Între mărturiile acestei cărţi, unele rememorează povestea câte unui tânăr care l-a întâlnit pe Părintele Ghelasie după ce îi citise mai înainte câteva scrieri, ieşite în cale ca din întâmplare. Tentaţia întâlnirii putea să decurgă, altfel spus, din nevoia de a re-găsi un scriitor ce părea să se fie ascuns în spatele unei scriituri. „Am plecat să caut un autor şi am aflat un duhovnic”, spune Cătălin Cioabă. Mărturia aceasta mi-a atras atenţia între altele, şi nu pot disimula aici curiozitatea pe care am avut-o citind paginile acestea, pentru faptul că, deşi ne cunoaştem, am ajuns să îl întâlnim pe minunatul părinte Ghelasie, fără să ştim unul de altul, pe nişte căi înrudite, deşi diferite.
În experienţa evocată, întâlnirea cu scrisul Părintelui Ghelasie (o scriitură destul de neobişnuită pentru a nu trece neobservată) fusese acea „întâmplare” care a determinat „nevoia” de a întâlni „scriitorul” ascuns dincolo de rândurile unei cărţi. În lumea scriiturilor cu care suntem obişnuiţi, scrisul părintelui Ghelasie nu putea sa te lase indiferent. Un filigran secret al conceptelor părea să fie ţesut în această scriitură, ducându-te cu gândul la lecturile dificile pe care facultatea le punea în calea studenţilor abia în anul IV, când bunăoară scrierile de fenomenologie ale lui Heidegger deveneau de neocolit. Desigur, tentaţia de a afla ce se ascunde în spatele unei scriituri ce friza un anume „barochism” conceptual sau nevoia de a risipi distanţa (cu iz livresc) dintre interlocutori şi de a pune în loc socratica opţiune a comunicării „faţă către faţă” te puteau aduce în preajma minunatului părinte Ghelasie. Mai ales pentru tinerii cu un gust cultural care nu se spăimeau de o scriitură atipică, această tentaţie putea să fie şi o cale a întâlnirii.
Deşi o atare cale, a curiozităţii “livreşti”, a mai adus şi pe alţi cititori la Frăsinei, pentru mine lucrurile au stat oarecum diferit. Nu am ajuns să îl întâlnesc pe părintele Ghelasie pentru că îl citisem mai înainte. Chiar şi Frăsineiul l-am găsit din întâmplare: un prieten voia să-şi facă rodajul la maşină şi a propus să folosim ocazia ca să ajungem pe la unele mănăstiri. S-a întâmplat să ajungem şi la Frăsinei. Aşa că aş putea să spun că şi pe Părintele Ghelasie l-am întâlnit tot „întâmplător”. Ceea ce a urmat însă, toate celelalte aveau să iasă însă din această logică a “întâmplării” pentru a intra într-o altă logică.
Pe unii prieteni i-a adus la părinte o scriitură şi nevoia de a identifica „scriitorul”. În cazul meu, am întâlnit „din întâmplare” un părinte, care, deşi în mod evident nu făcea nimic ca să pară un „scriitor”, prin tot ceea ce făcea emana însă o „scriitură subtilă”, un sentiment de rigoare care ordona însuşi „proiectul” său de viaţă. Era o „scriitură” care nu mai avea nevoie de hârtie şi cerneală. Totul era „scris” direct, „pe curat”, de-a dreptul „în viaţă”. O scriitură deosebit de precisă care, pentru a se mântui de orice semn livresc, se refugia parcă din carte în viaţa de zi cu zi, aşa cum firul de aţă folosit în unele operaţii chirurgicale se resoarbe, se dizolvă în ţesutul pielii. Iar Părintele, în ceea ce l-a privit, şi-a asumat destinul într-o „ascultare” absolută, o ascultare urmată „fără anestezie”.
Părintele trăia exact ca şi când ceea ce trăia, propria sa viaţă, ar fi fost rezultatul unei scriituri precise. Întâlnindu-l înainte de a-i citi cărţile, nu puteai să nu-ţi dai seama că stilul în care părintele alesese să trăiască reprezenta totuşi scriitura unui destin aparte, un destin a-tipic prin multe ale sale. Pe cât de “dificil”, de „livresc” putea să pară în cărţi, pe atât de „mântuit” de livrism era în viaţa sa de zi cu zi. Iar în viaţă nu a făcut rabat câtuşi de puţin: şi-a trăit proiectul - un proiect de viaţă creştină - într-o ascultare fără de margini. „Scriitura” vieţii sale era o scriitură a ascultării, a unei ascultări absolute, asumată în chip chiar neverosimil.
În obştea Frăsineiului, părintele părea un fel de „personaj” al propriului text, un „text” care se scria pe măsură ce era trăit. Cum arăta acest „personaj”? În mărturia de care aminteam el este descris ca un alt fel de Robinson care, în curtea mănăstirii, îşi „inventa” insula. Poate că alături de modelul lui Robinson ar mai merita evocate şi alte modele, bunăoară cel al lui Diogene: „locuinţa”, pseudo-chilia în care locuia în curtea mănăstirii, era, de fapt, un butoi confecţionat după „măsura” şi vrerea părintelui; era din doage de lemn şi, în partea de sus, era acoperit cu tablă. Ţin minte faptul că butoiul avea o „portiţă”, pe care părintele se strecura, mişcându-se cu gesturi precise şi fireşti, pentru a-i întâmpina pe cei care-l căutau. Dar ceea ce frapa era dimensiunea deosebit de mică a portiţei: nici nu aveai cum să-ţi reprimi mirarea – pe acea portiţă de 60x40 centimetri putea să intre şi să iasă cu atâta dezinvoltură un om? Părintele Ghelasie stă mărturie că acest lucru (lui îi) era cu putinţă.
Mai tot ceea ce făcea el avea un aer uşor „neverosimil”. Chiar şi „insula” părintelui Ghelasie semăna poate mai curând, cu acea „zonă” din Călăuza lui Tarkovski, unde o seamă de lucruri miraculoase promiteau să apară într-un spaţiu unde însăşi geografia părea să aibă hotare nesigure, cu geometrie variabilă. În preajma butoiului, părintele avea câţiva stupi şi tot felul de acareturi, scule care de care mai vechi („bătrâne”) uitate într-o iarbă care creştea “netunsă”, frizând o dezinvoltură „sălbatecă”. Chiar şi fructele „îmbătrâneau” în copac, neculese; iar cele câteva pere care erau adunate şi stăteau ordonat, la vedere, pe nişte bârne de lemn erau culese doar dintre cele ce căzuseră pe pământ. Această „scenografie” tarkovskiană a părintelui părea să fie una „neatinsă”; o natură neverosimil de “neîncepută”, la fel de stranie pe cât ne apare câteodată doar acea natură neatinsă din spaţiul artificial al vreunei vitrine.
Părintele avea o relaţie inimaginabil de „prietenoasă” cu tot ce era în jur. Că un şoarece sau muştele nu-l puteau nici supăra şi nici agasa este pentru noi, cei lumeşti, de neimaginat; o astfel de poveste ce părea de neînţeles aveam să o aflu ceva mai târziu: părintele, când fusese „zăvorât” de boală în chilie, prindea câte un şoricel, pe care însă nu-l omora, ci ruga ucenicul să-i dea drumul afară din chilie. Ai fi spus că părintele avea un gust special pentru farsă, pentru că şoarecele, odată slobozit în curte, găsea din nou galeriile prin care reintra în chilie şi „jocul” se relua de la capăt. Într-o mecanică neabătută. Aşa că şoricelul era, rând pe rând, prins şi eliberat. Şi totuşi, nimeni nu ar fi îndrăznit să pună capăt acestui „joc”. Fiecare, la locul şi rândul său, părea să facă o „ascultare” desăvârşită.
Dacă cineva ţi-ar fi vorbit despre relaţia extrem de „tandră” şi „prietenoasă” pe care părintele o angaja cu ambientul de o „sălbăticie” neîncepută „a insulei” sale din curtea mânăstirii (nu mai mult de 30-40 mp), ai fi zis de bună seamă că această poveste reprezintă un pasaj dintr-o carte căreia i-au fost furate coperţile – atât de neverosimilă putea să pară iubirea părintelui pentru fiecare „gânganie” şi, în fond, respectul mistic arătat Creatorului celor mai nesemnificative făpturi. Din moment ce eu nu pot să creez nici măcar o musculiţă, chiar şi o neatenţie de-a mea care ar ucide o gânganie ar putea să echivaleze cu o desconsiderare a însăşi operei Creatorului – părea să spună, de fapt, această atitudine a părintelui care făcea din iubire, prietenie şi tandreţe o filozofie ce guverna în chip nevăzut peste „insula” lui. Şi totuşi, iubirea părintelui guverna nevădită nu doar acolo.
Părintele avea, desigur, şi umor. Sau poate mai curând am putea spune că, de fapt, preţuia umorul, pentru că nu cred că l-a auzit vreodată cineva hohotind sau pur şi simplu râzând. Felul lui de a participa la umor era surâsul. Odată, când i-am adus un tablou făcut de un pictor ce-mi era prieten, un tablou cu chipul Sfântului Calinic, s-a bucurat foarte mult de acest dar. Atunci mi-a spus că îl preţuia foarte mult pe Sfântul Calinic, mai cu seamă şi pentru că avea „umor”. Din felul în care spusese acest lucru puteai sesiza că preţuia mult acel umor; preţuia, de fapt, acel „detaliu” care făcea ca un sfânt să fie puţin a-tipic în raport cu aşteptările noastre lumeşti.
Nu puteai, oricât ai fi vrut, să nu sesizezi că părintele Ghelasie era un părinte puţin neasemenea: „locuia” într-un “butoi”, îşi inventase „insula” din jurul butoiului, preţuia calităţile mai rare ale monahilor („umorul”), nu-şi îngăduia să ia viaţa nici măcar unui şoarece (cineva povesteşte în această carte chiar că şi „muştele” se bucurau de aceeaşi „inviolabilitate” în chilia sa), iar unui frate ce va fi fost trist din nu ştiu ce pricini îi dădea canon „să fie vesel”, pentru că nimeni dintre cei ce¬L poartă pe Dumnezeu cu sine nu are de ce să fie cumva trist.
Părintele putea să pară, în toate acestea, de un neverosimil livresc. Şi, totuşi, tot ceea ce făcea avea o rigoare şi o consistenţă nebănuită. Într-o epocă bântuită de “globalizare”, el nu ieşise din Frăsinei de circa 30 de ani, se pare, decât cu câteva excepţii nesemnificative, ce nu ajung să se numere nici măcar pe degetele unei singure mâini. Părintele nu doar că nu mânca, evident, carne, ca toată obştea Frăsineiului, dar mai avea şi alte reţete personale, care configurau o sacroterapie proprie. În plus mai şi scria, iar dacă deschideai o carte a Sfinţiei Sale devenea evident că nu ai de-a face cu un scris format „după calapod”: era o scriitură ce putea să pară pentru mulţi „greoaie”. Dar pentru unii care se încăpăţânează să creadă că o pagină pe care nu o înţelegi imediat nu este neapărat o pagină „ezoterică” o astfel de scriitură putea fi chiar o „provocare”. Ar mai trebui, poate, spus că, totuşi, această provocare părea să nu se adreseze în primul rând unei lecturi raţionale, ci intuiţiei. Nu cunoaşterea raţională, care fusese fetişizată de o întreagă tradiţie culturală, era cea vizată, ci cunoaşterea mistică. Mai trebuie să adaugi şi faptul că subiectele acestor cărţi nu erau nici ele tocmai comune: antropologia religiosului, sacroterapie ş.a., iar în felul acesta obţii o imagine cu adevărat neînseriabilă.
Toate aceste „detalii” personale au făcut ca părintele să aibă o alură a-tipică, iar obştea Frăsineiului, dimpreună cu părintele stareţ Neonil şi cu ceilalţi părinţi şi fraţi, a dovedit înţelepciunea frumoasă de a „ocroti” în grădina sa un călugăr neasemenea şi rar, un fel de petală care lipseşte din alte corole.
Dincolo însă de aceste opţiuni personale, care îşi verificau coerenţa în cadrul unui proiect existenţial, părintele a fost neverosimil şi prin „opţiunile” de destin ce i-au fost hărăzite: boala, se pare una neîndurător de dureroasă, a făcut din el un „zăvorât”. Şi, totuşi, cu excepţia faptului că nu-l mai găseai în curtea mănăstirii sau „la butoi”, ci la pat, în chilioara sa, totul decurgea ca şi când nici n-ar fi fost vreo boală prin preajmă: la uşa lui, ziua şi noaptea, „fără de timp”, oamenii aşteptau pentru a-i cere un cuvânt de folos. Nu a refuzat pe nimeni. Taina sfintei spovedanii a dăruit-o, într-o generozitate incredibilă, în ciuda neputinţelor (nimănui ştiute, cu excepţia ucenicilor de chilie) aduse de boală, până şi în ziua mutării către Dumnezeu. Cine ar putea spune dacă nu cumva de atâtea ori, atunci când se putea crede că Dumnezeu era pe cale să îl cheme, el se întorcea de fapt „din drum”, de dincolo de „hotar”, pentru a-şi face aici, în continuare, „datoria” de duhovnic. Nu vom şti, cu siguranţă, niciodată, de câte ori nu va fi făcut părintele cale întoarsă de la „hotar”, întorcându-se pentru noi...
Chiar dacă părintele nu mai este cu noi în chip lumesc, ştim că este în continuare cu noi şi, cu excepţia „mutării” sale, toate celelalte rămân în rânduielile lor: generozitatea şi protecţia părintelui stau mărturie lucrătoare în continuare. Dragostea sa este continuu lucrătoare. Iar pentru cei de aici este o mare binefacere să te poţi ruga unui sfânt de „dincolo de hotar” dar nu aşa cum te-ai ruga unui chip abstract, pe care nu l-ai cunoscut, ci aşa cum te rogi chipului cunoscut al unui tată „de aici”. Dragostea sa este puternică, firească şi, în continuare, necondiţionată.
Şi, totuşi, prin toate aceste detalii “incredibile”, demne de nişte poveşti livreşti, putem înţelege mai bine că, în fond, creştinismul nu reprezintă doar o religie de dicţionar şi nici un proiect existenţial abstract şi impersonal împins la limita livrescului, ci oricât de „neverosimilă” ar putea să le pară unora viaţa şi dăruirea unor astfel de părinţi, creştinismul este un mod de viaţă. Părintele Ghelasie stă mărturie că acest mod de viaţă poate fi asumat firesc, cu o discreţie dumnezeiască, necârtitor şi chiar cu un dram de…voioşie. Pe cât de serios era scrisul părintelui, căci el vorbea despre lucruri de neglumit, pe atât de „caldă”, de „verde”, de aspră sau chiar învăluită, pentru o clipă, în umor, putea fi spusa părintelui.
Alegerea unui astfel de călugăr, ce-şi lasă cărţile pentru a se porni la luptă cu „morile” nevăzute ale războiului duhovnicesc, poate să frizeze „nebunia” unui personaj de altă dată. „Nebunia” întru Hristos însă este o cu totul altă temă, pentru care este nevoie de o altă „bibliografie”. În această bibliografie, care se scrie în mănăstirile noastre, viaţa părintelui Ghelasie s-a scris, fără cerneală şi fără hârtie, cu o mână hotărâtă, direct „pe curat”.
L-am întâlnit întâmplător, însă viaţa nu mai poate trăită la întâmplare. Iubirea ce ne-o poartă este continuu zămislitoare. Ajută-ne, Doamne, să ne rugăm pentru iertarea Părintelui nostru şi ajută-ne ca dragostei Tale şi dragostei Părintelui Ghelasie cu rod de fapte să îi putem răspunde.
Iulian Costache,
Facultatea de Litere,
Universitatea din Bucureşti(text apărut în volumul
"Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 216-221)
