„Vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos!“: Părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni (articol de Dumitru Manolache)

fotografie din chilia Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei














Puţini sunt pustnicii din Carpaţi despre vieţile cărora mai există cineva care să poată depune mărturie. Unul dintre ei este părintele Arsenie Praja, cunoscut mai degrabă sub numele de "pustnicul din Apuseni". Părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, care i-a fost ucenic, ne-a povestit câteva amintiri şi ne-a oferit câteva fotografii. Uneori retras departe de lume, alteori coborât printre oameni, părintele Arsenie Praja este dovada vie că măsura sfinţeniei poate fi atinsă chiar şi-n rătăcitele noastre timpuri.

Apusenii au rămas, cu certitudine şi-n zilele noastre, o tainică vatră de pustnicie. Din necunoscute trecuturi, aici au existat şi încă există, chiar dacă despre ei, noi, trecătorii zgomotoşi prin vremuri, nu ştim nimic sau nu vrem să mai aflăm, părinţi care, retraşi prin văgăunile munţilor, răspund într-un mod desăvârşit chemării lui Dumnezeu la sfinţenie. Ei duc mai departe peste veacuri o tradiţie unică, inconfundabilă, o trăire în vederea lui Dumnezeu. De la aceşti pustnici răzbat până în vieţile noastre, conectate la modernitatea care-L înghesuie sau Îl vrea alungat pe Creator din propria-I Creaţie, frânturi de viaţă, modele de moralitate şi, cine ştie, dacă nu cumva datorăm rugăciunilor lor răbdarea lui Dumnezeu.

Fie şi numai conştientizarea existenţei acestor din ce în ce mai puţini părinţi, astăzi, ar fi de-ajuns pentru a ne bucura, simplu, de Înviere. De straiele de lumină în care ne-a îmbrăcat Învierea lui Hristos, pe care ei o văd şi o trăiesc atât de direct, de intim şi profund.

Spre marele nostru câştig, totuşi, de la părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni, ne-au rămas câteva fotografii aproape şterse, o carte, amintiri şi foarte puţini martori care l-au cunoscut. În rândurile care urmează, cu ajutorul lor, îi vom creiona, pe măsura modestelor noastre puteri, chipul şi dimensiunea trăirii şi lucrării lui. Căci avva Arsenie purta cu el "moştenirea dumnezeiescului dar al isihiei, ca Binecuvântare transmisă de la avva Neofit Pustnicul", cel despre care avem cunoştinţă că, la rându-i, purta din pustnic în pustnic, în veşnicie, tradiţia creştinării ultimului preot dac de către Sfântul Andrei, după cum aveam să aflăm cu ceva ani în urmă din scrierile părintelui Ghelasie de la Frăsinei, ucenic şi el al pustnicului Arsenie Praja.

Rugăciunea, somnul şi pâinea pustnicească

Ziua de 1 decembrie 1948 a fost clipa în care Dumnezeu a făcut ca părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, novice pe atunci în cele ale vieţii monahale, să-l întâlnească pe "fratele Aurel Praja" la Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni. Din momentul acela, viaţa i s-a schimbat şi tot ceea ce a urmat l-a avut ca făclie pe acest minunat părinte.

"Îl priveam pentru prima oară cu admiraţia şi dragostea sinceră de copil, dar, datorită căldurii sufleteşti cu care mă primise, mă uitam la dânsul nu ca la un om pe care abia l-am cunoscut, ci ca la cineva foarte apropiat", mărturiseşte acesta în cartea pe care i-a dedicat-o, intitulată "Părintele Arsenie Praja pustnicul".

Şi iată cum arăta viaţa ascetică a acestui pustnic, ce-şi canonea trupul şi-şi curăţa simţurile, pregătindu-şi înlăuntrul pentru ca Domnul să-şi facă acolo sălaş: purta un palton rupt la poale, fără nasturi, încins cu o sfoară de cânepă, ce avea mai multe noduri, iar la gât ceva ce fusese cândva un fular. Avea pantaloni gri, din lână, zdrenţuiţi la glezne, iar pe deasupra, un fel de şorţ, dintr-o bucată de preş, legat în jurul mijlocului cu o sfoară. Umbla mereu cu capul descoperit şi-ntotdeauna, indiferent de vreme, desculţ. Sărăcăcioasa-i îmbrăcăminte purta peste tot urmele ascultărilor sale: var, mortar, vopsele.

Mânca totdeauna numai zarzavaturi şi fructe, iar în posturi, fără ulei. În lungile lui retrageri din lume prin Cheile Râmeţului se hrănea, mai mult ca sigur, după "bucătăria în pustie", pe care o cunoştea transmisă pe cale orală printre asceţii din Apuseni, de pustnicul Neofit Carpatinul, care a trăit pe la anul 1.000 şi care o ştia şi el din moşi-strămoşi: verdeţuri şi fructe de pădure, pâine din cereale zdrobite, făcute ca o cocă ce se usca la aer şi soare, zisă pâine pustnicească. Spunea părintele Ghelasie că, în mod tradiţional, pâinea pustnicească devenise o "lege a pustnicilor". Cine nu mânca această pâine nu putea sta în pustnicie, ori slăbea înainte de vreme şi se îmbolnăvea, ori "strica" viaţa sfântă a pustniciei.

Când se afla în mănăstire, "fratele Aurel", cum îi spunea la început părintele Nicodim Dimulescu, dormea îmbrăcat, având drept pat un scaun obişnuit, cu rezemătoare, iar când dispărea prin bordeiele din munţi, se odihnea direct pe pământ sau pe piatră. În biserică, stătea şi se ruga "lângă uşă, în picioare, cu capul puţin aplecat în faţă şi cu amândouă mâinile împreunate la piept".

Traista cu cărţi, agheasmă, cruce şi fir de busuioc

Părintele Arsenie nu vorbea prea mult. S-a aflat totuşi despre dânsul că se născuse în 1911, în satul Cheia Râmeţului, într-o familie cu stare mijlocie, având trei fraţi şi o soră. La 18 sau 19 ani, a plecat din sat, a vizitat mai multe mănăstiri şi duhovnici, întâlniţi "atunci când aveam mare nevoie de sfatul lor", după cum mărturisea uneori. În 1940, s-a întâlnit cu părintele Evloghie Oţa, sosit de la Sfântul Munte Athos, alături de care s-a stabilit la Mănăstirea Râmeţ, aflată în paragină, pustiită de catolici cu vreo 200 de ani în urmă.

În cartea sa, părintele Nicodim Dimulescu vorbeşte despre avva Arsenie ca despre un "doctor fără de arginţi", "un văzător cu duhul", care nu judeca pe nimeni, se ferea de lauda oamenilor, de la care nu primea niciodată nimic, care se ruga plângând, care respecta rânduielile, bun şi generos, în preajma căruia ţi se năştea în suflet "o fericire nemaiîntâlnită". Un părinte care, deşi nu făcuse şcoală, citea din Psaltire, Ceaslov şi Molitfelnic, de care nu se despărţea niciodată, cunoştea slujbele pe de rost şi avea o mare evlavie la Sfântul Ghelasie de la Râmeţ, despre care povestea lucruri necunoscute, "păstrate de către popor, din tată-n fiu", dar şi despre "alte descoperiri". Iubea natura, apa anumitor izvoare, pe care le considera sfinte, şi se ocupa de bolnavii psihic care ajungeau în mănăstire, de epileptici şi îndrăciţi. Era calm şi blând, dar şi dur, mai ales cu cei care mistificau "adevărul de credinţă", vorbea cu zel, mai ales despre trei păcate: avortul, fumatul şi beţia, având un respect aparte pentru sfinţi, cruce, biserică, icoană, anafură, moaşte, apostoli etc.

După câţiva ani petrecuţi în mănăstire, a primit binecuvântarea stareţului să se retragă "la linişte" în peşterile şi colibele din stâncile din preajma mănăstirii. Mai mult ca sigur practica rugăciunea minţii, dar nu-i plăcea să recunoască. Vorbea însă cu ardoare despre ea, spunând că "şi dracii ar deveni iarăşi îngeri dacă ar rosti această rugăciune".

În traista în care îşi purta cele trei cărţi mai avea o cruce de lemn, un fir de busuioc, o sticluţă cu agheasmă şi un fir de cimbru. Nu rupea niciodată vreo floare, pentru că ele ne vorbesc "despre bunătatea nemărginită şi despre măreţia lui Dumnezeu". Se ruga foarte mult, plângând, mai ales noaptea, când se afla în chilie, în genunchi în faţa icoanelor, în şoaptă, la lumina candelei.

Părintele acorda o importanţă deosebită rugăciunii spontane, pe care o recomanda spunând: "O mulţime de oameni au ajuns sfinţi fără să fi pus mâna pe vreo carte, din cauză că nu aveau cărţi, iar alţii pentru că nu ştiau carte, dar neîncetat vorbeau cu Dumnezeu prin rugăciuni alcătuite de ei pe loc".

"În 1945 sau 1946, părintele a săpat o peşteră în pământ, undeva pe deal, între tufele de brădişor, în partea de nord, nu departe de mănăstire, şi aici mergea deseori noaptea pentru a se linişti şi a se ruga. Această peşteră s-a păstrat mulţi ani sub denumirea de Peştera Pustnicului", îşi aminteşte părintele Nicodim în cartea sa. Acolo se mai duceau şi alţi călugări, mai puţin pregătiţi pentru ispite, dar nu rezistau noaptea şi se întorceau speriaţi în mănăstire, deoarece "dracii au căutat să vă sperie, să vă înfricoşeze, ca să nu vă mai rugaţi", cum le spunea avva Arsenie, căci "pustnicia înseamnă luptă corp la corp cu diavolul".

La Mănăstirea Poşaga, Securitatea şi Sfântul Ghelasie

Pe la începutul anilor '50, împreună cu părintele Ghedeon, a ridicat Mănăstirea Poşaga care, în scurt timp, a atras lume din toată zona Munţilor Apuseni. Din 1953, Securitatea a început să supravegheze activitatea misionară a părintelui Arsenie Praja, iar în iunie 1954 a fost arestat la Turda, fiind anchetat cu duritate. A fost mutat apoi la Cluj şi, după un timp, în urma rugăciunilor la Sfântul Ghelasie, a fost eliberat în mod miraculos, împreună cu ceilalţi arestaţi din lotul Poşaga.

Din această dură perioadă a vieţii lui rămâne memorabil episodul petrecut în celulă cu nişte iehovişti, pe care părintele a reuşit să-i facă mai toleranţi faţă de ortodocşi, dându-i unuia dintre ei porţia sa zilnică de ceai, pentru a se putea vindeca de o boală gravă de rinichi.

La începutul Postului Sfintelor Paşti din 1955, întors la Mănăstirea Râmeţ, a fost călugărit, devenind părintele Arsenie, apoi hirotonit diacon, apoi preot, primind imediat duhovnicia.

O tulburare născută în obştea Râmeţului a făcut ca să fie alungaţi călugării din ea, unii ajungând în puşcării, alţii prin alte mănăstiri, iar părintele să se retragă în casa părintească. Maicile care fuseseră aduse în locul lor au fost şi ele izgonite mai târziu, în urma decretului 410 din 1959.

În sat, iarăşi pribeagul pustnic din Apuseni a început să umble îmbrăcat modest, cu cizme de cauciuc în picioarele-i goale, cu un palton vechi pe timp de iarnă, iar vara, cu un pardesiu decolorat, purtând pe cap o pălărie ponosită, indiferent de anotimp. Din această perioadă datează o fotografie pe care o reproducem şi noi.

Niciodată însă nu a rupt legătura cu Mănăstirea Râmeţ, care devenise cabană cu restaurant, iar chiliile, camere de cazare pentru turişti. Venea adesea şi se ruga în vechea biserică, lua apă de la izvorul de sub Sfânta Masă şi pleca pe drumurile lui, printre stâncile Râmeţului. Se întâlnea cu părintele Dometie Manolache, care slujea în biserica parohială de mai jos de mănăstire, cu care discuta despre vremurile trecute.

Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea într-o colibă de lângă casa părintească, făcută de el aproape de pădure. Aici veneau credincioşii să-i asculte sfatul. Şi tot aici venea şi părintele Nicodim să-l întâlnească, sosirile lui fiind cunoscute în mod tainic, din vreme, de către avva Arsenie.

S-a retras la Crasna pentru pustnicia veşniciei

În 1967, părintele Nicodim Dimulescu s-a stabilit la Mănăstirea Crasna, din judeţul Prahova, împreună cu părintele Ghedeon Bunescu, unde avea să se aşeze, definitiv, în ultima parte a vieţii sale şi părintele Arsenie Praja, în 1973, în luna ianuarie, după ce s-a întors din Moldova, de la părintele Pahonie.

Bolnav şi slăbit, refuzând zile la rând medicul ("Nu avem noi aici pe Doctorul cel Mare?", le răspundea el părinţilor care îl implorau să accepte consultul unui specialist), părintele Arsenie şi-a trăit ultimele zile aici pe pământ spovedindu-se şi împărtăşindu-se de două-trei ori pe săptămână.

Dăruit de Dumnezeu cu harul vedeniei, pustnicul şi-a aflat din timp momentul plecării la ceruri, spunându-le zâmbitor părinţilor care îl îngrijeau că îi vor face pomană cu "fripturi şi cozonac", căci "vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos".

Şi, într-adevăr, în Vinerea Mare, din 1973, după-amiază, înduplecat de fraţi, se lăsă consultat de medicul Ioan Maciu, de la Slănic Prahova şi acceptă să fie internat în spital. În Sâmbăta Sfintelor Paşti, a plecat într-un car cu fân, tras de doi boi, întins pe un covor şi învelit cu o plapumă, spre centrul satului Schiuleşti, de unde l-a preluat o salvare spre spitalul din Slănic. Părea liniştit şi împăcat cu tot, chiar vesel, de toată lumea credea că se va ridica şi întoarce la chilia sa.

Minunata Înviere, acolo unde moartea se crede stăpână

E noaptea Paştelui. Clopotele bisericilor din Slănic anunţă Învierea. Sora Sofia, care îl însoţeşte pe pustnicul din Apuseni la spital, se apleacă spre pustnic şi-i spune tare, în ureche: "Părinte, auziţi clopotele de Înviere? Hristos a Înviat!" "Părintele, cu ochii închişi şi cu glas stins, îi zice: "Da. Adevărat a Înviat Domnul!" Acesta a fost ultimul cuvânt al părintelui, peste câteva minute dându-şi obştescul sfârşit, ţinând în mână lumânarea aprinsă, întocmai ca în noaptea de Înviere."

"Acesta a fost deci Paştele cel mult aşteptat şi mult proorocit de părintele, despre care tot spunea, fără ca noi să ne dăm seama de ce, "Vine el Paştele". Şi a venit!..", povesteşte ucenicul său, Nicodim Dimulescu, în cartea sa, simţindu-se în vorbele cuvioşiei sale cristalul de sare al lacrimilor ţintuit în colţul ochilor.

Pustnicul din Apuseni a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Crasna, după rânduiala călugărească, îmbrăcat în haine de călugăr. Neavând cămaşa de călugărie, căci nu şi-o luase când a venit la Crasna, a fost îmbrăcat în cămaşa ucenicului său Nicodim, care, în clipele acelea, i-a spus: "Părinte Arsenie, îţi dau cămaşa mea de călugărie, dar te rog să mijloceşti la Dumnezeu ca să-mi ajute să merg la Sfintele Locuri, ca să primesc şi eu botezul Iordanului scăldându-mă în el, iar cu cămaşa aceea să mă înmormânteze şi pe mine".

Părintele Arsenie i-a împlinit această rugăciune fiului său duhovnicesc.

Astăzi, pustnicul din Apuseni doarme somnul de veci alături de părintele Ghedeon Bunescu, fratele său de nevoinţă. Somnul lui este străjuit de o sfântă cruce din piatră pe care scrie: "Ieromonah Arsenie Praja, decedat la 30 aprilie 1973. Etate 63 de ani", iar mai jos, următoarele cuvinte: "Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă" (Ioan, 5, 24).

Într-adevăr, pustnicul Arsenie Praja s-a mutat din moarte la viaţă, şi aşa cum i-a lăsat testament unui alt ucenic al său, părintele Gheorghe Ghelasie de la Frăsinei, aflăm şi noi ceea ce el, cu siguranţă, vedea: "Va coborî din munte şi din peşteri lucrarea cea de taină a isihiei, până în inima oraşelor, şi mulţi tineri, aparent neştiutori, se vor trezi cu tărie la o viaţă de duh asemănătoare celui din vechime. Minunată va fi această Înviere tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îţi va arăta Puterea mai presus de toate... Îţi las binecuvântarea isihiei, pe care s-o ţii aprinsă în propria candelă, ca o scânteie din care să se aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi această minune. Lucrarea cea de taină a isihiei va fi taina viitorului lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar puterea Luminii va fi atât de mare, încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare aprindere duhovnicească a Lucrării de taină..."

Şi pustnicul Arsenie din Apuseni s-a făcut părtaş, părtăşindu-ne şi nouă din puterea Luminii, făcându-ne să spunem, cu mare speranţă şi seninătate, asemenea lui: "Vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos!"...

Dumitru Manolache


Sursa: Cotidianul Lumina, Marti, 24 Mai 2011.

Mariana Borloveanu: "Marele rol al monahului Valerian: pustnicia" (text preluat din cotidianul "Lumina")

Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie:

Marele rol al monahului Valerian: pustnicia

Bucuria întâlnirii cu monahul Valerian a fost ca un vis frumos, din care îmi doream să păstrez clipa, spre a v-o dărui tuturor.

M-am trezit dintr-odată într-o gură de Rai, cu un miros de smirnă şi brad împrospătat de frageda zăpadă, care şterge toate relele lumii şi îţi arată cât de înălţătoare este Calea spre Dumnezeu. O veşnicie a Tainei, a Căinţei, a Împăcării, a Rugăciunii, aşa cum spune monahul Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!"

Acolo, în creierul munţilor, într-o chilie modestă, fără curent electric, departe de lume, monahul se roagă la lumina zilei sau la lumina lumânărilor, desăvârşindu-şi rugăciunea la Sfânta Liturghie, în zilele de sărbătoare. Respectând voinţa sa de pustnic, n-am să vă redau întocmai dialogul pe care l-am avut, dar am să vă conturez o lume a purităţii, a înţelepciunii trăite la rang de smerenie, în care Dumnezeu ne mângâie pe toţi, picurând lumină din candela dragostei creştine.

Un drum ce mi-a părut o veşnicie

De ani de zile îmi tot imaginam cum va fi întâlnirea cu monahul Valerian şi dacă aceasta va fi, având în vedere faptul că până acum câţiva ani a trăit într-o mănăstire cu rânduială athonită?! Vestea mult-aşteptatei întâlniri am primit-o la ivirea zorilor, în vremea Acatistului, când un frate a venit şi mi-a spus că acolo, în munţi, urma să-l întâlnesc pe omul care se roagă neîncetat pentru noi şi pentru păcatele noastre. Era zăpadă, ceaţă şi frig, dimineaţă de iarnă, capricioasă. Am plecat pe întuneric şi nici prin minte nu-mi trecea că voi vedea un răsărit de soare cum n-am mai văzut niciodată. Drumul, în schimb, devenea din ce în ce mai periculos, pentru că sub zăpadă mai erau porţiuni cu gheaţă, pe care nu le puteam intui. Păşeam cu stângăcie, iar prăpastia de lângă poteca îngustă îmi dădea fiori. Dar mă rugam şi mergeam mai departe. Am avut norocul să am o călăuză care cunoştea foarte bine muntele şi care mi-a fost de mare ajutor. Multe lucruri interesante am aflat de la părintele Cosma, dar mai ales am început să văd cu alţi ochi vieţuirea în pustie şi nevoinţele pe care le trăiesc cei care aleg acest mod de viaţă. M-a impresionat, de asemenea, modul în care cunoştea fiecare rădăcină, fiecare lăstar, şi-am înţeles atunci că asta este hrana pustnicilor, că nu putem avea hrană duhovnicească atâta vreme cât nu ne putem îndepărta de hrana trupească.

Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştri o tradiţie sacră

Nu este lesne să te-avânţi pe poteci aproape neumblate. Unii urcă uşor, altora li se pare greu şi renunţă. Renunţarea însă înseamnă recunoaşterea faptului că diavolul şi ispita au izbândit asupra dorinţei de a atinge fie şi cea dintâi treaptă a nevoinţei şi a permanentei rugăciuni. Rugăciunea tainică de la ultima troiţă a drumului ne-a întărit, iar cărările au început să se unească, la un moment dat rămânând una singură, mai blândă şi domolind panta de până acum. Era ca şi cum începea un alt drum, parcă mai singuratic, mai departe de lume... nu mai rămânea decât ca în hăţişul acela să strălucească un ochi de urs. Doamne fereşte! Pe-ntreg traseul n-am întâlnit decât trei oameni, doi tăietori de lemne şi un pustnic, pe care tare mă tem că l-am tulburat din rugăciune. Te cuprinde un mare sentiment de vinovăţie în faţa acestei monumentale linişti, dar mai ales în faţa călugărilor care zi şi noapte se roagă pentru iertarea păcatelor proprii, dar şi pentru iertarea nenumăratelor noastre păcate. Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştrii acestor locuri o tradiţie sacră. Marea de lumină care se deschidea acum în faţa ochilor mi-a dat senzaţia că am ajuns într-o gură de rai. Un aer proaspăt cu miros de fag şi brad aducea cu sine toată limpezimea de pe tâmpla ninsă a muntelui. În sfârşit trăiam certitudinea că aici sălăşluieşte pacea dumnezeiască, după care noi toţi alergăm.

Întâlnirea cu pustnicul Valerian

După ce ne-am închinat la icoane şi am dat slavă lui Dumnezeu că am reuşit să ajungem cu bine, înfruntând capriciile nebănuite ale muntelui, am rămas cu privirea în zare, în limpezimea albastră care se cernea cu mărinimie peste clipa pomădată de fragedă zăpadă. În decorul acesta mirific şi sacru în acelaşi timp, în zarea care părea că nu se mai termină, pe poteca ce despărţea muntele de cer, aici a apărut monahul Valerian. Ştia că îl căutăm. Cu toate astea, a rămas în lumea lui, s-a oprit în faţa troiţei şi a făcut trei metanii, închinându-se şi ridicându-şi privirea către Puterile Cereşti, aşa cum face întotdeauna când trece prin locul acela. Când pustnicul Valerian s-a oprit lângă noi, parcă un fulger mi-a secerat toate vorbele şi tot ceea ce am putut să mai fac a fost încercarea de a-i săruta mâna şi de a primi o binecuvântare. Cu un zâmbet coborât parcă din lumina Psalmilor, monahul şi-a invocat nevrednicia şi sfiala de a face asta, găsind de cuviinţă că este mult mai înţelept ca el să sărute mâna părintelui cu care venisem la marea întâlnire. De-atâta amar de vreme îmi doream să cunosc lumea pustniciei şi trăirile care îi dau putere şi stăruinţă pustnicului în neîncetata rugăciune, încât la întâlnirea cu monahul Valerian am rămas cu ochii goi, ca ai statuilor, care privesc o imensitate a clipei, maiestuos îngemănată în eternitate.

"Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!"

A început să vorbească despre Dumnezeu, Maica Domnului şi Puterile Cereşti, iar vocea lui cobora parcă din limpezimea lacrimilor cu care noi toţi ar trebui să ne plângem păcatele cele multe şi grele. Chiar aşa mi-a mărturisit ava Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!" Nimeni nu poate şti cât de înălţătoare trăiri îţi poate aduce puterea rugăciunii trăite în singurătatea chiliei din creierul munţilor. Era vădit tulburat monahul şi asta m-a făcut să-mi plec privirea, simţindu-mă vinovată pentru faptul că i-am întrerupt meditaţia şi dialogul cu cele sfinte. Am simţit că mi-e ruşine de mine şi îmi plângea sufletul pentru tulburarea cea fără de voie, pe care, din păcate, o pricinuisem. Ceea ce m-a uimit cel mai mult au fost simplitatea şi profunzimea cu care monahul Valerian - care cândva a fost actorul Dragoş Pâslaru - a găsit calea spre mântuire. Fiecare clipă a fost o trăire, fiecare cuvânt a fost o lecţie de smerenie, iar Credinţa, Nădejdea şi Dragostea s-au încununat într-o viaţă ce vine din lumina Rugăciunii.

"Să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici!"

Îmi căutam stingherită cuvintele şi-n clipele acelea găseam doar frânturi de fraze de care nici măcar nu mai făceam efortul de a mă agăţa. Uitasem de reportofon, de aparatele foto, de toată artileria jurnalistică pe care o aveam asupra-mi (în nevrednicia mea, venisem cu gândul unui fabulos interviu) şi nu conteneam să trăiesc bucuria de a-i sorbi cuminţenia vorbei şi dulceaţa smereniei, pe care se sfia să o recunoască. Pustnicul mi-a spus: "Soră Mariana, să nu vă pară rău că nu vă spun ceea ce aţi fi vrut... şi să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici, să ne rugăm împreună!" Privind înspre el, mi-am ascuns cu greu o lacrimă, amintindu-mi o întâmplare din Pateric, în care Sfântul Arsenie a refuzat să primească o patriciană romană care venise la el şi n-a făcut-o pentru că nu-şi iubea semenii, pentru că tot el spune: "Ştie Dumnezeu cât de mult vă iubesc, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu!"

Taina Rugăciunii se desluşeşte tot prin Taină

În faţa acestui rugător, stăpânit de o desăvârşită iubire faţă de aproapele şi a dragostei pe care o emană fiecare din vorbele sale, simt cum din candela Cerului picură o pace adâncă, învăluită într-o lumină necunoscută mie până acum, o lumină a bucuriei lăuntrice care nu se lasă umbrită de grijile şi necazurile acestei trecătoare lumi în care cu toţii trăim. Dumnezeu m-a învrednicit să fiu adesea în preajma marilor noştri duhovnici, a multor trăitori desăvârşiţi, dar întâlnirea cu pustnicul Valerian a fost cea mai dură şi în acelaşi timp desăvârşită în desluşirea multor semne de-ntrebare. Şi asta pentru că suişurile şi coborâşurile care l-au împovărat cu cele lumeşti i-au dat tăria şi profunzimea de a căuta şi de a găsi, în acelaşi timp, cele mai limpezi căi către iertare, către smerenie, către drumul spre mântuire. Întâlnirea cu acest monah din pustiul înzăpezit al munţilor mi-a dat convingerea că nu se cade să forţez urcuşul spre esenţa trăirii în pustie, că taina rugăciunii nu poate fi forţată prin raţiuni ale trăitorilor din lume. Şi-atunci cel mai înţelept lucru care îmi vine în minte este o rugăciune pe care ava Ghelasie, isihastul, chipul iubirii dumnezeieşti, ne-a lăsat-o: "Iartă-mă, Doamne, Părinte a toate! Îmbrăcat în Chipul Fiului Tău, vin şi eu, făptura Ta şi stau cu închinare în făptura Ta, într-o fericită oprire de taină, în care aş dori să stau o veşnicie. Fac Altarul de taină al Fiului Tău şi transfigurat, prefăcut şi eu în chipul de fiu de Creaţie, iată-mă primit în faţa Ta, unde nu poate sta nimeni decât în chipul Fiului Tău, peste care se odihneşte Duhul Preasfânt. Rugăciunea mea de făptură este Altar, Chip de Fiu şi ritual de a sta la hotarul iubirii de Fiu, că iubirea este Rugăciunea."

"Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot"

Mă doare când aud confraţi de-ai mei vorbind despre călugărul Dragoş Pâslaru. Greşit. Acela a fost actorul Dragoş Pâslaru! Acest fabulos actor a lăsat în urmă roluri mari, despre care s-a vorbit şi se va vorbi întotdeauna şi odată cu ele a lăsat un nume de mirean, cu care a strălucit în teatru şi film. Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie. Fratele din faţa mea a lăsat în urmă toate marile roluri, toate aplauzele unei incontestabile glorii, pentru că a găsit calea spre monahism, calea care l-a dus la loc de rugăciune şi înălţare a spiritului. Acesta este de fapt marele lui rol: Pustnicul Valerian. Astăzi este fascinat de calea mântuirii, a rugăciunii din pustiu, de Taina Iubirii Dumnezeieşti şi se uită cu îngăduinţă la nişte bieţi oameni care îi tulbură liniştea. Întâlnirea cu pustnicul Valerian este cea mai elocventă lecţie de smerenie pe care am primit-o vreodată. Când a plecat din lume spre a-L găsi pe Dumnezeu, a avut un mod personal de a-şi lua rămas-bun de la toate cele lumeşti: "Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot". În schimbul acestei desăvârşite iertări, Dumnezeu a rânduit ca monahul Valerian să-şi afle Calea, călăuzit de părintele Ghelasie, despre care ne spune: "Cel mai mare Dar duhovnicesc pe care ţi-l făcea ava Ghelasie era Iubirea. Iubirea pentru Dumnezeu-Sfânta Treime, pentru Maica Domnului şi pentru toţi Sfinţii Lui. Iubirea pentru aproapele tău pe care să-l percepi ca pe cel mai bun decât tine, iubirea pentru cei aflaţi în nevoinţe, Iubirea pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu."

La plecare i-am spus: "Dumnezeu să vă-ntărească!", şi mare mi-a fost bucuria când mi-a mărturisit că de asta are cea mai mare nevoie. Să mă ierţi, frate Valerian, pentru că am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea şi să te rogi pentru mântuire şi pentru o lume mai bună!

Reportaj realizat de Mariana Borloveanu.

Sursa: Cotidianul Lumina, Reportaj, Miercuri, 26 Ianuarie 2011.