Avva Ghelasie, despre gestul iconic

În gestul iconic, trupul şi sufletul se integrează chipului de persoană şi acesta face mistica iconică. A „sta în gestul iconic de închinare” este cu toată fiinţialitatea proprie.

Gestul iconic asumă atât „raţionalitatea minţii, cît şi invocaţiile cuvântului”. Gestul iconic este „ritualic sacramental”, care, în primul rând, prin „forma ritualică” deschide şi invocarea, ca împreună să nască „transfigurarea-prefacerea”.

În gestul iconic de închinare, totul este „gest”, în care se „asumă” atât interiorul, cât şi exteriorul şi toate manifestările mentale, sentimentale şi toate efectele mistice, toate se „prefac în gest” şi gestul ia supraforma persoanei însăşi şi aşa persoana-gest face dialogul mistic.

Gestul iconic devine nu numai o exprimare, ci şi o formă iconică de exprimare. Se pot folosi şi invocările unor cuvinte-rugăciuni, dar numai prin condiţia să fie totodată cu „gestul iconic de închinare”. „Invocările singulare” produc la cei mai mulţi o „aparentă liniştire”, dar în „ascuns” amplifică un „memorial mental chiar patologic” şi unele „funcţii corporale în exces sau în anihilare”. Invocările singulare sunt auto-sugestionabile, şi declanşează alte „auto-sugestii ascunse nocive”. Mentalul omului păcătos este aşa de „sugestionabil”, încât se influenţează permanent. Oprirea mentalului pe „formule-invocări” este o „mentalizare” a Omului şi nu o „Integralizare a sa ca Persoană”. Misticile de „mentalizare” au tinderea unor zise „spiritualizări”, care se dovedesc adesea nişte „auto-sugestii” chiar anormale. Păcatul este cea mai mare „auto-sugestie patologică”. De aici mistica sa de gest-persoană, în care mentalul însuşi face gest de închinare, tocmai ieşirea din „auto-sugestii”. Zisele „concentrări” prin mental sunt „respinse”. Adunarea-centrarea pe forma-chipul-persoană este considerată a fi „singura integralizare nedistructivă”.

Gestul iconic să nu se facă prin concentrare mentală, ci prin „integralizarea-persoană”, ca ritual şi nu ca invocaţie, ca taina chipului de filiație, nu ca „impersonalizare spirituală”, ca trup al Cuvântului, nu ca trupul făcut cuvânt. În gestul iconic nu se prefac unele în altele, ci totul se preface în gest iconic şi se asumă de însuşi gestul-chipul de filiaţie. Chipul de Filiație este cel care aduce Duhul şi Duhul nu preface Filiația în Duh, ci dă o şi mai mare strălucire Chipului de Filiație şi prin acesta accederea la Tatăl, ca accedere la Treimea Dumnezeiască.

Gestul de închinare este deja un chip al pocăinţei şi deja o virtute, chiar mai mult, o bază de pornire a acestora.

Unirea omului cu Dumnezeu este în potenţă şi datorită acesteia sunt posibile purificarea şi iluminarea. Chipul de filiaţie-om şi Botezul Hristic cu Mirungerea Sfântului Duh au această unire, care trebuie „deschisă şi desfăşurată”.

Nu trebuie să faci „război” cu mintea şi simţurile, că şansele sunt minime, ci să foloseşti metoda „acumulării” acestora într-o „formă de oprire şi refolosire”. Să faci „oprirea iconică”. Vieţuitoarele până la plante şi gâze au perioade de „stare nemişcată” cu alternanţe de mişcări. Toată puterea de „rezistenţă” este în această „oprire pe loc”. Cu cât o vieţuitoare are o capacitate mai mare de această „oprire”, cu atât este mai vioaie şi mai plină de vitalitate. Dacă nu te sileşti să câştigi „oprirea nemişcată”, vei fi „bâţâit şi mereu agitat”. Aceasta este „centrarea de duh”, „să stai ca în icoană”, nemișcat, dar într-un viu de duh.

Cine nu câştigă mai întâi această nemișcare de duh, nu va putea să trăiască rugăciunea adunată şi nici nu va putea să se odihnească propriu-zis. Agitaţia este aşa de mare în fiinţialitatea noastră, încât nici un minut nu suntem scutiţi de ea.

Se alege mai întâi o „poziţie în care să te centrezi total”, atât trupeşte cât şi sufleteşte (mare atenţie la această integralitate). Această poziţie-stare să fie „propria ta fiinţialitate”. Să nu fie „concentrare mentală şi nici corporală”, ci o oprire nemişcată pe propria ta centrare integrală. „Oprirea pe un gest” este limbajul neofitic. Chiar mai mult, ar fi bine să-ţi identifici „gestul care te caracterizează” pe tine, sau un gest în care tu ai potenţa mai mare, sau altul în care eşti mai slab (pe care să-l întăreşti). Pentru cel duhovnicesc se indică gesturi creştineşti, de închinare şi dăruire faţă de Dumnezeu.

Oprirea în Gest nu este nici interiorizare, nici exteriorizare, ci un „comun al integralităţii proprii”, în care se „adună totul, se deschide totul, se răspunde total”. Astfel, rugăciunea nu mai este doar o simplă atitudine faţă de Divin, ci este „actul de viaţă” neîncetat şi însăşi conştiinţa propriei identităţi. Iată primul fapt al tradiţionalului iconic carpatin, rugăciunea, ca ritual propriu de răspuns faţă de Divin.

Viața noastră este chipul de filiație. Chipul filiației noastre este în „chipul gestului de închinare”, ca dar-jertfă ce se cuvine lui Dumnezeu Creatorul.

Ritualul cosmic al lumii îl face direct Fiul lui Dumnezeu, prin Liturghia Hristică, dar ritualul propriu îl face fiecare în parte, ca o „pregătire de integrare” în cel cosmic. Nimeni nu poate face Actul Divin al Liturgicului în Sine, decât numai Fiul lui Dumnezeu, iar rugăciunea noastră este un „pre-liturgic”, o pregătire de intrare-integrare în Liturgicul Hristic. Liturgicul şi rugăciunea sunt în înrudire şi legătură nedespărţită. Iar fondul ambelor este taina ritualului memorialului de naștere a veșnicei filiații.

Rugăciunea obişnuită are treapta orală, mentală, a inimii şi a duhului cu intrarea în cea harică. Şi cea mai importantă este „atenţia”, care este ori pe cuvintele rugăciunii, ori pe imaginaţia Prezenței lui Dumnezeu, ori pe înţelesurile minţii, ori pe credinţa fără nici o imaginaţie a duhului. Să nu fii orientat pe sentiment, nici pe raţional, nici pe contemplativ, ci pe Iubirea lui Dumnezeu cea peste şi dincolo de toate sentimentele şi înţelesurile.

„Staticul iconic” nu înseamnă „închidere şi limitare”, ci o tainică „centrare de deschidere-adâncire”. Rugăciunea curată, fără nici un chip, este rugăciunea doar în „credinţa şi aşteptarea” arătării Sale dincolo de toate chipurile. Este o „centrare-suport pe un activ” al tău, de „credinţă şi aşteptare”.

Pravila de rugăciune iconică este în specific de orientare a duhului spre veșnica întrupare-naștere a chipului de filiație, atât Divin, cât şi de creaţie, ca înrudire-comun (iconicul). Este o mistică pregnant liturgică euharistică. În practica iconică, Duhul Sfânt face activul de a întrupa pe Hristos în noi.

Fă gest de închinare-chipul Fiului, şi se actualizează-rememo rează în tine taina veşnicei nașteri a Divinului în tine şi a ta în El, şi mai mult, a naşterii tale în lume şi a lumii în tine. Gestul închinării este „leagăn de naştere”, nu contemplaţie a duhului; este chipul lui Hristos întrupat prin Duhul Sfânt. Fă rugăciunea iconică a gestului închinării în faţa icoanei Maicii Domnului cu Divinul Prunc, ca o rememorare a Nașterii Divine în lume şi a naşterii tale proprii.

Fă această practică zilnică a gestului închinării, nu numai în faţa icoanei de naştere, ci şi în toate împrejurările, ca o rugăciune de toată vremea. Gestul închinării este „iconizarea-hristificarea-naşterea permanentă din nou” a vieţii. Practică gestul închinării neîncetate, şi aceasta este chipul rugăciunii.

Pleacă capul, mintea şi orice simţire în gestul închinării, orice formă şi orice chip fă-le să se închine şi aşa totul se face „icoana-chipul” unde se întîlnește Dumnezeu cu lumea şi lumea cu Dumnezeu şi se fac „același trup-icoană”.

Începe să te „rogi” cu „gesturi ritualice”, care ne „rememorează” sacrul din noi. Ridică mîinile în sus cu rugăciune către Dumnezeu Cel din „înălţime”, din care „curge” viaţa lumii. Pleacă în închinare capul în jos, gest prin care-L „recunoşti” pe Dumnezeu ca pe Dătătorul vieţii. Pune mâinile la piept în dreptul inimii şi fă-te ca un „altar” propriu, pe care să vină Dumnezeu şi la tine. Desfă braţele lateral, ca preînchipuire că Divinul se „întrupează” în toată fiinţa ta, suflet şi corp. Faceţi aceste simple „gesturi sacre” şi „memoriile sacre” se vor „trezi”.

Practica lucrării sfinte este doar a celor ce muncesc ziua şi noaptea, fără încetare, peste toate piedicile şi slăbiciunile şi care se învăpăiază mereu de dumnezeiescul dor.

Practica iconică are două aspecte, unul „static” şi unul „dinamic”, ce nu se contrazic, ci se unesc în comunul iconic. Mai ales începătorilor în practica mistică iconică li se recomandă un „gest prin respiraţie”, ca să adune şi să normalizeze „mişcarea cu nemişcarea” din fiinţialitatea omului. Este, însă, o „respiraţie a persoanei-formei-chipului”, nu obişnuit, ca „respiraţie internă”.

Fă Practica „respiraţiei viului prin forma-chipul persoanei” tale. Urmăreşte respiraţia aici. Inspiră adânc viul din iconicul formei-chipului ce te îmbracă, care să intre până în suflet şi corp, şi din interiorul tău expiră cu gest de închinare tot ce este minte şi simţire, care intră în forma-chipul iconic unde se vor iconiza, ca să se poată reîntoarce transfigurate. Şi după ce te „linişteşti” prin aceasta, fă apoi dialogul iconic propriu-zis cu Dumnezeu, dincolo de toate.

Cine nu are „dorul practicii”, nu are „dar de mistică”. Adesea stai de vorbă cu duhovnicul şi eventual cu un altul care de asemenea face practica, altfel te închizi în tine, cu „patologii fixiste” periculoase. Nu te crede „deştept”, că tu deja înţelegi tainele. De eşti încă între oameni mai mulţi, nu le arăta ce practici tu; să fie în taină. Insistă pe dialogul rugăciunii iconice, care este dialog de altar-ritual (nu de meditaţii mentale). 

Fac altar din gestul meu, unde Doamne, Tu să vii, unde eu Te-aştept mereu nemișcat, Chipul meu de Absolut Întrupat.

Ierom. Ghelasie Gheorghe, Memoriile unui isihast. Filocalie carpatină, vol. 4, ed. Platytera, 2018 (selecție realizată de Florin Caragiu).  

Avva Ghelasie: „Isihia, dor dumnezeiesc”

Suferinţa şi moartea sunt „un accident” al păcatului şi nu o „realitate” implacabilă în sine. Ieșirea din păcat este posibilitatea „tămăduirii suferinței”. Domnul Hristos zice: „iertate sunt păcatele tale” şi „slăbănogul se vindecă”.  Pentru suflet terapia este „rugăciunea de împăcare cu Dumnezeu” și totodată virtuțile-faptele bune cu evitarea păcatelor ce îmbolnăvesc sufletul. Odată sufletul „revitalizat”, va „revitaliza” și corpul său.

Mistica „vrea să deștepte sufletul să vadă el însuși realitatea”, nu prin ferestrele cețoase ale corpului”. Rugăciunea isihastă este limbă de Foc-Duh, nu este „meditație” de minte. Focul din rugăciune este Însuși Hristos și Sfântul Duh. Descalță mintea de toate „gândurile” și intră în „rugul aprins al limbii de Foc”, unde este „izvorul hristic” al apei vii isihaste. Apa cea vie isihastă este apa de Foc-Duh ce „botează mintea” și o face capabilă să „ia parte” la „Ospățul de Nuntă” al Fiului Hristos.

Taina isihasmului minții este numirea Numelui lui Iisus, cu închinăciune și rugăciune, cu dorire-chemare-întâlnire directă de persoană. Ritualul isihast este „dorul adânc după Dumnezeu”, este chemarea adâncă a lui Dumnezeu și este așteptarea întâlnirii cu învăpăiere de duh a lui Dumnezeu. Aceasta se traduce și în „gesturi sfinte” corporale, ca închinăciuni, ridicarea mâinilor, mătănii, prosternări și alte gesturi rituale.

Sfinţii filocalici vorbesc de „isihie” ca dor dumnezeiesc, aprindere de duh. „Fericiţi cei învăpăiaţi de dumnezeiescul dor”. Dumnezeu creează din iubire. Prin Harul Său întipăreşte chipurile Iubirii Dumnezeieşti în cele create. Este Suprafrumosul Divin din creaţie. Creaţia ca răspuns propriu trebuie să redăruiască lui Dumnezeu „frumuseţile proprii de creaţie”. Suprafrumosul Divin şi frumosul de creaţie, iată dialogul vieţii de creaţie, iată însăşi mistica.

Ierom. Ghelasie Gheorghe, Memoriile unui isihast. Filocalie carpatină, vol. 4, ed. Platytera, 2018 (selecție realizată de Florin Caragiu).

Avva Ghelasie, despre Liturghie și Isihasm

Isihasmul este actualizarea în proprie ființialitate a Liturghiei Hristice, de „dărâmarea” turnului Babel cu încurcarea limbilor din propriul limbaj și reclădirea scării-pomului Vieții în proprie existență personală, ca mistica restructurării limbajului-sacralitatea limbajului.

Taina rugăciunii isihaste este: numire de dor, chemare cu doinire-cântare, întâlnire cu așteptare neabătută, ca taină a reîntoarcerii creației „păcătoase” spre Creatorul său.

Este mare nevoie de „reînsuflețire spirituală”. Toţi aşteaptă ca Biserica s-o facă. Într-adevăr Biserica va face această „minune”. Veniţi, toţi doritorii de spiritualitate, veniţi în Biserică, reintraţi în sacralitate și minunea va începe să se arate. Se încearcă o „rememorare” a sacrului, prin tot felul de artificialități până la „tehnicile laice de spiritualizare”. Cultura spirituală este astăzi în mare impas. Valorile spirituale sunt considerate „învechite”, simple exponate de muzeu și bibliotecă. Parcă nimic nu ne mai „atinge” sufletul direct. Învăţătorii nu mai sunt ascultaţi, părinţii parcă sunt străini în propria familie. Prietenii nu mai există... totul este un „tehnicism de interese profane”. Fraţilor, să ne trezim. Nu este altă „cale” decât resacralizarea vieții. Unde găsim sacrul?... Îl cumpărăm, îl fabricăm?... Nu există decât „un Unic Sacru, Dumnezeu”. Reîntoarceţi-vă cu „faţa” către Dumnezeu şi veţi redescoperi sacrul. Cei care „neagă” pe Dumnezeu de fapt îi „întorc” spatele. Mulţi fac „filozofia” căutării lui Dumnezeu. Întoarceţi-vă „faţa” către El şi L-ați și găsit.

Fraţilor, fiţi sinceri căutători de Dumnezeu, altfel vă „autoînşelaţi”. Ca să deveniţi şi voi biserici „proprii”, trebuie să vă adunaţi în Biserica lui Hristos, unde se „săvârşeşte” Liturghia Împărtăşaniei Sale, prin care Dumnezeu va „intra” în sufletele voastre şi vă va face biserici-templele Sale. Fără „împărtăşirea” din Liturghia lui Hristos nu veţi deveni cu adevărat biserici „proprii”. Prin aceasta se va săvârşi minunea „reîn vierii spirituale”, prin împărtăşirea din Liturghia Bisericii lui Hristos. Veniţi, fraţilor, la Liturghia Hristică, aşa vă veţi „trezi” sufletele la spiritualitate. Veniți „aşa cum sunteţi, mai puţin pregătiţi”, că participarea la Liturghie este aceea care vă va „pregăti” sufletul să-L primiți pe Dumnezeu. Orice participare la Liturghie este o „scânteie” ce va aprinde „lumina” întregului suflet. Nu rămâneţi în „afara” Bisericii. Cei lipsiţi de Biserică fac un fel de sacralitate în „gol”. Nu faceţi „spiritualitate în gol”, în „afara” sacrului Bisericii, că este o spiritualitate „artificială”. Ieşiți din „profan şi lacizare” şi intraţi in sacru prin Biserica lui Hristos.

Cei „doritori” de intensă „trăire liturgică” au găsit „calea isihasmului”. Isihasmul este „liturghie hristică necontenită”, în cântarea minţii, inimii şi a sufletului direct. Rugăciunea isihastă este „cântarea liturgică permanentă fără oprire” în cei care vor să fie „biserică vie” a lui Hristos. Isihasm este „prelungire de Liturghie Hristică” în cântare necontenită de minte, inimă şi suflet personal. Pustnicii și călugării au simţit „nevoia” unei „trăiri fără oprire” a Liturghiei lui Hristos. Astăzi se pare că „mulţi laici” din lume vor şi ei „aceasta”. Aşa „isihasmul coboară în mijlocul lumii”. Aşa isihasmul nu este doar al „pustnicilor şi călugărilor”, ci al tuturor. Isihasmul este „prelungire de Biserică de afară în biserică lăuntrică”, fiind aceeași Unică Biserică a lui Hristos”. „Calea isihastă” este „aceeaşi” pentru toţi, fără deosebire...

Unii poate ar vrea „un isihasm laic, fără Biserică”... Dar Isihasmul nu poate fi niciodată „laic-fără Biserică”, Isihasmul însemnând „prelungire de Biserică Hristică în interiorul propriu”. IsihasmuI este „chip de Biserică Hristică în trăire proprie-individuală”.

Isihasmul este Unire întâi cu Dumnezeu şi apoi „regăsirea propriului interior de suflet”. Pare paradoxal. Noi nu putem „intra în sufletul nostru” decât „prin Dumnezeu”. Aici este taina harică a isihasmului. Dumnezeu poate să ne „deschidă uşa propriului nostru suflet”, că doar El „are cheia”... De aceea creştinismul începe cu „primirea lui Hristos”, El apoi „lucrând ce noi nu putem lucra”. Începe „cunoașterea” cu „primirea lui Hristos”, El apoi deschizând în tine cunoaşterea.

Turnul lui Babel își continuă „încurcarea limbilor”... Turnul lui Babel este „negativul” scării lui Iacob pe care „se suie și se coboară îngerii”. „Scara lui Iacob”, pentru noi, Creștinii, este „scara lui Hristos”, scara iubirii-religiei-persoanei pe care Însuși Dumnezeu „coboară” în creație și creația se „urcă” în Divin. Primul „turn al lui Babel” îl începe Lucifer, prin „pomul binelui și răului, prima încurcare a limbii de creație”. Hristos Cel Întrupat dărâmă prin Învierea Sa turnul lui Babel cu încurcarea limbilor și reclădește „Scara-Pomul Vieții”, în propria noastră existență personală. Isihasmul este astfel mistica restructurării limbajului, ca limbaj de dinaintea „turnului lui Babel”.

Haina de Nuntă de care vorbește Evanghelia este „haina Harică” și Ospățul Nunții este „vițelul cel gras”, Cina de Taină a Cuvântului Persoană-Hristos. Euharistia Hristică este Cuvânt-Persoană Întrupat în Creație, este: „Și Cuvântul Trup S-a facut” (Ioan 1, 14). Taina Cuvântului-Persoană ce se face Împărtășire este Mistica Isihastă. Domnul Hristos vine cu „descoperirea” Chipului lui Dumnezeu. „Cine M-a Văzut pe Mine a Văzut pe Tatăl” (loan 14, 9).

Ierom. Ghelasie Gheorghe, Memoriile unui isihast. Filocalie carpatină, vol. 4, ed. Platytera, 2018 (selecție realizată de Florin Caragiu).