În gestul iconic, trupul şi sufletul se integrează chipului de persoană şi acesta face mistica iconică. A „sta în gestul iconic de închinare” este cu toată fiinţialitatea proprie.
Gestul iconic asumă atât „raţionalitatea minţii, cît şi invocaţiile cuvântului”. Gestul iconic este „ritualic sacramental”, care, în primul rând, prin „forma ritualică” deschide şi invocarea, ca împreună să nască „transfigurarea-prefacerea”.
În gestul iconic de închinare, totul este „gest”, în care se „asumă” atât interiorul, cât şi exteriorul şi toate manifestările mentale, sentimentale şi toate efectele mistice, toate se „prefac în gest” şi gestul ia supraforma persoanei însăşi şi aşa persoana-gest face dialogul mistic.
Gestul iconic devine nu numai o exprimare, ci şi o formă iconică de exprimare. Se pot folosi şi invocările unor cuvinte-rugăciuni, dar numai prin condiţia să fie totodată cu „gestul iconic de închinare”. „Invocările singulare” produc la cei mai mulţi o „aparentă liniştire”, dar în „ascuns” amplifică un „memorial mental chiar patologic” şi unele „funcţii corporale în exces sau în anihilare”. Invocările singulare sunt auto-sugestionabile, şi declanşează alte „auto-sugestii ascunse nocive”. Mentalul omului păcătos este aşa de „sugestionabil”, încât se influenţează permanent. Oprirea mentalului pe „formule-invocări” este o „mentalizare” a Omului şi nu o „Integralizare a sa ca Persoană”. Misticile de „mentalizare” au tinderea unor zise „spiritualizări”, care se dovedesc adesea nişte „auto-sugestii” chiar anormale. Păcatul este cea mai mare „auto-sugestie patologică”. De aici mistica sa de gest-persoană, în care mentalul însuşi face gest de închinare, tocmai ieşirea din „auto-sugestii”. Zisele „concentrări” prin mental sunt „respinse”. Adunarea-centrarea pe forma-chipul-persoană este considerată a fi „singura integralizare nedistructivă”.
Gestul iconic să nu se facă prin concentrare mentală, ci prin „integralizarea-persoană”, ca ritual şi nu ca invocaţie, ca taina chipului de filiație, nu ca „impersonalizare spirituală”, ca trup al Cuvântului, nu ca trupul făcut cuvânt. În gestul iconic nu se prefac unele în altele, ci totul se preface în gest iconic şi se asumă de însuşi gestul-chipul de filiaţie. Chipul de Filiație este cel care aduce Duhul şi Duhul nu preface Filiația în Duh, ci dă o şi mai mare strălucire Chipului de Filiație şi prin acesta accederea la Tatăl, ca accedere la Treimea Dumnezeiască.
Gestul de închinare este deja un chip al pocăinţei şi deja o virtute, chiar mai mult, o bază de pornire a acestora.
Unirea omului cu Dumnezeu este în potenţă şi datorită acesteia sunt posibile purificarea şi iluminarea. Chipul de filiaţie-om şi Botezul Hristic cu Mirungerea Sfântului Duh au această unire, care trebuie „deschisă şi desfăşurată”.
Nu trebuie să faci „război” cu mintea şi simţurile, că şansele sunt minime, ci să foloseşti metoda „acumulării” acestora într-o „formă de oprire şi refolosire”. Să faci „oprirea iconică”. Vieţuitoarele până la plante şi gâze au perioade de „stare nemişcată” cu alternanţe de mişcări. Toată puterea de „rezistenţă” este în această „oprire pe loc”. Cu cât o vieţuitoare are o capacitate mai mare de această „oprire”, cu atât este mai vioaie şi mai plină de vitalitate. Dacă nu te sileşti să câştigi „oprirea nemişcată”, vei fi „bâţâit şi mereu agitat”. Aceasta este „centrarea de duh”, „să stai ca în icoană”, nemișcat, dar într-un viu de duh.
Cine nu câştigă mai întâi această nemișcare de duh, nu va putea să trăiască rugăciunea adunată şi nici nu va putea să se odihnească propriu-zis. Agitaţia este aşa de mare în fiinţialitatea noastră, încât nici un minut nu suntem scutiţi de ea.
Se alege mai întâi o „poziţie în care să te centrezi total”, atât trupeşte cât şi sufleteşte (mare atenţie la această integralitate). Această poziţie-stare să fie „propria ta fiinţialitate”. Să nu fie „concentrare mentală şi nici corporală”, ci o oprire nemişcată pe propria ta centrare integrală. „Oprirea pe un gest” este limbajul neofitic. Chiar mai mult, ar fi bine să-ţi identifici „gestul care te caracterizează” pe tine, sau un gest în care tu ai potenţa mai mare, sau altul în care eşti mai slab (pe care să-l întăreşti). Pentru cel duhovnicesc se indică gesturi creştineşti, de închinare şi dăruire faţă de Dumnezeu.
Oprirea în Gest nu este nici interiorizare, nici exteriorizare, ci un „comun al integralităţii proprii”, în care se „adună totul, se deschide totul, se răspunde total”. Astfel, rugăciunea nu mai este doar o simplă atitudine faţă de Divin, ci este „actul de viaţă” neîncetat şi însăşi conştiinţa propriei identităţi. Iată primul fapt al tradiţionalului iconic carpatin, rugăciunea, ca ritual propriu de răspuns faţă de Divin.
Viața noastră este chipul de filiație. Chipul filiației noastre este în „chipul gestului de închinare”, ca dar-jertfă ce se cuvine lui Dumnezeu Creatorul.
Ritualul cosmic al lumii îl face direct Fiul lui Dumnezeu, prin Liturghia Hristică, dar ritualul propriu îl face fiecare în parte, ca o „pregătire de integrare” în cel cosmic. Nimeni nu poate face Actul Divin al Liturgicului în Sine, decât numai Fiul lui Dumnezeu, iar rugăciunea noastră este un „pre-liturgic”, o pregătire de intrare-integrare în Liturgicul Hristic. Liturgicul şi rugăciunea sunt în înrudire şi legătură nedespărţită. Iar fondul ambelor este taina ritualului memorialului de naștere a veșnicei filiații.
Rugăciunea obişnuită are treapta orală, mentală, a inimii şi a duhului cu intrarea în cea harică. Şi cea mai importantă este „atenţia”, care este ori pe cuvintele rugăciunii, ori pe imaginaţia Prezenței lui Dumnezeu, ori pe înţelesurile minţii, ori pe credinţa fără nici o imaginaţie a duhului. Să nu fii orientat pe sentiment, nici pe raţional, nici pe contemplativ, ci pe Iubirea lui Dumnezeu cea peste şi dincolo de toate sentimentele şi înţelesurile.
„Staticul iconic” nu înseamnă „închidere şi limitare”, ci o tainică „centrare de deschidere-adâncire”. Rugăciunea curată, fără nici un chip, este rugăciunea doar în „credinţa şi aşteptarea” arătării Sale dincolo de toate chipurile. Este o „centrare-suport pe un activ” al tău, de „credinţă şi aşteptare”.
Pravila de rugăciune iconică este în specific de orientare a duhului spre veșnica întrupare-naștere a chipului de filiație, atât Divin, cât şi de creaţie, ca înrudire-comun (iconicul). Este o mistică pregnant liturgică euharistică. În practica iconică, Duhul Sfânt face activul de a întrupa pe Hristos în noi.
Fă gest de închinare-chipul Fiului, şi se actualizează-rememo rează în tine taina veşnicei nașteri a Divinului în tine şi a ta în El, şi mai mult, a naşterii tale în lume şi a lumii în tine. Gestul închinării este „leagăn de naştere”, nu contemplaţie a duhului; este chipul lui Hristos întrupat prin Duhul Sfânt. Fă rugăciunea iconică a gestului închinării în faţa icoanei Maicii Domnului cu Divinul Prunc, ca o rememorare a Nașterii Divine în lume şi a naşterii tale proprii.
Fă această practică zilnică a gestului închinării, nu numai în faţa icoanei de naştere, ci şi în toate împrejurările, ca o rugăciune de toată vremea. Gestul închinării este „iconizarea-hristificarea-naşterea permanentă din nou” a vieţii. Practică gestul închinării neîncetate, şi aceasta este chipul rugăciunii.
Pleacă capul, mintea şi orice simţire în gestul închinării, orice formă şi orice chip fă-le să se închine şi aşa totul se face „icoana-chipul” unde se întîlnește Dumnezeu cu lumea şi lumea cu Dumnezeu şi se fac „același trup-icoană”.
Începe să te „rogi” cu „gesturi ritualice”, care ne „rememorează” sacrul din noi. Ridică mîinile în sus cu rugăciune către Dumnezeu Cel din „înălţime”, din care „curge” viaţa lumii. Pleacă în închinare capul în jos, gest prin care-L „recunoşti” pe Dumnezeu ca pe Dătătorul vieţii. Pune mâinile la piept în dreptul inimii şi fă-te ca un „altar” propriu, pe care să vină Dumnezeu şi la tine. Desfă braţele lateral, ca preînchipuire că Divinul se „întrupează” în toată fiinţa ta, suflet şi corp. Faceţi aceste simple „gesturi sacre” şi „memoriile sacre” se vor „trezi”.
Practica lucrării sfinte este doar a celor ce muncesc ziua şi noaptea, fără încetare, peste toate piedicile şi slăbiciunile şi care se învăpăiază mereu de dumnezeiescul dor.
Practica iconică are două aspecte, unul „static” şi unul „dinamic”, ce nu se contrazic, ci se unesc în comunul iconic. Mai ales începătorilor în practica mistică iconică li se recomandă un „gest prin respiraţie”, ca să adune şi să normalizeze „mişcarea cu nemişcarea” din fiinţialitatea omului. Este, însă, o „respiraţie a persoanei-formei-chipului”, nu obişnuit, ca „respiraţie internă”.
Fă Practica „respiraţiei viului prin forma-chipul persoanei” tale. Urmăreşte respiraţia aici. Inspiră adânc viul din iconicul formei-chipului ce te îmbracă, care să intre până în suflet şi corp, şi din interiorul tău expiră cu gest de închinare tot ce este minte şi simţire, care intră în forma-chipul iconic unde se vor iconiza, ca să se poată reîntoarce transfigurate. Şi după ce te „linişteşti” prin aceasta, fă apoi dialogul iconic propriu-zis cu Dumnezeu, dincolo de toate.
Cine nu are „dorul practicii”, nu are „dar de mistică”. Adesea stai de vorbă cu duhovnicul şi eventual cu un altul care de asemenea face practica, altfel te închizi în tine, cu „patologii fixiste” periculoase. Nu te crede „deştept”, că tu deja înţelegi tainele. De eşti încă între oameni mai mulţi, nu le arăta ce practici tu; să fie în taină. Insistă pe dialogul rugăciunii iconice, care este dialog de altar-ritual (nu de meditaţii mentale).
Fac altar din gestul meu, unde Doamne, Tu să vii, unde eu Te-aştept mereu nemișcat, Chipul meu de Absolut Întrupat.
Ierom. Ghelasie Gheorghe, Memoriile unui
isihast. Filocalie carpatină, vol. 4, ed. Platytera, 2018 (selecție
realizată de Florin Caragiu).