sâmbătă, 14 noiembrie 2009

George Alexandrescu - autorul expoziţiei de pictură din cadrul Colocviului

George Alexandrescu (n. 11 Noiembrie 1966, Bucureşti)

Liceul Tonitza, Bucureşti (1982-1986);
Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Secţia de Pictură Monumentală, Bucureşti (1993-1998);
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, Universitatea din Bucureşti (2001-2005);
Master de Psihosociologie (2005-2007);
A activat în calitate de coordonator artistic la Centrul Naţional de Cultură şi Valorificarea Artei Tradiţionale, Casa Scânteii, Bucureşti.
Expoziţii de pictură în Bucureşti, Braşov, Sighişoara, etc. Ultima dintre ele a avut loc la Palatul Voievodal, „Zilele Bucureştiului. Repere Medievale” (expoziţie de grup).


„L-am văzut de trei ori clar şi distinct pe Părintele Ghelasie, la mânăstirea Frăsinei. Prima oară vorbea unui grup, când un coleg mi-a spus despre el. Altă dată l-am urmărit la Sfânta Liturghie, prin uşile deschise ale altarului. Mi s-a părut fascinant felul cum slujea. A treia oară l-am abordat, întrebându-l o problemă care mă frământa demult, care implica şi sufletul şi trupul. Mi-a vorbit încet, foarte sigur, dar la un moment dat s-a oprit brusc şi a plecat. Am avut sentimentul că aceasta ţinea de o anumită nevoinţă a lui. Mi se părea o apariţie nelumească, străvezie, un om fără de vârstă, care impresiona prin seriozitatea şi deosebita atenţie cu care făcea fiecare pas, cu care săvârşea fiecare gest. În seara când am vorbit, mi-a dat trei cărţi să le citesc... Am simţit impulsul ca această expoziţie dedicată Părintelui Ghelasie să fie o redare în culori a chipului său atipic, a ceea ce oferea prezenţa sa: spirit şi materie, carne şi har şi gând, toate cuprinse într-un gest iconic care ştia să se bucure de copilăria sa şi de noutatea întâlnirii cu celălalt într-o maximă dăruire de sine şi purtare de grijă”.

George Alexandrescu, artist plastic


http://ghelasiegheorghe.blogspot.com/2009/08/portrete-ii-miniexpozitie-virtuala.html

"Trăirea Mistică a Liturghiei" - lansare de carte la Primul Colocviu Naţional dedicat Părintelui Ghelasie (ASE, 29 Octombrie 2009)


După apariţia, în seria Operelor Complete ale Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, a volumelor „Scrieri Isihaste”, „Memoriile unui Isihast” (I, II), „Medicina Isihastă” şi „Dialog în Absolut”, a apărut la Editura Platytera în acest an şi volumul „Trăirea Mistică a Liturghiei”. Este una din cele mai importante tratări existente a problematicii liturgice din perspectivă creştin-ortodoxă, fructificând într-o sinteză de specific carpatin marile „momente” ale teologiei patristice (Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Grigorie Palama, Sf. Nicolae Cabasila ş. a.).
Acest volum se aşază la loc de cinste în numărul contribuţiilor la universalitate în câmpul teologiei liturgice ale spaţiului românesc (alături de „Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă” a Pr. Dumitru Stăniloae, spre exemplu), o universalitate care pentru părintele Ghelasie îşi găseşte sensul deplin, de substanţă eshatologică, în comuniunea eclezială cu Sfânta Treime, în Hristos, Fiul şi Logosul dumnezeiesc întrupat.
Este esenţial faptul că, pe de o parte, această tratare vine din partea unui părinte cu o viaţă plină de de nevoinţă şi har, de rugăciune şi liturghisire ce iradiază frumuseţea filocalică şi, pe de alta, demersul lui teologico-mistic traversează cu adâncă şi ascuţită înţelegere problemele timpului nostru, relaţionează critic şi totodată valorizator cu ştiinţa, filosofia şi cultura în genere şi oferă înţelegeri şi deschideri creştine iluminatoare impasurilor actuale. Totul în cuvintele Părintelui Ghelasie are o greutate existenţială şi duhovnicească, şi astfel nu găsim în ele ariditatea unei reflecţii înstrăinate de mediul experierii celor dumnezeieşti.
Volumul se prezintă structurat în trei secţiuni: prima constituie o privire generală asupra ritualului liturgic creştin, a doua cuprinde un amplu comentariu liturgic, iar a treia are în centru problematica ecleziologică, cu implicaţii istorice şi eshatologice. Părintele Ghelasie pleacă de la taina şi revelaţia dumnezeiască, a căror punere în raport cu multitudinea contextelor de viaţă şi gândire descoperă însăşi taina omului în concreteţea desfăşurării istorice. Dacă uitarea chipului duce la scindarea interioară şi exterioară a omului contemporan, aducerea aminte de sursa identităţii umane profunde în taina chipului lui Dumnezeu revelat în Hristos creează acea priză de conştiinţă necesară unei angajări existenţiale liturgice a omului în parcursul spre împlinire.
„Trăirea mistică a Liturghiei” înseamnă calea spre acea viaţă intimă şi comunitară care se hrăneşte din iubirea divină creatoare şi asimilează harul înveşnicirii în iubire. Ea este calea spre părtăşia la sfinţenie şi nu este lipsită de exigenţe ce ţin de metanoia (pocăinţa sau schimbarea minţii) şi întreg modul liturgic-sacramental al vieţii Bisericii (cu treptele purificării, contemplării şi împărtăşirii dumnezeieşti). În contextul unor tendinţe de izolare a trăirii religioase în domeniul privatului, Părintele Ghelasie pune în lumină incompletitudinea, insuficienţa unei pretinse „religii interioare”, arătând că „fără Liturghie sămânţa vieţii se usucă şi nu mai simţi în tine puterea veşniciei”, iar conştiinţa liturgică „este adevărata conştiinţă care stă la baza tuturor stărilor de conştiinţă”. Nevoinţa lăuntrică despre care vorbesc Sfinţii Părinţi nu reprezintă însăşi împlinirea, ci este o pregătire, „o trăire de duh cu dor dumnezeiesc pentru împărtăşirea cu Euharistia”, căci „prefacerea euharistică a Trupului înveşnicirii nu o poate face decât Biserica”.
Consistenţa resurecţională a vieţii mistice liturgice o arată ca hotar al creaturalităţii (Omul – Hotarul de Taină) şi noutate depăşind orice modernitate şi post-modernitate. În atingere cu harul ce o însufleţeşte, toate zbaterile umane îşi schimbă ordinea priorităţilor în direcţia eshatologiei inaugurate de întruparea şi învierea lui Hristos. Omul nu îşi poate afla odihna, isihia, decât regăsindu-şi chipul pierdut. Iar chipul său nu poate fi aflat şi trăit cu adevărat decât în înaintarea în părtăşia cu Dumnezeu. Această trăire dă consistenţă liturgică fiecărui act omenesc, şi astfel viaţa dumnezeiască a Trupului lui Hristos se revarsă tămăduitor, creator şi iluminator în trupul lumii, prin intermediul fiecărui om care se uneşte cu Hristos. Cum frumos spunea Părintele Ghelasie, orice mişcare de întâmpinare a iubirii lui Dumnezeu în „iadul” înstrăinării de El prin păcate face să apară un „colţişor de rai”, a cărui cultivare prin liturghisirea creştină se poate extinde treptat până la o transfigurare a întregii fiinţe şi a celor din jur în sfera comuniunii.
Cultura poate fi astfel înnobilată, responsabilizată, dinamizată calitativ, conectată Vieţii, spre rodirea mai departe în lume a epiclezei liturgice. Dacă evidenţa arată spre un fel de amestecare a limbilor de factură babilonică în multitudinea discursurilor actuale, revelaţia divină arată spre Cuvântul lui Dumnezeu ca Ipostas al trupului comunicării/cuminecării, prin care dezbinarea datorată păcatului şi tirania morţii sunt aneantizate. De aceea, departe de a constitui un discurs autist şi agresiv, cuvântul duhovnicesc exprimă o identitate asumată şi angajată în comunicare, o conştiinţă mişcată de Duhul mângâietor al Adevărului, care nu sileşte ci atrage la Viaţă şi stimulează creativitatea prin frumuseţea filocalică a cuvântului pe care îl insuflă.


Florin Caragiu
Directorul editurii Platytera din Bucureşti

luni, 9 noiembrie 2009

Liviu Bogdan Vlad, cuvânt de deschidere la Colocviul Naţional dedicat Părintelui Ghelasie (ASE, 29 octombrie 2009)

Bună dimineaţa, tăticule!


Deschidem primul colocviu naţional dedicat personalităţii ieromonahului Ghelasie Gheorghe de la Mănăstirea Frăsinei cu formula cu care Părintele ne întâmpina, insuflându-ne putere şi curaj pentru a putea merge mai departe în asumarea destinului propriu.

Astăzi avem privilegiul să ne regăsim în Aula Magna a Academie de Studii Economice, care în ultimii ani a fost gazda unor evenimente remarcabile din punct de vedere ştiinţific şi cultural şi nu numai, deoarece o serie de proiecte manageriale au condus la transformări radicale în peisajul estetic şi funcţional al instituţiei noastre. Acestea sunt vizibile şi nu trebuie precizate, însă permiteţi-mi să vă spun că aceste proiecte au fost coordonate de domnul Rector personal, din a cărui echipă am privilegiul să fac parte, care astăzi este alături de noi.

Îi mulţumesc pentru aceasta!

Împreună am aplicat la un concurs de proiecte iniţiat de Comisia Europeană (CE) pentru înfiinţarea unui Centru de Documentare Europeană (CDE) în Biblioteca Centrală (BC) a universităţii noastre. CDE al BC-ASE a luat fiinţă la începutul acestui an în urma proiectului lansat de bibliotecă şi acceptat de Comisia Europeană. Centrul oferă acces tuturor membrilor comunităţii academice la informaţii economice, politice, sociologice, legislative etc. şi la alte produse informaţionale (publicaţii din întregul spectru al activităţii Uniunii Europene şi politicii de dezvoltare europeană).

Una din priorităţile de comunicare ale UE pentru anul 2009 este reprezentată de împlinirea a douăzeci de ani de la Căderea Cortinei de Fier. Sub auspiciile CDE s-au desfăşurat o serie de conferinţe şi au avut loc evenimente dedicate unor personalităţi din spaţiul românesc, precum Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Radu Filipescu (disident al anilor ‘80) ş.a. Un eveniment special l-a reprezentat vizita Comisarului European pentru Multilingvism, domnul Leonard Orban.

Toate aceste întâlniri au stârnit un real interes şi, deoarece au reprezentat un succes, ne-am hotărât să încheiem acest an cu un Colocviu Naţional, dedicat unei personalităţi inedite în peisajul spiritual-cultural românesc, în genere, şi creştin-ortodox, în special. Nu este întâmplătoare această alegere întrucât atât mie, cât şi multor prieteni prezenţi aici, Părintele Ghelasie ne-a fost părinte duhovnic. Iscusit duhovnic şi rafinat cunoscător al culturii, Părintele Ghelasie constituie legătura firescă, necesară în această lume, între intelectualitate şi lumea creştină.

Avem bucuria aparte de a avea printre noi Părinţi duhovniceşti veniţi de departe pentru a ne împărtăşi din experienţa lor. Le mulţumim pentru prezenţa lor generoasă astăzi, aici alături de noi.

Sunt convins că în anii care vor urma personalitatea şi opera sa, încă puţin cunoscute, vor constitui o bună rostuire pentru împrospătarea spiritualităţii româneşti.

După editarea a patru volume de mărturii care cuprind relatări venite din partea a numeroase personalităţi, majoritatea oameni de cultură, Editura Platytera reprezentată de domnul Florin Caragiu, a început deja publicarea Operelor Complete ale Părintelui Ghelasie. Ultima apariţie va fi lansată astăzi, în cadrul Colocviului Naţional, ediţia I. De asemenea vom putea urmări imagini documentare cu Părintele Ghelasie, precum şi o expoziţie de pictură a artistului plastic George Alexandrescu.

În speranţa că ne vom bucura împreună de acest eveniment şi vom pleca de aici îmbogăţiţi, astfel încât să putem spune că am câştigat o privire suplimentară asupra propriei noastre cunoaşteri şi înţelegeri, permiteţi-mi să dau cuvântul, în continuarea deschiderii acestui Colocviu, domnului profesor doctor Iulian Costache, unul dintre oamenii de cultură care s-a bucurat de atenţia Părintelui Ghelasie.


Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad,

Academia de Studii Economice din Bucureşti

Iulian Costache - cuvânt de deschidere la Colocviul Naţional dedicat Părintelui Ghelasie (ASE, 29 octombrie 2009)

Părintele Ghelasie – tradiţia în modernitatea Noii Europe


Mulţumim în chip deosebit Centrului de Documentare Europeană pentru iniţiativa de a propune spre meditaţie o temă care a constituit un punct important de reflecţie pe agenda Convenţiei privind viitorul Europei, în urma lucrărilor căreia, în iulie 2003, a fost promovat, în cadrul Consiliului European, proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa. Iată că astăzi suntem foarte aproape de intrarea în vigoare a acestui Tratat..., după ce, recent, chiar în cursul acestui an, un nou referendum organizat în Irlanda, a deblocat punerea în operă a acestuia.

În acest context, ne amintim că, deşi dezbaterile Convenţiei privind viitorul Europei au fost lansate în februarie 2002, dezbaterea fusese iniţiată, în mediul academic, la Universitatea Humboldt din Berlin, încă din mai 2000, prin conferinţa cu titlul „From Confederacy to Federation. Thoughts on the Finality of European Integration”, susţinută de Joschka Fischer, Ministru al Afacerilor Externe al Germaniei, la acea dată, care exprima, pentru prima dată printr-o voce politică, dilema arhitecturii europene, plasată între principiul federalismului şi cel al inter-guvernamentalismului. Era prefigurată, astfel, tensiunea dintre două opţiuni: pe de o parte în favoarea unei „Europe a cetăţenilor”, pe de alta pentru o „Europă a naţiunilor”. Se confirma, în acest mod, faptul că spaţiul academic a constituit dintotdeauna spaţiul optim de acomodare a gândirii libere, inovative, ce poate avea la un moment dat chiar şi accente neconvenţionale.

Tema de astăzi este dedicată „Spiritualităţii creştine în spaţiul Noii Europe” şi chiar dacă în forma finală din „Preambulul Constituţiei” nu mai figurează referirea la „moştenirea creştină” a culturii europene, se face totuşi trimitere la „moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei din care s-au dezvoltat valorile universale ale drepturilor inalienabile şi inviolabile ale drepturilor omului, libertăţii, democraţiei, egalităţii şi domniei legii”, ceea ce reprezintă un pas înainte faţă de precedentul Tratat al Uniunii Europene (TUE), în al cărui Preambul nu se făcea nicio referire la tradiţia culturală sau religioasă a Europei.

Devine tot mai clar faptul că proiectul societal European reprezintă o suită de (sub)proiecte, fiecare cu un metabolism şi o viteză de croazieră diferită. După lansarea proiectului economic European (iniţiat prin Comunitatea Cărbunelui şi a Oţelului), au venit la rând proiectul Europei sociale, al Europei politice (care atinge un grad de maturare important tocmai prin asumarea „Tratatului Constituţional”), precum şi proiectul cultural European, cu importante reflexe antropologice, acesta din urmă fiind însă mult mai difuz şi mai puţin agregat.

Pe de altă parte, încă de la Convenţia Culturală Europeană a Consiliului Europei (1954) se vorbeşte despre existenţa unui „patrimoniu cultural comun european”, precizând că fiecare stat „va lua măsurile necesare în vederea apărării contribuţiei sale la patrimoniul cultural comun al Europei şi încurajarea sporirii acestei contribuţii”(art.1). Or, în condiţiile inexistenţei unui acquis cultural european, respectarea principiului „diversităţii culturale” nu reprezintă decât un transfer de responsabilitate de la nivelul Uniunii către fiecăre stat membru în privinţa promovării propriei identităţi culturale. În aceste condiţii, acceptând caracterul inevitabil asimetric al unor tratamente de promovare între diferitele state europene, persistă totuşi o întrebare: cât de comun va izbuti să fie „patrimoniul cultural comun european”?

Revenind la tema spiritualităţii creştine în spaţiul Noii Europe, desigur se pune problema valorii adăugate de România la patrimoniul cultural comun European. Una din variantele de răspuns în acest dialog între vestul şi estul european poate fi legată tocmai de experienţa fiinţială parcursă sub comunism deopotrivă de elita laică, cât şi de însăşi viaţa bisericească.

În acest context, alături de memorialul închisorilor comuniste pus în evidenţă de elita societăţii româneşti, un loc special îl ocupă experienţa parcursă de reprezentanţii bisericii, care, fără a atinge pragul anulării, a permis apariţia în spaţiul monahal a unei galaxii de mari duhovnici şi cărturari, precum: Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Teofil Părăian sau Nicolae Steinhardt, ieromonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Rafail Noica, Bartolomeu Anania, ori Ioanichie Bălan.

Alături de astfel de destine exemplare, între duhovnicii care au prins rădăcini în humusul pregătit de aceşti mari duhovnici trecuţi prin muceniciile închisorilor comuniste, o generaţie nouă de duhovnici veniţi la rând după prigonirile comuniste s-a ridicat. Între aceştia, având a se confrunta cu noile provocări aduse de diferitele epistemologii contemporane, îl regăsim şi pe Părintele Ghelasie de la mănăstirea Frăsinei, gânditor insolit şi autor al unei serii impresionante de scrieri, cu deschideri în mai multe zone de interes. Dar poate este necesar să ne reamintim, o clipă, ce este „Frăsineiul”, pentru că el însuşi reprezintă o oază atipică în contextul vieţii monahale româneşti. Pentru cei care îl cunosc, nimic nu pare nefiresc în rânduiala sa athonită. Însă pentru cei ce nu îl cunosc, pot apărea şi înţelegeri deraiate. Astfel, o profesoară universitară, sociolog de profesie şi promotor al „epistemei fenimismului”, iritată de limitarea accesului femeilor către mănăstire, prezenta panoul cu legătura de blestem lăsată de Sfântul Calinic drept probă a atitudinii incomprehensive pe care biserica o are faţă de femeie (interpretare în sensul deprecierii femeii şi a instituirii unor practici discriminatorii etc.) Or, dacă este vorba de viziunea bisericii asupra femeii, într-un astfel de caz, precum cel al unei mănăstiri athonite, „păzirea văzului” nu depreciază femeia, ci propune o înălţare a femeii, restituindu-i „chipul de icoană”.

Pe de altă parte, ceea ce nu se vede de către un out sider este faptul că, tot astfel cum unele persoane nu pot intra în „cercul sacralităţii”, la fel sunt şi alte persoane care pur şi simplu nu ies din spaţiul mănăstirii ani sau zeci de ani de zile. Dacă e greu să accepţi o interdicţie de acces, poate şi mai greu de imaginat este o „interdicţie” a ieşirii. Şi, totuşi, se întâmplă să existe la Frăsinei călugări care nu ies din mănăstire chiar şi ani sau zeci de ani, dar care cunosc intim viaţa lumii şi a omului contemporan. Cam la fel cum despre Kant se spune că ar fi părăsit atât de rar oraşul natal, Königsberg, încât aproape că putem spune, fără a greşi prea mult, că nu ar fi ieşit toată viaţa din el, tot astfel despre Frăsinei se poate spune că nu este decât un fel de Königsberg al eremiţilor.

Tocmai un astfel de loc, care în mod normal reprezintă falimentul turismului, intensifică compensator cunoşterea lumii, fiind, cum spune Kant, „adaptat dezvoltării cunoaşterii oamenilor şi a lumii, şi în care, fără a călători, această cunoaştere poate fi însuşită”. Frăsineiul este şi el, prin urmare, o „închidere” care „deschide”, care desmărgineşte.

Părintele Ghelasie, apărut într-un astfel de spaţiu atipic în raport cu protocoalele lumii contemporane, era el însuşi purtătorul unor tabieturi insolite, care câştigau instantaneu empatia tinerilor cu gândire neconvenţională. A devenit deja legendar butoiul din curtea mănăstirii în care locuia, funcţionând deopotrivă ca locuinţă şi ca un „citat cultural” ce trimitea la modelul lui Diogene. În acelaşi timp, evidenţia şi o opţiune pentru un stil de viaţă ce nu mai admitea schizoidia dintre „a spune” şi a „face”. Totodată, asceza aspră nu facuse din părinte un om „uscat”, ci tocmai ceea ce surprindea la el era curiozitatea vie pentru tot ce se scria în lume şi gustul neobosit pentru umor. Un umor pe care îl atribuia însuşi patronului Frăsineiului, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Aşezat în cutumele sale de apicultor în curtea Frăsineiului, lângă butoiul său, părintele semăna cu un Robinson Crusoe sau un Noe, care îşi reinventa lumea după potop. În mica sa curte, vegetaţia creştea „neatinsă” şi parcă te aşteptai să apară de după un stup camera de filmat a lui Tarkovski, într-un traveling ce simţeai că acompaniază gesturile călăuzei. Odată pus piciorul „în zonă”, intrai pe nesimţite în rol. Nici nu puteai să nu îl iubeşti. Veneai de fiecare dată cu mâna goală şi plecai plin de mere şi cărţi.

Care este astăzi şansa României de a reveni în actualitatea Europei? Europa propune astăzi provocări inimaginabile altădată. Laboratoarele de la CERN au pus la punct un super-accelerator de particule, cel mai puternic instrument construit vreodată de mâna omului, pentru a recrea, timp de o fracţiune de microsecundă, condiţiile existente în Univers imediat după Big Bang. Se speră astfel să se identifice „particula lui Dumnezeu”, sugerată de cercetătorul scoţian Peter Higgs, încă de acum 3 decenii, când spunea că un „boson”, o particulă infimă ar fi aceea care ar înnobila materia, acordând grăunţelor de substanţă atributul de masă.

Iată însă că şi România revine pe harta cercetării europene, angajând în următorii ani construirea alături de Ungaria şi Cehia, a celui mai puternic laser pe care l-a avut vreodată omenirea. Angajând colaborarea dintre ramuri ale fizicii nucleare, a materialelor şi a laserilor, proiectul ELI (Extreme Light Infrastructure), urmează a oferi un astfel de mega-laser cu puteri comparabile cu cel al acceleratorului de particule de la CERN, dar cu dimensiuni infinit mai mici (cca. 80 cm).

În acelaşi timp, într-o zonă mai ferită de interesul departamentelor de ştiri din televiziuni, România mai are, sub camuflaj, şi câteva „acceleratoare de destine”, între care şi biserica veche din cimitirul Frăsineiului, cu o frumoasă şi originală pictură bizantină, acolo unde veghează în chip neştiut sfinţii trecuţi prin această mănăstire, căci destinul nu este doar o ecuaţie pe termen scurt, ci el bate dincolo de limitele fizicii contemporane.



Iulian Costache,
Facultatea de Litere,
Universitatea din Bucureşti

vineri, 30 octombrie 2009

Primul Colocviu Naţional dedicat Părintelui Ghelasie (Bucureşti, ASE, 29 Octombrie 2009)

În data de joi, 29 Octombrie 2009, începând cu ora 10 a avut loc în Aula Magna, Academia de Studii Economice din Bucureşti, Piaţa Romană, nr. 6, Ciclul de conferinţe: 20 de ani de la Căderea Cortinei de Fier, Colocviul Naţional: „Spiritualitatea Creştină în Spaţiul Noii Europe. Personalitatea Părintelui Ghelasie Gheorghe” (Ediţia I). Manifestarea a fost organizată de Conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad, Biblioteca Centrală şi Centrul de Documentare Europeană, având ca partener Editura Platytera din Bucureşti.

Evenimentul a fost deschis de Protos. Varsanufie de la Mânăstirea Pătrunsa, printr-o scurtă rugăciune şi binecuvântare a întâlnirii, în acelaşi timp cu o pomenire în rugăciune a Părintelui Teofil Pârâianu, mare duhovnic român, care în zorii aceleiaşi zile a trecut la Domnul.

Invitat special a fost Prof. Dr. Ion Gh. Roşca, Rector al Academiei de Studii Economice, care a ţinut un discurs de întâmpinare. Cuvântul de deschidere a aparţinut Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad. Conf. dr. Iulian Costache a vorbit în continuare despre Părintele Ghelasie şi tradiţia în modernitatea Noii Europe. A fost apoi prezentat un film de scurt metraj realizat de clasa de la UNATC a regizoarei Elisabeta Bostan. După aceasta, au luat cuvântul, în ordine, în prima parte a Colocviului: Protos. Varsanufie (stareţul Μânăstirii Pătrunsa), Monahul Valerian (ucenicul de chilie al Pr. Ghelasie), Ierom. Neofit Linte, Protos. Hristofor Bucur (stareţul mânăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din Poiana Braşov), Ştefan Popescu (fratele Părintelui Ghelasie), Florin Caragiu (directorul editurii Platytera din Bucureşti).

A urmat, în holul Bibliotecii Centrale, vernisajul expoziţiei de pictură dedicate Părintelui Ghelasie Gheorghe, expoziţie realizată de artistul plastic George Alexandrescu.

Ilinca Sandu, de la TVR Cultural, a intervievat, în pauza întâlnirii, pe Părintele Stareţ Varsanufie, Monahul Valerian, Liviu Bogdan Vlad, Florin Caragiu şi George Alexandrescu, reportajul cuprinzând interviurile şi imagini cu expoziţia fiind difuzat la ediţiile Jurnalului Cultural de la TVR Cultural din 29.10 2009 (ora 19) şi 30. 10. 2009 (orele 1, 7 si 12).

În partea a doua a Colocviului Naţional, tot în Aula Magna, au luat cuvântul Pr. Costin Butnar, Prof. Ioan Bruss, Prof. Natalia Diaconescu, Alexandru Tulai, Ioan Gheorghian, Alexandru Valentin Crăciun şi Alexandru Bogdan Duca.

A urmat lansarea volumului "Trăirea Mistică a Liturghiei", de Ierom. Ghelasie Gheorghe, lucrare prezentată de către directorul editurii Platytera, Florin Caragiu.

În final, participanţii au vizionat secvenţe dintr-un interviu luat de Răzvan Bucuroiu Părintelui Ghelasie, chiar în incinta Sfintei Mânăstiri Frăsinei.

În continuarea Colocviului, cei prezenţi au vizitat Biblioteca Centrală a ASE şi paraclisul din incinta instituţiei, unde s-a săvârşit o rugăciune de mulţumire.

miercuri, 28 octombrie 2009

Scrisoare adresată de Părintele Ghelasie organizatorilor Universităţii de Vară Sibiu, care în 1990 se afla la cea de-a V-a ediţie.

Existenţa în sine este Comuniune-Comunicare-Dialog, este treime – Familie. Şi aceasta este aşa de adânc întipărită, încât chiar şi creaţia în cele mai decăzute forme are nostalgia şi tinderea ei către reîntoarcerea la origini şi esenţă.
Noi am pierdut starea de adevărată creaţie, aşa cum a ieşit din mâna lui Dumnezeu. După căderea din Rai, Creaţia intră într-un proces de autodistrugere-falsificare. Şi aşa Creaţia are două „chipuri” pe care tot încercăm să le raportăm unul la altul. Chipul de Rai s-a uitat, iar chipul decăzut-falsificat a devenit aşa de obişnuit încât chiar ne este „simpatic” şi refuzul nostru de a-l întoarce la chipul originar este mai mult decât îndărătnicie, este de-a dreptul patimă şi păcat, un adevărat desfrâu spiritual ce uneori ajunge până la Extremismul demonic. Chipul Creaţiei căzute a devenit chipul real al nostru şi tot încercăm să-l înfrumuseţăm cu trăsăturile chiăpului Ancestral, să-i potolim astfel nostalgiile originii. Dar cu toată idolatrizarea chipului căzut, el singur îşi demască falsitatea, până la surâsul îngheţat şi înspăimântător al morţii, până la privirea sticloasă, pierdută în gol, până la otrava râsului dement de mimică idioată şi posedată a Sinucigaşului.
A devenit un adevărat eroism suportarea acestui fals chip, luat drept cel adevărat. A devenit o beţie de autosadism mergerea semiconştientă la moarte.
Mai curând sau mai târziu, toţi refuzăm însă spasmele înfricoşătoarei agonii. Dar neputinţa ne dă un plus de tragism. Vremurile noastre aspiră mai mult ca oricând la reîntoarcerea la origini. Aşa se observă, o nostalgie după chipul cel adevărat, să redevenim ce am fost înainte de căderea din Rai. Chipul primordial în care să ne oglindim, să ne redescoperim.
Filosofia şi ştiinţa fără religie este seacă, fără viaţă. Religia la fel, fără cele două este fără mişcare.
Realitatea în sine este viaţă şi mişcare. Ruperea celor două este mutilare şi falsificare de realitate. Aşa, în vremurile noastre mai mult ca oricând, este o demnitate pentru filosofie şi ştiinţă, să fie şi religioasă.
Aşa, suntem în adevăratul context al vremii, dacă ne unim în idealul comun al redescoperirii Chipului de Rai, ce este esenţa şi sensul trăirii isihaste, căzând în genunchi în faţa Tatălui-Dumnezeu. Iată rugăciunea!
Creaţia căzută are o astfel de rugăciune!
Aşa Rugăciunea este „tot complexul Existenţei”.
Isihasmul este această rugăciune integrală.
Isihasmul nu este doar o simplă tehnică de rugăciune. S-a încercat o individualizare a Rugăciunii ca ceva de la Sine, care să producă totul, fără să mai fie nevoie de ceva.
Rugăciunea isihastă, dacă este înţeleasă în specificul ei pur, are acest miracol-taină. Rugăciunea nu este doar o poziţie-tehnică- repetare-ridicare a minţii spre Cer.
Rugăciunea este o atitudine generală a Existenţei, o anumită atitudine, din care apoi decurge totul, de la legătura cu cele sfinte până la Transfigurare (extaz-iluminare).
Aceasta ni se pare nouă greu de înţeles. „Secretul” care se tot caută este tocmai acesta: „taina atitudinii integrale”. Isihasmul este „Rugăciunea integrală creştină”. Esenţa Creştinismului este realitatea integrală, trup şi suflet, Creaţie-Creator, creaţia în toată creaţia, unitate în suflet şi unitate în corp, unitate în toate formele de creaţie. Aceasta este „taina Isihiei” – Unitate între minte-inimă şi acţiune; unitate între voinţă-simţire şi gândire, unitate între Conştiinţă-Fiinţă-Sine; unitate între Dumnezeu şi Creaţie, împărtăşire integrală.
Să fie totul una precum Tatăl şi Fiul una sunt. De am defini Isihasmul doar într-un cuvânt, am zice: Împărtăşire.
Aceasta spune totul. Rugăciunea era în Rai chip de împărtăşanie. Noi cei căzuţi facem în rugăciune o revenire la împărăţie.

marți, 20 octombrie 2009

Părintele Gheorghe I. Popescu, tatăl Părintelui Ghelasie de la Frăsinei, şi presvitera Marcela










Părintele Gheorghe I. Popescu, parohul bisericii din Şerbăneşti-Păţeşti şi presvitera Marcela (părinţii Avvei Ghelasie).

joi, 1 octombrie 2009

Semnal editorial: „Trăirea mistică a Liturghiei”, de Ierom. Ghelasie Gheorghe (ed. Platytera, 2009)



În rândul recentelor apariţii la editura Platytera se numără volumul „Trăirea mistică a Liturghiei” scris de părintele Ghelasie Gheorghe. Volumul se prezintă structurat în trei secţiuni: prima constituie o privire generală asupra ritualului liturgic creştin, a doua cuprinde un amplu comentariu liturgic, iar a treia are în centru problematica ecleziologică, cu implicaţii istorice şi eshatologice.
În contextul unor tendinţe de izolare a trăirii religioase în domeniul privatului, Părintele Ghelasie pune în lumină incompletitudinea, insuficienţa unei pretinse „religii interioare” , arătând că „fără Liturghie sămânţa vieţii se usucă şi nu mai simţi în tine puterea veşniciei”, iar conştiinţa liturgică „este adevărata conştiinţă care stă la baza tuturor stărilor de conştiinţă”. Nevoinţa lăuntrică despre care vorbesc Sfinţii Părinţi nu reprezintă însăşi împlinirea, ci este o pregătire, „o trăire de duh cu dor dumnezeiesc pentru împărtăşirea cu Euharistia”, căci „prefacerea euharistică a Trupului înveşnicirii nu o poate face decât Biserica”.
Raportându-se la o lume care cunoaşte tendinţa marcantă spre devalorizarea cultului religios, năzuinţa fundamentală a cărţii este întemeierea conceptului de liturghie într-o amplă metafizică şi o fenomenologie nutrite de trăirea mistică a liturghiei. Această trăire constituie miezul antropologiei iconice la care cu insistenţă se referă autorul lucrării. Admiţând că se poate vorbi de o mistică autentic creştină, condiţia ei de posibilitate sine qua non este dată de actul revelării de Sine a lui Dumnezeu.
Liturghia porneşte de la acea posibilitate care i s-a oferit omului de a se întâlni faţă în faţă cu Dumnezeu Întrupat. Ritualul desfăşoară această taină în procesul de actualizare a „chipurilor liturgice”, dintre care prefacerea euharistică reprezintă momentul culminativ. Distincţia şi cuprinderera reciprocă dintre fiinţă şi energii este o judecată necesar prealabilă înţelegerii ritualului ca Act, ca o succesiune de „chipuri liturgice” ce reclamă o participare comunională la această prezenţă efectivă. Întinderea pe o durată considerabilă de timp a ritualului aduce cu sine această sugestie de desfăşurare a unui veritabil act comunional în toată amploarea sa. Însuşi modul verbal de a se adresa ucenicilor, când Domnul Iisus le-a spus acestora neuitatele cuvinte: „Luaţi, mâncaţi...” trădează o chemare îndoit articulată, o dată în sensul de implicare cu întreaga fiinţă pe întreaga durată a unui gest (luaţi), apoi în vederea săvârşirii actului (mâncaţi).
Părintele Ghelasie însuşi pledează pentru o valorizare liturgică a gestului. Actul dublat de un dialog real şi nu ca un simplu consum, iată cums e cere înţeles ritualul creştin. Spre deosebire de acest mod liturgic de a înţelege raportarea la realitatea divină, există, afirmă părintele Ghelasie, şi alt tip de practici religioase, autointitulate mistice, însă care pot fi mai degrabă asimilate unei modalităţi de operare magică. În acest context se urmăreşte depistarea unor mecanisme secrete în natură (cu substrat ocult), prin care pot fi manipulate energii fizice sau/şi mentale.
Trebuie semnalat faptul că în filosofia creştină contemporană, şi ne referim la spaţiul catolic, au existat demersuri – nu multe la număr, ce-i drept – ce şi-au propus să reorienteze mai vechi sau mai noi viziuni filosofice în funcţie de noţiunea centrală de liturghie. „Fenomenologia liturgicului” gândită de Jean Yves Lacoste reprezintă un exemplu reuşit de acest fel. Lacoste apreciază că noţiunea de liturgic e pregătită să desemneze, pe lângă ideea de cult religios, şi un mod de a fi specific al omului în lume, descris din perspectiva unei antropologii chenotice (precizăm că în viziunea părintelui Ghelasie, accentuată în sens creştin ortodox, antropologia chenotică este numai unul din modurile fenomenologice pe care le poate îmbrăca o antropologie iconică).
Prin cuvântul „liturghie”, afirmă Lacoste, se poate lua distanţă în raport cu raţiunile şi dispozitivele conceptuale ale filosofiei religiei, astfel încât liturghie nu înseamnă nici religia sentimentului pur, ca la Schleiermacher, nici „sacrul inerent lumii şi pământului” (acel „păgânism ontologic” la care făcuse referire Heidegger).
Opunând liturghia relaţiei cu „zeii pământului”, Lacoste subscrie aici aceleiaşi viziuni, prezente la Părintele Ghelasie, care opune mistica fiinţei-şi-energiilor (Liturghia, sau actul de părtăşie a omului cu Dumnezeul revelat) unei practici de tip magic, axată pe iluzoriul control al energiilor cu substrat necunoscut.
Ampla dezbatere asupra semnificaţiilor liturghiei înţeleasă în sensul cel mai larg posibil al cuvântului face din acest volum semnat de Părintele Ghelasie Gheorghe prilejul unei lecturi dense şi incitante, şi totodată oferă ocazia de a ne redescoperi pe noi înşine într-o relaţie cu Absolutul, cu Dumnezeul revelat în Iisus Hristos.


Florin Caragiu



(apărut în cotidianul "Lumina", 1 Octombrie 2009
http://www.ziarullumina.ro/articole%3B1035%3B1%3B28784%3B0%3BSemnal-editorial-Trairea-mistica-a-Liturghiei.html)

joi, 17 septembrie 2009

joi, 3 septembrie 2009

Duhovnicului meu, articol de Protos. Varsanufie Gherghel

„Întrebat-am luminata ciocârlie/ Candelă ce leagănă-n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt, / Unde sunt cei care nu mai sunt? / Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina Celui nepătruns” (Nichifor Crainic).

Existând mai înainte de veacuri şi strălucind prin veacuri nesfârşite, Împărăţia Mântuitorului Hristos i-a făcut nemuritori în amintirile şi conştiinţele noastre pe toţi aceia care au păstrat neîntinată şi neclintită credinţa lor în Dumnezeu.
Dumnezeu, Contemporanul tuturor neamurilor, i-a avut tot timpul pe ai lui aleşi, luptători întru toate nevoile, cârmuitori autentici, stâlpi, prove şi punţi ale sfintelor „corăbii”. Dătători de flacără duhovnicească şi de lumină mântuitoare, ei au atras în jurul lor sute şi mii de credincioşi, cum a fost şi cazul părintelui duhovnic Ghelasie de la Sfânta Mănăstire Frăsinei.
Aceste „ruguri aprinse” în enigmaticele lor chilii, tainicii anahoreţi, erau şi încă mai sunt cariatide spirituale pe care se sprijină îngreunatul univers.
De la adormirea sa întru Domnul, Părintele Ghelasie a ajuns să fie pomenit ca ascet şi aceasta este reprezentarea lui adevărată, icoana lui de vieţuire pe care ne-a lăsat-o mai cu seamă de zestre pentru cei care l-am cunoscut îndeaproape şi pentru cei ce i-am fost ucenici.
Urmând sfaturilor socotite ale Sfinţilor Părinţi, Părintele Ghelasie şi-a asumat osteneli ascetice cu cumpătare, adică osteneli după puterile lui şi nu s-a reţinut de la sarcinile zilnice, aceste osteneli ascetice fiind măsura obişnuită pentru călugării din mănăstirile tradiţionale.
De exemplu, patul Părintelui Ghelasie era unul tipic de mănăstire: îngust, tare, făcut din două scânduri şi fără saltea. Chilia sa în cea mai mare parte a timpului o avea la stupi, făcută din scânduri de lemn nevopsit şi fără izolaţie. Micuţa sobă de lemne nu păstra căldura în chilie mai mult de o oră după ce mergea noaptea la culcare; aşa că în dimineţile friguroase se trezea la temperaturi apropiate de zero grade. Aici părintele îşi pregătea singur pâinea pustnicească şi alte puţine verdeţuri, care îi constituiau de obicei hrana zilnică.
Despre unii ca aceştia spunea odinioară Sfântul Isaac Sirul: „Mireasma unui anahoret este cea mai dulce şi întâlnirea cu el aduce bucurie în inima celor care au dreaptă judecată”.
Părintele Ghelasie nu a impus niciodată postul său aspru, nici ostenelile sale ascetice altor fraţi din mănăstire şi niciodată în viaţa sa nu a certat pe cineva că mănâncă prea mult.
Vorbind despre ascetismul Părinteleui Ghelasie, putem observa numai un lucru care este cu adevărat extraordinar: niciodată nu a lenevit o clipă, ci era veşnic preocupat cu vreo lucrare dumnezeiască. Spovedania ucenicilor o săvârşea aproape zi şi noapte, într-una, după cum apăreau noii sosiţi de pe drumuri îndepărtate şi nu era posibil să nu ieşi refiinţat de la părintele de sub epitrahil. Era un preot pe măsura şi vrerea Sfântului Grigorie de Nazianz care, înfricoşat de măreţia slujirii preoţeşti, spune: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţesc pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere” (Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont).
De fiecare dată plecai din biserică cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un mai puternic sentiment de solidaritate pentru aproapele tău şi cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna. Sfinţia sa a fost o făclie care a propovăduit neîncetat iubirea dintre oameni, străin de orice semeţie şi îngâmfare, un om înzestrat cu nobile daruri care i-au spiritualizat şi eternizat viaţa, sfinţenia vieţii fiind cea care se opune uitării noastre faţă de el.
Părinţii care s-au ostenit alături de el în mănăstire nu l-au auzit pe Părintele Ghelasie să se fi plâns vreodată, niciodată nu dădea atenţie oboselii, era veşnic preocupat să scrie cât putea literatură isihastă mult trebuitoare, în scurt timp şi cu mijloace puţine. Lucrând în chilia sa smerită, adesea după miezul nopţii, Părintele Ghelasie a scris un torent de scrieri fără egal în zilele noastre. Oricând avea timp, se grăbea spre chilia sa şi îndată începea lucrul. Scria repede, ridicând ochii doar uneori. Deseori îşi făcea cruce când scria. Părintele Ghelasie şi-a petrecut viaţa între cărţi, mereu animat de setea neostoită de cunoaştere. Cugetul său s-a străduit să coboare în lumea cititorilor săi Logosul divin. A explorat mereu inefabilul, pătrunzând cu mintea în cotloanele cele mai ascunse ale cunoaşterii. Avea scânteieri ale minţii menite să spargă tiparele. Era un intelectual al prezentului, fiind fericit numai în măsura în care a făcut şi pe alţii fericiţi. A trăit între semeni şi pentru semeni.
Simţul nemaipomenit al presiunii timpului i-a dat prilejul Părintelui Ghelasie să-şi cunoască ameninţarea unei boli necruţătoare. Cu toate că în exterior a avut o privire perfectă până la moarte, în interior părea că o tulburare fizică îl rodea, ca şi cum fusese aşezată o cruce pe acest trup desăvârşit, o cruce care îl zdrobea în cele din urmă.
Ca unul ce era plin de înţelepciune, părintele Ghelasie Duhovnicul a avut o răbdare de sfânt şi a suportat acest chin îngăduit până la mutarea sa dintre noi – dovedind prin tot ce a fost că „Părinţii nu mor niciodată”.
La bine şi la greu împreună cu ucenicii, în zile senine şi furtunoase, mulţi dintre noi l-am iubit şi am suferit şi am fost iubiţi de cel care acum nu mai este între cei vii! Viaţa lui pământească stă încheiată înaintea noastră şi din ea se ridică câteva momente, care trec în şir pe dinaintea ochilor sufleteşti ca un mănunchi de amintiri.
Trupeşte el nu mai este printre noi, dar sufletul lui cel nobil viază în amintirile noastre. De aceea, dând ducerii lui de la noi tributul datorat al lacrimilor, nu-l tânguim mult, nu-l compătimim, ci mai vârtos îl fericim că Dumnezeu l-a învrednicit a-şi vedea aspiraţiile împletite în realitate şi în fapte. Cu bucurie regăsim acum, în această „legendă” trăită de Părintele Ghelasie, năzuinţa lui către desăvârşire, care este scopul suprem al omului.
Chipul celui iubit de noi se odihneşte în liniştea de veci şi în pacea Domnului.
Dormi în pace, iubit ostenitor, însoţi de glasul durerii noastre, a celor care am avut şansa unică să-ţi fim ucenici la picioarele tale sfinte Părinte şi să te regăsim după timpuri şi timpuri în versurile pline de har ale poetului: „Blândeţea ta ne-a fost dulceaţă/ În necăjita noastră viaţă. / Şi sfatul tău cel părintesc/ Ne-a fost balsamul sufletesc...”
Înveşnicit, am spune noi, prin iubirea şi recunoştinţa de fii ce ţi-o îndatorăm. Amin.


(articol apărut în "Lumea Monahilor", nr. 26, august 2009, pp. 28-30)

Părintele Ghelasie – o floare a isihiei în grădina Maicii Domnului

Când în anul 1991 l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie, am descoperit în el un monah „desprins” din Pateric. Mergând pe jos din locul unde m-a lăsat autobuzul, la capătul rutei Vâlcea-Andreieşti, am simţit o dată cu apropierea de Mânăstirea Frăsinei harul binecuvântării lui Dumnezeu peste acest loc ctitorit de Sfântul Calinic de la Cernica. Era ca şi cum intrai într-o „zonă” în care prezenţa lui Dumnezeu se făcea sesizată, pregătind sufletul pentru intrarea în perimetrul Sfintei Mânăstiri. Acest lucru îl simt de altfel foarte mulţi oameni care ajung în acea grădină binecuvântată a Maicii Domnului. Viaţa de obşte a Părinţilor de la Frăsinei respectă rânduielile din vechime ale Bisericii, neagonisirea, ascultarea, fecioria, însă în acelaşi timp fiecare dintre vieţuitori are o lucrare tainică, personală, în care harul străluceşte prin literă, într-un mod unic care face arătate frumuseţea nevoinţei duhovniceşti şi libertatea duhului.

În această grădină a sfinţeniei dumnezeieşti, Părintele Ghelasie a fost un părinte şi călăuzitor încercat. Felul său de a fi era atipic, după cum atipice erau şi nevoinţele sale. Isihasmul era viaţa sa, dorirea sa, hrana sa. Plecat de tânăr la pustie în Cheile Râmeţului, sub ascultarea unui alt încercat Avvă, Arsenie Praja, în cei trei ani cât a vieţuit sub îndrumarea acestuia a avut darul de la Dumnezeu de a se forma şi a întruchipa chipul fiului duhovnicesc care este binecuvântat de Dumnezeu să poarte el însuşi şi chipul de părinte. Părintele Ghelasie dormea extrem de puţin, împlinind cu voie bună ascultările rânduite, liturghisind, spovedind, retrăgându-se în taina chiliei, la rugăciune. Însă oricine îl căuta, la chilie sau la barăcile (între care s-a numărat, o vreme, şi un uriaş butoi amenajat) de la stupi, îl găsea invariabil în acea stare de dăruire în care, cu vreme şi fără vreme, se punea la dispoziţia oamenilor. Veneam din oraş cu probleme, griji lumeşti apăsătoare, cu angoasa dată de trecerea prin situaţii aparent fără ieşire, însă lângă Părintele darul lui Dumnezeu răsturna ordinea priorităţilor. Tulburarea se risipea şi făcea loc unei bucurii liniştite, unei încrederi în milostivirea lui Dumnezeu şi unei urgenţe de îndreptare a vieţii.

Avva Ghelasie nu păstra o distanţă faţă de om, îţi vorbea ca un apropiat, te primea ca pe un al casei, fără vreo distanţare formal-oficială. Încrederea şi respectul veneau de la sine atunci când cei veniţi pentru sfat simţeau că părintele, în timp ce le vorbeşte, vede în sufletul lor. De multe ori le făcea arătat un gând ascuns, o faptă tăinuită sau uitată. În puţine cuvinte mergea la miezul problemei, desfiinţând cu putere de Sus blocajele, mutând cu credinţă munţii de patimi din fiii duhovniceşti, trezind în ei în chip firesc, neafectat, disponibilitatea pentru un nou început. Când ieşeai de la el te şi întrebai mirat de ce te frământaseră atât de tare probleme care acum ţi se păreau neînsemnate. Am întâlnit mulţi oameni care se întorseseră să-i mulţumească părintelui pentru vindecări şi schimbări minunate în viaţa lor, primind de la el îndemnul: „Măi tăticule, nu-mi mulţumi mie, mulţumeşte-i lui Dumnezeu”. La Cuviosul Ghelasie am regăsit sentimentul, întâlnit în Vieţile Sfinţilor, că pentru un om duhovnicesc toţi semenii sunt familia Lui, pentru că îl are cu adevărat, întru cunoştinţă, pe Dumnezeu ca Părinte.

Negativismul, contrarierea şi revolta, întristarea şi necredinţa erau risipite şi cerul inimii devenea limpede. Părintele putea vorbi atât foarte simplu, cât şi foarte elevat, coborându-se la măsura fiecăruia. Nu numai felul surprinzător şi eliberator în care venea sfatul lui, amintindu-ţi că duhul suflă unde voieşte, ci şi vocaţia ascultării celuilalt era în el împlinită. Simţeai cu adevărat că îi pasă de tine, că este atent şi te priveşte în unicitatea ta, în specificul problemelor tale, dincolo de orice situaţie-tip. Şi, mai mult, realizai că, o dată ce te-ai întors în lume, se roagă pentru tine, te susţine de departe din taina unei isihii pentru care distanţa nu mai poate genera uitarea, pentru că ea pregustă un mod al veacului ce va să fie.

Părintele nu primea lauda oamenilor, minimalizând contribuţia sa şi întorcând toată atenţia omului spre iubirea şi darul lui Dumnezeu. Nu era tulburat de ocări, nu căuta să iasă în evidenţă, avea o smerenie neprefăcută şi bucuria slujirii. Singurul lucru care îl mâhnea profund erau învinuirile nedrepte la adresa scrierilor sale, aceasta pentru că Avva Ghelasie era un apărător al credinţei în toată puritatea ei creştină. Astfel, cu fapta şi cu cuvântul se dedica fără rest pentru ca oamenii să poată sesiza şi îmbrăţişa taina dumnezeiască, iubirea Sfintei Treimi şi darul Întrupării divine. Cu toate aceste defăimări provenite nu atât din rea-voinţă, cât din regretabile neînţelegeri, arăta o puritate de copil în a nu osândi pe nimeni, având deplină încredere în purtarea de grijă dumnezeiască. Era totodată un om cu un deosebit discernământ iconomic, urmând voii de Sus, care cunoaşte cele dinlăuntru ale omului. Ne spunea de fiecare dată să fim nelipsiţi de la Liturghie, în care harul se revarsă şi lucrează asupra celor prezenţi, să nu ne separăm niciodată de Biserică. Participarea la Liturghia Euharistiei ne poate aduce, arăta el în mod plastic, „acumulări de veşnicie”.

Este adevărat că scrierile sale, redactate în puţinul timp rămas de pe urma ascultărilor şi slujirii, fără timpul necesar revederii textului final, apar într-o formă atipică şi conţin pasaje mai greu de înţeles, mai ales când sunt separate de context. Ele realizează de asemeni o bogăţie de legături comparative cu filosofia antică şi cea orientală. Aceste incursiuni critice comparative în domenii vaste şi problematici complexe, care îi pot deruta pe unii, au scopul de a netezi terenul comunicării şi a clarifica specificul credinţei creştin-ortodoxe, ajută înţelegerea să vadă caracterul dumnezeiesc şi neasemuit al revelaţiei şi tradiţiei creştine, care sunt vii în Biserică. Acest tip de abordare poate lua forma unei condescendenţe iniţiale menite să amorseze dialogul inter-uman şi totodată să risipească erorile sau abaterile de la viziunea revelată. Condescendenţa iniţială este interpretabilă astfel ca un gest iconic de reverenţă faţă de chipul lui Dumnezeu din om, în orice condiţie existenţială sau mentală ar fi acesta. Totodată, acest demers recuperează critic scânteile de adevăr din istoria şi cultura lumii, întorcându-le în albia Logosului întrupat. Poate tocmai aceasta a fost provocarea dumnezeiască, de a ne scoate – într-o lume atât de grăbită să eticheteze – de pe „şinele” unor aprecieri superficiale, printr-un părinte care, împlinind rânduiala, iese totuşi din tipare, un trăitor în care legea s-a deschis prin Har.

Părintele, care a avut între îndeletniciri şi pictura de icoane, era un iconar şi în cuvânt. Scrierile sale nu sunt sistematizate, ci seamănă cu nişte adăugări succesive de trăsături de pensulă spre zugrăvirea chipului omului. Ele discern din multiple unghiuri atât condiţia omenească supusă căderii, cât şi pe cea transfigurată, în asemănare şi unire cu Prototipul dumnezeiesc. Părintele Ghelasie a fost unul dintre rarii oameni la care, datorită smereniei lor, darul experierii duhovniceşti s-a împletit cu darul înţelepciunii, al teologhisirii. Învăţătura sa despre Sfânta Treime şi Întruparea dumnezeiască ating o deosebită profunzime şi amploare, punându-şi pecetea peste înţelegerea omului şi a creaţiei, într-o perspectivă iconică ce sintetizează întreaga Tradiţie ortodoxă. Cu tot acest mare dar, Părintele avea, cum am spus, grija permanentă de a-l ascunde şi a păzi firescul smereniei. Deşi avea bucuria comunicării, nu era însetat de recunoaştere sau faimă, dimpotrivă, publica fasciculele sale în forme modeste, nu se înălţa cu gândul şi avea încredere că are Dumnezeu grijă, dacă va fi de folos, să facă să rodească cele pe care El Însuşi i le-a dat.

Mutarea la Domnul a Părintelui este vrednică de chipul sfinţeniei care a strălucit acoperit de smerenie în viaţa sa. Şi-a cunoscut mai înainte sfârşitul, cerând lui Dumnezeu să întârzie cu o zi plecarea spre a nu întrista pe un ucenic de ziua lui. Iar când s-a apropiat vremea, i-a cerut ucenicului său de chilie, monahul Valerian, cunoscutul fost actor Dragoş Pâslaru, să citească la chilie Acatistul Acoperământului Maicii Domnului. A trecut la Domnul în isihia rugăciunii, mângâiat, după trei ani de suferinţe răbdate cu o pace şi bunăvoire mai presus de fire, întru bucuria Domnului pe care atât l-a iubit.

Cu puţin înainte de mutarea la Domnul mi-a dat binecuvântarea de a-i publica scrierile. Nu am spus nimănui un timp, însă la un moment dat, în mod natural, am înfiinţat editura Platytera şi aşa s-au rânduit lucrurile, încât am putut demara editarea unei serii de volume de mărturii (au scris despre întâlnirea cu părintele în jur de o sută de persoane din toate categoriile sociale), şi apoi a Operelor Complete ale Părintelui Ghelasie. După volumul „Scrieri Isihaste”, au urmat „Memoriile unui Isihast” (I, II), „Dialog în Absolut”, „Medicina Isihastă” şi, de curând, a văzut lumina tiparului volumul intitulat „Trăirea Mistică a Liturghiei”, care grupează trei scrieri cu conţinut de comentariu liturgic: „Ritualul Liturghiei Hristice”, „Isihasm, Trăirea Mistică a Liturghiei”, şi „Biserica, Liturghia Euharistiei, Trupul Înveşnicirii Lumii”. Un alt volum, de accesibilizare, cu extrase din mai multe scrieri ale Părintelui Ghelasie, volum intitulat „Moşul din Carpaţi. Mistica Iconică”, a apărut la editura Platytera prin grija părintelui Neofit.

Părintele Ghelasie continuă să fie prezent în mod minunat şi după trecerea sa la cele veşnice. A fost văzut de un monah la cimitir, în miezul zilei, unui altuia i-a apărut în vis într-o cameră în care se afla împreună cu părintele Lavrentie, camera fiind a Sfântului Calinic, şi în alt rând i-a apărut ziua, aievea, în chilie, atenţionându-l să aibă grijă să nu se stingă candela. Aceste întâmplări minunate şi multe altele vor fi relatate pe larg de trăitorii lor. Nădăjduiesc ca prin milostivirea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Părintelui Ghelasie, care şi-a iubit atâta credinţa, neamul şi întreaga lume, să trăim acea reînviere a trăirii isihaste preconizată de pustnicul Neofit, de care Părintele Ghelasie aminteşte în scrierile sale. În fond, Părintele Ghelasie a avut marele dar de a descoperi isihasmul în toată cuprinderea sa, ca modul esenţial de viaţă în Hristos, trăit la diferite măsuri, în specificul tradiţional şi în înnoirea duhului, de cei care Îl iubesc şi Îi urmează.

Florin Caragiu


(articol apărut în "Lumea Monahilor", nr. 26, august 2009, pp. 24-27)

duminică, 9 august 2009

Chilia de la stupi

Fotografii (III)

Icoane sculptate (VI)









Maica Domnului cu Pruncul Iisus
, lucrări de Ierom. Ghelasie Gheorghe

Icoane sculptate (V)



Sfânt Mucenic, lucrare de Ierom. Ghelasie Gheorghe

sâmbătă, 8 august 2009

Sfântul Calinic de la Cernica - Icoană




Icoană a Sfântului Ierarh Calinic, ctitorul Mânăstirii Frăsinei
(pictată la Sfânta Mânăstire Nera)

Mormântul Părintelui Ghelasie




Foto: Florin Ganţă

marți, 4 august 2009

Fotografii (II)



Părintele Ghelasie slujind

Fotografii (I)



Părintele Ghelasie liturghisind

Icoane sculptate (IV)



Cruce sculptată de Ierom. Ghelasie Gheorghe

Portrete (I)



Părintele Ghelasie de la Frăsinei, pictură în ulei de George Alexandrescu (2006).

Icoane sculptate (III)




Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ucigând balaurul: sculptură în lemn de Ierom. Ghelasie Gheorghe

Icoane sculptate (II)



Sfântul Simeon Stâlpnicul, sculptură de Ierom. Ghelasie Gheorghe

luni, 3 august 2009

Icoane sculptate (I)



Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Calinic de la Cernica: Sculptură în lemn, de Ierom. Ghelasie Gheorghe.