2 Iulie 2011. Imagini de la mânăstirea Frăsinei. Pomenirea trecerii la cele veşnice a părintelui Ghelasie († 2 Iulie 2003)

(grupaj realizat de Eugen Serea)

Î.P.S. Irineu Slătineanul - Mitropolitul Olteniei: Arhitectura şi pictura ctitoriei Sfântului Calinic

Biserica este construită în formă de cruce, cu o singură turlă centrală, sprijinită pe patru arcade ogivale. Păstrează împărţirea clasică cu pridvor, pronaos, naos şi altar.

Pridvorul este deschis, sprijinit pe patru stâlpi din piatră şi lipit de biserică, în stil brâncovenesc. Nu posedă bazoreliefuri şi nici nu adăposteşte picturi, ca la alte biserici, ci are o formă simplă, pustnicească. Pe peretele bisericii, în pridvor, se află pictura cu "Adormirea Maicii Domnului", hramul bisericii, dedesubtul căreia se află pisania bisericii. Intrarea în biserică se face prin două uşi masive de stejar pe care sunt încrustate numele ctitorului şi anii construcţiei (1860-1863).

Pronaosul este unit cu naosul, delimitarea fiind făcută numai de arcul absidei, care începe şi formează în continuare naosul. În pronaos sunt două ferestre mari, fără decoraţiuni interioare sau exterioare.

Naosul este larg, încăpător, prevăzut cu două ferestre, iar deasupra se află turla, sprijinită de cei patru pandantivi.

Altarul este situat în absida centrală, având un proscomidiar şi un diaconicon.

Ca plan şi construcţie, biserica mănăstirii Frăsinei se aseamănă cu catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea. Arhitectul acestei construcţii este meşterul Costache.

Pictura a fost realizată de Mişu Pop din Braşov. Este o pictură realistă, într-un stil academic. Scenele sunt aşezate întocmai ca în catedrala din Râmnicu Vâlcea. Predomină culoarea albastru, care dă locaşului o profundă ambianţă de linişte, seninătate şi elan duhovnicesc. Scenele inspiră religiozitate şi un adânc duh de rugăciune.

În pronaos sunt zugrăvite chipurile marilor pustnici, care poartă fiecare în mână câte un răvaş, pe care este scrisă o idee din învăţătura sau practica de rugăciune şi asceza lui. Pe pereţii dinspre Apus se află portretele Sfântului Calinic, în partea stângă, ctitorul acestei biserici, cu titlul dedesubt: "Calinic Cernicanu Românu Pământeanu". În partea dreaptă este pictat mitropolitul Nifon, mitropolitul primat de atunci, având la gât o eşarfă roşie, simbol al primatului României.

În naos, în registrul inferior, se află scenele cu Înălţarea Sfintei Cruci, în partea opusă scena Deisis, martirii Calinic şi Trifon, Gheorghe şi Dimitrie în latura opusă. Ambele perechi de martiri şi scene flanchează cele două ferestre ale naosului. În registrul superior pe calotă se află, într-o parte Naşterea Domnului, iar în cealaltă parte Învierea, într-un colorit foarte viu.

Pe calota absidei centrale în altar se află Maica Domnului, încon­jurată de îngeri. În registrul inferior sunt pictaţi Sfinţii Ierarhi autori de Liturghii, precum şi Sfântul Nicolae, patronul şi ocrotitorul Sfântului Calinic. Diaconiconul şi proscomidiarul nu sunt pictate. Catapeteasma este din lemn pictată.

Sursa: http://www.lavrentie-sovre.eu/Arhitectura%20si%20pictura.htm

Christian Neacşu: "Calea către Frăsinei..."

Prima oară când l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie, pe atunci fratele Gheorghiţă, a fost pe 24 mai 1984, la Frăsinei. Era o zi frumoasă, de Sâmbătă.
Uneori, este greu să rememorezi anumite amintiri sau clipe trăite. Însă atunci când ele îţi rămân întipărite în minte şi în suflet şi sunt de neşters, păstrându-şi prospeţimea sufletească, este semn că ele te-au marcat cu adevărat, oricare ar fi sensul şi nuanţa lor dialectică.
Prietenia sau consonanţa artistică cu câţiva apropiaţi din Piteşti m-au făcut să aud, sau mai degrabă să aflu, de existenţa unui nume geografic – Frăsinei. O Mânăstire. Pe undeva în Vâlcea. Dar fără să ştiu pe unde anume, era un ceva vag în imaginaţia mea, având parcă un parfum de legendă sau chiar de istorie paralelă cu vieţile noastre în lumea terestră. Am aflat de Frăsinei pentru prima oară de la un prieten al meu din Piteşti, pictorul de biserici Ion Popescu. Ironia sorţii, şi realizez abia astăzi, o tainica coincidenţă, cu numele fratelui pe atunci, Gheorghiţă... POPESCU, care era în ascuns şi în fapt Părintele GHELASIE.
Pictorul Popescu mi-a descris Frăsineiul ca pe un loc minunat, binecuvântat de Dumnezeu, unde oamenii şi Părinţii se află mai aproape de Dumnezeu şi unde Duhul Sfântului Calinic dăinuie şi lucrează încă, continuând să facă minuni. Această imagine mi-a stârnit curiozitatea şi mi-a aprins imaginaţia.

Însă, în acea vreme, eram (oarecum) fără credinţă, sau aş zice nu prea stiam bine ce înseamnă a fi creştin sau a trăi în acest sens. Nu prea ştiam – o recunosc acum – căci, fiind tânar şi nepăsător, sau având mintea tulburată de elementul ideologic al vremii, nu puteam nici măcar percepe Lumina venită de la Providenţă. Şi nici sensurile ei. Şi Toate celelalte.
Reflectând retroactiv la ceea ce a fost pe atunci – şi la starea mea interioară – aş spune că – din fericire – râvna şi educaţia exemplului fără habotnicie, a blândeţii sufletului, a inimii şi a gestului simplu, au lucrat în sufletul şi constiinta mea, prin faptele şi rugăciunile înaintaşilor mei. Un exemplu viu: pe bunici nu i-am cunoscut, din păcate, căci s-au stins înainte de vreme, dar bunicile mele se duceau mereu la Biserică şi participau la slujbele Bisericii. Se rugau şi făceau ascultare. Posteau. Se rugau. Poate exemplul lor tăcut, smerit, plin de nădejde şi de dragoste, a făcut ca în subconştient să se nască – în mod tainic – curiozitatea sau dorinţa de a mă apropia de Dumnezeu, în ciuda timpurilor potrivnice credinţei şi tradiţiei noastre străbune. Personal, ca om şi ca artist plastic cred că Obiectul sau Imaginea pătrunde în suflet şi modelează Constiinţa.
Dar şi Gestul sau exemplul. De aceea se cuvine să fim atenti la cei din jur, prin cele ce facem, şi la cele ce spunem, sau prin trăirea şi gestul nostru cotidian şi în Timp.

Părintele Ghelasie a fost un om al exemplului, al Gestului şi al trăirii. În felul său de a fi am regasit oarecum pe străbunii mei, şi poate o Cale nevăzută spre sursele arhetipale ale sufletului nostru comun – românesc, carpatin, precum l-a numit el.

Calea către Frăsinei...

Luna mai, 1984. Într-una din zile mi-a incoltit în minte ideea: „Ia să vedem, ce este acest... Frăsinei ?! … ce-ar fi dacă m-aş duce acolo?”
Şi dintr-un interior şi tainic impuls, pe care nu-l pot explica nici astăzi măcar, dar pe care eu îl pun, desigur, pe seama inspiraţiei providenţiale, am decis să plec spre Frăsinei.

Generaţiile mai tinere de azi pot înţelege mai greu – în prezentul actual care oferă destul confort şi facilităţi diverse – ce însemna pe atunci să te deplasezi spre un loc pe care nu-l cunoşteai deloc.
Mijloacele de deplasare pe atunci erau mult reduse sau chiar rare, din diverse motive, iar însăşi deplasarea în sine ţinea oarecum de aventură. Asa erau vremurile, aşa a fost viaţa.
Asadar, am decis să plec spre Râmnicu Valcea, ca etapă spre Frăsinei.
Am purces la un drum – oarecum – plin de neprevăzut până la Vâlcea, cu o maşină de ocazie, în care o muzică asurzitoare, de prost gust, era amplificată la maximum în difuzoare. Asta era parcă anume spre a mă descuraja mental de „nesăbuinţa” mea de a mă încumeta la o asemenea Cale. Maşina de ocazie m-a lăsat pe undeva la marginea oraşului Vâlcea, pe care nu-l cunoşteam... A urmat apoi o palpitantă etapă de „orientare turistică”, spre asa-zisa ţintă... „autogara” din Rm. Vâlcea, obiectiv turistic atins după un traseu labirintic. Ajuns, în fine, în autogară, mi s-a spus că... autobuzul („rata”) nu circulă, nu... adica ba da, dar dacă am şansă, aş putea – poate – prinde una din zbor, pe undeva prin centrul oraşului, unde este o staţie de trecere. Am pornit în fugă spre centrul urbei, cu speranţa că-mi voi putea continua drumul către Frasinei.
Ca într-un film, am ajuns în locul respectiv într-un moment „crucial”. Când autobuzul tocmai se pregătea să demareze, şi m-am trezit practic catapultat de un ceva sau cineva – nevăzut – direct pe scara autobuzului, care era plină până la refuz. Autobuzul era înţesat de paporniţe, de găini care cotcodăceau. De oameni plini de năduf, de nervi şi era o atmosferă plină de praf, şi care pe deasupra emana un uşor parfum de oboseală şi nu numai... Era ceva suprarealist, un „ceva” aflat între imaginea plastică şi stop-cadrul unui film de Tarkovski.
Autobuzul circula ca un balon de cauciuc, plin şi gata să plesnească la primul viraj. Însa era esenţial: maşina circula către Frăsinei.
Îmi spuneam în sine: Cine m-a pus pe mine să fac asta? Cine? Cine? Răspunsul a venit cumva, mult mai târziu, peste ani.
Tocmai întru aceasta mi-am permis să vă descriu aceste scene sau trăiri – aparent nesemnificative – pentru a înţelege că trebuie să fim mereu atenţi, în orice clipă, la ceea ce-i în jurul nostru, căci nimic nu-i întâmplător. Să luăm seama, să fim cu luare aminte, cum se zice. Toate au un Sens.

Aşadar, mă aflam în autobuz, dar nu puteam anticipa că acea „rată de Muereasca” mă va lăsa pe undeva mai jos, într-o margine de sat, la câţiva kilometri buni de locul minunat şi Sfânt unde doream să ajung şi pe care nutream să-l descopăr.
Din locul în care m-a lasat „rata” a fost nevoie să particip „cu mare tragere de inimă” la un urcuş destul de obositor spre acel loc unde se afla.. Mânăstirea Frăsinei. Iar acest urcuş, vă pot mărturisi că l-am simtit din plin, fizic mai ales, căci era o zi tare caldă, chiar foarte caldă, spre sfârşitul lunii mai. Ïn schimb, peisajul înconjurător era de o frumuseţe inefabilă, exceptională aş spune, încât ca artist mă simţeam total fascinat de cele ce mă înconjurau la tot pasul: de natură, de munţi, de apa curgătoare, de cerul albastru, de păsările şi de şoimii din văzduh, de parfumul florilor...
Eram obosit frânt, dar simţeam o anume pace sufletească. Era ceva paradoxal.

Spre seară, am ajuns la Frasinei, dupa câteva ore bune de mers şi urcat. Eram însetat şi oarecum epuizat, dar mă aflam, în sfârşit, în faţa porţii Mânăstirii. Eram bucuros, aş zice chiar uşurat, că am ajuns.
La intrare, un omuleţ s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: „Băiete, cu ce treburi p-aci?”
Răspund, bâjbâind verbal: „Păi... păi... am venit să văd şi eu Mânăstirea... şi locurile de pe aici...
Continuarea omuleţului: „... Da' ce faci matale, cu ce te ocupi?” şi îi răspund iarăşi: „Păi... mă ocup cu... de fapt, sunt pictor...”
Reactia sa a fost promptă: „Păi dacă e pe aşa, trebuie să vorbeşti, să te vezi neapărat cu fratele Gheorghiţă, că el e ghid şi se ocupă şi de pictură, de sculptură, de stupi... el le ştie pe toate. Vezi că este lângă Biserică, la chilia din partea dreaptă, a doua... îl găseşti usor. Ai să vezi”.
Şi am plecat să-l găsesc pe Gheorghiţă. Dar nu l-am aflat... deşi l-am căutat ceva vreme.
Câteva minute mai târziu mă aflam pe undeva lângă sala de mese, când văd coborând pe scara ce venea dinspre Mânăstire un om slăbuţ, înalt şi cu zâmbetul pe buze. Şi care îmi spuse: „Bine ai venit, frăţicule! Mă căutai... am aflat! Uite-mă... Sunt fratele Gheorghiţă”.
Poate ţi-o fi foame, hai vino să te pun la masă... şi, în acelaşi timp, mi-a arătat drumul spre trapeza mânăstirii… A deschis uşa, şi-a rotit privirea în sală, nu mai era loc la masă... decât printre fraţi şi Părinţi. Asa că m-a aşezat printre ei, la un colţ de masă.
Pe atunci eu nu ştiam care este tipicul mesei, nici modul de a fi şi a trăi într-o Sfântă Mânăstire.
Asa că vedeam, acultam şi trăiam din plin acestea, cu mare atenţie şi curiozitate.
Am început să mănânc, cu o oarecare sfială, cu toate că foamea devenise o reală obsesie organică.

Mâncam, mâncam şi ascultam cele din jurul meu. Si, ca dintr-un tunel, am început să aud sau să desluşesc cele rostite, cu o anume muzicalitate, de un călugar aşezat undeva, la capăt de sală, care rostea: „Despre Tăcere...
...Mai presus de toate, iubeşte tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeieşti. Întâi să ne silim să tăcem. Şi din tăcere se naşte în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să-ţi dea Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere”... şi mai departe... „Tăcerea este de ajutor liniştii...” şi lectura continua...
Doamne, sensul celor rostite era atât de profund încât, chiar înfometat fiind, cuvintele rostite mi-au străpuns inima şi simţirea sufletească, gândul şi chiar sinele meu. Şi imi ziceam în sine: „Ohh, cât mi-aş dori să am o astfel de Carte, ca aceasta, să o pot citi şi să cunosc cele ce sunt scrise intr-însa...! Mi-am dorit – atunci – din tot sufletul acest lucru... o recunosc. A fost ca o Lumină.
Am încercat chiar, după ce s-a sfârşit masa, să aflu din ce carte s-a citit. Dar în zadar, nimeni nu a reuşit să-mi dea un raspuns. Am plecat de la masă cu o părere de rău şi o dezamăgire în suflet.

După masă l-am revăzut pe Gheorghiţă. Am stat de vorbă, m-a întrebat ce fac mai precis, şi m-a rugat, dacă aş putea sau aş vrea, ca pictor, să-i fac o Icoană, că-mi va arăta el o imagine ce-mi poate fi de folos ca model (a doua zi, duminica, mi-a dăruit o mică reproducere în acest sens).
Apoi, fiindcă era târziu, m-a condus către una din camerele de oaspeţi, unde aveam să dorm noaptea…

Duminică, 25 mai

Fratele Gheorghiţă bate la uşă şi mă scoală dis-de-dimineaţă, spunându-mi fără a-mi impune, că nu ar fi rău daca aţ merge la Biserică, ca aşa e Bine. Mi-a spus aceasta fără a da impresia că e vorba de o obligaţie, ci mai degraba fiind... o recomandare amicală. Pe vremea aceea eu eram cam aiurea, fără de ştiinţă sau cunoştinţă în cele ale Bisericii, neştiind de cele ce se petreceau în jurul ei sau în lăuntrul ei... Însă am mers la Biserica mânăstirii mai degrabă ca să nu supăr pe nimeni şi nici ca să dau impresia ca aş fi nepoliticos. Şi. pe urmă, din respect faţă de cei de acolo.
Pentru mine, Liturghia, slujba din acea zi de Duminică, s-a terminat asa cum începuse. Căci, din păcate, pe atunci eu nu-i puteam pătrunde sau sesiza Sensul său profund şi nici implicaţiile pe plan sufletesc prin prezenţa Celui ce avea sa-mi Lumineze fiinţa, mai târziu.
Spre prânz, am mers din nou la masă. Însă gândul îmi era – încă – la ceea ce trăisem cu o zi înainte, la masă. Dincolo de acestea şi înainte de a pleca spre casă, Gheorghiţă fratele mi-a zis să vin la chilia sa. Fratele Gheorghiţă mi-a arătat multă deschidere sufletească şi a făcut să vorbească pe deplin ospitalitatea ce-l anima şi o aparte înălţime sufletească. În plus, avea o intuiţie care urma să mă uimească, ceva mai târziu, prin puterea sa de a întrezări şi simţi lucrurile şi fiinţele.
Aşadar, înainte de a pleca, Gheorghiţă – Părintele Ghelasie – m-a invitat la chilia sa şi m-a rugat să stăm măcar câteva minute de vorbă, spunându-mi: „Mă tăticule, ştii ce, vreau să-ţi fac un dar, dacă tot venişi la Frăsinei, la noi ... Ce zici?! Te rog să accepţi…”
Eu i-am raspuns cu un sentiment de stânjeneală şi oarecum încurcat în gândurile ce mă munceau, dat fiind că eram grăbit să plec. „Nu ştiu ce să zic, Gheorghiţă... nu pot să iau nimic, nu se poate, că am venit cu mâna goală, şi culmea ar fi să plec cu mâna încărcată... nu prea se cade. Nu pot... nu te supăra...”
Ghelasie mi-a replicat: „Lasă, tăticule, că ai să mai vii pe la Frăsinei, ai să vezi, vii tu şi ai să te revanşezi, dacă ţii la asta... dar, până una alta, ia tu de aici un dar. Uite, îţi fac cadou una din cărţile aflate aici... că mi-ai zis că-ti place să citeşti şi apoi deh, esti artist, şi m-aş bucura de ţi-ar fi de folos. Te rog eu... să dai ascultare, ca aşa e la noi, la Mânăstire, trebuie să dai ascultare. E Bine?!”.
Am zis: „Bine, daca asa spui... aşa am să fac”. Dilema era însă alta, cum să aleg eu din cele câteva maldăre mari de cărţi care se aflau în faţa mea?... unele cărţi fiind chiar mari ca dimensiune.
Am decis, într-un târziu, să aleg dintr-un al treilea maldăr, care părea mai mic... la întâmplare, o carte albă, ce nu părea aşa de mare, dar nu ştiu de ce, printre atâtea cărti, ea mă atrăgea prin prezenţa sa. Am luat-o. Am pus-o mecanic în traista mea.
Şim grăbit fiind, am mulţumit lui Gheorghiţă în fugă şi am spus că trebuie neapărat să plec.
Fratele Gheorghiţă – întru ascuns Părintele Ghelasie – m-a binecuvântat şi mi-a dorit Drum bun, spunându-mi: „Fii fără de grijă, tăticule, ai să ajungi uşor acasă, ai să vezi. Şi ascultă ce-ţi spun, că ai să mai vii pe aici şi o să ne mai vedem, deci... rămânem prieteni. Doamne-ajută!” Şi m-a condus şi mi-a arătat calea pe unde să o iau ca să ajung mai repede.

Şi am plecat... spre vale. Cu o nespusă usurinţă mi-a fost dat să ajung la Valcea, şi parcă nu-mi venea să cred că se poate ajunge aşa de uşor. Şi tot la fel, nefiresc de uşor, am găsit pe urmă o maşină de ocazie, fără să aştept prea mult. În plus, atmosfera interioară în maşină era liniştită şi fără zgomot ori balamuc, ca la dus. Tare ciudat, mi-am zis... Timpul s-a scurs rapid, şi iată-ma deja la Piteşti.
O dată ajuns în centrul Piteştiului, mi-am grăbit paşii spre a ajunge acasă, căci eram nerăbdător să mă vad cu câţiva dintre amicii mei. Erau anii tinereţii mele, era ceva firesc atunci.

Acasă m-a întâmpinat mama, care era oarecum surprinsă ca am ajuns aşa de devreme. I-am spus că „am avut noroc”... însă nu ştiam ce spun nici eu. Şi mă grăbeam să revin la lumea din care plecasem cu o zi mai devreme, înainte de a vedea şi a cunoaşte Frăsineiul şi pe Ghelasie Părintele.
Voiam chiar să plec imediat în oraş, dar o tainică curiozitate mă rodea interior... „Ia să vedem ce mi-a dat Gheorghiţă... şi apoi ies afară…”
M-am aşezat pe canapea, cu intentia de a rămâne doar un minut. Dar acel minut a devenit Minutul de care aveam nevoie, de care sufletul meu avea mare nevoie.
Ei bine, mi-am aşezat pe genunchi cartea dăruită şi am deschis-o la întamplare. Privirea mi s-a abătut spre pagina din dreapta... când... „un fulger” mi-a străbătut mintea şi o scânteie mi-a Luminat sufletul. O uimitoare senzaţie interioară mi-a cuprins întreaga fiinţă. În faţa ochilor mei puteam vedea clar şi desluşit şi puteam citi, printre lacrimile care-mi podideau chipul, de o manieră inexplicabilă.
Mă aflam într-un fel de stare de şoc, căci citeam cu o voce interioară cele ce erau în faţa ochilor mei: „... Despre Tăcere...
... Mai presus de toate, iubeşte tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeieşti. Întâi să ne silim să tăcem. Şi din tăcere se naşte în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să-ţi dea Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere” ... şi cele ce urmau...
Revenindu-mi cu greu din starea de perplexitate, mă intrebam în sine: „Să fie pure coincidenţe? Să fie o întâmplare? Sau CE? Un lucru ştiam din experienţa vieţii, că toate au un Rost.
Era Filocalia 10, a Sfântului Isaac Sirul. Astăzi, Cartea aceasta se află cu mine în Franţa şi ea a fost martorul tăcut, dar Viu, al multor prefaceri şi schimbări sufleteşti pe care le-am trăit. Necazuri sau bucurii. Aşadar şi nu în cele din urmă, Prezenţa ei este, pentru mine, o dovadă minunată a permanenţei şi a existenţei darului deosebit pe care l-a întruchipat Părintele Ghelasie. A delicateţei sale sufleteşti, a sensibilităţii sale interioare. Calităţi care i-au permis, în timp, să înţeleagă ceea ce este Harul. Să se apropie de El. Iar Noi, noi am avut privilegiul de a întâlni sau a cunoaşte pe cineva care să ne explice aceasta.
Multumescu-Ţi, Ţie, Doamne, pentru toate, inclusiv pentru clipa aceasta.

Artist plastic Christian NEACŞU

27 octombrie 2010
Franţa

Duhovnicii Sfintei Mânăstiri Frăsinei adormiţi în Domnul

Din volumul "Istoricul Mânăstirii Frăsinei", tipărit cu binecuvântarea P. S. Gherasim, Episcopul Râmnicului, 2009.

Prof. dr. Mircea Popovici: Fotografii de arhivă, Sfânta Mânăstire Frăsinei, 1995 - Ava Ghelasie, Ava Vlasie

Duhovnicului meu, articol de Protos. Varsanufie Gherghel

„Întrebat-am luminata ciocârlie/ Candelă ce leagănă-n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt, / Unde sunt cei care nu mai sunt? / Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina Celui nepătruns” (Nichifor Crainic).

Existând mai înainte de veacuri şi strălucind prin veacuri nesfârşite, Împărăţia Mântuitorului Hristos i-a făcut nemuritori în amintirile şi conştiinţele noastre pe toţi aceia care au păstrat neîntinată şi neclintită credinţa lor în Dumnezeu.
Dumnezeu, Contemporanul tuturor neamurilor, i-a avut tot timpul pe ai lui aleşi, luptători întru toate nevoile, cârmuitori autentici, stâlpi, prove şi punţi ale sfintelor „corăbii”. Dătători de flacără duhovnicească şi de lumină mântuitoare, ei au atras în jurul lor sute şi mii de credincioşi, cum a fost şi cazul părintelui duhovnic Ghelasie de la Sfânta Mănăstire Frăsinei.
Aceste „ruguri aprinse” în enigmaticele lor chilii, tainicii anahoreţi, erau şi încă mai sunt cariatide spirituale pe care se sprijină îngreunatul univers.
De la adormirea sa întru Domnul, Părintele Ghelasie a ajuns să fie pomenit ca ascet şi aceasta este reprezentarea lui adevărată, icoana lui de vieţuire pe care ne-a lăsat-o mai cu seamă de zestre pentru cei care l-am cunoscut îndeaproape şi pentru cei ce i-am fost ucenici.
Urmând sfaturilor socotite ale Sfinţilor Părinţi, Părintele Ghelasie şi-a asumat osteneli ascetice cu cumpătare, adică osteneli după puterile lui şi nu s-a reţinut de la sarcinile zilnice, aceste osteneli ascetice fiind măsura obişnuită pentru călugării din mănăstirile tradiţionale.
De exemplu, patul Părintelui Ghelasie era unul tipic de mănăstire: îngust, tare, făcut din două scânduri şi fără saltea. Chilia sa în cea mai mare parte a timpului o avea la stupi, făcută din scânduri de lemn nevopsit şi fără izolaţie. Micuţa sobă de lemne nu păstra căldura în chilie mai mult de o oră după ce mergea noaptea la culcare; aşa că în dimineţile friguroase se trezea la temperaturi apropiate de zero grade. Aici părintele îşi pregătea singur pâinea pustnicească şi alte puţine verdeţuri, care îi constituiau de obicei hrana zilnică.
Despre unii ca aceştia spunea odinioară Sfântul Isaac Sirul: „Mireasma unui anahoret este cea mai dulce şi întâlnirea cu el aduce bucurie în inima celor care au dreaptă judecată”.
Părintele Ghelasie nu a impus niciodată postul său aspru, nici ostenelile sale ascetice altor fraţi din mănăstire şi niciodată în viaţa sa nu a certat pe cineva că mănâncă prea mult.
Vorbind despre ascetismul Părinteleui Ghelasie, putem observa numai un lucru care este cu adevărat extraordinar: niciodată nu a lenevit o clipă, ci era veşnic preocupat cu vreo lucrare dumnezeiască. Spovedania ucenicilor o săvârşea aproape zi şi noapte, într-una, după cum apăreau noii sosiţi de pe drumuri îndepărtate şi nu era posibil să nu ieşi refiinţat de la părintele de sub epitrahil. Era un preot pe măsura şi vrerea Sfântului Grigorie de Nazianz care, înfricoşat de măreţia slujirii preoţeşti, spune: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţesc pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere” (Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont).
De fiecare dată plecai din biserică cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un mai puternic sentiment de solidaritate pentru aproapele tău şi cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna. Sfinţia sa a fost o făclie care a propovăduit neîncetat iubirea dintre oameni, străin de orice semeţie şi îngâmfare, un om înzestrat cu nobile daruri care i-au spiritualizat şi eternizat viaţa, sfinţenia vieţii fiind cea care se opune uitării noastre faţă de el.
Părinţii care s-au ostenit alături de el în mănăstire nu l-au auzit pe Părintele Ghelasie să se fi plâns vreodată, niciodată nu dădea atenţie oboselii, era veşnic preocupat să scrie cât putea literatură isihastă mult trebuitoare, în scurt timp şi cu mijloace puţine. Lucrând în chilia sa smerită, adesea după miezul nopţii, Părintele Ghelasie a scris un torent de scrieri fără egal în zilele noastre. Oricând avea timp, se grăbea spre chilia sa şi îndată începea lucrul. Scria repede, ridicând ochii doar uneori. Deseori îşi făcea cruce când scria. Părintele Ghelasie şi-a petrecut viaţa între cărţi, mereu animat de setea neostoită de cunoaştere. Cugetul său s-a străduit să coboare în lumea cititorilor săi Logosul divin. A explorat mereu inefabilul, pătrunzând cu mintea în cotloanele cele mai ascunse ale cunoaşterii. Avea scânteieri ale minţii menite să spargă tiparele. Era un intelectual al prezentului, fiind fericit numai în măsura în care a făcut şi pe alţii fericiţi. A trăit între semeni şi pentru semeni.
Simţul nemaipomenit al presiunii timpului i-a dat prilejul Părintelui Ghelasie să-şi cunoască ameninţarea unei boli necruţătoare. Cu toate că în exterior a avut o privire perfectă până la moarte, în interior părea că o tulburare fizică îl rodea, ca şi cum fusese aşezată o cruce pe acest trup desăvârşit, o cruce care îl zdrobea în cele din urmă.
Ca unul ce era plin de înţelepciune, părintele Ghelasie Duhovnicul a avut o răbdare de sfânt şi a suportat acest chin îngăduit până la mutarea sa dintre noi – dovedind prin tot ce a fost că „Părinţii nu mor niciodată”.
La bine şi la greu împreună cu ucenicii, în zile senine şi furtunoase, mulţi dintre noi l-am iubit şi am suferit şi am fost iubiţi de cel care acum nu mai este între cei vii! Viaţa lui pământească stă încheiată înaintea noastră şi din ea se ridică câteva momente, care trec în şir pe dinaintea ochilor sufleteşti ca un mănunchi de amintiri.
Trupeşte el nu mai este printre noi, dar sufletul lui cel nobil viază în amintirile noastre. De aceea, dând ducerii lui de la noi tributul datorat al lacrimilor, nu-l tânguim mult, nu-l compătimim, ci mai vârtos îl fericim că Dumnezeu l-a învrednicit a-şi vedea aspiraţiile împletite în realitate şi în fapte. Cu bucurie regăsim acum, în această „legendă” trăită de Părintele Ghelasie, năzuinţa lui către desăvârşire, care este scopul suprem al omului.
Chipul celui iubit de noi se odihneşte în liniştea de veci şi în pacea Domnului.
Dormi în pace, iubit ostenitor, însoţi de glasul durerii noastre, a celor care am avut şansa unică să-ţi fim ucenici la picioarele tale sfinte Părinte şi să te regăsim după timpuri şi timpuri în versurile pline de har ale poetului: „Blândeţea ta ne-a fost dulceaţă/ În necăjita noastră viaţă. / Şi sfatul tău cel părintesc/ Ne-a fost balsamul sufletesc...”
Înveşnicit, am spune noi, prin iubirea şi recunoştinţa de fii ce ţi-o îndatorăm. Amin.


(articol apărut în "Lumea Monahilor", nr. 26, august 2009, pp. 28-30)