a lungul ambelor părți ale lor zărești două case mici, prelungite în afară cu mici verande. Prin ușile lor, aproape neîntrerupt, pelerinii intră și pleacă. Aceste două căsuțe sunt chiliile stareților. Accesul liber la ele din afara schitului este numai pentru femei. Bărbații intră să-i vadă pe părinți prin sfintele porți, printr-o intrare interioară. La chilia din dreapta, pe o laviță lungă de lângă intrare, și ocazional pe scările verandei, stă un grup numeros și eterogen, așteptându-și rândul pentru a intra în chilie. Majoritatea pelerinilor gravitează în jurul acestei chilii. O astfel de mulțime de oameni lângă chilia din dreapta se explică prin faptul că în ea, timp de mulți ani de-a rândul, au locuit doi părinți: Ambrozie și Iosif. Acest loc dinaintea sfintelor moaște ale schitului posedă însușiri miraculoase.
Pe lângă propriile mele experiențe relativ la aceste sfinte ziduri am petrecut zile întregi stând aici, plin de un simțământ de mare reverență față de cei ce trăiesc în spatele pereților acestui lăcaș monastic, și în particular față de cei ce trăiesc în aceste două căsuțe curate, văruite în alb, de la poartă știu o mulțime de oameni care au venit aici, la această pace tăcută, sfântă, minunată. Ei nu au venit aici ca să se odihnească, ci pentru a uita complet de tot ceea ce au lăsat în spate, departe, dincolo de această pădure fermecătoare, dincolo de acest drum minunat, în lumea coruptibilă cu toate grijile sale.
În acest loc experimentează un proces unic de liniștire interioară și cercetare de sine. Mi se pare că pentru prima oară, de la cei care viețuiesc aici, ei ajung să discearnă propriul lor sine, acel sine mai intim; chiar la aceste chilii din pragul porților maiestuoase, se împlinește marele proces al reînnoirii sufletelor. Aici ele își abandonează pentru totdeauna eul lor anterior desfigurat, hidos, respingător, și pleacă oameni complet schimbați.
Nu știu de ce, lângă zidurile acestui schit, marele eveniment evanghelic al renașterii lui Zaheu a devenit ușor de înțeles pentru mine. Numai aici am ajuns să pricep ce rol enorm, în viața umană în general, și în Ortodoxie în special, este jucat de marii asceți, drepți și sfinți.
Nu numai rugăciunile pentru lumea stricăcioasă ale acestor sfinți, ale acestor asceți, ale acestor luminători strălucitori ce ard înaintea ochilor noștri cu flacăra adevărului dumnezeiesc, nu numai marea lor importanță ca ilustrări vii ale posibilității de a împlini în viață adevărul Evangheliei Mântuitorului Dumnezeiesc al lumii, nu numai ei înșiși, dar chiar și locurile lor retrase și tihnite, colibele lor, mânăstirile lor, care ilustrează atât modul lor de viață, cât și vederile și obiceiurile lor, sunt dragi și prețioase în virtutea faptului că, în prezența lor, în acele locuri unde au șezut un timp marii asceți, suntem instantaneu orbiți, ca de o oglindă strălucitoare, de o lumină atât de iradiantă, încât, dintr-o dată, pe fundalul ei, sunt proiectate toate aspectele noastre negative, toate neajunsurile noastre, toată necinstea și toată urâțenia atașamentelor noastre interioare pentru lume și poftele ei.
Se întâmplă ca și cu Zaheu, care suindu-se în pom din simplă curiozitate, imediat ce L-a văzut pe Mântuitorul lumii de la Care nu avea nevoie de nimic, către Care era atras numai prin zvonurile despre marea Sa sfințenie, despre nepământescul Său adevăr. Zaheu a fost atras către El numai de dorința omenească de a se minuna cu omenească uimire, de a venera cu venerația mulțimii, și, în sfârșit, pur și simplu pentru a înțelege Cine era El, Ce era El. Și aceasta s-a dovedit a fi un lucru absolut neașteptat pentru Zaheu. A fost de ajuns să vadă această smerenie întrupată, această blândețe desăvârșită, și, pe fondul luminii strălucitoare emanate din El, și-a văzut într-o clipă toate imperfecțiunile, toată păcătoșenia. Uimit în fața tuturor acestora, a strigat pe dată: “Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, și dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Și a zis către el Iisus: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Luca 19, 8-9). Tocmai un astfel de proces psihologic a avut loc lângă zidurile schitului în sufletele lui Gogol, Kireyevsky ș.a.
Imediat ce au aflat despre Optina, Domnul mi-a ajutat mie, nevrednicului, aici, sub acoperământul acestor stareți mijlocitori, să văd sfântul adevăr și înțelesul vieții, când de-a lungul câtorva zile de ședere acolo, a multor ore contemplative petrecute lângă aceste chilii-colibe ale stareților, nu mari prin dimensiuni, dar nemărginite prin spiritualitatea cuprinsă în ele, am avut prilejul să văd eu însumi ceea ce niciodată înainte nu mi s-a descoperit, să mă căiesc în sinea mea pentru cele mai mărunte și mai grosiere fapte păcătoase. Atunci am rezolvat dintr-o dată enigma psihologică care dăinuia înaintea minții pe vremea necredinței mele, o stare stranie, inexplicabilă, care întotdeauna îmi copleșea sufletul când citeam fragmente din Cuvântul Dumnezeiesc, în prezența rugăciunii mișcătoare dintr-o biserică sau un paraclis, în timpul vizitei unor lăcașuri ale unor asemenea mari asceți ai spiritului ca sfântul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, sau la întâlnirea cu mari călugări, care erau plini de o uimitoare blândețe, de o suprafirească smerenie și dragoste.
