Apariţie editorială: "Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni" (II), alcătuit de părintele Valerian şi maica Iustina (Platytera & Cartea Ortodoxă, 2011)

Vezi situl librăriei Sophia.

O prezentare la primul volum se poate accesa aici.

Sfinţii Atoatăortodoxia

Un prieten din pustia munţilor mi-a făcut într-o zi o mare bucurie: am primit de la el în plic Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni, vol. I, septembrie-februarie, carte pe format academic, scoasă la Editura Platytera - Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010. Autorii semnează smerit pe spatele paginii de titlu: ediţie îngrijită de Părintele Valerian, Maica Iustina. În descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale găsim informaţii ceva mai complete privindu-i pe autori: Monahul Valerian Dragoş şi rasofora Iustina. Nu din duh de contrazicere vom spune că ediţia, cu adevăr este îngrijită de aceştia doi, dar ei sunt autori, nu doar îngrijitori, pentru că au creat în minte un concept, un proiect care nu exista, voind să adune într-o lucrare pe toţi sfinţii Ortodoxiei, apoi au cercetat documente timp de 15 ani, au rânduit materialul şi l-au redactat sub forma sinaxarului, folosind criteriul cronologic de ordonare, oferind creştinilor din România cel mai cuprinzător dicţionar de sfinţi de până acum. Acest volum acoperă prima jumătate a anului bisericesc, fiind anunţat deja şi cel de-al doilea volum care se află în procesul de editare. Cartea este binecuvântată de PS Galaction, episcopul Alexandriei şi Teleormanului, autor şi al unui cald cuvânt de întâmpinare, sub un generic definitoriu pentru această lucrare de duh: „Pe toţi Sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm". Citind aceste cuvinte, gândul ne duce la ideea că Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni constituie un uriaş pomelnic, adică o foarte cuprinzătoare rugăciune. Ne-a confirmat întru totul acest gând „declaraţia" pe proprie răspundere a autorilor, inserată în postfaţa cu titlul „Cuvânt pentru lucrarea de faţă", din care reţinem că scopul lor a fost de la început înmulţirea pomenirii, cinstirii şi dragostei faţă de aceşti sfinţi: „Ne-am încredinţat, când am purces la elaborarea acestui Sinaxar, Dreptei noastre Credinţe, atâta câtă o avem, nădejdii în ajutorul Domnului şi al Sfinţilor pe care îi doream pomeniţi şi cinstiţi după cuviinţă şi, mai ales, pe dragostea ce le-o purtăm, prea puţină şi prea săracă".
Adevărat, se vede că lucrarea este rodul dragostei faţă de sfinţii ortodocşi de pe toate laturile pământului, dragostea faţă de Biserica Biruitoare, aflată în comuniune cu noi, inclusiv prin acest pomelnic desfăşurat pe cuprinsul a peste 300 de pagini de sinaxar. Dacă nu ar fi fost adăpată continuu cu dragoste, munca de ocnaş, grea şi de lungă durată, nu ar fi rodit un lucru atât de preţios. Despre iubirea faţă de Dumnezeu „vorbeşte" şi poemul ieromonahului Ghelasie Gheorghe, aşezat la deschiderea cărţii şi pe care îl reproducem şi noi: „Părinte, Eu/ Fiul Tău absolut,/ Eu, Chipul Tău/ De Cuvânt,/ Iată îţi aduc un Dar:/ O Carte/ În care cânt/în limba de Creaţie/ Iubirea Mea/ Ce se cuvine/ Ţie Închinată./ O Carte/ Cât o lume/ De Cer şi de pământ/ Ce se Deschide/ Din peceţi de taină/ Doar pe altarul/Pământesc./ Taină de Icoană,/ Chipul lui Dumnezeu/ Întrupat în/ Chipul Creat". E o bucurie să constaţi că primele 24 de pagini ale Sinaxarului sfinţilor de pretutindeni reproduc policrom icoane de sfinţi, câte unul sau doi pentru fiecare zi din calendarul celor şase luni acoperite de această lucrare. Apoi să te minunezi parcurgând mii şi mii de nume de sfinţi acoperind locuri din Irlanda până în Siria, din Italia până în Alaska, pentru fiecare zi, aşezaţi întâi cei din Minei (şi aceştia mai mulţi decât avem în calendarul nostru de perete), urmaţi de sfinţi găsiţi în alte surse. De altfel, autorii îşi ascund într-un fel efortul spunând: „S-a pornit căutarea de la calendarul pe scurt al fiecărei zile, alcătuit de BOR, s-au adăugat Sfinţii zilei din Mineele editate de IBMOBOR. La acestea s-a adăugat Sinaxarul alcătuit de vrednicul de pomenire Arhim. Ioanichie Bălan". În realitate, ei au cercetat zeci de surse greceşti, siriene, franţuzeşti, ruseşti, englezeşti, georgiene, româneşti, vechi şi noi, realizând o sinteză, o lucrare integratoare, i-am zice pan-ortodoxă, de prezentare a sfinţeniei ca model pentru lumea de azi. O lucrare de mare valoare documentară şi duhovnicească.

Lector

(Text apărut în Revista „Credinţa ortodoxă”, nr.11 (165), Noiembrie 2010, p. 6)

Reportaj la Mânăstirea Pătrunsa (Universul Credinţei, TVR 1) (II)

(emisiune difuzată Duminică, 13 Martie 2011)

Reportaj la mânăstirea Pătrunsa (TVR1)

Ionuţ Trandafirescu: "Bucuria întâlnirii cu monahul Valerian (Dragoş Pâslaru)"

Pe părintele Valerian îl cunosc de mic copil (de fapt aşa îi şi place să îmi spună, spre bucuria mea) fiind unul dintre părinţii ce mi-au marcat tinereţile prin atitudine şi dedicare. Cu ani în urmă, vreo nouă, l-am zărit în cancelaria Mănăstirii Frăsinei. Tot în acea perioadă l-am cunoscut şi pe părintele său duhovnic, Avva Ghelasie, căruia părintele Valerian îi era ucenic de chilie. Eram surprins de bucurie; parcă găsisem un părinte din cărțile pe care le citeam pe nerăsuflate. Mi se spunea că este talentatul actor Dragos Pîslaru. De necrezut pentru mine… Însă, de atunci, treceam pragul cancelariei de la Frăsinei tot mai regulat și bucuria de a fi în preajma părintelui era din ce în ce mai mare. Îmi spunea multe, având convingerea că acele cuvinte, cândva, vor prinde contur în inima mea, nebăgând în seamă tinereţile mele (sau probabil tocmai asta îl făcea să insiste). Era practic un motiv în plus să ajung, ori de câte ori puteam, în Frăsinei, pe bună dreptare Athosul românesc… Întâlnirea cu părintele Valarian, chiar şi pentru câteva momente, era însăşi o bucurie. Până la un moment dat, când, schimbându-i-se ascultarea, l-am văzut tot mai rar. Însă a venit şi alt moment când nu l-am mai zărit deloc. Abia atunci am îndrăznit să întreb unde-ar fi părintele. Şi mi s-a răspuns, spre surprinderea şi bucuria mea, că părintele a plecat cu binecuvântare în altă obşte... mai la pustie. Nu puteam să mă întristez căci “noul loc” îmi este foarte cunoscut. Şi nu pot să uit nici reîntâlnirea, de data aceasta chiar în Biserică, când în noaptea Învierii, prin bezna din Biserică, mi-a şoptit: „Cât ai mai crescut, tată!”. Am îndrăznit atunci să îl întreb retoric ce a mai făcut şi mi-a răspuns discret, suav: „Ce să fac?! Am venit şi eu aici, mai la pustie...”

Sursa: Blogul lui Ionuţ Trandafirescu

Mariana Borloveanu: "Marele rol al monahului Valerian: pustnicia" (text preluat din cotidianul "Lumina")

Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie:

Marele rol al monahului Valerian: pustnicia

Bucuria întâlnirii cu monahul Valerian a fost ca un vis frumos, din care îmi doream să păstrez clipa, spre a v-o dărui tuturor.

M-am trezit dintr-odată într-o gură de Rai, cu un miros de smirnă şi brad împrospătat de frageda zăpadă, care şterge toate relele lumii şi îţi arată cât de înălţătoare este Calea spre Dumnezeu. O veşnicie a Tainei, a Căinţei, a Împăcării, a Rugăciunii, aşa cum spune monahul Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!"

Acolo, în creierul munţilor, într-o chilie modestă, fără curent electric, departe de lume, monahul se roagă la lumina zilei sau la lumina lumânărilor, desăvârşindu-şi rugăciunea la Sfânta Liturghie, în zilele de sărbătoare. Respectând voinţa sa de pustnic, n-am să vă redau întocmai dialogul pe care l-am avut, dar am să vă conturez o lume a purităţii, a înţelepciunii trăite la rang de smerenie, în care Dumnezeu ne mângâie pe toţi, picurând lumină din candela dragostei creştine.

Un drum ce mi-a părut o veşnicie

De ani de zile îmi tot imaginam cum va fi întâlnirea cu monahul Valerian şi dacă aceasta va fi, având în vedere faptul că până acum câţiva ani a trăit într-o mănăstire cu rânduială athonită?! Vestea mult-aşteptatei întâlniri am primit-o la ivirea zorilor, în vremea Acatistului, când un frate a venit şi mi-a spus că acolo, în munţi, urma să-l întâlnesc pe omul care se roagă neîncetat pentru noi şi pentru păcatele noastre. Era zăpadă, ceaţă şi frig, dimineaţă de iarnă, capricioasă. Am plecat pe întuneric şi nici prin minte nu-mi trecea că voi vedea un răsărit de soare cum n-am mai văzut niciodată. Drumul, în schimb, devenea din ce în ce mai periculos, pentru că sub zăpadă mai erau porţiuni cu gheaţă, pe care nu le puteam intui. Păşeam cu stângăcie, iar prăpastia de lângă poteca îngustă îmi dădea fiori. Dar mă rugam şi mergeam mai departe. Am avut norocul să am o călăuză care cunoştea foarte bine muntele şi care mi-a fost de mare ajutor. Multe lucruri interesante am aflat de la părintele Cosma, dar mai ales am început să văd cu alţi ochi vieţuirea în pustie şi nevoinţele pe care le trăiesc cei care aleg acest mod de viaţă. M-a impresionat, de asemenea, modul în care cunoştea fiecare rădăcină, fiecare lăstar, şi-am înţeles atunci că asta este hrana pustnicilor, că nu putem avea hrană duhovnicească atâta vreme cât nu ne putem îndepărta de hrana trupească.

Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştri o tradiţie sacră

Nu este lesne să te-avânţi pe poteci aproape neumblate. Unii urcă uşor, altora li se pare greu şi renunţă. Renunţarea însă înseamnă recunoaşterea faptului că diavolul şi ispita au izbândit asupra dorinţei de a atinge fie şi cea dintâi treaptă a nevoinţei şi a permanentei rugăciuni. Rugăciunea tainică de la ultima troiţă a drumului ne-a întărit, iar cărările au început să se unească, la un moment dat rămânând una singură, mai blândă şi domolind panta de până acum. Era ca şi cum începea un alt drum, parcă mai singuratic, mai departe de lume... nu mai rămânea decât ca în hăţişul acela să strălucească un ochi de urs. Doamne fereşte! Pe-ntreg traseul n-am întâlnit decât trei oameni, doi tăietori de lemne şi un pustnic, pe care tare mă tem că l-am tulburat din rugăciune. Te cuprinde un mare sentiment de vinovăţie în faţa acestei monumentale linişti, dar mai ales în faţa călugărilor care zi şi noapte se roagă pentru iertarea păcatelor proprii, dar şi pentru iertarea nenumăratelor noastre păcate. Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştrii acestor locuri o tradiţie sacră. Marea de lumină care se deschidea acum în faţa ochilor mi-a dat senzaţia că am ajuns într-o gură de rai. Un aer proaspăt cu miros de fag şi brad aducea cu sine toată limpezimea de pe tâmpla ninsă a muntelui. În sfârşit trăiam certitudinea că aici sălăşluieşte pacea dumnezeiască, după care noi toţi alergăm.

Întâlnirea cu pustnicul Valerian

După ce ne-am închinat la icoane şi am dat slavă lui Dumnezeu că am reuşit să ajungem cu bine, înfruntând capriciile nebănuite ale muntelui, am rămas cu privirea în zare, în limpezimea albastră care se cernea cu mărinimie peste clipa pomădată de fragedă zăpadă. În decorul acesta mirific şi sacru în acelaşi timp, în zarea care părea că nu se mai termină, pe poteca ce despărţea muntele de cer, aici a apărut monahul Valerian. Ştia că îl căutăm. Cu toate astea, a rămas în lumea lui, s-a oprit în faţa troiţei şi a făcut trei metanii, închinându-se şi ridicându-şi privirea către Puterile Cereşti, aşa cum face întotdeauna când trece prin locul acela. Când pustnicul Valerian s-a oprit lângă noi, parcă un fulger mi-a secerat toate vorbele şi tot ceea ce am putut să mai fac a fost încercarea de a-i săruta mâna şi de a primi o binecuvântare. Cu un zâmbet coborât parcă din lumina Psalmilor, monahul şi-a invocat nevrednicia şi sfiala de a face asta, găsind de cuviinţă că este mult mai înţelept ca el să sărute mâna părintelui cu care venisem la marea întâlnire. De-atâta amar de vreme îmi doream să cunosc lumea pustniciei şi trăirile care îi dau putere şi stăruinţă pustnicului în neîncetata rugăciune, încât la întâlnirea cu monahul Valerian am rămas cu ochii goi, ca ai statuilor, care privesc o imensitate a clipei, maiestuos îngemănată în eternitate.

"Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!"

A început să vorbească despre Dumnezeu, Maica Domnului şi Puterile Cereşti, iar vocea lui cobora parcă din limpezimea lacrimilor cu care noi toţi ar trebui să ne plângem păcatele cele multe şi grele. Chiar aşa mi-a mărturisit ava Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!" Nimeni nu poate şti cât de înălţătoare trăiri îţi poate aduce puterea rugăciunii trăite în singurătatea chiliei din creierul munţilor. Era vădit tulburat monahul şi asta m-a făcut să-mi plec privirea, simţindu-mă vinovată pentru faptul că i-am întrerupt meditaţia şi dialogul cu cele sfinte. Am simţit că mi-e ruşine de mine şi îmi plângea sufletul pentru tulburarea cea fără de voie, pe care, din păcate, o pricinuisem. Ceea ce m-a uimit cel mai mult au fost simplitatea şi profunzimea cu care monahul Valerian - care cândva a fost actorul Dragoş Pâslaru - a găsit calea spre mântuire. Fiecare clipă a fost o trăire, fiecare cuvânt a fost o lecţie de smerenie, iar Credinţa, Nădejdea şi Dragostea s-au încununat într-o viaţă ce vine din lumina Rugăciunii.

"Să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici!"

Îmi căutam stingherită cuvintele şi-n clipele acelea găseam doar frânturi de fraze de care nici măcar nu mai făceam efortul de a mă agăţa. Uitasem de reportofon, de aparatele foto, de toată artileria jurnalistică pe care o aveam asupra-mi (în nevrednicia mea, venisem cu gândul unui fabulos interviu) şi nu conteneam să trăiesc bucuria de a-i sorbi cuminţenia vorbei şi dulceaţa smereniei, pe care se sfia să o recunoască. Pustnicul mi-a spus: "Soră Mariana, să nu vă pară rău că nu vă spun ceea ce aţi fi vrut... şi să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici, să ne rugăm împreună!" Privind înspre el, mi-am ascuns cu greu o lacrimă, amintindu-mi o întâmplare din Pateric, în care Sfântul Arsenie a refuzat să primească o patriciană romană care venise la el şi n-a făcut-o pentru că nu-şi iubea semenii, pentru că tot el spune: "Ştie Dumnezeu cât de mult vă iubesc, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu!"

Taina Rugăciunii se desluşeşte tot prin Taină

În faţa acestui rugător, stăpânit de o desăvârşită iubire faţă de aproapele şi a dragostei pe care o emană fiecare din vorbele sale, simt cum din candela Cerului picură o pace adâncă, învăluită într-o lumină necunoscută mie până acum, o lumină a bucuriei lăuntrice care nu se lasă umbrită de grijile şi necazurile acestei trecătoare lumi în care cu toţii trăim. Dumnezeu m-a învrednicit să fiu adesea în preajma marilor noştri duhovnici, a multor trăitori desăvârşiţi, dar întâlnirea cu pustnicul Valerian a fost cea mai dură şi în acelaşi timp desăvârşită în desluşirea multor semne de-ntrebare. Şi asta pentru că suişurile şi coborâşurile care l-au împovărat cu cele lumeşti i-au dat tăria şi profunzimea de a căuta şi de a găsi, în acelaşi timp, cele mai limpezi căi către iertare, către smerenie, către drumul spre mântuire. Întâlnirea cu acest monah din pustiul înzăpezit al munţilor mi-a dat convingerea că nu se cade să forţez urcuşul spre esenţa trăirii în pustie, că taina rugăciunii nu poate fi forţată prin raţiuni ale trăitorilor din lume. Şi-atunci cel mai înţelept lucru care îmi vine în minte este o rugăciune pe care ava Ghelasie, isihastul, chipul iubirii dumnezeieşti, ne-a lăsat-o: "Iartă-mă, Doamne, Părinte a toate! Îmbrăcat în Chipul Fiului Tău, vin şi eu, făptura Ta şi stau cu închinare în făptura Ta, într-o fericită oprire de taină, în care aş dori să stau o veşnicie. Fac Altarul de taină al Fiului Tău şi transfigurat, prefăcut şi eu în chipul de fiu de Creaţie, iată-mă primit în faţa Ta, unde nu poate sta nimeni decât în chipul Fiului Tău, peste care se odihneşte Duhul Preasfânt. Rugăciunea mea de făptură este Altar, Chip de Fiu şi ritual de a sta la hotarul iubirii de Fiu, că iubirea este Rugăciunea."

"Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot"

Mă doare când aud confraţi de-ai mei vorbind despre călugărul Dragoş Pâslaru. Greşit. Acela a fost actorul Dragoş Pâslaru! Acest fabulos actor a lăsat în urmă roluri mari, despre care s-a vorbit şi se va vorbi întotdeauna şi odată cu ele a lăsat un nume de mirean, cu care a strălucit în teatru şi film. Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie. Fratele din faţa mea a lăsat în urmă toate marile roluri, toate aplauzele unei incontestabile glorii, pentru că a găsit calea spre monahism, calea care l-a dus la loc de rugăciune şi înălţare a spiritului. Acesta este de fapt marele lui rol: Pustnicul Valerian. Astăzi este fascinat de calea mântuirii, a rugăciunii din pustiu, de Taina Iubirii Dumnezeieşti şi se uită cu îngăduinţă la nişte bieţi oameni care îi tulbură liniştea. Întâlnirea cu pustnicul Valerian este cea mai elocventă lecţie de smerenie pe care am primit-o vreodată. Când a plecat din lume spre a-L găsi pe Dumnezeu, a avut un mod personal de a-şi lua rămas-bun de la toate cele lumeşti: "Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot". În schimbul acestei desăvârşite iertări, Dumnezeu a rânduit ca monahul Valerian să-şi afle Calea, călăuzit de părintele Ghelasie, despre care ne spune: "Cel mai mare Dar duhovnicesc pe care ţi-l făcea ava Ghelasie era Iubirea. Iubirea pentru Dumnezeu-Sfânta Treime, pentru Maica Domnului şi pentru toţi Sfinţii Lui. Iubirea pentru aproapele tău pe care să-l percepi ca pe cel mai bun decât tine, iubirea pentru cei aflaţi în nevoinţe, Iubirea pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu."

La plecare i-am spus: "Dumnezeu să vă-ntărească!", şi mare mi-a fost bucuria când mi-a mărturisit că de asta are cea mai mare nevoie. Să mă ierţi, frate Valerian, pentru că am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea şi să te rogi pentru mântuire şi pentru o lume mai bună!

Reportaj realizat de Mariana Borloveanu.

Sursa: Cotidianul Lumina, Reportaj, Miercuri, 26 Ianuarie 2011.

Acatistul ÎMPĂCĂRII şi IERTĂRII celor învrăjbiţi

Tropar

DOAMNE IISUSE DUMNEZEULE, Cela ce ai Creat Lumea cu IUBIREA Ta, Pecetluind în noi Viaţa cea fără de moarte, pe care noi o am stricat; dar cu RUGĂCIUNILE Prea Curatei MAICII Tale şi ale Sfinţilor, nădăjduim în MILOSTIVIREA Ta, să se Mântuiască Sufletele noastre.

Condac 1

Vaiet şi amar este plânsul lui Cain care şi-a omorât pe Fratele său şi păcatul cel blestemat şi pe noi ucigaşi încearcă să ne facă: DOAMNE DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, să nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Icos 1

Pentru ce să urăsc pe Fratele (Sora) meu, pentru ce să-l duşmănesc, chiar dacă îmi stă împotrivă? Este blestemul uciderii lui Cain, ne pândeşte să ne înghită şi pe noi.

DOAMNE, izbăveşte-mă de grozavul păcat al uciderii;
DOAMNE, să mă înfricoşeze blestemul lui Cain;
DOAMNE, să aud Vaietul plânsului morţii;
DOAMNE, să mă opresc şi să iert pe Fratele meu;
DOAMNE, chiar dacă mi-a greşit, să-l iert;
DOAMNE, dacă eu i-am greşit, să mă ierte;
DOAMNE, DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, să nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Condac 2

Păcatul ne-a rupt „Firea Bună” Creată de Tine, DOAMNE, şi aşa în noi este mereu războiul morţii şi cu acesta de la naştere ne luptăm, în cântarea de ALILUIA!

Icos 2

DOAMNE, otravă groaznică este mânia asupra Fratelui meu şi venin ucigător este supărarea ce în mine fierbe şi în trup şi în Suflet:

DOAMNE, ajută-mă să ies din războiul mâniei;
DOAMNE, potoleşte-mi focul supărării;
DOAMNE, fă să-mi văd mai întâi greşeala mea;
DOAMNE, fă să-mi văd slăbiciunea mea;
DOAMNE, dă-mi TĂRIA să iau totul asupra mea;
DOAMNE, ridică-mă iarăşi la CHIPUL de Rai;
DOAMNE, DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, să nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Condac 3

O negură diavolească vrea să-mi întunece Mintea, să-mi ia Voinţa cea Bună, şi ca în plasa unui păianjen nevăzut cu otrava duşmăniei mă las muşcat, uitând de: ALILUIA!

Icos 3

DOAMNE, Tu ai Creat lumea cu CHIPUL PĂCII şi al VIEŢII Nemuritoare, dar îngerii căzuţi şi Omul chipul uciderii au adăugat:

DOAMNE, redă-mi DUHUL DUMNEZEIESC al PĂCII;
DOAMNE, să nu pierd LUMINA VIEŢII;
DOAMNE, ridică-mă din prăpastia morţii;
DOAMNE, să tremur de frica uciderii;
DOAMNE, să-mi fie aceasta îndreptarea mea;
DOAMNE, scoate-mă din nebunia ce m-a cuprins;
DOAMNE, DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, să nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Condac 4

S-a îndrăcit Cain când a gândit şi a înfăptuit omorârea Fratelui său Abel, şi a înnebunit, de ziua şi noaptea îl muncea amarnicul păcat, lipsit de: ALILUIA!

Icos 4

O, groaznică nebunie a vrăjmăşiei, mâniei, supărării şi răzbunării asupra Fratelui (Sorei) meu, că duce la uciderea ce strică CHIPUL VIEŢII:

DOAMNE, să mă îngrozească nebunia uciderii;
DOAMNE, izbăveşte-mă de această nebunie demonică;
DOAMNE, ajută-mă să-mi potolesc supărarea;
DOAMNE, răceşte focul răutăţii din mine;
DOAMNE, Vreau să alung din mine orice vrăjmăşie;
DOAMNE, încerc să făgăduiesc înfăptuirea acestora;
DOAMNE, DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, să nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Condac 5

DOAMNE IISUSE, care ai IERTAT pe toţi cei ce te-au răstignit, ajută-mă şi pe mine să Iert pe Fratele meu, ca iarăşi să pot Cânta: ALILUIA!

Icos 5

PREASFINTE DUHULE SFINTE, care arzi şi curăţeşti toate răutăţile Făpturilor, ai MILĂ şi de mine, să nu rămân în stricăciunea mea ce mă bântuie:

DOAMNE IISUSE, cu Ajutorul Tău Voi birui;
DOAMNE IISUSE, mi-e ruşine de slabiciunea mea;
DOAMNE IISUSE, nu mă las însă de ea;
DOAMNE PREASFINTE DUHULE, ai MILĂ de mine;
DOAMNE PREASFINTE DUHULE, nu mai vreau să te batjocoresc;
DOAMNE PREASFINTE DUHULE, scoate-mă la Limanul Vieţii;
DOAMNE, DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, să nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Condac 6

PĂRINTE DUMNEZEULE, IUBIREA absolută, cum să mă mai numesc eu Fiul Tău cel Creat, dacă pierd tocmai CHIPUL IUBIRII? Mă întorc la Tine, PĂRINTE, ca Fiul cel desfrânat, în Cântarea de: ALILUIA!

Icos 6

DOAMNE, dacă n-aş avea „răutatea” în mine, nici Fratele meu nici eu nu ne-am fi învrăjbit, dar eu sunt cu adevărat începătura cea groaznică a răului:

DOAMNE, plâng răutatea din mine;
DOAMNE, Cer IERTARE pentru păcatul meu;
DOAMNE, recunosc că eu sunt prilejul vrajbei;
DOAMNE, recunosc viclenia din mine;
DOAMNE, Ştiu că eu trebuie să fac începutul IERTĂRII;
DOAMNE, Ştiu că de la mine trebuie să pornească împăcarea;
DOAMNE, DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, să nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Condac 7

Îngerii căzuţi din Cer n-au putut strica şi ucide Lumea până nu au „însămânţat păcatul" în Omul Adam, şi iată, DOAMNE, înfricoşătoarea moarte şi ucidere prin Om s-a făcut, fără Cântarea de: ALILUIA!

Icos 7

DOAMNE IISUSE, prin ÎNTRUPAREA Ta pe Pământ moartea ai biruit şi pe Adam l-ai IERTAT şi noi, toţi Oamenii, prin CHIPUL Tău putem birui boldul uciderii şi al morţii:

DOAMNE, mă recunosc stăpânit de ucidere;
DOAMNE, mă recunosc un aducător de moarte;
DOAMNE, păcatul lui Cain vrea să încolţească în mine;
DOAMNE, nu mă lăsa să cad în groaznica prăpastie;
DOAMNE, nu vreau să mă fac lăcaş demonilor;
DOAMNE, Vreau să Opresc orice nălucire diavolească;
DOAMNE, DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, să nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Condac 8

Eu trebuie să fac mai întâi „Iertarea"; eu trebuie mai întâi să prefac învrăjbirea din mine iarăşi în IUBIRE; în mine trebuie să recâştig CHIPUL VIEŢII Nemuritoare, în Cântarea de: ALILUIA!

Icos 8

Chiar dacă Fratele meu aparent rămâne în Supărarea sa, eu trebuie şi mai mult să scot din mine orice duşmănie şi să primesc ca pe o vrednică pedeapsă certarea lui:

DOAMNE, Luminează-mi Mintea;
DOAMNE, deşteaptă-mi Cugetul înţelegerii;
DOAMNE, îmi recunosc răutatea din mine;
DOAMNE, Vreau să Cer IERTARE tuturor;
DOAMNE, eu să fiu cel mai mic;
DOAMNE, eu să mă consider cel mai de jos;
DOAMNE, DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, să nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Condac 9

Unde eşti tu, „dreptate” a morţii şi uciderii? Unde eşti tu, „dreptate” ce poate îngădui distrugerea Vieţii şi a Păcii? Unde eşti tu, „dreptate” ieşită din păcatul fără Cântarea de: ALILUIA!

Icos 9

Doar Singurul DUMNEZEU Cel fără de păcat poate „JUDECA”, dar JUDECATA Sa este IUBIREA şi DREPTATEA Sa este MILA şi IERTAREA:

DOAMNE, ştiu că nu am nici o dreptate;
DOAMNE, ştiu că răutatea mea nu are nici un temei;
DOAMNE, îmi recunosc vicleşugul;
DOAMNE, supărarea mea este iubirea de Sine;
DOAMNE, mânia mea este dorinţa de stăpânire;
DOAMNE, răzbunarea mea este ruşinea mea;
DOAMNE, DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, să nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Condac 10

Oricât rău mi-ar face Fratele meu, eu nu trebuie să-i răspund tot cu răutate, ci să „Opresc” uciderea sa cu ÎNCHINAREA Iertării mele, în Cântarea de: ALILUIA!

Icos 10

IUBIREA şi IERTAREA trec peste orice „dreptate” şi aşa răul se „opreşte” şi nebunia uciderii se risipeşte şi LUMINA Cea de TAINĂ dă VIAŢĂ:

DOAMNE, ce fericire este ieşirea din răutate;
DOAMNE, ce Bucurie aduce IERTAREA;
DOAMNE, este o adevărată Naştere din nou;
DOAMNE, este o adevărată Baie Sfântă;
DOAMNE, este o Curăţire de DUH DUMNEZEIESC;
DOAMNE, este O ÎNVIERE după Răstignirea morţii;
DOAMNE, DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, să nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Condac 11

Groaznica furtună a supărării, mâniei şi răutăţii împotriva Fratelui meu mai întâi în mine se porneşte şi fulgere şi trăsnete de furie îmi rup Mintea şi Inima mea, ce nu mai pot Cânta: ALILUIA!

Icos 11

DOAMNE IISUSE şi DUHULE PREASFINTE, nu vă scârbiţi de slăbiciunea mea, că, iată-mă, eu cel căzut mă ridic cu hotărâre dârză sa mă „plec cu IERTARE” Fratelui meu şi să „primesc de Voie” certarea sa:

DOAMNE, ce groaznică furtună este supărarea mâniei;
DOAMNE, ce trăsnete cutremurătoare sunt duşmăniile;
DOAMNE, Vreau să opresc orice răutate;
DOAMNE, făgăduiesc să ies din căderea mea;
DOAMNE, nu mai vreau să batjocoresc CHIPUL IUBIRII;
DOAMNE, ajută-mă cu TĂRIA Ta;
DOAMNE, DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, sa nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Condac 12

Furia supărării învrăjbirii o fac furie împotriva răutăţii mele şi asa cu ÎNCHINARE mă plec IERTĂRII, strigând din răsputeri în mine: DOAMNE, nu vreau să fiu ucigaşul Fratelui meu, ci să Cânt: ALILUIA!

Icos 12

Toti Sfinţii din Cer şi de pe Pământ, vă rog din adâncul Fiinţei mele, ajutaţi-mă să ies din întunericul păcatului morţii. Sfântul meu Înger Păzitor, Sfântul meu Patron, nu mă lăsaţi pradă pieirii amarnice:

DOAMNE, alergăm la Ocrotirea MAICII Tale;
DOAMNE, alergăm la mijlocirea Sfinţilor Tăi;
DOAMNE, nu Te scârbi de slăbiciunile noastre;
DOAMNE, mai Îngăduie-ne şi nu ne pedepsi;
DOAMNE, peste păcatul nostru, tot mai încercăm îndreptarea;
DOAMNE, Credem în MILOSTIVIREA ta, peste toate;
DOAMNE, DUMNEZEULE, izbăveşte-mă, să nu fiu şi eu ca şi Cain, un ucigaş al Fratelui meu!

Condac 13

O, PREA SFÂNTĂ TREIME, DUMNEZEUL VIEŢII Nemuritoare, PĂRINTELE IUBIRII necuprinse, FIULE, DRAGOSTEA cea peste orice „dreptate”, şi DUHULE PREA SFINTE, MILA Cea neîmpuţinată, dăruieşte-ne BINECUVÂNTAREA Cea DUMNEZEIASCĂ a IERTĂRII şi Împăcării, ca ieşiţi din prăpastia morţii să Cântăm: ALILUIA!

(de 3 ori)

Se repetă Icosul 1, Condac 1.














Alcătuit cu osteneala Ierom. Ghelasie Gheorghe şi a Fratelui Vasile Dragoş Pâslaru (actualmente Valerian Monahul, n.n.), Sfânta Mănăstire Frăsinei, 2001.

Versiunea în limba germană se poate accesa aici.

Semnal editorial: "Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni. Vol. 1: septembrie-februarie" (alcătuire de părintele Valerian şi maica Iustina)

Vezi site-ul librăriei Sophia.




























Părintele Valerian (Dragoş Pâslaru), ucenic de chilie al Avei Ghelasie

Romulus Narita, Scrisoare către Monahul Valerian (Dragoş) Pâslaru

D-lui Monah Valerian Dragoş,


Nu mă pricep la scris, dar încerc să scriu câteva rânduri, relatând cât se poate mai exact, anii, lunile şi zilele, în amintirea celui ce a fost şi este în eternitate… Părintele POPESCU GHELASIE. Îmi cer scuze de la început de greşelile de ortografie şi frazele compuse. Dumneavoastră alegeţi numai ce trebuie şi ce consideraţi din ceea ce vă scriu.
Mă numesc Romulus, actualmente cu domiciliul în Alba Iulia str. Apulum, nr. 7, Bl. Ac 24, apt. 4, jud. Alba.
L-am (cunoscut) pe părintele Popescu Gheorghe între anii 1967-1970, fiind angajaţi amândoi la acelaşi spital – Spitalul Unificat Abrud, unde lucrasem ca asistent medical la Secţia de boli contagioase, iar tânărul Popescu Gheorghe lucra ca asistent medical la laboratorul spitalului.
Tânărul Gheorghiţă era cu totul aparte, era un bun profesionist, foarte amabil cu toată lumea, foarte inteligent şi tot odată foarte isteţ. Locuia pe o vale numită Bâdea, cam 600 m distanţă de spital sau poate chiar mai mult, la o femeie cu numele Maria. Se spunea că a fost călugăriţă. Locuia într-o cămăruţă sărăcăcioasă, dar foarte curată, avea o candelă aprinsă tot timpul şi icoane cu Maica Domnului şi cu Domnul Iisus, care-i împodobeau locuinţa. Avea multe cărţi cu rugăciuni. În vizitele pe care i le făceam (mergeam de multe ori de la serviciu împreună) acasă, mă servea cu ardei copţi, ciorbă de urzici, sau ceva fructe. Postea tot timpul. De multe ori îl întrebam cum poate să postească tot timpul, la care îmi zicea că este foarte simplu pentru el. „Ce ştii tu, păcătosule?”
Ţin să menţionez că m-am împrietenit cu el din prima zi când l-am cunoscut. Eram un tânăr mai retras, îmbrăcat simplu, orfan (tata decedat în timpul războiului). Poate şi de aceea a acceptat prietenia mea.
Cu toate că tânărul Popescu era de o corectitudine ireproşabilă, organele de partid, probabil, şi securitatea au început să-i facă şicane, întrebându-l de ce posteşte, de ce nu se căsătoreşte, trimiţând tot felul de tinere la el în laborator pentru a-l corupe sau a-l acosta pe stradă. I s-a propus să se mute de la acea femeie, oferindu-i-se o locuinţă în oraş, dar a refuzat toate aceste oferte şi a rămas în continuare la acea femeie, care era şi infirmieră la spital.
Pe atunci, directorul spitalului era un conferenţiar venit din Cluj pe numele Borza Zena, un mare chirurg (fără partid). Auzind de cele ce i se întâmplă tânărului Popescu, a interzis tuturor organelor să-i mai facă vreun rău şi aşa a fost lăsat în pace o perioadă de timp. Dar mereu îmi spunea că este urmărit.
În concluzie vreau să spun că tânărul Popescu era iubit şi stimat de toţi medicii şi aproape de întreg personalul spitalului. În continuare vreau să arăt că m-am ataşat foarte mult de el, orice probleme aveam chiar şi intime i le spuneam lui, la care ştia să mă îndrume sau să-mi dea un sfat înţelept, şi am început să-l iubesc ca pe un frate.
În zilele libere mă lua cu el, pe ascuns, să nu ne ştie nimeni şi plecam 2-3 zile la Sfânta Mănăstire de la Râmeţ. Acolo l-am cunoscut şi pe părintele Arsenie. Menţionez că tot timpul cât stăteam la Sfânta Mănăstire nu îl mai vedeam pe tânărul Popescu, ci doar în ziua când trebuia să ne întoarcem la spital. Acolo mi-a mărturisit că de mic copil visul lui este să ajungă călugăr.
De atunci viaţa mea s-a schimbat, m-am căsătorit cu o femeie credincioasă, am început să fac numai progrese de la un an la altul. Am lucrat împreună cu soţia în străinătate, unde am câştigat foarte bine, mi-am construit casă, maşină etc. Tot ce am cerut de la Dumnezeu am primit, sau chiar mai mult. Tânărul Popescu mi-a zis că nu mă uită şi mă pomeneşte în rugăciunile lui.
O perioadă de timp nu am mai ştiut de el, eu am plecat în străinătate, iar el a plecat de la Spitalul din Abrud.
La venirea mea în ţară într-un concediu, m-am spovedit şi împărtăşit la Catedrala din Alba Iulia, la Părintele Romică actualmente Î.P.S. Serafim, care mi-a spus că îl cunoaşte bine pe părintele Popescu şi este la Sfânta Mănăstire Frăsinei. I-am mulţumit din inimă părintelui şi am plecat la Sf. Mănăstire Frăsinei unde l-am găsit pe ieromonahul Ghelasie Gheorghe. Mărturisesc că părintele Romică mi-a vorbit cu mult drag de Părintele Popescu. Era pe timpul comunismului şi ştiam că sunt urmărit la tot pasul, mai ales că lucram şi în străinătate.
În urmă cu 3 ani, mi s-a făcut o plagă la urechea dreaptă, am făcut o biopsie la care a reieşit că este cancer. Am fost la Spitalul Militar din Bucureşti, unde mi s-a zis că trebuie să mi se facă ablaţia urechii, adică să-mi taie o parte din ureche. Nu m-am lăsat şi am plecat la Constanţa. Gândul meu era să ajung cât mai repede la părintele Ghelasie, să-i povestesc ce am păţit. Şi cu acest gând am ajuns la Spitalul Militar din Constanţa, unde am dat peste un medic extraordinar, pe nume Dr. Novicin Daniel – dermatolog. Acesta mi-a extirpat cu laser partea bolnavă, adică foarte puţin din ureche, după care am plecat la Sf. Mănăstire Frăsinei, la Părintele Ghelasie. Era coadă la uşa dânsului şi a trebuit să aştept cam 15-20 minute. Am bătut la uşă, la care mi-a zis să intru, după care mi-a zis următoarele: Am ştiut că eşti tu. M-am spovedit şi i-am spus şi de boala mea, la care mi-a spus să stau liniştit, că nu m-a uitat, mi-a dat binecuvântarea. Vreau să arăt aicea că m-am vindecat complet, şi am rămas cu urechea netăiată.
Prin urmare, vreau să spun că orice problemă a vieţii am avut, am alergat la Părintele Ghelasie, poate şi de două-trei ori pe an. La întâlnirea cu el eram un alt om, adică mă simţeam uşurat, simţeam nevoia să-l ating şi ştiam că îmi va merge foarte bine.
Ultima binecuvântare a Sfântului Părinte Ghelasie Gheorghe a fost la începutul lunii aprilie 2003.
Pentru mine şi familia mea a fost un adevărat sfânt – un om al lui Dumnezeu şi va rămâne veşnic Sfântul Ghelasie de la Sfânta Mănăstire Frăsinei, la mormântul căruia mă voi închina şi ruga de câte ori voi merge la Sfânta Mănăstire.
Mărturisesc că tot timpul cât am scris aceste rânduri am fost cu lacrimă în ochi, de aceea îmi cer scuze de greşelile făcute.

Romulus Narita,
20 decembrie 2003

(text apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii Dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 185-187).

Despre monahul Valerian, ucenicul de chilie al Pr. Ghelasie: "De ce s-a călugărit unul dintre cei mai valoroşi actori români" (Rom. Lib.,7.04.10)

Transformare. De la bâtele minerilor la pacea din mânăstire

Unul dintre cei mai importanţi actori pe care i-au avut scena şi filmul românesc a schimbat la începutul anilor ‘90 costumele fastuoase de la teatru pe umila haină monahală. Numele său pe când se afla în lume era Dragoş Pâslaru. Astăzi este părintele Valerian.

Dragoş Pâslaru trăieşte de ani de zile retras, în post şi rugăciune, într-un schit de pe Muntele Căpăţânii (varianta românească a Muntelui Golgota) de pe lângă Mânăstirea Frăsinei, care ţine de Arhiepiscopia Râmnicului. Mânăstirea Frăsinei, Athosul din România, este cunoscută drept cea mai strictă. Viaţa monahală se desfăşoară după regulile stricte de la Muntele Athos. În mânăstire nu au voie să intre femei şi nu se găteşte niciodată mâncare cu carne. Sfântul Calinic de la Cernica, întemeietorul mânăstirii, a aşezat la aproximativ 2 kilometri de mânăstire o piatră de legământ pe care sunt gravate cu litere chirilice atât binecuvântări, pentru femeile care vor păstra acest legământ, cât şi blesteme, pentru cele ce vor încălca hotărârea sfântului. „Acest sfânt lăcaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vie asupra lor, precum sărăcia, gârbăvia şi tot felul de pedepse, şi iarăşi, cele ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor fericitul bine. Calinic, episcopul Râmnicului Noului Severin, 17 ian. 1867".

Legământul Sfântului Calinic se respectă până în zilele noastre cu maximă stricteţe. În zonă circulă tot soiul de legende legate de nenorocirile care s-au abătut asupra celor care au încălcat porunca sfântului. Cea mai cunoscută este povestea unei tinerei păstoriţe care, pe când îşi păştea oile, din greşeală, a trecut hotarul mânăstirii şi s-a îmbolnăvit de epilepsie. Povestea are totuşi un final fericit, pentru că Sfântul Calinic i-a ascultat rugăciunile şi a tămăduit-o.

Unul dintre cei mai virulenţi intelectuali anticomunişti

În acest loc şi-a găsit „vocaţia" Dragoş Pâslaru. Povestea transformării sale spirituale este pe cât de spectaculoasă, pe atât de dramatică. Actorul era în 1990 unul dintre cei mai virulenţi intelectuali anticomunişti. A fost una dintre vocile cele mai sonore ale Pieţei Universităţii, participând la mitingul-maraton de acolo şi la toate conferinţele şi adunările Alianţei Civice. Singura televiziune care exista la vremea aceea, TVR, numită retoric „televiziunea română liberă", era, de fapt, vocea puterii. Dragoş Pâslaru, ca, de altfel, toate personalităţile care participau pe atunci la mitingurile din Piaţa Universităţii, era în mod sistematic demonizat la televizor. Profitând de lipsa de informare a telespectatorilor, s-a spus că actorul Dragoş Pâslaru este legionar, arătându-se chiar fotografii cu el în uniforma Gărzii de Fier. Numai că imaginile cu pricina erau din filmul „Drumeţ în calea lupilor", în care actorul îl interpretase pe Horia Sima. Printr-o diversiune de tip stalinist, omul Dragoş Pâslaru a fost „lipit" de personajul pe care îl jucase.

Băgat în comă de mineri

Veniţi pe 13 iunie 1990 la Bucureşti pentru a „planta panseluţe" în Piaţa Universităţii, minerii l-au recunoscut pe Dragoş Pâslaru şi l-au bătut cu bestialitate. Actorul a fost dus în comă la spital, aflându-se vreme de câteva zile între viaţă şi moarte. La puţină vreme după se s-a refăcut, el a decis să părăsească lumea şi să îmbrace haina monahală. La Mânăstirea Frăsinei a devenit ucenicul unuia dintre cei mai „dăruiţi" duhovnici pe care i-a avut Biserica noastră, părintele Ghelasie. Printre „ascultările" pe care le-a avut (sarcina pe care o primeşte un călugăr se numeşte în limbaj mânăstiresc „ascultare", aceasta fiind, alături de sărăcie şi castitate, unul dintre voturile monahale) s-au numărat cele de îngrijitor de vite, de ajutor la bu-că-tărie şi apoi una mai intelectuală, de şef al cancelariei mânăstirii. Chemat să depună mărturie în dosarul mineriadelor, monahul a refuzat să îi incrimineze pe cei care l-au maltratat, spunând că a iertat tot.

Roluri premonitorii: Alioşa Karamazov şi Culi Ursache

Având o figură de o stranietate neobişnuită, el putea acoperi partituri de mare profunzime, reuşindu-i foarte bine şi personajele negative şi cele pozitive. Pe scena Teatrului Nottara, el a jucat într-o serie de spectacole, colaborând foarte bine, printre alţii, cu regizorul Dan Micu. În direcţia de scenă a acestuia el a interpretat Orlando în „Cum vă place" şi mai ales Alioşa Karamazov în „Karamazovii", rol ce-i prevestea parcă viitoarea cale monahală. Un alt personaj al său care îşi găseşte pacea sufletească ca pustnic, în creierii munţilor, a fost Culi Ursache din filmul „Ochi de urs", în regia lui Stere Gulea. Alte roluri importante în film au fost cel al tânărului singuratic din „Secvenţe" de Alexandru Tatos şi Horia Sima în „Drumeţ în calea lupilor", regia Constantin Vaeni.

Referindu-se la rolul Alioşa Karamazov, actorul Dragoş Pâslaru scria în 1982 în numărul 3 al revistei Teatru: "Tăcerea, veşnica tăcere a lui Alioşa semnifică uimitoarea lui capacitate de a înţelege şi, în aceeaşi clipă, de a ierta orice fărădelege. Neputinţa lui Alioşa de a interveni în desfăşurarea evenimentelor nu vine din nepricepere ci, dimpotrivă, dintr-o prea adâncă cunoaştere a oamenilor, de unde reacţia care conduce la replica lui fundamentală: «Părinte, mi-e frică!» Când am descoperit acest lucru, rolul era pe jumătate rezolvat."


Gabriela LUPU


Sursa.

Din cuvintele Monahului Valerian despre Ava Ghelasie

Motto: „Minunat este DUMNEZEU întru Sfinţii Lui, DUMNEZEUL lui Israel”.


Despre minunata mutare la cele veşnice a vrednicului de pomenire Ava Ghelasie Gheorghe, Ieromonahul de la Sfânta Mănăstire Frăsinei – Vâlcea – ind. 11 cuptor în 2 zile, orele 13, 21-22, la pomenirea Aşezării Veşmântului Născătoarei de DUMNEZEU în Vlaherne şi a Sf. Voieved Ştefan cel Mare.
Cum m-a făcut Ava Ghelasie să nu mai pot trăi fără de DUMNEZEU şi toţi Sfinţii Lui.

Sunt unul dintre cei care au trăit pe lângă Ava Ghelasie zi de zi. Nu pot spune că sunt ucenicul lui. De altfel, Ava Ghelasie şi spunea că el nu are ucenici. Era atât de smerit, încât nu se socotea a fi îndreptăţit să spună că are ucenici. Şi apoi câţi dintre cei care s-au împărtăşit din Harul său dat de bunul DUMNEZEU, au îndrăznit să-i urmeze întocmai Drumul Trăirii întru HRISTOS? Asceza Avei Ghelasie a fost aceea a Sfinţilor Părinţi egipteni, atoniţi, ruşi sau români. A fost aspra asceză a Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul pe care îl iubea şi îl chema în Rugăciunile sale neîncetat. Ava Ghelasie nu are decât f. f. puţini urmaşi în ale Ascezei sale. Nu există Asceză fără de Închinare. Fără de Rugăciune şi fără de Trăire în, cu şi pentru SFÂNTA TREIME. Nu te poţi socoti Avă fără o răstignire adevărată. Fără Sacrificiu desăvârşit în şi pentru HRISTOS. Ava are foarte puţini ucenici, dar are o mulţime de neputincioşi pe care îi duce în braţe spre Mântuire. Toate Darurile lui HRISTOS şi ale SFÂNTULUI DUH pe care le-a primit şi le-a înmulţit au fost folosite pentru acest lucru. Pentru a-i ajuta, tămădui şi înduhovnici pe cât mai mulţi. Cel mai mare Dar duhovnicesc pe care ţi-l făcea Ava Ghelasie era Iubirea. Iubirea pentru DUMNEZEU – SFÂNTA TREIME, pentru Maica Domnului şi pentru toţi Sfinţii Lui. Iubirea pentru aproapele tău pe care să-l percepi ca pe cel mai bun decât tine, Iubirea pentru cei aflaţi în nevoinţe şi neputinţe, Iubirea pentru întreaga creaţie a lui DUMNEZEU. Ava Ghelasie este Prinţul Iubirii Dumnezeieşti şi cunosc foarte puţini Sfinţi care să fi fost Stăpâniţi atât de cuprinzător de Iubirea faţă de aproapele cum a fost Stăpânit Ava Ghelasie. Deşi toţi Sfinţii sunt alimentaţi de Iubirea lui HRISTOS, luminaţi şi învredniciţi de această Iubire. Nu poţi fi Sfânt dacă nu laşi această Iubire să te stăpânească. Cea care între virtuţile omeneşti este prima. Iubirea pentru care DUMNEZEU a îngăduit Fiului Său Unic, Domnul nostru IISUS HRISTOS, să se răstignească. Să pătimească pentru Creaţia Sa. Să o re-aşeze în Locul său de cinste, la Rai. Cu trup! Cu acest trup otrăvit de crimele prea multe ale omenirii, de păcatele noastre ce au întunecat şi sufletul şi mintea omului, de catastrofala modalitate de hrănire. Cu toate acestea s-a luptat Ava Ghelasie, pentru noi, la Porunca lui HRISTOS. Ne-a primit lângă el, ne-a curăţit de cele rele cu Puterea lui DUMNEZEU, ne-a fixat în Sfânta Biserică a Neamului, şi s-a arătat pre sine atât cât am putut pricepe fiecare dintre noi. Unii mai mult, alţii mai puţin. Nu a impus nimic, nu a obligat pe nimeni la nimic. Ne-am trezit urmându-l după puteri, deşi pe toţi ne duce în braţele lui, după Poruncile şi cu Puterea lui DUMNEZEU. Ceea ce ne-a unit pe toţi a fost Simplitatea lui şi Iubirea faţă de toţi.

„- Tăticule, să nu urăşti pe nimeni şi să nu omori nimic, că toate sunt ale lui DUMNEZEU. Tu să te laşi omorât, dacă va fi nevoie, dar tu să nu ucizi nimic.
-Nici puricii, Ava? Nici ploşniţele?
-Dar ce, pe ăstea le-ai făcut tu, deşteptule?”

Nu pot gândi, scrie sau vorbi de Ava fără să plâng. Plecând, prea devreme, pentru mine, dar când bine a hotărât Domnul, Ava a lăsat un gol imens. Acesta este golul păcatelor mele. Plecând, a luat cu el „ceva” din mine. Acest „ceva” este taina mea şi a celui ce mi-a fost Povăţuitor. A mult controversatului Ieromonah Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, Prinţul Iubirii Dumnezeieşti.
Sunt obligat de Credinţa mea în HRISTOS, obligat ca de obicei în deplină libertate, să depun în faţa Sfintei noastre Biserici ceea ce ştiu despre mutarea lui la Domnul. Aşa să îmi ajute Bunul DUMNEZEU.
În urmă cu patru ani, în primăvara anului 2000, aveam ascultare, slavă Ţie, Doamne, la Biserica de la Hotar (acolo unde, prin blestemul Sf. Ier. Calinic, este oprită tentaţia). Într-una din nopţi am avut un vis. Acesta: mă aflam exact în chilia în care stăteam când am auzit zgomot mare, ca de sirenele maşinii salvării. M-am ridicat şi am privit pe oberlicht. Drumul spre Biserică, în realitate, coboară spre sat, pierzându-se printre copacii pădurii. În vis, el era ca un drum prin deşert, fără copaci, fără nimic de jur-împrejur, venind de la orizont. Pe drum era o maşinărie ca a Salvării, doar că f. f. lucioasă, albă şi cu nenumărate lumini. Nu ştiu cum am înţeles imediat că veneau după Ava Ghelasie. La acea dată nu ştiam absolut nimic despre boala lui Ava. El stătea încă sus, la stupi, în Butoi, nu se mutase în Chilia din Cetate. Venea la Biserică, era foarte activ, părea de neclintit (relaţiile dintre noi, la acea dată).
M-am postat în mijlocul drumului în faţa maşinii, fiind hotărât să o opresc. Ceea ce s-a şi întâmplat. Am ocolit-o, încercând să văd vreo persoană, dar maşinăria părea condusă de o mână nevăzută. Atunci am început să mă rog de „acea” putere nevăzută să-l mai lase pe Ava, să nu îl ia aşa devreme. Am folosit chiar argumentul că nu m-a învăţat încă nimic, cum să îl ia?! M-am rugat pentru un răgaz de trei ani. Şi fără să aud nici o voce, am înţeles că rugăciunea mea a fost primită şi răgazul acesta este: trei ani. Repet, „visul” a avut loc în anul 2000. Nu cred în vise! De altfel nici nu am stăruit asupra lui, deşi mi-a rămas bine implantat în memorie după ce m-am trezit. Apoi a trecut perioada de timp a ascultării şi am urcat sus, la mănăstire. Atunci am aflat că Ava se mutase în chilie şi se dărâmau „cocioabele” lui Ghelasie. Pentru unii, pentru foarte mulţi, „cocioabele” acelea au însemnat locul din care au plecat spre mântuire. Nu suntem legaţi însă de cele trecătoare şi nici nu este bine să ne lăsăm cercetaţi de melancolii.
Ava Ghelasie s-a mutat în Chilia din stânga clopotniţei, între Filaret Monahul şi Fratele Gheorghe. Curând Fratele Gheorghe, un mare nevoitor şi trăitor în HRISTOS, în urma nevoinţelor se muta la Domnul, pe Care Îl rugăm să îl odihnească, pentru ascultarea sa deosebită, în rând cu toţi Sfinţii nevoitori. Fratele Gheorghe era din Iaşi, un meşter mozaicar deosebit de priceput (de altfel a lăsat multe „urme” greu de şters în Sfânta Mănăstire Frăsinei), care muncea după Porunca Domnului: „Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa, până seara” (Ps. 103, 24). Mare postitor, iar la privegherile de noapte, nelipsit fiind deşi muncea din greu, stătea drept, în picioare, nerezemat de nimic. Când obosea, se lăsa în genunchi. Aceea era „odihna” sa. Singura pe care şi-o permitea. A avut o chilie, de o sărăcie lucie, călugărească. Deşi doar frate de mânăstire, Fratele Gheorghe a fost în adevăr Călugăr. Roagă-te, Frate Gheorghe, lui DUMNEZEU şi pentru noi, neputincioşii!
În chilia de lângă el avea chilia Ava Ghelasie. Între nevoitorul Monah Filaret şi vrednicul de Pomenire Veşnică Frate Gheorghe. La foarte puţină vreme după mutarea Fratelui Gheorghe la Domnul, Ava mi-a spus să merg la Prea Cuviosul Părinte Stareţ şi să cer chilia celui mutat la cele Veşnice. Am refuzat prima dată, spunând că este mult prea devreme (două săptămâni). Mi-a cerut să fac Ascultare şi m-am conformat cu mare strângere de inimă. De altfel şi Prea Cuviosul mi-a spus cu ton de reproş: „Ai, bă, răbdare!”. Dar Ava Ghelasie ştia ce ştia! Aveam să-mi dau seama de acestea ceva mai târziu. Mult mai târziu, când înţelegeam că Moş-Ava Ghelasie se află pe Scara lui Ioan, la ultima treaptă.
A venit toamna anului 2000 cu necuprins de frumoasele înfăţişări ale strălucirii Frumuseţii Feţei lui DUMNEZEU dimprejurul Frăsineiului. Cum trebuie să fie Raiul dacă Domnul îngăduie să vedem aşa ceva?! Dă, Stăpâne Preabun, tuturor iertare şi Mântuire!
Odată cu toamna, Ava mi-a cerut să-i fac focul. Vedeam doar că stă cu geamul deschis permanent. Altceva încă nu observasem. Ava părea de neclintit.
A face focul în chilia lui Ava Ghelasie era nevoinţă, pentru că acea mititică încăpere cuprindea parcă universul întreg. Părintele o înzestrase cu de toate, începând cu nişte Sfinte Icoane mari ca pentru o biserică, dar care se găseau aici într-o deplină armonie cu un „fotoliu” (un scaun dezafectat dintr-o maşină), un dulap în care nu se prea putea umbla şi rafturi. Cu timpul a mai adăugat şi alte rafturi pentru multele „buruieni” ce le usca cu ajutorul nostru, băgându-le apoi în sticle de plastic mari de 1 l sau de 2 l. În „văgăuna” aceea găseai cărţi, plante, pâine uscată şi pâine pustnicească, soiuri nenumărate de seminţe, rădăcini, hârtii, cărţi, pungi, strecurători şi vase, farfurii şi beţe, şoareci, gângănii şi oameni toate în căutarea lui DUMNEZEU, călăuzite toate de Sufletul fără de hotare în Iubire al lui Ava. Dar ceea ce se afla în chilie era PACEA Dumnezeiască la care alergam toţi.
Am înţeles lucrul acesta? Cu puţin înainte ca Ieromonahul Iubirii Dumnezeieşti să plece, în sfârşit la odihnă. Până atunci însă au fost, aşa mi se păreau mie leneşului, cârcotaşului, mnepriceputului, neascultătorului, grabnic judecătorului, nemilosului, ani de calvar. Să-i faci focul lui Ava însemna să te lupţi cu păcatele tale! Să le aduni şi să arzi!
Intrarea spre sobă se sfârşea cu un labirint în care trebuia să te strecori, ca dromaderul prin urechea acului, cu braţul plin de lemne. Să te apleci cu capul în jos, foarte atent să nu dărâmi raftul din stânga, raftul din dreapta, să nu dai cu capul în scara din faţă (care ducea în „apartamentele de sus”), să nu răstorni cine ştie ce alte cutii şi cutiuţe ivite în chip neaşteptat prin chilie. Cursa de 2000 m cu obstacole este o jucărie. Până la sobă, răbdărica mea zbura odată cu vrăbiile de pe geam care trebuiau şi ele hrănite, surmontând alte nenumărate obstacole pentru a ajunge la fereastra care parcă se depărta de tine, atunci când doreai să pui mălaiul în văscioarele cocoţate pe laţii ferestrei. Totul era făcut să te umple de o mânie greu de stăpânit. Şi tocmai atunci, Ava cu un glas egal, imparţial şi (mi se părea chiar) batjocoritor îmi spunea:
„ - Ai crăci! Ai crăci! Agăţi, dărâmi totul pe unde treci. Tu nu poţi să treci ca omul să aprinzi focul?!”
Câte vorbe ticăloase nu mi-au puroiat creierii! Şi sunt sigur că Ava le afla pe toate. Le ştia, le provoca pentru a mă putea tămădui. O rană infectată o cureţi mereu, îi pui alifie tămăduitoare, ulei sfinţit, o legi bine şi o închini. Vin şi Rugăciunile la timpul lor.
Aşa făcea, Ava Ghelasie, Chipul Iubirii Dreptei Credinţe. Aşa ne făcea la toţi. La toţi, în egală măsură, necăutând la Păcatele noastre!
În chilia lui, eram ca turbat, orice îi spuneam, orice mi se întâmpla, vinovat eram numai eu. „Ai crăci, fiule”. Mărturisesc cu umilinţă că uneori îmi venea să-l lovesc. Nu mă gândeam că este bolnav. Nu m-am gândit decât după 2002. La începutul lui 2003, am realizat, uluit, consternat şi oarecum mânios că Ava este bolnav. Că este foarte bolnav. Că Ava ar putea...
Dar nu, asta nu se putea întâmpla! Ava nu putea muri! Dragostea nu moare niciodată!
Şi totuşi, Chemarea a venit! A fost anunţată? Nu ştiu, dar nu a fost surprinzătoare pentru el. Smerit cum era, a ascuns cât a putut de bine lucrul acesta.
Nu ştiu nici acum ce anume boli au fost la mijloc. Ava a înţepenit treptat treptat. La sfârşit doar mâinile, piciorul drept şi capul îşi mai putea mişca. Uneori ne spunea că are ameţeli cumplite. Dar să se plângă niciodată. NICIODATĂ nu l-am auzit văitându-se de dureri. Şi mi se spune că la cancerul de oase sunt dureri peste fire. Se pare că a fost bolnav şi de aşa ceva. DUMNEZEU l-a înzestrat cu o Capacitate de a răbda chinurile proprie Mucenicilor.
„- Fiule, să ţii minte! La sfârşit, în Sfintele Mănăstiri, nu vor mai fi călugări. Călugării vor fi în lume. Se vor ascunde în pustia lumii. Îi va acoperi DUMNEZEU. În Sfintele Mănăstiri vor rămâne doar Mucenicii. Să ţii minte!”.
Ava a fost unul dintre ei. Mucenic. Cuvios şi Mucenic.
Eram în Săptămâna Luminată, cocoţat pe un taburet puţin mai mare decât cutia de chibrituri şi uscam pe sobă buruieni tămăduitoare sau hrănitoare. Nu mai ţin minte. Eram cu spatele spre Ava când l-am auzit spunând, cu un glas înmuiat, parcă plângăcios:
„-Nu e bine aşa. Nu e bine. Ce să facă Părinţii mai întâi: să prăznuiască Sfânta Treime sau să mă îngroape? Nu e bine”.
În timp ce vorbea am crezut că mie mi se adresează sau că a intrat cineva în chilie. M-am întors uşurel, doar cu capul, să văd cu cine vorbeşte şi am îngheţat pentru că mi-am dat seama că nu vorbea cu noi. Că vorbea cu „altcineva”, pe care eu nu-l vedeam, nu-l auzeam, nu-l percepeam. M-am întors fulgerător la lucrul meu încercând să mă pierd printre buruienile puse la uscat. Dar de ţinut am ţinut minte.
Încă un lucru sesizat de toţi. La Ava intrai cu o stare nefirească (liniştea şi pacea, împăcarea şi gândul la Domnul sunt stările fireşti în care trebuie să se afle Creştin- Ortodoxul) şi ieşeai în Pace. Liniştit. Împăcat. Totdeauna! Şi toţi au trăit aceeaşi stare. La el intrau mireni simpli sau mari intelectuali, monahi, preoţi, înalte feţe bisericeşti. Toţi căutau acelaşi lucru: PACEA, ECHILIBRUL şi ÎNŢELEGEREA peste fire a vieţii noastre. Căutau cele pierdute.
„-Fiule, să nu te contrazici cu nimeni, niciodată! Şi să nu te alarmezi!”.
Ava Ghelasie avea o Rugăciune deosebit de puternică. Adică repede ascultată de Domnul. Şi este iubit de Maica Domnului. Vai de cel care ieşea din ascultarea lui Ava sau încerca să-l doboare. Am fost martor la câteva întâmplări care ar da de gândit chiar şi unui ateu. Multă lume alerga la Ava pentru a căuta ocrotirea Domnului. Şi o aflau imediat! Cine rămânea însă să plătească zapisul diavolului? Pe Crucea lui Ava Ghelasie se aşezau necontenit, ca stolurile de ciori, noi şi noi păcate ale noastre. Aceste păcate l-au doborât. Ava Ghelasie ştia că noi nu vrem să suferim pentru greşalele şi păcatele noastre. Că refuzăm focul curăţirii. Şi-l lua asupra lui. Pentru aceasta a fost atât de iubit şi luat înainte de vreme, spunem noi, de parcă ar şti cineva, în afara lui DUMNEZEU, vârsta omului.
Dar să mă întorc la mutarea Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Sf. Mânăstire Frăsinei.
La privegherea de la Pogorârea Sf. Duh, Avei i s-a făcut foarte rău. Atunci mi-am adus aminte de Conversaţia din Săptămâna Luminată. Am intrat la Proscomidiar şi i-am anunţat pe Părinţii ce se aflau acolo. Eu credeam că Mutarea se va întâmpla în acea noapte. Dar n-a fost să fie aşa. Amânarea pe care a cerut-o, a şi obţinut-o. Eu cred că a cerut o amânare tot pentru noi. Nu eram noi gata de plecarea lui! Şi el ştia şi ne iubea ca pe nişte neputincioşi. Îl durea inima văzându-mă prost şi neştiutor, pradă tuturor pericolelor prin care îţi poţi pierde Mântuirea.
„-Fiule, ai grijă să nu mă faci de râs!” – sunt cuvinte care mă însoţesc permanent. A-l face de râs, însemna să nu fii vrednic de numele de călugăr, de locul acesta Sfânt şi plin de Darurile lui DUMNEZEU, de ceilalţi Părinţi care Slujesc în Sfântul Altar, de numele de CREŞTIN-ORTODOX!
Mutarea lui Ava am descris-o parţial în primul volum de mărturii. Ea este Taină şi Taină trebuie să rămână până când va veni momentul (dacă va veni) să o Mărturisim.
Ava al meu, însoţeşte-mă cu Rugăciunile tale până când voi putea Mărturisi Domnului faţă către Faţă. Ajută-mă, să merit Iubirea lui DUMNEZEU, JERTFA FIULUI şi Pogorârea SFÂNTULUI DUH. Ajută-mă să-mi redobândesc Chipul de creaţie desăvârşit.

„-Ava! Nu mai pot! Îmi vine să-i lovesc pe toţi! Vin aici şi răstoarnă în Gura asta de Rai toate lăturile lor. Şi vin tot mai mulţi şi mai mulţi. Nu mai am timp de ale mele!
-Fiule, fii Tătic! Nu mă face de râs. Eşti şi tu pus acolo spre mâncare. Oferă cu drag. Tatăl Ceresc permanent oferă. Ca pomelnicar trebuie să-i iubeşti pe toţi ca pe copiii tăi. Nu-ţi închipui că eşti altceva decât un simplu pomelnicar. Dar, fii Tătic!”

În perioada când Avva Ghelasie avea Slujirea de Bucătar, se întâmpla să vină la Mănăstire anumiţi oameni dintre oficialităţi. Unii considerau că aceştia ar putea fi trataţi preferenţial, nerespectând Rânduielile de Post ale Mănăstirii. Aceasta pentru a nu-i supăra pe oaspeţi şi a face pe placul lor. Avva Ghelasie însă, dădea la o parte toate mâncărurile care nu erau de Post şi le pregătea el însuşi de Mâncare. Făcea însă mâncarea (secret culinar!) cu Rugăciune. Gătea de exemplu fasole bătută, cu usturoi. Însă cei care mâncau această Mâncare Simplă nu numai că nu se sminteau, fiind obişnuiţi cu mâncăruri grase, picante, rafinate, ci mai şi cereau, şi exclamau: „Bă, Gheorghiţă, bă, n-am mai mâncat aşa fasole bătută de la mama acasă. E nemaipomenită, bă, Gheorghiţă, ia mai pune aicea!” Oficialii se simţeau foarte bine şi erau mulţumiţi, chiar încântaţi, pentru că prin Rugăciune Dumnezeu lucra şi mâncarea primea astfel un gust neaşteptat, un Gust de fapt Duhovnicesc. Aşa era Credinţa Avvei, că alegând Calea Simplităţii, tot ceea ce făcea primea de la Dumnezeu un Ceva în plus, care Sătura şi Odihnea şi Mulţumea Sufletele pe care le avea în grijă. Se întâmpla că până şi firile mai aspre Uitau de asprimea lor pe lângă Părintele, căci Avva deschidea Calea spre Celălalt cu Rugăciunea.
Despre Mâncarea simplă, şi mai puţin fiartă, Avva zicea: „Lasă, mă, tăticule, poate nu are un gust aşa cum se aşteaptă unii, dar e bună la Sănătate”. Şi nu se referea numai la cea Fizică, ci şi la cea Duhovnicească, la eliberarea de gustul lumii, care stimulează pofta şi dependenţa pătimaşă, şi la aflarea Gustului Duhovnicesc, Aromei Nevoinţelor Ascetice celor spre Viaţă.

În 1996 am alcătuit un „Sinaxar al Rugăciunilor”. Este o lucrare amplă şi cere multă pricepere duhovnicească, pe care nu o am. Eram în lume şi nu aveam cui să-i cer părerea. Atunci am alergat la Arhim. Sofian Boghiu, binecuvântate să-i fie amintirea şi numele în veci. A citit tot. Toată lucrarea şi mi-a şi atras atenţia că s-a străduit să o citească pe toată. Ca şi când mi-ar fi cunoscut lenea şi nesimţirea de care sunt bolnav. Atunci am îndrăznit a-l întreba dacă să-l iau de Duhovnic pe Ava Ghelasie, pentru că se zvoneau multe lucruri neplăcute despre el şi nu ştiam ce să fac. A fost neplăcut surprins de întrebarea mea şi mi se pare că şi puţin iritat. Mi-a spus că Părintele Ghelasie de la Frăsinei are o lucrare originală, care poate fi mai greu înţeleasă, dar că este un Ieromonah înzestrat cu toate Sfintele Calităţi ale Ieromonahilor. Dacă să-l am sau nu de Duhovnic nu mi-o spune el, dar Ava Ghelasie este un Duhovnic al Bisericii Ortodoxe Române şi nu are nimeni dreptul să-l judece sau să se îndoiască de Hirotonia lui. Cuvintele şi atitudinea Părintelui Sofian Boghiu mi-au adus multă linişte şi mi-au consolidat convingerea că ceea ce mi-a binecuvântat regretatul Părinte Paul Mărăcine este şi Alegerea Domnului. Astfel că m-am apropiat şi mai mult de Ava.

Aş dori şi îi rog pe toţi care au pricepere duhovnoicească şi au trăit ca „ucenici” ai lui Ava, care au şi timp ceva mai mult să se aplece cu smerită îndrăzneală asupra celor rămase de la Ava Ghelasie Gheorghe de la Sf. Mânăstire Frăsinei, Cuviosul Iconar al Iubirii Dumnezeieşti.


Binecuvintează, CUVIOASE PĂRINTE!

Monahul Valerian Dragoş,
Cel mai mic dintre monahi.
„SUS SĂ AVEM INIMILE!”


Ind. 13
4. 10. 2004
La pomenirea Sf. Sfinţit Mc. Ierotei, Ep. Athenei
şi a Sf. Mc. Domnina, Audact şi Calistena.
Alcătuit la Sf. Mânăstire Frăsinei.


(cf. articolului "Scurtă şi incompletă mărturie a monahului Valerian", din volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnnezeu, ed. Platytera, 2004, pp. 49-58)

Actorul Dragoş Pâslaru - monahul de la Frăsinei - articol semnat de Miron Manega

Articolul poate fi accesat aici.