O scrisoare a d-nei Prof. Georgiana-Mihaela Gabor

foto: Diana Popescu











L-am descoperit pe părintele Ghelasie în mai multe trepte, abia in urmă cu trei ani. Mai întâi am ascultat o emisiune radiofonică în care era invitat domnul Dan Papuc să vorbească despre personalitatea părintelui. Felul domniei sale de a relata, cât şi viaţa în sine a părintelui m-au impresionat (faptul că acesta îşi avea chilie într-un butoi lângă stupină, de exemplu). Mi-am spus atunci cu indignare: a existat aşa ceva şi eu n-am aflat? Nu ştiu de ce mi l-am imaginat ca pe un părinte în vârstă, cu plete albe, un fel de Serafim de Sarov. Apoi, în urmă cu doi ani, la o emisiune Universul Credinţei, l-am descoperit pe părintele în imagini. Nu vă pot spune ce impresie mi-a produs întreaga fiinţă a părintelui, precum şi cuvintele şi inteligenţa sa. Apoi, la foarte scurt timp, l-am căutat pe părintele pe internet, unde am găsit o comoară de nepreţuit. Vorbele părintelui păstrate, ca într-o cutie cu perle, în imagini şi înregistrări audio. Foarte repede am făcut rost de toate cărţile publicate ale părintelui sau despre el. Astfel a devenit un fel de duhovnic al meu.
Am spus prietenilor mei, într-o seară din luna mai: mergeţi într-o grădină plină de flori, luaţi Memoriile Unui Isihast şi citiţi cât puteţi din ele. Nu putem, au spus unii, e prea complicat. Nu aţi reuşit, am răspuns, pentru că scrierile lui nu se pot citi ca oricare carte, nici măcar ca una de filozofie. Ai nevoie de o pregătire sufletească pentru asta, ca într-un ritual. Dar poeziile părintelui, de o profunzime, de o delicateţe şi de o clarviziune nepământeană, păstraţi-le la loc de cinste!
S-a întâmplat ca în mod indirect şi suprafiresc aproape, să îmi alunge într-o zi din suflet disperarea. Doar vorbele lui. Prinsă în vârtejul ameţitor al caruselului în care trăim cu toţii, am fost la un moment dat la un pas de înfiorătoarea şi întunecata deznădejde (mă gândeam la deznădejdea unui Adam din Paradisul Pierdut al lui John Milton). Doar auzind câteva cuvinte ale părintelui dintr-o prea scurtă filmare, gândurile mele s-au îndreptat. Am auzit că părintele a fost chirurg de suflete nemaipomenit. Cu atât mai minunat este că, prin firul duhovnicesc care s-a ţesut, a reuşit să aline şi după moartea sa. Mai mult, probleme serioase de sănătate m-au făcut să urmez câteva din sfaturile nutriţioniste date de părintele. Într-adevăr, este extraordinar cum acţionează reţetele sale. Aş dori ca volumul Medicina Isihastă să devină o carte de referinţă pentru mulţi...
Fericiţi sunt cei care l-au cunoscut! Au primit lumina pe care apoi au transmis-o mai departe. De aceea m-a bucurat foarte mult conferinţa despre părintele, precum şi faptul că ucenicii lui s-au reunit şi l-au comemorat. Mi-aş fi dorit ca măcar o parte din fiinţa mea să fi fost acolo (aş fi vrut să văd măcar scurt-metrajul prezentat, daca nu chiar totul). Însă în nordul ţării poate că astfel de evenimente ajung mai greu sau doar prin intermediul televiziunii.
Fie ca părintele să vegheze asupra noastră şi să nu ne părăsească nicio clipă! Mii de mulţumiri pentru că l-aţi făcut cunoscut prin cărţile publicate!

Cu respect,

prof. Georgiana-Mihaela Gabor

Romulus Narita, Scrisoare către Monahul Valerian (Dragoş) Pâslaru

D-lui Monah Valerian Dragoş,


Nu mă pricep la scris, dar încerc să scriu câteva rânduri, relatând cât se poate mai exact, anii, lunile şi zilele, în amintirea celui ce a fost şi este în eternitate… Părintele POPESCU GHELASIE. Îmi cer scuze de la început de greşelile de ortografie şi frazele compuse. Dumneavoastră alegeţi numai ce trebuie şi ce consideraţi din ceea ce vă scriu.
Mă numesc Romulus, actualmente cu domiciliul în Alba Iulia str. Apulum, nr. 7, Bl. Ac 24, apt. 4, jud. Alba.
L-am (cunoscut) pe părintele Popescu Gheorghe între anii 1967-1970, fiind angajaţi amândoi la acelaşi spital – Spitalul Unificat Abrud, unde lucrasem ca asistent medical la Secţia de boli contagioase, iar tânărul Popescu Gheorghe lucra ca asistent medical la laboratorul spitalului.
Tânărul Gheorghiţă era cu totul aparte, era un bun profesionist, foarte amabil cu toată lumea, foarte inteligent şi tot odată foarte isteţ. Locuia pe o vale numită Bâdea, cam 600 m distanţă de spital sau poate chiar mai mult, la o femeie cu numele Maria. Se spunea că a fost călugăriţă. Locuia într-o cămăruţă sărăcăcioasă, dar foarte curată, avea o candelă aprinsă tot timpul şi icoane cu Maica Domnului şi cu Domnul Iisus, care-i împodobeau locuinţa. Avea multe cărţi cu rugăciuni. În vizitele pe care i le făceam (mergeam de multe ori de la serviciu împreună) acasă, mă servea cu ardei copţi, ciorbă de urzici, sau ceva fructe. Postea tot timpul. De multe ori îl întrebam cum poate să postească tot timpul, la care îmi zicea că este foarte simplu pentru el. „Ce ştii tu, păcătosule?”
Ţin să menţionez că m-am împrietenit cu el din prima zi când l-am cunoscut. Eram un tânăr mai retras, îmbrăcat simplu, orfan (tata decedat în timpul războiului). Poate şi de aceea a acceptat prietenia mea.
Cu toate că tânărul Popescu era de o corectitudine ireproşabilă, organele de partid, probabil, şi securitatea au început să-i facă şicane, întrebându-l de ce posteşte, de ce nu se căsătoreşte, trimiţând tot felul de tinere la el în laborator pentru a-l corupe sau a-l acosta pe stradă. I s-a propus să se mute de la acea femeie, oferindu-i-se o locuinţă în oraş, dar a refuzat toate aceste oferte şi a rămas în continuare la acea femeie, care era şi infirmieră la spital.
Pe atunci, directorul spitalului era un conferenţiar venit din Cluj pe numele Borza Zena, un mare chirurg (fără partid). Auzind de cele ce i se întâmplă tânărului Popescu, a interzis tuturor organelor să-i mai facă vreun rău şi aşa a fost lăsat în pace o perioadă de timp. Dar mereu îmi spunea că este urmărit.
În concluzie vreau să spun că tânărul Popescu era iubit şi stimat de toţi medicii şi aproape de întreg personalul spitalului. În continuare vreau să arăt că m-am ataşat foarte mult de el, orice probleme aveam chiar şi intime i le spuneam lui, la care ştia să mă îndrume sau să-mi dea un sfat înţelept, şi am început să-l iubesc ca pe un frate.
În zilele libere mă lua cu el, pe ascuns, să nu ne ştie nimeni şi plecam 2-3 zile la Sfânta Mănăstire de la Râmeţ. Acolo l-am cunoscut şi pe părintele Arsenie. Menţionez că tot timpul cât stăteam la Sfânta Mănăstire nu îl mai vedeam pe tânărul Popescu, ci doar în ziua când trebuia să ne întoarcem la spital. Acolo mi-a mărturisit că de mic copil visul lui este să ajungă călugăr.
De atunci viaţa mea s-a schimbat, m-am căsătorit cu o femeie credincioasă, am început să fac numai progrese de la un an la altul. Am lucrat împreună cu soţia în străinătate, unde am câştigat foarte bine, mi-am construit casă, maşină etc. Tot ce am cerut de la Dumnezeu am primit, sau chiar mai mult. Tânărul Popescu mi-a zis că nu mă uită şi mă pomeneşte în rugăciunile lui.
O perioadă de timp nu am mai ştiut de el, eu am plecat în străinătate, iar el a plecat de la Spitalul din Abrud.
La venirea mea în ţară într-un concediu, m-am spovedit şi împărtăşit la Catedrala din Alba Iulia, la Părintele Romică actualmente Î.P.S. Serafim, care mi-a spus că îl cunoaşte bine pe părintele Popescu şi este la Sfânta Mănăstire Frăsinei. I-am mulţumit din inimă părintelui şi am plecat la Sf. Mănăstire Frăsinei unde l-am găsit pe ieromonahul Ghelasie Gheorghe. Mărturisesc că părintele Romică mi-a vorbit cu mult drag de Părintele Popescu. Era pe timpul comunismului şi ştiam că sunt urmărit la tot pasul, mai ales că lucram şi în străinătate.
În urmă cu 3 ani, mi s-a făcut o plagă la urechea dreaptă, am făcut o biopsie la care a reieşit că este cancer. Am fost la Spitalul Militar din Bucureşti, unde mi s-a zis că trebuie să mi se facă ablaţia urechii, adică să-mi taie o parte din ureche. Nu m-am lăsat şi am plecat la Constanţa. Gândul meu era să ajung cât mai repede la părintele Ghelasie, să-i povestesc ce am păţit. Şi cu acest gând am ajuns la Spitalul Militar din Constanţa, unde am dat peste un medic extraordinar, pe nume Dr. Novicin Daniel – dermatolog. Acesta mi-a extirpat cu laser partea bolnavă, adică foarte puţin din ureche, după care am plecat la Sf. Mănăstire Frăsinei, la Părintele Ghelasie. Era coadă la uşa dânsului şi a trebuit să aştept cam 15-20 minute. Am bătut la uşă, la care mi-a zis să intru, după care mi-a zis următoarele: Am ştiut că eşti tu. M-am spovedit şi i-am spus şi de boala mea, la care mi-a spus să stau liniştit, că nu m-a uitat, mi-a dat binecuvântarea. Vreau să arăt aicea că m-am vindecat complet, şi am rămas cu urechea netăiată.
Prin urmare, vreau să spun că orice problemă a vieţii am avut, am alergat la Părintele Ghelasie, poate şi de două-trei ori pe an. La întâlnirea cu el eram un alt om, adică mă simţeam uşurat, simţeam nevoia să-l ating şi ştiam că îmi va merge foarte bine.
Ultima binecuvântare a Sfântului Părinte Ghelasie Gheorghe a fost la începutul lunii aprilie 2003.
Pentru mine şi familia mea a fost un adevărat sfânt – un om al lui Dumnezeu şi va rămâne veşnic Sfântul Ghelasie de la Sfânta Mănăstire Frăsinei, la mormântul căruia mă voi închina şi ruga de câte ori voi merge la Sfânta Mănăstire.
Mărturisesc că tot timpul cât am scris aceste rânduri am fost cu lacrimă în ochi, de aceea îmi cer scuze de greşelile făcute.

Romulus Narita,
20 decembrie 2003

(text apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii Dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 185-187).

Ştefan Popescu: "Amintiri despre fratele meu, Ieromonahul Ghelasie"

Eu sunt Ştefan Popescu, fratele celui care a fost un adevărat sfânt, după părerea mea, pentru că şi-a consacrat întreaga sa viaţă binelui, a adunat lângă sufletul său sufletele celor neputincioşi, le-a îndrumat a face bine şi a îndeplini poruncile Domnului. Acesta a fost părintele Ghelasie.
Ne-am născut dintr-o familie de preoţi în Comuna Sălătrucel, satul Şerbăneşti, jud. Vâlcea. Îmi amintesc cu multă plăcere de anii copilăriei petrecuţi în satul natal. Imediat după ce a terminat şcoala primară, ciclul II 5-7 a fost urmat la şcoala din oraşul Călimăneşti. Fratele Ghelasie, fiind cu doar 1 an şi câteva luni mai mare ca mine, a fost un adevărat sprijin pentru mine, pentru că imediat după un an am urmat şi eu celelalte 3 clase tot la Călimăneşti. Am stat împreună la internatul şcolii, am dormit în acelaşi pat, şi eram împreună mereu, la meditaţii, la masă şi în multe alte activităţi şcolare.
Veneam deseori sâmbăta acasă, în satul natal. Îmi amintesc că în fiecare duminică mergeam la biserică şi ascultam sfânta slujbă. Fratele meu totdeauna mă atenţiona când observa că nu sunt întru totul de acord cu el. în anii 1957-1958 a fost admis la liceul teoretic din Rm. Vâlcea. Cu un an mai târziu, am dat şi eu examen de admitere tot la acelaşi liceu, mai ales că şi sora mea şi fratele erau deja admişi. Din nefericire, datorită legilor din timpul acela, deşi obţinusem media de admitere 9.50, am fost respins ca şi alţi 10 candidaţi, fiind fiu de preot. Acum, destinul ne-a despărţit oarecum.
Am putut observa adeseori în vacanţe, pentru că de la această dată atunci stăteam împreună, că dorinţa lui cea mai mare era de a scrie, de a merge la diferite mănăstiri. Era un suflet cu mare frică de Dumnezeu. Posteam împreună cu el postul Sf. Marii din August, iar miercurea şi vinerea nici nu încăpea discuţie. E adevărat că tatăl nostru ne insufla acest lucru, mai ales că era preot. Multe scrieri de ale sale le citeam deseori. A scris chiar din fragedă copilărie chiar de la vârsta de 15 ani, scrieri destul de valoroase, despre tot ce înseamnă Dumnezeu, pentru noi oamenii, despre sfinţi, şi ce trebuie să facem ca să îndeplinim Voia Domnului. La terminarea liceului, fratele Ghelasie a vrut mult să se facă preot, mai ales că dorinţa tatălui era foarte mare. Dar mama noastră s-a împotrivit, dat fiind faptul că am fost persecutaţi mult în acele vremuri din cauza originii sociale. A vrut apoi să urmeze medicina, dar un eşec l-a făcut să urmeze doar şcoala tehnică sanitară din oraşul Cluj. După teminarea şcolii, a funcţionat ca asistent medical în Abrud, apoi la Brezoi, foarte puţin timp ca profesor suplinitor la Şerbăneşti, satul natal, apoi şi-a urmat orientarea lui, care cu mulţi ani înainte era stabilită: şi-a ales calea mântuirii – Mănăstirea Frăsinei. Din 1973 fiind la această mănăstire, am început să-l vizitez în permanenţă, aproape lunar.
Lucrând în industria lemnului ca maistru, deseori îi aduceam lemn de esenţă moale (tei), după dimensiunile pe care mi le dădea, îi făceam rost de diferite scule, şi îmi arăta o serie de cruci sculptate de el. Mare îmi era bucuria când vedeam că şi eu contribui cu ceva la aceste lucruri sfinte, făcute cu mâna lui. Apoi s-a îndeletnicit cu apicultura. De asemenea îi aduceam rame, sârmă, faguri, lăzi de stupi şi tot ce dorea el.
Nu-mi amintesc să-i fi frânt voia cu ceva. I-am făcut chiar şi 2 cabane din placaj tego, unde în mijlocul stupilor îşi petrecea o parte din timpul său. Ne-am înţeles minunat. În fiecare an, veneam vara cu maşina şi mergeam împreună la părinţi în Zimnicea, pentru că ultimii ani de viaţă ai părinţilor noştri au fost în acest oraş, unde era căsătorită sora noastră. Ultima dată când fratele Ghelasie a mai venit în satul natal a fost în anul 2000, luna iunie 12, la moartea mamei noastre. De atunci am observat că el este mult schimbat. În aceşti ultimi 3 ani din viaţa sa, a fost foarte lucid, îmi dădea sfaturi utile pentru viaţa mea în continuare, spunându-mi că el în curând o să mă părăsească.
Am fost mult ajutat de el, chiar şi material, chiar ultimele cuvinte pe care mi le-a spus, cu doar 3 zile înainte de a muri, au fost: „Am să primesc nişte bani pe cărţi, şi am să-ţi dau ţie. Ştiu că ai 4 fete şi ai nevoie. Dar nu a mai apucat. Mila Domnului se va revărsa peste mine la rugămintea fratelui meu de sus spre bunul Dumnezeu. M-aş bucura nespus de mult ca într-adevăr, mulţi, dacă nu toţi cei care l-au iubit şi al căror duhovnic a fost fratele Ghelasie să vină în satul lui natal, să vadă unde s-a născut, a copilărit şi a trăit aproape 30 de ani. Satul Şerbăneşti, Comuna Sălătrucel, jud. Vâlcea, la casa părintească.


(text apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii Dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 183-184)

Dinu Mărăşoiu: "Întâlnirea mea cu Părintele Ghelasie"

După o călătorie nu lipsită de oarecare emoţii (zi nelucrătoare în care orarul autobuzelor din Râmnicul Vâlcea era diferit de cel cunoscut) am ajuns la Sf. Mânăstire Frăsinei pe la 12 ore si 20 minute, împreună cu prietenul meu Florin, ucenicul de mai mulţi ani al părintelui Ghelasie.
N-am apucat decât să luăm o binecuvântare de la dânsul căci începea Sf.Liturghie din Joia Mare, la care nu trebuia să lipsim.
În cursul după-amiezei n-am mai ajuns să ne spovedim. Urma să ne trimită părintele vorba prin ucenicul de chilie dacă şi când ne poate primi. Numai din cele până aici vedem că ar fi o greşeală să despărţim pe părintele Ghelasie de viaţa mănăstirească. Cu toate că el fizic era rupt de obşte prin boala care-l fixase deja la pat, participa în chilie la rugăciunile rânduite. Între timp la uşa dumnealui se succedau mireni ca şi noi, dar şi călugări vieţuitori de acolo, cu toţii dornici să se spovedească la Părintele Ghelasie. Ca să nu se mai formeze coadă, ucenicul dumnealui chema pe rând oamenii la mărturisit. Vecernia s-a contopit cu slujba celor 12 evanghelii şi a început mai târziu, la miezul nopţii. Între timp luasem masa la trapeza mănăstirii- cea mai buna cină, cu verdeţuri fierte şi mămăliguţă în gură şi cuvintele Sf. Scripturi în urechi-la care am participat toţi, de la stareţ la ultimul mirean aflat acolo în pelerinaj.
Părintele Ghelasie nu uitase de noi şi ne-a trimis vorbă că ne aşteaptă spre dimineaţă, după slujbă. Mai târziu am realizat că această aşteptare în rugăciune pe parcursul mai multor ore, care era o experienţă nouă pentru mine, ajuta la pregătirea pentru spovedanie. Undeva în cer părintele Mihai –duhovnicul meu, plecat dintre noi exact pe 11 aprilie 2002 - ziua Sf. Calinic (nimic nu-i întâmplător!) cred că se bucura pentru mine. În Bucureşti nu întâlneşti uşor preoţi cu harul duhovnicului meu-şi tocmai îl pierdusem! Părintele Ghelasie era o salvare, căci nu luam hotărârea de a merge la duhovnicul soţiei mele şi tot ocolind vedeam cum trece postul şi nu mai merg să mă spovedesc. Părintele Ghelasie avea o privire blândă, iertătoare, care vedea dincolo de tine. La păcatele mai mari sau mai mici, spune sub patrafir „Ei tată, tată!”- amestec de mustrare blândă şi confirmare a neputinţelor mele sufleteşti şi trupeşti.
În acele momente realizam că eu sunt bolnavul, iar Părintele Ghelasie medicul. N-a dorit să-mi dea canon, dar mi-a cerut să-i spun ce anume din vechiul canon, rânduit de Părintele Mihai, nu am respectat. Apoi la plecare m-a întrebat dacă-i cunosc cărţile. I-am spus că da, dar nu le pot citi uşor, pentru că la un moment dat nu mai înţeleg.
Am primit câteva nou apărute de la dânsul (erau pe teancuri şi categorii, aproape tapiţând chilia cea mică în care vieţuia şi unde nu mai vedeai decât patul, o măsuţă şi un scăunel, încât fără cărţi nu cred că ar mai fi fost alte lucruri de remarcat). Mi-a spus că având răbdare şi perseverând, cu timpul le voi putea citi şi înţelege. Un Acatistier - Sinaxar l-a destinat soţiei mele.
Polemicile stârnite de limbajul oarecum încifrat al acestei cărţi arată totuşi un studiu superficial, o lipsă de cercetare duhovnicească.
Aceste scrieri au un mesaj de o bună lecţie de viaţă pentru o civilizaţie prea grăbită. Totul calculat în timp şi măsurat într-o viaţă de orăşean pare ceva total firesc, dar este total nesănătos. În meseria mea se cere în câteva cuvinte să „ilustrăm”, să însufleţim un text de specialitate pentru a fi înţeleşi de marele public. Părintele Ghelasie se delimitează de acest stil. El ne cere să lucrăm cu timp şi fără timp, nu pentru un rezultat imediat (ca nu cumva să tragem concluzii pripite).
Cine-i răsfoieşte cărţile, are surpriza să regăsească idei mai vechi reluate şi amplificate, pe măsură ce Părintele a putut pătrunde cu mintea şi inima taine ale vieţii cereşti. Logic ar fi să-i urmărim viaţa şi de am ajunge la nivelul duhovnicesc potrivit (despre care ştim ceva doar teoretic), poate cuvintele sale n-ar mai fi atât de încifrate.
Şi aici se observă o provocare spre sfinţenie, de fapt în bună concordanţă cu Sfânta Mânăstire Frăsinei. Se ştie că aici sunt numai călugării pe care i-a ţinut mănăstirea. De reţinut: omul sfinţeşte locul (a fost doar Sf. Calinic!). Dar apoi locul, în care sfinţii ce au vieţuit şi au trecut la Domnul îşi manifestă tainic prezenţa, sfinţeşte vieţuitorii, sau pur şi simplu nu-i primeşte!
Părintele subliniază unele idei astfel: aici se încurcă mulţi! La o asemenea provocare se răspunde cu seriozitate prin muncă, rugăciune, cugetare smerită - răspuns călugăresc în esenţă. Şi abia apoi se trag concluziile. Comentatorii vorbesc şi scriu însă de parcă ar fi din zona periferiilor orăşeneşti. De fapt, Dumnezeu lucrează prin aleşii săi - lăsându-i în trup pentru ca să-i putem pipăi ca Toma pe Mântuitorul - şi noi le negăm autenticitatea cerând să vedem învieri din morţi, vindecări miraculoase din boli incurabile şi alte fapte spectaculoase. Dar când un muribund îţi face rugăciunea de iertare a păcatelor, nu e o minune?
La plecare, am întrebat pe Părintele dacă este adevărat că cel mai greu canon este să nu mai faci păcatul mărturisit. Şi mi-a spus că aşa este. În felul acesta am primit confirmarea pentru alegerea unui duhovnic în Bucureşti - cel care-i spune acestea soţiei mele. La el încă nu mă învrednicisem să merg. Tot spre confirmarea îndemnului mi-a căzut în mână învăţătura despre duhovnicii celor căsătoriţi care au, precum tâmplarii, de potrivit două lemne. Dintr-unul taie, pe altul îl şlefuieşte, până acestea se potrivesc. Mărturisesc că munca este de durată, tot cu „timp şi fără timp”. Vin necazuri, ispite, lucrează duhul cel lumesc, încât sarcina duhovnicului nu este uşoară.
Ne întăreşte gândul că Dumnezeu ajută!
„Fenomenul” ieromonah Ghelasie m-a urmărit şi pe drumul de întoarcere la Bucureşti. Figura lui de ascet imobilizat la pat o aveam în faţa ochilor. De emoţie, n-am simţit cum îmi alunecă portofelul din buzunar în autobuzul spre Râmnicu-Vâlcea. Acolo aveam toate actele şi banii pentru cursa spre Bucureşti. Am alergat înapoi spre autogară, unde din fericire autobuzul nu plecase în altă călătorie. Portofelul căzuse între două scaune. Mai târziu, când am ajuns la Bucureşti, am observat că ceva tot am uitat în acelaşi autobuz. Tricoul de training scos din cauza căldurii şi pus undeva prin plasa de deasupra scaunului. Am luat-o ca pe o mustrare de la părintele Ghelasie, ca adică altă dată să fac milostenie din voia proprie când voi mai veni la Sf. Mânăstire Frăsinei.
Nu ştiam atunci că nu-l voi mai afla printre noi pe părintele Ghelasie, care exact după un an şi două luni va trece într-o lume mai bună. Dacă ar fi să-l caracterizez pe acest mare duhovnic, aş spune atât: el a trăit în patul suferinţei atât timp cât Dumnezeu ni l-a lăsat nouă nevrednicilor, care nu l-am cercetat îndeajuns şi nu l-am meritat. Cum spunea un alt ucenic al lui, preotul Cornel din Bucureşti: „Ce greu este să găseşti un duhovnic în zilele noastre!”


Dinu Mărăşoiu
fizician-meteorolog

(text publicat în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, 2004, pp. 144-147)

Poetul Ioan Gheorghian: "Părintele Ghelasie, purtătorul Tainelor Isihiei"

I

TAINA BINECUVÂNTĂRILOR ISIHIEI, IZVOARELE PURUREA VII ALE RENAŞTERII ŞI HRĂNIRII LITURGHISIRII ORTODOXIEI

Toată viaţa mea am fost un căutător şi cântăreţ de Frumuseţe, de Bucurie, de Lumină şi Încredfere între oameni, un poet. După revoluţia din 1989 aveam 33 de ani şi, printre multe altele, brusc l-am descoperit pe părintele Ghelasie, prin prima sa carte, „Memoriile unui Isihast”.
Zguduit cu totul de Eveniment, am început să citesc, cu toate energiile pe care le aveam. Eram conştient că am aflat Misterul sau Mistica Trăirii Adevărului. Întreaga-mi Fiinţă s-a Descoperit pe Sine, a Înflorit în Lumină...
Mai mult, de la început mă şi vedeam Acolo, în Chilia Pustnicului Neofit, deodată cu avva Ghelasie, un urmaş al Neofiţilor, al marilor Taine care vor reînvia Duhul Trăirii Isihaste în acest Unic Spaţiu Carpatin. În Taina sa, le îmbrăţişează pe toate Celelalte Trăiri Ascetice Filocalice, ca PREZENŢĂ ICONICĂ, a Nevăzutului în Văzut.
Eram atât de fericit... Sunt şi ASTĂZI ACOLO. Nu pot uita nimic. Mă Cufund în Istoria Tainei ADEVĂRULUI VIU. S-a Întâmplat AICI, în Carpaţii noştri... Foşneau pădurile de pustnici...
Lumea flămândă, secătuită de pustiul morţii sufletului va Căuta AICI, se va Reîntoarce la Sine, în Inima Altarelor Străbune, la Izvoarele Fiinţei...


II

TAINA CÂNTECULUI ÎMPĂRĂŢIEI IUBIRII PREASFINTEI TREIMI, ÎNTRU VORBIREA ICONICĂ a Avvei Ghelasie

Pentru mine, părintele Ghelasie a fost şi rămâne persoana providenţială care m-a introdus în trăirea şi contemplarea Marelui Mister al existenţei şi Vieţii omului pe pământ, în scurta sa Trecere. Dar, mai cu seamă, ceea ce este cu totul inefabil şi inegalabil, pentru noi toţi, este Darul Pogorământului de HAR al părintelui, în Descoperirea şi Lămurirea unor Taine Sfinte Dumnezeieşti referitoare la isihasmul iconic tradiţional, specific carpatin, al Moş-Avvei, Pustnicul Neofit Carpatinul.
Eu sunt chemat să mărturisesc ACUM, AICI, Deschis, Faptul cu totul Tainic şi Miraculos al Evenimentului Hristic, precum că Avva Ghelasie, cum spuneam, Providenţial Vorbind, este, inevitabil, absolut Firesc duhovniceşte, Trimis de DUMNEZEU fiecăruia dintre noi, la Timpul potrivit.
Este o acută şi teribilă, nevoie să ni-l Impropriem pe acest mare trăitor. El va deveni ca Aerul pentru lumea aceasta căzută pe panta provizoratului şi marginalizării Adevăratei Trăiri şi Prezenţe în Sânul Maicii noastre Biserici Dreptslăvitoare din veac, Unica Autoritate Divino-Umană a Mântuirii noastre.
Nu se poate trece peste Mesajul avvei Ghelasie de la Frăsinei. Trebuie făcut cunoscut întregii lumi. Şi nu exagerez cu nimic dacă spun, potrivit Cuvântului multor mari duhovnici şi sfinţi ai Ortodoxiei, că România, în acest sens, are o Misiune Aleasă, de la Naşterea ei în Istorie. Să cinstim Minunea că ne-am Născut deodată români şi ortodocşi!
Aşa că această Mare Voce a lui DUMNEZEU trebuie negreşit să intre în Auzul Simţirii duhovniceşti, al minţii şi al inimii fiecăruia dintre noi. Ca să putem reveni la Izvoarele-Originile Trăirii de Taină a UNIRII noastre cu DUMNEZEUL IUBIRII, prin LITURGHISIREA DRAGOSTEI SALE, întru INIMA de TAINĂ a LITURGHISIRII IUBIRII SALE.
Ca să ne Cunoaştem Obârşia, Neamul, Sfinţenia, Biserica, Liturghioa, Tainele, CALEA SFÂNTĂ a Demersului Viu şi Real al Mântuirii noastre.
Ca să ne Cunoaştem Istoria Sfântă a Neamului de Sfinţi şi de Sfinţenie a Mântuirii sufletelor noastre...
Sfânta Simplicitate a IUBIRII DUMNEZEIEŞTI...
Avva Ghelasie ne Umple de VEŞNICIE...
Un suflet ales, providenţial, apropiat de noi, care Trăia în Cer, printre Sfinţi...
Şi l-am avut şi Este AICI, ACUM, printre noi.
CUVÂNTĂTORUL IUBIRII DUMNEZEIEŞTI...
Legătura cu Divinul, de la ORIGINILE Neamului...
Acest CHIP al ÎMBRĂŢIŞĂRII ICONICE din noi, dintre Persoana Chip de Creaţie sau de Filiaţie, a Tainei Unicităţii Fiecăruia dintre noi şi PREZENŢA HARULUI NECREAT al DUHULUI SFÂNT, a CHIPULUI FIULUI lui DUMNEZEU, IISUS HRISTOS, Transfigurat, ÎNTRUPAT în Zidirea SA, TAINĂ a Tainelor Dintru Care se Liturghisesc Tainele IUBIRII DUMNEZEIEŞTI, Întru VEŞNICUL ACUM...
Este greu să vorbeşti despre părintele Ghelasie, purtătorul Tainelor Isihiei şi Urmaş al DUHULUI Pustnicului NEOFIT Carpatinul, fără să încerci, să doreşti să te ridici la Înălţimea Trăirii Sale.

O, ÎMBRĂŢIŞARE ICONICĂ,
O, CÂNTEC AL NEMĂRGINIRILOR,
ÎMBRĂŢIŞARE A CÂNTECULUI VEŞNICIEI,
Cuvântătorule al DRAGOSTEI PREASFINTEI TREIMI,
CUVÂNTĂTORULE de TAINĂ al IUBIRII DUMNEZEIEŞTI,
Podoabă şi Minune şi Cunună
A SFINŢENIEI CERURILOR,
Cuvioase părinte Ghelasie,
Roagă-te pentru noi toţi,
Fiii tăi duhovniceşti, să Devenim Fiii LUMINII,
Fiii ÎMPĂRĂŢIEI IUBIRII PREASFINTEI TREIMI,
Precum atât de Frumos ne-ai adus în Dar,
Cu Tot ce ai Fost şi Eşti,
Dăruirea LITURGHISIRII DE ÎNCHINARE
Întru Taina Fericirilor ICOANEI ÎMBRĂŢIŞĂRILOR
VEŞNICIEI IUBIRII NEÎNSERATE,
A ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR:
ALILUIA! ALILUIA! ALILUIA! Amin.


Cu smerită nepricepere,

Ioan Gheorghian
7 Mai 2010

Ing. Alexandru Catana: "Părintele Ghelasie – frânturi din cum l-am cunoscut"

Foto: Bisericuţa veche a Mânăstirii Frăsinei.















Îi povesteam Părintelui Ghelasie de toate, şi la un moment dat îi zic: „Părinte, bine a spus cine a spus odată că, cine intră în această Sfântă Mânăstire, nu se mai poate despărţi de ea”. „Aşa e, măi tataie”, mi-a răspuns Părintele (care ştia că eu vin aici la Sf. Calinic, la Prietenul meu, cum îi spuneam eu). „Da, a avut dreptate cine a spus lucrul ăsta, pentru că acolo la frăţiile voastre sunt moaştele Sf. Calinic, iar aici pluteşte duhul lui”.
„Părinte, nu ştiu ce să fac: mă necăjesc că mi-e lene la rugăciune, şi ţipă inima-n mine de asta”, i-am spus odată. „Băi tataie”, mi-a răspuns Părintele Ghelasie, „nu-i nimic, păi ce, tot timpul vrei să stai în rugăciune? Să ştii că toată lumea are cădere. Şi eu am căderi. Dar trebuie să ai răbdare”. „Păi, Părinte”, am izbucnit eu, „cad şi de mai multe ori pe zi şi nu pot să mă ridic şi câte o zi întreagă”. „Păi asta nu-i nimic. Poţi să ai cădere şi de câteva săptămâni sau luni”. „Dacă se-ntâmplă asta, înseamnă că sunt terminat!”. „Asta s-o crezi dumneata! Lasă-le mai uşor”.
„Părinte, cum să fac rugăciunea?” „Totdeauna când faci rugăciunea în gând, să dai şi din buze, să n-o faci numai în gând. Iar când citeşti acatistul, să nu-l citeşti intonat şi rar, să-l citeşti repede şi fără intonaţie”. „De ce să-l citesc repede?” „Ca să n-adormi”. „Da, dar nu-nţeleg”. „Las’ că-nţelegi”. Exact acelaşi lucru mi l-a spus şi Părintele Ilarion (Argatu), „să citesc repede şi neintonat, să nu citesc ca la teatru”.
„Părinte drag, spuneţi-mi şi mie ce să fac, pentru că mă-nspăimânt”. „De ce, măi tataie, de ce te-nspăimânţi?” „Ştiţi de ce? Pentru că mi se-ntâmplă să am ceva în minte, îmi vine ceva în gând, dar nici nu apuc să-mi termin gândul că mai fac nişte legături şi imediat am realizarea. Mă-nspăimânt, cum se poate aşa ceva? Alte dăţi, la biserica din vale, sau la Stânişoara, mă podideşte plânsul”. „Auzi, măi tataie, nu te mai minuna atâta, că nu ştii de unde vine, ori de la Dumnezeu, ori de la Aghiuţă. Ţine în frăţia ta, nici nu mai spune la nimeni, şi nu mai întreba pe unul, pe altul”.
Aveam la Părintele Ghelasie un carton mare cu pomelnicul meu. Din vreme în vreme, mai îl rugam să mi-l dea să adaug nişte nume. Odată îi zic: „Părinte, mai daţi-mi cartonul acela”. „Păi ce vrei să faci cu el?” „Vreau să mai pun să vă rugaţi pentru încă nişte prieteni”. „Auzi, măi tataie, frăţia ta te rogi pentru ei, dar ei se roagă? Dacă te rogi numai frăţia ta şi ei fac orice şi nu se roagă, degeaba mă pui să mă rog eu. Trebuie să se roage şi ei. Ca să se roage pentru frăţia ta nu-i nevoie, dar măcar să se roage pentru ei!”
În biserică, la slujba de noapte, îi vedeam pe călugări cum se aşezau cu şezutul pe călcâie, ori în strană în picioare, şi cu ochii închişi se legănau în faţă şi în spate, de mă minunam cum de nu-şi pierd echilibrul. Păreau ca şi cum ar dormi. Odată, m-am dus la Părintele Ghelasie şi l-am întrebat: „Părinte dragă, nu ştii ce se-ntâmplă? Nu e oare deranjant, că e slujbă?!” „Ăsta e timpul când este cea mai bună stare, când intră în legătură cu Duhul Sfânt”, mi-a răspuns Părintele.
L-am întrebat odată în legătură cu soţia mea: „Ce să mă fac cu nevasta, că adoarme la rugăciune şi atunci îi fac scandal!”. Părintele mi-a zis atunci: „Las-o în pace, că aşa e bine. Nu-i mai face nici un scandal. Las-o în pace, potoleşte-te o dată!”.
Am făcut la un moment dat nişte planuri pentru chilii la mănăstire, dar Părintele Stareţ nu a fost de acord şi mi-a spus să le refac. M-a cuprins aşa, o mare descurajare. Atunci, iată că vine Părintele Ghelasie. Îi spun: „Sunt tare necăjit, Părinte drag. Părintele Stareţ spune să nu-i fac aşa cum i-am arătat”. „Măi frate, vrei să-ţi fie bine? Vrei să-şi dorească să vii aici? Nu mai discuta, nu te contrazice, spune 'da' şi fă cum îţi spune”. „Părinte, eu nu pot să fac aşa, pentru că nu merge. Eu vreau să fac treaba aşa cum trebuie” – şi m-a podidit plânsul. „Ştii cum suntem noi, călugării, frate? Vrem să băgăm ceapa cu cozile în pământ şi vrem să şi răsară. Stai aşa, linişteşte-te. Hai, bă tataie, termină odată, nu mai plânge atâta”. După un timp, proiectul s-a realizat. Stăteam de vorbă cu părintele Stareţ, mă plimbam cu Sfinţia sa pe alee, se risipise toată tulburarea. Părintele Ghelasie îmi zice atunci: „Ai văzut, tataie, acum, că nu-ţi mai zice nimic? Trebuie să faci aşa cum zice el, că uite, eşti liniştit acum”. Când mai aveam probleme, mergeam la Părintele, şi-i spuneam: „Părinte, ce facem?” „Staţi acolo liniştiţi, că vorbesc eu cu el”. După un timp, îl întrebam: „Ce-a zis, Părinte?” El ne răspundea scurt: „Staţi acolo liniştiţi”.
Am avut desprindere de retină la ambii ochi. Am fost la d-l Medic Profesor, General Olteanu care, după ce m-a consultat, mi-a zis că ochiul drept mai „durează” şase luni, iar cel stâng un an, cel mult un an jumătate. Mi-a dat o reţetă cu nişte medicamente pe care trebuia să le procur din străinătate. „Nu pot să le iau, domnule doctor, pentru că n-am prin cine să trimit în străinătate să mi le ia”. „Eu îţi dau reţeta, şi tu încearcă să faci rost de ele”. După ce mi-a spus medicul despre iminenta orbire, şi cum nu puteam să fac rost de medicamentele din reţetă, am fost la Frăsinei şi am vorbit cu părintele Ghelasie. „Ştii ce să faci?”, mi-a spus el. „În fiecare seară, să pui un păhărel plin cu apă de la Izvorul Sf. Calinic peste ochi, să-l ţii aşa şi să clipeşti”. Din pricina bolii, dacă acopeream cu mâna un ochi, cu celălalt nu mai vedeam decât o zonă. Cu tratamentul dat de Părintele Ghelasie, a început încet să-mi revină vederea, încât după un timp m-am făcut bine. După 4-5 ani, m-am dus la control. Cum venea Profesorul cu grupul de studenţi, mă vede: „Ce faceţi, domnule inginer? Cum merge?”. Se uită atunci la mine, mă bagă la aparat, şi se întoarce spre ceilalţi: „Aţi văzut? Trebuie să ştii ce medicamentaţie să dai bolnavului”. Am tăcut pe moment, iar ceilalţi din grup au început să vorbească între ei. Apoi am îndrăznit: „Domnule Profesor, să ştiţi că n-am luat nici un medicament, v-am spus de la început că nu am posibilitatea să fac rost”. „Dar, cum asta, că s-a închis! Cum se poate aceasta?” „Ştiţi cu ce s-a lipit? Cu apă de la izvorul Sf. Calinic”. „De unde?” „De la Mânăstirea Frăsinei a Sfântului Calinic”. „Ei, asta-i!”, a mai putut să zică medicul. „Da, domnule Profesor”.
Uneori, în acea perioadă, seara, în drum spre izvorul Sf. Calinic, mă întâneam cu părintele Ghelasie, la „butoi”. „Ce faci?”, mă întreba el. „Mă duc la Prietenul meu (Sf. Calinic)”. „Dă-i (cu apă) la ochi” îmi spunea Părintele, întărindu-mă să caut cu credinţă vindecare de boala mea la Sf. Calinic, ocrotitorul Sf. Mânăstiri Frăsinei.
Odată, pe când eram la Frăsinei, mi-am pus în gând să merg la Schitul Pătrunsa. Apare Părintele Ghelasie şi îmi zice: „Ce faci, pleci undeva? Te duci acasă?” „Vreau să mă duc la Pătrunsa”. „Auzi, tataie, ştii pe unde să te duci la Pătrunsa? Uite, aşa, pe aici”, şi mi-a arătat cu mâna peste deal. „Nu pot aşa, Părinte, nu pot să trec aşa, peste munte”. Părintele a insistat: „Du-te pe acolo, pentru că aşa ai să vezi frumuseţea grădinii unde o să ajungă cei care vor pleca la Domnul”. Şi aşa am luat pentru întâia oară drumul de la Frăsinei la Pătrunsa peste munte, drum pe care l-am mai străbătut apoi de încă două ori. Într-adevăr, era de o rară frumuseţe, ca de rai, cu iarbă până la brâu, şi flori de toate culorile...
Părintele Ghelasie a avut o vreme ascultare la Arhondaric. Când ajungeam la Frăsinei: „Ei, tataie, ai venit? ‘Aide aduceţi fratelui Alexandru”, zicea el câte unui ucenic ce se afla în preajmă „puneţi-i ceva în farfurie, că merge la slujbă acum”. Eu începeam să-i pun întrebări, să mai vorbim, dar el îmi zicea: „Ia, nu mai vorbi, ia şi mănâncă să te duci”. Când mă spovedeam, spovada era dialog, vorbeam de absolut toate. Era un Duhovnic deschis, cu care se putea discuta absolut orice, şi ne plăcea că discutam şi multă cultură. Odată, mi-a zis: „Ştii ce?”, şi s-a uitat aşa la mine. „Să fii atent, că ai să te îmbolnăveşti de partea de jos, din cauza stării acesteia de agitaţie pe care o ai” (m-am îmbolnăvit, într-adevăr, de prostată). Şi a adăugat: „Ştii ce? Ascultă-mă şi o să te faci bine. Pune să-ţi culeagă doi saci de urzici, le usuci şi numai asta să mănânci la masă cu pâine şi nu o să mai ai nimic”. „Cum să mănânc urzici?”, am spus eu. „Mănânci, că asta-ţi curăţă sângele”, mi-a răspuns. La spovedanie, totdeauna mă lăsa la urmă, că stăteam mult de vorbă. „Ce să mănânci să-ţi fie bine? Nimic fiert, seminţe şi crudităţi”, mi-a spus odată.
Îmi dădea din cărţile şi revistele sfinţiei sale. „Ia din astea şi mai citeşte şi după ce citeşti să vii să-mi spui ce-ai înţeles”. Când veneam, mă întreba: „Ei, ia zi, ce-ai înţeles?” „Părinte dragă, n-am prea înţeles. Mă ameţeşte scrisul cu literă mare, felul cum puneţi virgula...” „Măi tataie”, mi-a spus, „eu nu scriu acolo ca scriitorul, eu scriu exact ce-mi insuflă Sf. Duh. Eu nu stau acolo să mă gândesc unde să pun punct şi celelalte, că nu vine de la mine, ci de la Sfântul Duh”. Cum am ajuns să înţeleg? Am citit de câteva ori textul de la început până la sfârşit şi în plus căutam să fac eu legăturile şi corecţiile de ortografie acolo unde nu înţelegeam sau părea că s-au strecurat mici greşeli la transcrierea pe calculator. De asemeni, se ştie că scrierile mistice, insuflate, ale Părinţilor, nu au, adesea, aspectul unor lucrări elaborate sistematic, tocmai datorită adâncimii negrăite a conţinutului lor redat în mod spontan.


Alexandru Catana,
Inginer

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 409-412)

Prof. lb. clasice Ion Pătrulescu: „Iată israelit fără vicleşug”

Chilia de la stupi











„Iată israelit fără vicleşug”, iată om fără de răutate, iată creştin, iată român plin de bunătate, de simplitate şi iubire. Acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte pomenindu-l pe părintele Ghelasie.
Împrejurările în care ne-am cunoscut scapă exactităţii memoriei şi, ca în toate întâlnirile mari din viaţă, ţin de Pronia dumnezeiască, ce nu se cuvine a fi ispitită. Un student teolog, astăzi ieromonahul Neofit, unul dintre ucenicii de taină ai părintelui a mijlocit întâlnirea...
Întâlnirea cu omul a fost cu totul altfel decât întâlnirea cu scrisul lui. Îmi părea a fi o nepotrivire între textul scris şi omul viu. Omul te cucerea iar textul îţi refuza intrarea în universul gândirii lui. Poate că acesta este lucrul asupra căruia ar trebui să ne oprim pentru început.
Toată lumea a remarcat bulversarea normelor obişnuite de stil şi ortografie prin sublinieri, majuscule, redundanţa unor termeni al căror înţeles este greu de prins etc. Poate că aceste caracteristici stilistice vor face cândva obiectul unei cercetări lingvistice. Din punctul nostru de vedere important este să simţim acelaşi lucru pe care l-a simţit părintele scriind astfel.
Noi, oamenii obişnuiţi, folosim cuvintele pentru a ne face înţeleşi. Dorim să ne facem înţeleşi pentru a ne afirma pe noi înşine. Când discursul nostru nu este înţeles aşa cum vrem noi ne simţim respinşi, lezaţi, neacceptaţi ca persoane. Este într-un anume fel expresia excomunicării. Din dorinţa de aprobare suntem întotdeauna dispuşi spre conformism, spre clişee stilistice, până la flatarea grosolană a ascultătorului sau cititorului. „Victima” acestui mod de exprimare este în primul rând Adevărul.
Aşa se întâmplă cu cei mulţi. Cei puţini, din ce în ce mai puţini, se comportă altfel. Sunt catalogaţi ca excentrici, nebuni, neadaptaţi, marginali etc. Şi de multe ori aşa şi este. Dintre ei se aleg, însă, marile spirite creatoare, poeta vates. Felul de a scrie al părintelui îl aşază între poeţi, între văzători, nu între versificatori. Dacă versificatorii potrivesc cuvintele ca să sune „din coadă”, ceilalţi sunt torturaţi de eterna întrebare: „Unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul?”
Aici trebuie căutat părintele Ghelasie: între nebuni sau între înţelepţi. El însuşi mărturisea: „Zic unii că sunt nebun, iar eu îi rog mereu să-mi spună unde greşesc”. Cei care au cu adevărat ceva de spus sunt în primul rând chinuiţi de spaima de a nu trăda adevărul, puritatea gândului, inspiraţia dumnezeiască. Ei ştiu ce mare răspundere au înain¬tea lui Dumnezeu şi a veşniciei. Abia apoi se gândesc, dacă se mai gândesc, la potrivirea cuvintelor după regulile comune spre a fi înţeleşi de cei mulţi. Părintele nu pare a fi dintre aceia care şi-au pus această problemă. Discursul său impune o selecţie între cititori. Cei mulţi, asemenea mie, au respins dintru început efortul de a sparge acest cod lingvistic, care asemenea unei coji dure ascunde miezul cel dulce. Cei puţini, cei chemaţi, nu s-au împiedicat în dificultăţile urcuşului şi au încercat cu sudoarea frunţii să culeagă roadele unei osteneli hermeneutice aparte. Limbajul părintelui nu se adresează celor fixaţi în formele comune, aruncă în aer comodităţile de gândire, re-construieşte mintea şi sufletul după o arhitectură de taină, după chip şi icoană. De-construcţia şi re-construcţia lăuntrică ţine de o alchimie de taină, care nu este la îndemâna oricui: „Cine vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să vină după Mine”, sau „Cine îşi iubeşte sufletul său îl va pierde...”, sau „Cine iubeşte pe tată, pe mamă, pe fiică mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de Mine”. Sunt doar câteva exemple de limbaj paradoxal, care aparţine unei paradigme neobişnuite şi se adresează doar celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut.
La părintele Ghelasie, limbajul este un test pe care îl ai de trecut ca pe un examen. Îţi dă de gândit; nu ţi se des-taină ci se în-cifrează, nu se des-făşoară ci se în-făşoară, te obligă la efort şi dacă eşti leneş rămâi pe alături de drum. Cine nu are destulă credinţă rămâne cu logica. Credinţa are logica ei, pe când logica poate funcţiona fără nici o credinţă. Cine caută adevărul nu se va lăsa intimidat nici de majuscule, nici de sublinieri, nici de grafia surprinzătoare, ci se va lăsa modelat el însuşi de limbaj. Discursul părintelui nu se adresează omului care suntem, iubitor de limbaj de lemn, de clişee comode, ci se adresează omului care putem fi, după măsura bărbatului desăvârşit, se adresează omului înnoit prin apă şi prin duh, se adresează omului ceresc, nu celui pământesc.
Părintele era puţintel la trup şi cuvântul lui era desprins de cugetul trupesc. Bine, veţi zice, atunci de ce atâta importanţă acordată alimentaţiei? Simplu, pentru că nici hrănirea nu este trupească, cum se crede îndeobşte. „Diavolul umblă ca un leu căutând pe cine să înghită.” Dumnezeu Însuşi se lasă mâncat în Euharistie. Mama îşi mănâncă copilul de drag, iar cel ce urăşte şi-ar sfâşia duşmanul în bucăţi. Fiecare dintre noi atunci când iubim sau urâm ne mâncăm unii pe alţii. Poţi gusta şi poţi devora, te poţi împărtăşi sau poţi sfâşia. Încă se pot mânca şi zilele omului. Cine se gândeşte că aceste lucruri au legătură cu mâncarea propriu-zisă se înşeală. „A mânca” este în viziunea părintelui un act duhovnicesc. Toate acest cuvinte descriu atitudini ale sufletului. Prin urmare trebuie să înţelegem interesul acordat alimentaţiei ca având o semnificaţie simbolică.
ADN-ul şi ARN-ul din celulele noastre se construieşte din ceea ce mâncăm. Dar sufletul nostru nu se zideşte din ceea ce gândim? Precum îţi este credinţa aşa îţi este şi viaţa. Cei care consideră alimentaţia ca fiind trupească, materială, sunt foarte atenţi cu ce mănâncă pentru a nu se îmbolnăvi, pentru a trăi mult şi ei ar putea fi contrariaţi de moartea prematură a părintelui uitând că „plăcută este înaintea Domnului moartea cuvioşilor săi”. Nu viaţa îndelungată este scopul hrănirii cum crede omul de rând, precum nici scopul postului nu este silueta, ci toate sunt chip şi icoană, după cum zicea părintele. În tradiţia românească se crede că pe fiecare bob de grâu este însemnat chipul Domnului Hristos. Iar zdrobirea grâului şi transformarea lui în pâine sunt chip al Patimilor, al Jertfei dumnezeieşti pentru viaţa lumii. Moartea părintelui ne vorbeşte prin ea însăşi despre înţelesul de taină al hrănirii.

Cele văzute grăiesc despre cele nevăzute.

Ne-am oprit numai la aceste două aspecte ale mărturiei părintelui: cuvântul şi hrana, convinşi fiind de legătura profundă dintre ele. Pentru noi, creştinii veacului (post) modern afectaţi deopotrivă de derapajul limbii spre Babel, de pierderea şi confuzia sensului cuvintelor (vechii greci foloseau pentru „sens” termenul „dynamis” care înseamnă „putere”), cât şi de produsele alimentare destructurate prin ingineria genetică, abordarea simultană a celor două teme are tâlcul ei. Suntem loviţi de acelaşi rău pe două planuri:

1. Sufletul este infestat prin manipularea limbajului, expus „eurilor” ereziilor camuflate de „corectitudinea” politică şi de prăbuşirea sistemului imunitar al comunităţii ecleziale, care nu mai poate identifica şi neutraliza viruşii noetici, (sida se manifestă nu numai fizic ci şi metafizic) fapt care afectează metabolismul tradiţional al Scripturii şi al dogmelor. În acest fel sufletele nu se mai pot dezvolta în sânul Bisericii şi nu se mai pot naşte la vreme şi nici creşte spre mântuire.

2. Trupul, templul Duhului Sfânt, este slăbit şi îmbolnăvit de produsele modificate genetic – adevărate erezii ale ştiinţei fără Dumnezeu – fiind redus la neputinţă, incapabil de efort duhovnicesc şi intelectual. Din Templu ajunge peşteră de tâlhari, lăcaş al patimilor. În U.S.A. statisticile spun că există o epidemie de obezitate: 30% dintre americani fiind obezi, alţi 30% supraponderali iar dintre cei 40% rămaşi nu ni se spune câţi sunt sănătoşi.

Acesta este „paradisul” care ni se pregăteşte, sub pecetea numărului fatidic 666.
Pâinea pustnicească propusă de părintele Ghelasie ne fereşte de economia de piaţă, pecetluită prin codul de bare, deja omniprezent, la fel cum limbajul tradiţional al Bisericii, şlefuit de cugetarea părinţilor de azi şi de ieri, ne păzeşte de bâlciul deşertăciunilor lumii (care abundă în literatură, filozofie, artă etc.)

Cuvintele cheie ale oricărui text semnat de părintele Ghelasie sunt „chip şi icoană”. Este puţin probabil că părintele s-a gândit că în limba greacă eikonizo nu înseamnă numai „a picta icoane” după cum sugerează acest verb, derivat de la eikon „icoană”, ci înseamnă şi „a descrie”, a dăltui icoane din cuvinte, din materia limbii. În acest sens părintele Ghelasie a fost un iconar, un sculptor, un artist al icoanei de suflet întru bunătate, simplitate, voioşie. Însuşi numele părintelui „Ghelasie” vine din grecescul gelos, care înseamnă „rîs, voioşie”, iar „Gheorghe” vine de la ge-orgos „lucrător al pământului”, la origini fiind un ritual de închinare, un sacerdoţiu, de unde şi „Pop-escu” adică „al popii” cum se zice la moldoveni sau „fiul popii”, cum a şi fost cu adevărat. Puţini ştiu că numele întreg al părintelui era Ghelasie Gheorghe Popescu care ar însemna aşadar: vesel lucrător al firii pământeşti ca preot.

Fratele Ioan
Sfânta Mânăstire Oaşa


(text publicat în postfaţa volumului Ierom. Ghelasie Gheorghe, "Scrieri Isihaste", ed. Platytera, Bucureşti, 2006, pp. 421-426).


vezi şi:
Prof. Ioan Pătrulescu - Conferinţa susţinută în martie 2008 la Timişoara (Everghetinos)


Asculta mai multe audio Diverse

Alexandru Bogdan Bucur, despre Părintele Ghelasie. Fragmente dintr-un interviu realizat de Mihail Neamţu

Prezentare:
"Bogdan G. Bucur s-a născut in 1976 la Bucureşti, unde a urmat şcoala şi liceul german, iar apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă. Între 2000 şi 2007 a obţinut titlurile de master în Teologie şi doctor în Studii Religioase la Marquette University, în Statele Unite. Din 2007 este assistant professor of theology la Duquesne University în Pittsburgh. Cercetările sale aflate la intersecţia studiilor biblice şi patristice s-au concretizat într-o serie de articole publicate în reviste din Europa şi Statele Unite. Are în pregătire un volum despre creştinismul primar, la prestigioasa editură academică „Brill”. În luna septembrie (a.c.) am înregistrat acest dialog pe continentul nord-american, vorbind despre vocaţia studiilor teologice în secolul XXI." (M. Neamţu)


Extrase din răspunsurile lui Alexandru Bogdan Bucur, legate de întâlnirea sa cu Părintele Ghelasie:

(...)

În ceea ce mă priveşte nu am nici o îndoială că fervoarea căutărilor de atunci a primit răspuns: tot căutând prin Biblie şi Filocalie după cai verzi pe pereţi („dovada” că Ilie s-a reîncarnat în Ioan Botezătorul, „proba” că Iisus fusese iniţiat ori în India ori în Egipt, etc.) am dat peste mărturii ale vieţii în Hristos imposibil de relativizat. După ani în care fusesem convins că nu aveam mai nimic de cules de la bunica din partea mamei—care trecuse prin comunism cu credinţa neştirbită, în bătaia de joc a tuturor „casnicilor” (după cuvântul Evangheliei, Mt 10, 36: Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui)—de vreme ce ea era, limpede, „închistată în popismele ei”, acum descopeream că, de fapt, cu ea puteam sta de vorbă despre ceea ce era mai important pentru mine. Mai mult: în vreme ce eu credeam că îi „explic” avantajele unei variante panteiste a creştinismului, cu problema reîncarnării rămasă oarecum în suspensie, cuvintele bunicii se sădeau tainic (Mc 4, 25-26: Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el). Apoi, momentul decisiv, am ajuns printr-un concurs de împrejurări la mănăstirea Frăsinei.

(...)


La Frăsinei l-am cunoscut pe părintele Ghelasie, un călugăr îmbunătăţit, astăzi trecut la cele veşnice, care mi-a rămas în suflet ca o icoană a creştinismului autentic. Era un ascet foarte aspru cu sine, însă apropiat de oameni, senin şi plin de umor, şi desăvârşit, cred, în virtutea cardinală a dreptei socotinţe; mereu imprevizibil în sfaturile pe care le dădea, delicat şi răbdător cu cei care îl asaltau zilnic, dăruit cu o minte brici şi o inimă plină de dragoste, cu care străbătea până în adâncul sufletelor. Omul acesta pentru mine este îngerul lui Hristos. Desigur, curat ca porumbeii, însă şi înţelept ca şerpii (Mt 10, 16): discutam ceasuri întregi, zile în şir, despre tot ce imi poftea inima; era un dialog serios şi intens, mai ales că el citise mai toate bazaconiile cu care veneam eu. El mă îmbia cu Liturghia, cu diferite texte ascetice, cu Sfântul Maxim – „ia, tăticule, citeşte aici, să vezi cum îţi pocnesc măselele de atâta teologie!” O vreme am fost în tranziţie, apoi a venit clipa când am lepădat tot şi am ales mărgăritarul cel de mult preţ. Tot părintele Ghelasie a fost apoi cel care m-a oprit din entuziasmul pentru călugărie şi m-a îndrumat către studiul Teologiei.
Dezamăgit, însă cu încredere în sfatul său, am intrat la Facultate, în 1994, şi am amânat primul an, fiindcă mi se oferise ocazia de a pleca în Germania, la nişte cursuri biblice prin YMCA (CVJM); din 1995 până în 1998 am făcut Teologia la Bucureşti, iar apoi masterul şi, în paralel, cursurile de doctorat în patrologie. În tot acest timp centrul de gravitaţie s-a mutat, duhovniceşte vorbind, de la mănastire la creştinismul „de oraş.” Am început să prind rădăcini într-o biserică de cartier a Bucureştiului, unde slujeşte lui Dumnezeu şi oamenilor un preot deosebit. De la părintele Gheorghe (Sima) am învăţat că nu există creştinism decât dacă eşti membru al unei comunităţi euharistice concrete, în parohie. Ca orice familie, parohia îşi are disfuncţionalităţile ei; însă aceasta este familia duhovnicească în care ne învăţăm, cum spune Liturghia, „pe noi inşine şi unii pe altii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” În comunitatea aceasta ne „lucrăm mântuirea” (Fil 2,12) în ritmul posturilor şi al praznicelor, în ascultare faţă de preotul care ne este şi frate şi părinte.


(...)

La plecarea în Germania, eram destul de bine echipat. Citisem deja din timpul liceului ce era de găsit pe piaţă în domeniul teologiei ortodoxe, citisem şi manualele de Dogmatică, Istorie Bisericească, şi Liturgică Generală pentru admitere. Cea mai importantă descoperire fusese însă participarea liturgică, asupra căreia atât părintele Ghelasie, monahul, cât şi părintele Gheorghe, preotul de mir, insistau foarte tare. Era limpede că înţelegerea Scripturii şi a Părinţilor, aşadar exegeza biblică, dogmele, şi spiritualitatea creştină, erau indisolubil legate de viaţa cultică a Bisericii.

(...)


(Interviul luat de Mihail Neamţu, din care am preluat aceste pasaje, a apărut în revista "Arca", nr. X-XI-XII/2008 şi poate fi accesat aici).

Părintele Ioanichie de la Frăsinei, despre Părintele Ghelasie

Un dialog cu Avva Ioanichie de la Sf. M-re Frăsinei, despre Avva Ghelasie

(consemnat de Florin Caragiu şi Florin Ganţă, 26 februarie 2005)











Florin Caragiu: Blagosloviţi şi iertaţi.

Pr. Ioanichie: Domnul!

F. C. Ce frumos e, Părinte, astăzi!

Pr. I. Da, aţi văzut? Ca la munte!

F. C. Mai mult ca la munte, ca la Dumnezeu ne simţim aici, la sfânta mănăstire.

Pr. I. Da, e foarte frumos.

F. C. Vă rugăm, dacă se poate, să ne spuneţi câteva cuvinte despre Părintele Ghelasie.

Pr. I. Părintele Ghelasie era un părinte de o mare asceză. Eu, când îl vedeam aşa slab, îi spuneam: „Mai mănâncă şi tu ceva, ca să te mai îngraşi”. Dar el zicea: „Lasă, bă, sufletul e mai important!”

F. C. L-aţi cunoscut de mult timp pe Părintele Ghelasie?

Pr. I. Da, de mult timp. Păi eu am venit aici prin ’70 şi Părintele Ghelasie în 1973. El a fost mai înainte în Apuseni, ucenic la un Părinte Arsenie, pustnic. Şi de acolo a deprins el asceza asta deosebită. La masă venea, dar mai mult de formă, lua aşa, puţină ciorbă, dar ouă sau peşte nu mânca.

F. C. Eu am înţeles de la dânsul că avea chiar un canon primit de la Părintele său, Arsenie Praja, referitor la hrană, la alimentaţia pustnicească. Un canon pe care i l-a lăsat Părintele lui pentru toată viaţa.

Pr. I. Probabil că da.

F. C. Avea mare bucurie să slujească, nu-i aşa?

Pr. I. Oooo! Da, slujea şi atunci când nu era de rând, împreună cu ceilalţi preoţi slujitori.

F. C. Cum l-aţi cunoscut?

Pr. I. El fusese asistent medical şi făcea injecţii la cei din mănăstire, îi îngrijea pe bolnavi.

F. C. Am auzit că aţi fost odată, împreună cu Părintele Ghelasie, la Părintele Arsenie Boca pentru sfat. Ce i-a spus Părintelui Ghelasie Avva Arsenie?

Pr. I. Da, am fost. I-a zis: „Să ai grijă, bă, că tu întărâţi spiritele cu scrisul tău!”

F. C. Scria deja pe atunci Părintele?

Pr. I. Nu, dar Părintele Arsenie era văzător cu duhul.

F. C. Am înţeles că se ducea şi pe la Techirghiol, pe la cursurile de ghizi.

Pr. I. Da, acolo învăţau mai multe lucruri. Cum să prezinte istoricul mănăstirii, cum să vorbească şi să-i îndrume pe oameni şi alte lucruri. Părintele Ghelasie avea darul acesta deosebit al convingerii. Veneau la el mulţi oameni. Veneau şi securişti şi-i puneau întrebări şi Ghelasie le răspundea şi ei nu aveau ce să mai zică nimic. Cum făcea, cum nu făcea, tot în picioare cădea. Nu aveau ce să-i facă, îi dezarma. Ei încercau să-l prindă în cuvânt, dar le răspundea aşa de bine şi frumos, că-i făcea praf. Le impunea respect, şi îi cucerea. Pe unii dintre ei i-a şi convertit. Unul dintre securişti a zis odată că „dacă îl aveam pe ăsta cu propaganda la noi, eram de neînvins”. Avea o mare putere de convingere. Ştia mai mult decât pregătirea teologică.

F. C. Şi artă, şi filosofie, şi medicină...

Pr. I. Şi multe altele, în multe domenii. Veneau profesori mari, din toate colţurile ţării. Vorbea cu toţi şi-i aducea la credinţă. Au fost şi mulţi yoghini pe care i-a adus la credinţă. Da, avea un dar nemaipomenit al convingerii.

Florin Ganţă: Eu personal am fost unul dintre ei. Mă ocupam cu bioenergia şi numai citindu-i Părintelui Ghelasie cărţile, fără să-l fi cunoscut încă, m-am convins că trebuie să mă las. Ajunsesem să mă simt foarte rău, deşi din punct de vedere metabolic nu mi s-a găsit nimic. Era ceva probabil energetic.
Când am citit din cărţile Părintelui Ghelasie, era scris aşa clar totul, că m-am convins să mă las de practicile bioenergetice. Înainte de a mă desprinde definitiv, în timp ce simţeam efectiv că mă sfârşeam pe picioare, mi-a spus şi duhovnicul meu, Teofil Braşoveanu, că trebuie să fiu eu însumi curat ca să se vindece prin mine şi alţii şi nicidecum să nu încerc aceasta în starea de mizerie în care mă aflu.
Mi-a explicat că energiile tămăduitoare vin de la harul Duhului Sfânt şi nu sunt aşa, manevrabile, cum cred unii. În momentul când mi-a spus Părintele Teofil, în gura bisericii, „te laşi de bioenergii din astea”, şi după ce am răspuns „Da, Părinte!” la întrebarea Părintelui Teofil „Acum?”, mi-a trecut instantaneu starea de rău.
Era o stare morbidă, care mă apropia foarte mult de moarte, şi nimeni nu reuşea să-i dea o explicaţie. Ajunsesem că nu mai puteam să respir normal, orice efort mă apropia parcă de moarte, mă epuiza.
Au mai rămas totuşi nişte urme. Abia după mai multe Sfinte Liturghii problema mi-a trecut definitiv, încât chiar nici nu-mi mai aminteam de starea respectivă, revenisem la normal complet.
Părinte Ioanichie, Acatistele acestea făcute de părintele Ghelasie împreună cu părintele Valerian mi se par extraordinare. M-au ajutat foarte mult. Te ajută să rezolvi probleme de viaţă, să intri în starea aceea de duhovnicie, să fii un adevărat iubitor de Dumnezeu, fără să intenţionezi să fii tu cineva, fără să forţezi. Părintele Ghelasie spunea că acatistele sunt o pregătire pentru rugăciunea inimii.

Pr. I. Da, sunt folositoare. Mă bucur că aţi venit la mănăstire. Eu mă duc acum, că e târziu, dar ne vedem la slujba de noapte.

F. C. Vă mulţumim, Părinte. Ne-aţi făcut o mare bucurie. Blagosloviţi şi iertaţi.

F. G. Iertaţi-ne că v-am reţinut. Blagosloviţi.

Pr. I. Domnul şi Maica Domnului să vă binecuvânteze.



(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 11-13)

Mitropolitul Serafim Joantă: "Părintele Ghelasie de la Frăsinei. Repere iconice spre depăşirea crizei contemporane"

În scurtul cuvânt despre Părintele Ghelasie, apărut în cartea „Ghelasie Isihastul – iubitorul de Dumnezeu”, mărturiseam că nu cunosc pe nici unul din ucenicii acestui cuvios pentru „ca să pot judeca în ce măsură aceştia sunt integraţi în Biserică şi au duhul Ortodoxiei”. Acum, după ce l-am cunoscut pe fratele Florin Caragiu şi am citit cărţile publicate de dânsul în editura Platytera cu mărturii despre Părintele Ghelasie, mă bucur să pot afirma cu toată convingerea că ucenicii Părintelui aparţin cu trup şi suflet Bisericii şi au duh autentic ortodox. Mai mult, ei sunt buni teologi şi misionari, prin tâlcuirea şi popularizarea gândirii Cuviosului Ghelasie de la Frăsinei – unul din cei mai profunzi monahi români – gândire care se înscrie pe linia înnoirii teologice lansată la noi de Părintele Dumitru Stăniloae – Teologul. Dacă scrierile Părintelui Ghelasie par multora greoaie, datorită stilului şi vocabularului său foarte personal, ceea ce poate descuraja lectura lor, iată că ucenicii lui ni le fac accesibile prin „tălmăcirea” lor, pentru ca de ele să se bucure cât mai mulţi.

Cred că tocmai stilul şi vocabularul său aparte au făcut pe unii să se grăbească să-l condamne ca dezvoltând o mistică nebuloasă, netradiţională, un fel de gnosticism modern. Că nu este deloc aşa o dovedesc nu numai ucenicii săi, ci şi dezamăgirea celor care, ispitiţi de tot felul de sincretisme şi gnosticisme, la modă în zilele noastre, s-au apropiat de Părintele cu nădejdea că vor găsi în el un mentor. Rezultatul a fost că pe mulţi din aceştia, Părintele i-a câştigat pentru singura mistică sănătoasă care este aceea a Bisericii.

Am putea spune chiar că, prin stilul lor, scrierile Părintelui Ghelasie sunt ca o capcană în care se prind tocmai cei ce caută în ele esotericul, ocultul, sincretismul religios.

În fond, în scrisul său, Părintele încearcă o actualizare a tradiţiei mistice ortodoxe într-o viziune iconică prin întoarcerea de la teologia scolastică la teologia biblic-patristică. El a sesizat ca nimeni altul până acum, caracterul iconic al spiritualităţii româneşti ca o pecete inconfundabilă a Tradiţiei ortodoxe în general.

În lucrările Cuviosului Ghelasie se poate urmări o neîncetată strădanie de a concretiza şi prelungi în deschideri mistice chipul liturgic al Ortodoxiei. Ritualul de închinare personal izvorăşte din ritualul eclezial şi în asemănare cu acesta, având ca finalitate prefacerea duhovnicească.

O importantă contribuţie a Părintelui Ghelasie constă astfel în viziunea sa unitară, nefragmentată asupra vieţii creştine: astfel, părintele abordează din numeroase unghiuri legătura dintre viaţa liturgică a Bisericii şi trăirea personală, de taină. Liturghia însăşi a Bisericii este privită după asemănarea Iubirii Intratreimice dumnezeieşti.

Ca un exemplu, înţelegerea biblic-patristică a chipului omului ca şi icoană a Chipului Fiului lui Dumnezeu este concretizată de el în practica isihastă prin rugăciunea iconică, ca gest ce cuprinde omul întreg, suflet şi trup, gest de închinare după asemănarea dăruirii de Sine a Fiului către Tatăl, întru bucuria Preasfântului Duh. Viaţa se descoperă astfel ca o liturghie a prefacerii duhovniceşti.

În contextul devalorizării crescânde a tainei trupului într-o lume asaltată de „valorile de consum”, Părintele Ghelasie oferă deschideri spre regăsirea ethosului creştin, în care trupul are menirea de „altar al întrupării-împărtăşirii dumnezeieşti”.

Asceza creştină atât de puţin înţeleasă într-o lume a comodităţilor şi exploziei informaţionale care ne asaltează şi ne copleşesc, ni se descoperă tocmai în această finalitate de „refacere a condiţiei euharistice”, de „învăpăiere de dumnezeiescul dor” şi pregătire pentru împărtăşirea cea fără de osândă cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Cititorul este sensibilizat printr-o înţelegere mai profundă şi detaliată asupra unor aspecte cu care se confruntă în mod dramatic lumea de astăzi. În consideraţiile sale, Părintele Ghelasie stăruie asupra „chipului teologic” al omului, ce-şi are originea în iubirea dumnezeiască şi împlinirea în taina naşterii duhovniceşti.

Căsătoria este zugrăvită în aceeaşi modalitate iconic-liturgică ca taină a naşterii. Copiii, arată Părintele Ghelasie, poartă în ei prin moştenirea genetică memorialul – afectat de distructivităţile păcatului – al părinţilor, neamului şi întreg trupului umanităţii. Totodată, ei au menirea şi darul de la Dumnezeu spre a curăţi şi sfinţi memorialul moştenit sau dobândit, prin Sfintele Taine ale Bisericii şi rodirea personală într-o viaţă de rugăciune.

Înţelegerea de către omul de astăzi a acestui adevăr este fundamentală pentru propria sa însănătoşire şi creştere duhovnicească, pentru evitarea unor greşeli tragice ce duc la amplificarea memorialului anarhic şi distructiv. În acest sens, uciderea pruncilor zămisliţi are în acelaşi timp pentru părinţi un caracter de autodistrugere, căci copiii sunt purtători tocmai ai darului lui Dumnezeu spre mântuire.

„Trauma avortului” ce survine mai devreme sau mai târziu şi afectează viaţa celor părtaşi la această faptă, în special pe a mamei, a fost semnalată de numeroşi cercetători din domeniul medicinii, sociologiei, psihologiei şi psihiatriei. Pruncuciderea îl aruncă pe cel răspunzător într-un con de umbră, pe povârnişul unui destin tragic, marcat prin tulburări psiho-fizice din care numai harul dumnezeiesc, prin participarea la Tainele Bisericii, îl poate scoate şi reînnoi.

Pe de altă parte, se descoperă importanţa căsătoriei tocmai ca taină a naşterii ce împlineşte chipul omului. Relaţiile trupeşti în gol de naştere poartă pecetea neîmplinirii, a lipsirii de darul dumnezeiesc, de chipul naşterii ce încununează viaţa conjugală. Căsătoria este înţeleasă de Părintele Ghelasie ca „liturghisire a tainei naşterii”. A naşte şi a creşte după cuviinţă copii sfinţi este taina sfinţeniei conjugale. Această perspectivă oferă generaţiilor actuale reperele creştine spre a înţelege şi depăşi criza relaţiilor familiale, prin resacralizarea înţelegerii trupului şi reînceperea liturghisirii personale în Trupul Bisericii, spre rodirea în viaţa noastră a Tainelor dumnezeieşti.

În acest sens, este important ca părinţii să participe cât mai mult la Tainele Bisericii şi să se facă părtaşi cât mai mult în viaţa lor sfinţeniei Bisericii, nu numai pentru ei, ci şi pentru ca să nu dea copiilor şi tuturor celor pe care-i iubesc o moştenire încărcată de „memorii distructive” sau un „dar otrăvit”. Păcatele Părinţilor slăbesc fondul genetic al copiilor. Avorturile „încarcă” nu numai pe părinţi, ci adaugă şi la „zestrea-crucea” copiilor pe care i-au născut sau îi vor naşte. Astăzi, asistăm la o creştere fără precedent a bolilor pe fond genetic. Numărul de îmbolnăviri de cancer la copii este într-o îngrijorătoare creştere.

Părintele Ghelasie atrage atenţia asupra responsabilităţii omului privind propria menire, propria creştere în drumul său spre „hotarul veşniciei”. Înţelegerea sobornicească a acestei responsabilităţi ajută la ieşirea din tragedia egoismului ce-şi caută în lume o satisfacere oarbă şi individualistă şi susţine dorul după transfigurarea duhovnicească. Soluţia de oprire a derapajului vieţii este una singură: intrarea în baia curăţitoare şi rugul sfinţitor al Tainelor dumnezeieşti.

De asemeni, Chipul monahal este înfăţişat de Părintele Ghelasie lumii de astăzi, în măreţia şi importanţa lui dumnezeiască. Părintele îl descoperă pe acesta ca „taina naşterii de la hotarul veşniciei”, „taina veacului viitor”, a „refacerii şi desăvârşirii chipului de rai în icoana de împărăţie, chipul unirii euharistice şi al vederii eshatologice, al stării faţă către faţă cu Dumnezeu”.

Strădania neobosită a Părintelui Ghelasie de a da „repere iconice” omului contemporan, dezorientat de „pierderea chipului printre cele ale lumii”, grija sa iubitoare de Părinte pentru alinarea şi reîmbisericirea omului de astăzi este o pildă vie şi ziditoare pentru împlinirea menirii creştine de „aluat ce dospeşte toată frământătura” lumii.

Îmi exprim încă o dată bucuria că ucenicii Părintelui Ghelasie s-au angajat în acest demers important al cercetării şi clarificării scrierilor sale, spre folosul şi zidirea noastră, a tuturor. Cele trei volume publicate până acum: „Iconarul iubirii dumnezeieşti”, „Cuviosul Ghelasie Isihastul” şi „Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu” au stârnit un viu interes şi au pus în lumină o viaţă exemplară şi un cuget imprimat de duhul rugăciunii, plin de pătrundere spirituală şi aplecat asupra problemelor presante ale vieţii actuale. Chipul Părintelui Ghelasie se adaugă la pleiada marilor duhovnici şi mărturisitori ai Bisericii Ortodoxe, de Dumnezeu dăruiţi nouă spre „a umbla întru înnoirea Duhului”, întăriţi fiind pe „Piatra cea din capul unghiului, Hristos, Domnul nostru”.


Nürnberg, 11 aprilie 2005
La praznicul Sf. Ierarh Calinic de la Cernica

(traducerea în limba engleză poate fi găsită aici).

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 6-10)

Ştefan Trăuşan-Matu: "Răspunsurile Părintelui Ghelasie"

Din nefericire, nu am mai avut posibilitatea să-l întâlnesc personal pe Părintele Ghelasie. Am aflat de el de la Florin Caragiu, pe care l-am cunoscut de abia la scurt timp după plecaea Părintelui dintre noi… Din cărţile primite cu mare generozitate de la Florin, am descoperit un gânditor de mare profunzime şi originalitate, şi în plus, care răspunde destul de clar şi răspicat (deşi uneori în exprimări un pic ermetice) la nişte întrebări care mă frământă de ceva timp…

De mulţi ani am simţit atracţia de a studia şi proiecta automate în versiunea lor extremă, de programe de calculator, cu un număr imens de stări posibile. Am fost fascinat de complexitatea şi posibilităţile remarcabile ale programelor, care depăşesc cu mult capacităţile umane de calcul. De aici a fost doar un pas către curiozitatea de a vedea cât de departe se poate merge pe drumul construirii unei maşini, a unui robot care să se comporte ca un om, o aşa numită inteligenţă artificială (IA)...

Ceva îmi spunea însă că omul are ceva în plus, acel chip şi acea asemănare... Cred că voiam să înţeleg ce înseamnă acestea, ce lipseşte unui robot ... Îmi doream să cunosc un teolog cu care să pot discuta aceste lucruri. Am căutat şi cărţi sau scriitori creştini ortodocşi care s-au preocupat de acelaşi întrebări.

Iată că deodată, la scurt timp, am descoperit doi gânditori care au mai multe în comun: sunt din aria ortodoxiei, au avut o viaţă chinuită de suferinţe şi, cel mai important, au câteva idei similare, care, în plus, mi-au adus un început de răspuns la întrebările mele. Este vorba, de Mihail Bahtin şi de Părintele Ghelasie. Primul este un filosof, filolog şi critic literar rus, care a trăit în cea mai mare parte în prima jumătate a secolului trecut, a avut o boală cumplită (mielită), a fost persecutat în perioada comunistă, neavând drept de a scrie pentru o perioadă (scriind sub alte nume) şi care este acum foarte apreciat, poate că chiar mai mult în Statele Unite (unde a fost descoperit de circa 30-40 de ani) decât în Europa. De el am aflat întâmplător, acum câţiva ani, de la o profesoară de la Universitatea din Simferopol (Crimeea), care mi l-a recomandat în legătură cu studiile mele despre metafore. Atunci n-am dat multă importanţă, crezând că nu a fost tradus în română, însă, în contextul unui proiect de cercetare la care am participat la Philadelphia, am văzut că este citat la loc de cinste..., ceea ce m-a făcut să mă interesez de ceea ce a scris...

Cel de-al doilea gânditor este cu mult mai puţin cunoscut în străinătate, a murit de curând, a suferit şi el cumplit..., este vorba, bineînţeles, de Părintele Ghelasie. Şi cu el lucrurile s-au întâmplat oarecum similar: Imediat după revoluţie am cumpărat o carte a lui, care mi s-a părut că are multe de spus. Este vorba de „Isihasm, Dialog în absolut”. Poate că atunci nu eram pregătit pentru a trece de limbajul lui, greu de urmărit, din această carte..., aşa că am răsfoit-o şi am pus-o alături de multele cărţi pe care mi-am propus să le citesc cândva. Mi-am adus aminte de ea atunci cînd Florin Caragiu mi-a zis de el şi mi-a dat câteva cărţi despre el...

Să trecem însă la ceea ce zic eu că-i leagă mai profund pe cei doi decât întâmplările vieţii... La amândoi am găsit idei oarecum asemănătoare referitoare la problema limbajului, care a fost şi unul din subiectele predilecte ale filosofiei secolului al XX-lea. Eu am ajuns la această problemă pe drumul pe care l-am parcurs de mai mulţi ani prin inteligenţa artificială. Alături de conştiinţă, intuiţie şi creaţie, limbajul este o trăsătură definitorie a naturii umane, şi, totodată, toate sunt obstacole către obţinerea unui surogat de natură umană prin tehnologie.

Structuralismul, una din paradigmele predominante în secolul trecut, nu numai în lingvistică ci şi în multe alte domenii, a susţinut posibilitatea descrierii limbajului prin structuri fixe. De aceea probabil, Saussure, iniţiatorul structuralismului, refuza să considere limba vorbită, ca fiind în permanentă schimbare, în favoarea limbii scrise, cu caracter stabil. Pe de altă parte, tot el afirma caracterul pur arbitrar al cuvintelor, văzute ca semne, ca o formă arbitrară. Concepţia structuralistă se încadrează în direcţia (neo)pozitivistă care încerca să reducă totul la descrieri independente de subiectivitatea umană şi, mai ales, de o influenţă religioasă. Metafizica şi religia sunt considerate de pozitivişti ca etape în istoria omenirii către idealul în care totul este bazat pe ştiinţă, ca model având matematica şi fizica.

Un pasaj din Părintele Ghelasie care m-a făcut să fac o asociere cu reacţia mea de respingere a unor idei structuraliste este cel în care el spune: „DUMNEZEU nu Creează Structuri, ci direct FORMELE- ÎNTREGURILE (care au de la sine părţile-structurile)”. (Ghelasie Gh, Chipul Omului, Colecţia Isihasm, 2003, p.7)

Ideea unui întreg apare apare şi la alţi filosofi, adepţi ai holismului. Un exemplu drag mie este Constantin Noica, care, în „Scrisori despre logica lui Hermes”, face o distincţie între „logica lui Ares”, care disecă, împarte, şi „logica lui Hermes”, care păstrează permanent întregul... De fapt, structuralismul este astăzi contrazis de mulţi gânditori, unii dintre ei grupaţi în curentele poststructuralist şi postmodernist.

Părintele Ghelasie nu este însă doar un simplu holist sau un gestaltist. El analizează formele create şi remarcă faptul că ele nu sunt manifestări, umbre ale Divinului, ci Creaţia este „VORBIREA Lui DUMNEZEU… Revelaţia Biblică este TAINA DIALOGULUI” (ibidem, p.9)

Rolul central al limbajului, al dialogului, îl pune pe Părinte alături de Mihail Bahtin, creatorul dialogismului şi totodată considerat un postmodernist înainte de Derrida. Pe de altă parte, sunt mai multe voci care consideră că ideile lui Bahtin exprimă concepţii teologice creştin-ortodoxe deosebit de profunde, fiind chiar scrise cărţi pe această temă. De exemplu, el spune: „unde începe conştiinţa, acolo începe şi dialogul” (Bahtin, M., Problemele poeticii lui Dostoievski, Ed. Univers, 1970, p. 41).

Inteligenţa artificială poate fi văzută ca un apogeu al pozitivismului. Ea este un domeniu în care se încearcă să se construiască programe de calculator care să imite omul prin reprezentări simbolice şi raţionamente formale efectuate asupra acestora. Unul din principalele ei scopuri a fost dintotdeauna scrierea de programe de calculator care să înţeleagă limbajul vorbit de oameni. Limbajul este văzut ca un sistem de semne, descriptibil formal, în logica matematică. Semantica, înţelesul cuvintelor şi textelor, caută pentru fiecare cuvânt sau propoziţie corespondente în lumea fizică sau mentală. Scopul oricărui program de înţelegere a textelor este de a reduce orice propoziţie la descrieri într-un limbaj ideal, de „reprezentare a înţelesului“. Putem spune că limbajul în inteligenţa artificială este văzut ca o modalitate de descriere a înţelesurilor, a raţionamentelor.

Eşecul parţial al inteligenţei artificiale în privinţa prelucrării limbajului este justificat, după părerea mea, de gânditori ca Bahtin sau Derrida, care afirmă că nu este nimic în afara textului. Care, adaug eu, nu este altceva decât o materializare a limbajului, a unor FORME-ÎNTREGURI (cum spune Părintele). În aceeaşi linie se poate considera, cred eu, şi afirmaţia: că „noi eronat considerăm 'Limbajul' ca 'vehicul' al Gândirii, căci, în fond, Gândirea este 'vehiculul' Limbajului în Sine Fiinţial” (Ghelasie, Gh., Dialog în Absolut, Editura Axis Mundi, 1992, p. 134).

Mai mult, la fel ca Bahtin, Părintele Ghelasie pune dialogul la loc central; „Mistica pur Creştină este 'Dialog' Dumnezeu şi Creaţie, nu 'monolog panteist' de 'absorbire' într-o Fiinţă singulară Absolută. … Limbajul este 'Esenţă Dialogală', pe când Gândirea este 'esenţă monologală'” ….. Limbaj înseamnă 'Convorbire'. … Convorbirea nu este 'fărîmiţarea în părţi de Sine', ce face Limbajul net deosebit de Gândire ce este 'părţi-niveluri de sine'” (ibidem, p. 129).

Tot în călătoria mea în lumea inteligenţei artificiale, acum câţiva ani mi-am pus întrebarea dacă se poate vorbi de o psihologie a roboţilor. Răspunsul care l-am găsit după mai multe întrebări este că, poate, principalul element care îl deosebeşte pe om de un robot este conştiinţa. De exemplu, deşi există încercări de a realiza roboţi cu conştiinţă, rezultatele sunt cu totul inexistente (una din aceste încercări este desfăşurată la laboratorul de robotică de la M.I.T. – Massachussets Institute of Technology, unde există un proiect care îşi propune să creeze roboţi cu inteligenţă încorporată, ca precusoare a conştiinţei şi, interesant, există în acel colectiv şi un teolog care îşi pune întrebări referitoare la rolul preocupărilor de natură religioasă în acest context).

Părintele Ghelasie mi-a rezervat şi aici o surpriză, răspunzându-mi neaşteptat la întrebările mele, mai mult, el legând conştiinţa de limbaj: „conştiinţa în Sine este Limbaj, nu Gândire” (ibidem, p.127) sau „esenţa Conştiinţei este Limbajul, nu Gândirea” (ibidem, p.128) sau: „Cât LIMBAJ are Omul atâta are şi CONŞTIINŢĂ şi apoi o anumită capacitate de Raţiune şi Memorial.” (idem, Chipul Omului, p. 12)

Mai mult, el se referă clar chiar la roboţi: „Se face mare paradă de „limbajul Minţii”, până la 'limbajul mecanic-robotic' (al maşinăriilor şi aparatelor), dar trebuie deosebit net şi clar Adevăratul LIMBAJ al CHIPULUI de Om, de 'reflectările' de LIMBAJ (Raţiunile, senzorii, memoriile mecanice)” (ibidem, p.13).

Este foarte interesant în concepţia Părintelui Ghelasie că pune limbajul (ca Limbaj, cu literă mare), înaintea Gândirii. Aceasta este o inversare a raportului din inteligenţa artificială, în care limbajul era redus la gândire, se încerca trecerea de la limbaj, ca o secvenţă de semne lingvistice, la o reprezentare a înţelesului, a gândirii.

Părintele dă chiar şi o explicaţie: „doar Limbajul are acces la Fiinţă, pe când Gândirea este doar în 'afara Fiinţei' …Gândirea 'trebuie' să devină 'Limbaj', altfel simte că-i lipseşte 'împlinirea'. Gândirea fără 'concretizarea' Limbajului rămâne o 'imaginaţie' în 'gol'” (idem, Dialog în Absolut, pp.130-131)

Aceste rânduri ne fac să ne clarificăm diferenţa între om şi un robot: Este vorba de accesul la Fiinţă, care este una din capacităţile umane, care nu e clar cum poate fi simulată pe un calculator. Pentru a fi însă corect, vreau să evidenţiez că nu trebuie să blamăm preocupările de a construi maşini care să facă cât mai mult din ceea ce facem noi. Această preocupare nu este decât o manifestare a necesităţii noastre definitorii de a crea... Ce trebuie să avem grijă este să nu cădem în păcatul de a ne considera capabili de a fi ca Dumnezeu... (v. Fac. 3, 5) Dacă ne propunem doar să creem instrumente, ustensile, prelungitoare ale minţii noastre, nu cred că facem decât ceva util, care ne poate ajuta, de exemplu, să beneficiem de posibilitatea de a avea acces, prin web şi programe de genul Google, care beneficiază de pe urma cercetărilor de inteligenţă artificială, la tot ce se gândeşte, de a comunica, de a forma comunităţi virtuale pe tot globul.

Prof. Dr. Ştefan Trăuşan-Matu
Facultatea de Autonatică şi Calculatoare
Universitatea „Politehnica” Bucureşti

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 202-208)

Î.P.S. Teofan, cuvânt de îndemn către Monahul Valerian de la M-rea Frăsinei

"Vă îndemn din toată inima să scrutaţi cât mai adânc în viaţa şi scrisul Părintelui Ghelasie. A fost un mare călugăr şi este bine ca adâncimea sa duhovnicească să fie cunoscută, iar elementele din scrisul său care au creat, uneori, nedumerire să fie clarificate în duhul neştirbirii cu nimic a dreptei credinţe".

(cuvânt de îndemn dintr-o scrisoare publicată în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, 2004, p. 5 )

Gabriela Moldoveanu:"Întâlnirea duhovnicească cu Părintele Ghelasie"

„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea
se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 9).


Lectura primelor cărţi despre isihasm ale Părintelui Ghelasie a fost pentru mine nu una de înţelegere, fiindcă nu pot spune că l-am înţeles conceptual, dar am aflat într-însele o sfinţenie chemătoare la adâncuri în mine însămi, pe care nu le bănuiam. Eram de cinci ani fiica duhovnicească a Părintelui Galeriu, după ani mulţi de yoga, şi reuşisem, cu înalta călăuzire în duh ioaneic a Părintelui, să ies din sistemul de gândire al Orientului păgân şi să înlocuiesc mantra cu Rugăciunea lui Iisus. Citeam asiduu scrierile filocalice şi traduceam „Puterea numelui” a P.S. Kallistos Ware.
Lectura cărţilor Părintelui Ghelasie a devenit o întâlnire cu Părintele însuşi în asemenea măsură încât pot spune că, fără a-i vedea chipul cu ochiul trupesc, l-am cunoscut personal. Cine a avut parte să trăiască o asemenea sfântă bucurie ştie ce vreau să spun.
Mai bine de un an duhul meu s-a adăpat din cel al tainicului scriitor isihast, ascuns în inaccesibila mănăstire Frăsinei.
Acum, după treisprezece ani, văd acel timp ca o etapă pregătitoare pentru întâlnirea cu Părintele Teofil Braşoveanu, cel ce avea să dea o nouă viaţă sufletului meu, încă o mare metanoia, şi neîncetatul Aliluia al duhului său. Să nu se creadă că aş considera rugăciunea unuia mai mare decât a celuilalt. Departe de mine o asemenea evaluare. Suntem o turmă şi un Păstor, dar întreaga turmă este compusă din turme mai mici, fiecare cu păstorul ei; turmele nu sunt îngrădite, dimpotrivă, ele se întrepătrund, recunoscându-şi rudenia întru acelaşi Trup şi Sânge.
Revenind la cărţi, cum Dumnezeu ne îndeplineşte dorinţele cele bune, mi-a îndeplinit şi mie dorinţa ca Părintele Ghelasie să încredinţeze editurii Christiana un volum de Medicină Isihastă conceput împreună cu înduhovnicitul dr. neonatolog Aurel Popescu din Timişoara. Din păcate, demersul editorial a fost blocat de colegii mei, intrigaţi ca mulţi alţii de neconformismele lexicale şi ortografice ale Părintelui Ghelasie, dar demersul acesta mi-a prilejuit o nesperată corespondenţă cu Părintele şi d-l doctor, care nu s-a întrerupt, deşi Părintele e acum între Biruitori, iar ceilalţi doi, îngreunaţi cu de-ale lutului, nu-şi mai scriu.
Scrierile Părintelui Ghelasie Gheorghe au puţini cititori şi mulţi contestatari. Îl contestă cei ce n-au trecut de prima pagină. Necitind, nu au argumente de ordin dogmatic sau mistic. Ei devin dintr-o dată ce n-au intenţionat nicicând, şi anume grămătici, apărători ai dreptului limbii române de a rămâne supusă Îndreptarului ortografic.
Părintele Ghelasie, lovindu-se de greutăţile exprimării inexprimabilului, a încercat o adecvare a limbii actuale la această, în fapt, imposibilă funcţie. Pe scurt, a folosit unele cuvinte de legătură altfel decât în vorbirea curentă, seculară, a alcătuit unele cuvinte compuse, a folosit majuscula la verbele care denumesc acţiuni sacre: a Iubi, a Sfinţi, a Binecuvânta etc.; în sfârşit, a folosit unele neologisme neobişnuite în textele bisericeşti.
În ce mă priveşte, consider salutară folosirea majusculelor în cazul unor verbe. Şi Sandu Tudor a avut această îndrăzneală, şi el a nesocotit gramatica scolastică pentru exprimarea unui înţeles duhovnicesc. Părintele Ghelasie n-a avut, ce-i drept, abilitatea literară a lui Sandu Tudor, şi unele dintre inovaţiile sale ne par, într-adevăr, incongruenţe.
Cine îl contestă însă fără a-l fi citit invocând aceste probabile nereuşite caută pretexte pentru propria-i lipsă de acces la conţinut datorită mândriei. Sfinţii filocalici vor fi scris ei, cu toţii, artistic şi academic? Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu şi pentru câteva fragmente abia lizibile rămase de la ei. Poate aşa va fi şi cu învăţăturile Părintelui Ghelasie. Poate! Deocamdată, putem afirma din proprie experienţă, că întâlnirea cu Părintele Ghelasie, fie şi numai în cărţile sale (nu prin, ci în!) produce o mutaţie duhovnicească spre centrul fiinţei tale: gândeşti altfel, te rogi altfel, mănânci altfel, suferi altfel, iubeşti altfel.
Intenţia şi lucrarea Prea Cuvioşiei sale de a face ca rugăciunea isihastă să coboare „de la munte la şes”, de la călugări la mireni, a avut rezultatul invers: i-a făcut pe mireni să trăiască dorul Venirea cea de-a Doua a Domnului, adică i-a Călugărit.

Reproduc în continuare câteva fragmente din scrisorile Părintelui Ghelasie:

„(…) Referitor la Scrisoarea anterioară, m-a impresionat viaţa D-voastră intensă şi adâncă… Este un Dar Divin, că aţi putut ieşi la „Suprafaţă” fără să vă „pierdeţi”...
Să nu vă sperie nici boala... este un „hop” ce trebuie trecut, spre încă o realegere în Bine.
Mă gândeam să vă indic Sacroterapia Isihastă... dar apoi am înţeles că la Dumneavoastră deja este o Sacroterapie de alt ordin...
Mulţi dintre sfinţi erau bolnavi nu pentru greşelile lor, sau din cauza unei mâncări greşite... ci din motive sfinte...
Se pare că şi D-voastră trebuie să treceţi printr-un Destin Mesianic de a Purta o Cruce a Învierii şi a biruinţei (deşi pare suferinţă).
Aveţi grijă totuşi cu o Alimentaţie Sănătoasă…
Feriţi-vă de dulciuri (chiar şi de miere), de ouă, de prăjeli; folosiţi lactate naturale şi puţine... V-aş indica Făina de Cartofi nefierţi (vedeţi reţeta la sfârşitul materialului din Medicina Creştină trimisă...).
La boala D-voastră (sindrom Parkinson, n.r.), uleiul trebuie scos cu desăvârşire… folosiţi nuci, alune de pădure, seminţe de floarea soarelui, de dovleac, râşnite… Uleiul rafinat cât ar fi de natural este foarte exploziv pentru anumite boli… Şi cel de măsline este interzis, ca şi untul şi smântâna…
Nu vă faceţi probleme că vă subnutriţi… cu o mâncare naturală veţi câştiga mai mult, chiar dacă veţi părea mai Slabă…
Pâinea necoaptă Pustnicească este de o valoare inegalabilă… Nu ştiu în ce măsură o folosiţi… hrăneşte direct Sistemul nervos…
Nu aş vrea să mă credeţi „dogmatic şi fixist”… vă spun din experienţă nişte remedii ce vă pot folosi.
Bineînţeles partea direct Religioasă, cred că nu vă lipseşte!
Mai ales Sf. Împărtăşanie!…
Aveţi astfel Credinţă neclintită, aşa cum zice şi Sf. Pavel: „când sunt mai slab, atunci sunt mai tare”... atunci Harul Domnului va fi cu D-voastră!
Maica Domnului să vă ocrotească şi să vă ajute să faceţi încă mult Bine şi altora!
Şi noi aici vă vom Pomeni la Sfintele Slujbe ca Domnul să-şi reverse în plus Pronia Sa peste D-voastră.
Domnul să vă Binecuvinteze!

Cel mai mic
Ierom. Ghelasie Gh.
M-rea Frăsinei, Martie. 10. 1997 ”

„Vă trimit Ulei de la Sf. Maslu de astăzi, Joia Mare, cu şapte preoţi.
Să vă aducă Alinare şi tămăduirea neputinţelor Sufleteşti şi trupeşti.
Prea Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos să vă aducă Lumina cea Adevărată.
Maica Domnului să vă Ocrotească!

Cel mai mic
Ierom. Ghelasie Gh.
M-rea Frăsinei
1997 – Aprilie 24“

„Hristos a Înviat!

Am primit Scrisoarea D-voastră şi mă bucur că doriţi cu tot dinadinsul să faceţi „ceva” pentru publicarea cărţii cu Medicina Creştină.
Nu atât pentru mine, m-aş bucura pentru Domnul Doctor Aurel Popescu... Dânsul doreşte o publicare la o editură de „prestigiu”... şi a considerat că editura Christiana ar fi aceasta...
Eu şi domnul Doctor nu căutăm câştig material, ci unul Duhovnicesc...
(...) Prea Bunul Dumnezeu să vă ajute şi să vă Întărească să mai puteţi „Lucra spre Slava Sa”.
Maica Domnului să vă Ocrotească!

Cel mai mic
Ierom Ghelasie Gh.
M-rea Frăsinei
1997 V”


După ce Părintele Ghelasie a aflat cât sunt de bolnavă, m-am simţit învăluită în căldura rugăciunii sale şi într-o întăritoare mângâiere care m-a ajutat mult să continui munca mea editorială.

Nu mi-am dorit să-l văd pe Părintele Ghelasie. Sunt relaţii despre care ştii sigur că nu sunt întâmplătoare, nici efemere. Aici nu putem face mai mult decât să punem început; dacă temeiul este în Hristos, e binecuvântat şi se va plini. Dar iată că Dumnezeu a îngăduit editurii Platytera şi revistei „Lumea Credinţei” din august 2004 să ne arate chipul Părintelui Ghelasie. Privindu-l, mă simt îngrozitor, aşa cum m-am simţit în ziua de 22 august 1992, la Peştera Ialomicioarei, dinaintea Părintelui Teofil. Nu pot să nu mă întreb cum m-am spovedit şi cum m-am împărtăşit eu de atâtea ori de mă simt încă în faţa acestor adevăraţi Preacuvioşi atât de mizerabilă.
Chipul Părintelui Ghelasie cel de pe cartea intitulată „Iconarul Iubirii Dumnezeieşti”, alături de cel purtând Sf. Potir, îmi pare tot ce poate fi mai ilustrativ pentru răspunsul primit de Sf. Apostol Pavel când Îi cere Mântuitorului să ia ghimpele care-i chinuia trupul: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 9).
Chip al fecioriei, al smereniei, al durerii, al jertfei, al interiorizării, al iubirii. Pavilioanele auriculare par a fi crescut în exerciţiul ascultării monahale şi al auzirii, al pătrunderii tainelor dumnezeieşti.


(articol apărut în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 105-109)