„Liniştea din mijlocul vacarmului”, interviu cu arhimandritul Hristofor Bucur realizat de Cristian Curte

Foto: Părintele arhimandrit Hristofor Bucur, la lansarea volumelor "Taina Hranei" (Platytera, 2011) şi "Reţetele Medicinii Isihaste" (Platytera, 2011), eveniment desfăşurat la librăria Sophia, 19 mai 2011.








Interviu cu arhimandritul Hristofor Bucur,
stareţul Schitului „Sfântul Ioan Botezătorul” din Poiana Braşov

Poiana Braşov e o staţiune animată pe tot parcursul anului. Muzică, turişti, soare, verdeaţă şi... o mânăstire. De fapt un schit, ale cărui chilii nici nu le poţi zări, pentru că sunt camuflate în subsolul bisericuţei de lemn. Călugării de aici au venit din ascultare şi din dragoste de misiune. În staţiune nu există nici o altă biserică, astfel încât micul schit este singurul loc în care se pot ruga cei care urcă Postăvarul şi ar dori, pe lângă relaxare, şi puţină linişte în suflet. Interviul de mai jos e o pledoarie pentru isihia dobândită în pofida condiţiilor exterioare în pofida condiţiilor exterioare şi, de aceea, nădăjduiesc să fie de folos atât monahilor, cât şi mirenilor.

– Părinte arhimandrit Hristofor Bucur, aş începe cu începutul, care, la orice călugăr, este cel mai interesant. Cum v-aţi gândit să intraţi în mânăstire, să alegeţi drumul acesta în viaţă?

– A fost un proces mai îndelungat. Am făcut o şcoală tehnică, am absolvit Politehnica şi am lucrat zece ani într-o fabrică de piese auto. Dar imediat după revoluţie s-au produs aşa, nişte descătuşări şi, tânăr fiind, doream să cunosc cât mai multe, tot felul de provocări spirituale care veneau după o perioadă de îngheţ. Şi participam la conferinţele care aveau loc pe diverse teme. Şi la aceste conferinţe participau şi preoţi şi călugări.

– Dumneavoastră aţi fost tot timpul credincios?

– Nu. Am descoperit credinţa mai târziu.

– Şi ce v-a apropiat de biserică?

– Întâlnirea cu nişte oameni deosebiţi pe care i-am simţit că sunt altfel. Dacă la început vizitam mânăstirile ca pe nişte obiective turistice, de interes istoric sau cultural, în timp, auzind pe oamenii de acolo cum vorbesc şi văzându-i cum se comportă, am înţeles că în mânăstire e altceva, mult mai mult. Şi, treptat, m-am ataşat de mânăstirea Frăsinei, din judeţul Vâlcea, şi aşa am ajuns să îmi doresc să continui viaţa într-o mânăstire. Am făcut şi Facultatea de Teologie şi, după ce am terminat-o, am renunţat la viaţa de oraş, cu slujbă de inginer, şi am plecat la mânăstire.

– Ce anume oferă mânăstirea şi nu poate oferi niciodată viaţa unui creştin în lume?

– E mai multă rugăciune, mai multă linişte, iar condiţiile exterioare influenţează totuşi viaţa spirituală a omului. Dacă te rogi mai mult – chiar de nevoie, în mânăstire, unde este un program strict de slujbe –, atunci şi şansele de a-ţi adânci trăirea duhovnicească cresc.

– Nu este posibil să te blochezi şi în formalism?

– Ba da, există acest risc, dar noi am ales viaţa monahală nu cu gândul de a ne rata viitorul, ci de a-L cunoaşte pe Dumnezeu tot mai mult.

– Şi care-i calea prin care poţi să nu fii doar tipicar şi atât?

– Să combini prezenţa la slujbe cu rugăciunea personală, cu postul şi cu studiul cărţilor de teologie; cu întrebarea altor călugări cu experienţă, atunci când se ivesc probleme, ca să vezi ce anume este de făcut. Şi Dumnezeu, Care vrea ca toţi să ne găsim locul, va găsi şi mijloacele pentru a o face. Noi să fim sinceri în căutarea noastră.

– De multe ori se întâmplă să te rogi şi vrei să participi, adică ai vrea să se mişte ceva la inimă, şi totuşi spui cuvintele respective ca pe o poezie.

– Da, e ceva inevitabil. Dar trebuie să perseverăm şi, din când în când, Dumnezeu ne va picura ceva har ca să simţim şi cu inima că El este prezent şi să ne ajute să sporim, să ne întărim în puţina noastră credinţă.

– Uscăciunea aceasta are legătură şi cu patimile din noi?

– Da, trebuie, bineînţeles, să luptăm şi contra lor. Aici de mare folos ne este postul, cât mai sever, cât mai strict, căci spun Sfinţii Părinţi că din pântece vine, de multe ori, răul; o spovedanie regulată la duhovnici iscusiţi este de neînlocuit. Am avut fericirea să cunosc, la mânăstirea Frăsinei, astfel de ieromonahi: părintele Lavrentie, părintele Paisie, părintele Ghelasie, cărora le sunt recunoscător pentru faptul că m-au ghidat până la punctul în care să ştiu că locul meu este în mânăstire şi chiar după ce ei au dispărut să merg mai departe pe calea aceasta.

– Puteţi să-mi spuneţi câteva cuvinte despre fiecare în parte?

– Da. Părintele Lavrentie era un om care se jertfea pentru oameni. Era tot timpul în slujbe. Veneau la el sute de oameni ca să le facă maslu şi dezlegări. Îl chemau nu numai la biserica de jos, unde se opreau femeile, dar şi în alte oraşe, şi el răspundea întotdeauna la solicitările tuturor. Şi era un om la care se vedea bucuria pe faţă.

– Ăsta e mare lucru!

– Da. Semăna, din punctul acesta de vedere, cu părintele Teofil de la mânăstirea Brâncoveanu. Era foarte bolnav, se mişca greu, dar conta mai mult pentru el să răspundă la solicitările oamenilor.

– Un apostol.

– Exact! Nu atât cu cuvântul, ci cu rugăciunea. Şi i-a ajutat pe mulţi.

– Aţi cunoscut întâmplări deosebite, întâmplări minunate mijlocite de rugăciunea dânsului?

– Nu pot să dau exemple de acest fel, dar mă gândesc că chiar fabrica la care am lucrat, una dintre cele mai mari din Sibiu – se numea Întreprinderea de Piese Auto – a supravieţuit acestei tranziţii nefericite şi prin rugăciunile părintelui Lavrentie. Căci actualul director era credincios, venea la Frăsinei, îl chema şi pe părintele acasă. Şi, în condiţiile în care nu numai în Sibiu, dar în toată ţara, s-a distrus aproape toată industria, iată că această fabrică a supravieţuit şi are şi acum peste 1500 de angajaţi, ceea ce în zilele noastre este cu totul şi cu totul remarcabil, mai ales că nu a fost preluată de un concern străin; a rămas tot a celor care au fost atunci.

– Şi părintele Paisie? L-aţi numit.

– Părintele Paisie avea o strategie specială, în sensul că aproape la toţi credincioşii care veneau la dânsul pentru a se spovedi prima dată le dădea un canon foarte greu: zece ani interdicţie de a se împărtăşi, vrând să-i conştientizeze de greutatea păcatelor lor. Dar asta era doar pentru început. Şi dacă omul încerca să facă din ce-i spunea părintele, atunci canonul acesta se tot micşora în timp, şi, după câteva luni, părintele considera că ai făcut câte ceva şi atunci te puteai şi împărtăşi. Dar trebuia să depui acest efort, să treci peste şocul iniţial, şi nu aveai de regretat dacă o făceai...

– Un om al acriviei.

– Da, pentru început. Dar după aceea se dovedea un om înţelept, care acţiona în funcţie de pocăinţa şi efortul penitentului...

– Ce lucrare aveau oamenii aceştia? Ce lucrare monahicească? Desigur, în general, ea e ascunsă, dar probabil că trăind împreună cu ei, aţi putut să le furaţi ceva din secretul trezviei şi bucuriei duhovniceşti.

– N-am trăit împreună cu ei, că eu nu m-am dus la mânăstirea Frăsinei, eu doar mă spovedeam acolo încă de pe când eram în lume, şi după aceea, când am ajuns la mânăstire. Prima mea mânăstire a fost Piatra Scrisă, din Episcopia Caransebeşului. Vedeam însă că erau oameni împliniţi şi nevoinţele lor tainice eu nu le cunosc, dar se vedea pe ei că sunt pe cale. Şi cel mai drag părinte, la care am rămas până ce s-a sfârşit din viaţă, părintele Ghelasie Gheorghe, a fost omul care m-a marcat cel mai tare, fiindcă avea şi o mare cunoaştere. Eu doream şi să mi se răspundă la zecile sau sutele sau miile de întrebări care mă frământau şi dânsul întotdeauna găsea un răspuns.

– Era şi un teolog, un teologhisitor.

– Exact! Nu s-a ferit să şi scrie, fiindcă era un mistic. Şi din trăirile lui au ieşit mai multe cărţi, şi acestea, cercetate cu atenţie, pot fi de real folos pentru teologie.

– Totuşi, greu de înţeles, greu accesibile cărţile părintelui Ghelasie.

– Aşa e. Cred că tot un mistic este chemat să le decripteze pe cât este cu putinţă. Dar dânsul îţi insufla acea siguranţă că nu este un rătăcit, că scrierile dânsului nu sunt nişte elucubraţii, nişte fantezii ale unei minţi sărite, fiindcă vedeai iarăşi pe el acea bucurie a trăirii cu Hristos. Dânsul era şi un mare postitor, cu un regim foarte sever, pe care punea mare accent, şi lucrul acesta e mai uşor de aplicat de către oameni. Chiar dacă teoria din cărţile lui este, într-adevăr, foarte greu de înţeles, regimul lui alimentar merită să fie urmat de cât mai mulţi oameni, că duce sigur la detoxifierea organismului şi la însănătoşirea lui.

– Părinte, cum era ca duhovnic? Oamenii, într-adevăr, au luat contact cu scrierile părintelui, mai greu le-au înţeles, probabil, însă nu foarte mulţi au trăit o spovedanie la părintele Ghelasie. Cum era ca părinte duhovnicesc?

– Dorea ca noi să participăm la cât mai multe slujbe, în funcţie şi de situaţia noastră din lume sau din mânăstire. Nici nu ne spovedea dacă atunci când veneam era slujbă în biserică. Întâi trebuia să mergem la biserică şi, după ce se termina slujba, atunci se ocupa de noi, de fiecare în parte. Răspundea, cum am spus, la orice fel de nelămuriri şi ne insufla o putere de a merge mai departe, de a ne adânci într-o viaţă de rugăciune.

– A avut mulţi ucenici intelectuali.

– Da, a avut. Au rămas, chiar dacă s-au împlinit opt ani de la moartea lui, şi acesta este un mare lucru. În fiecare an s-a organizat un simpozion dedicat memoriei părintelui şi fiecare, indiferent de formarea lui intelectuală, a găsit ceva folositor pentru el, chiar în domeniul lui de activitate. Ştiu oameni care au fost medici sau ingineri sau filologi sau profesori de diverse specialităţi, care au găsit în scrierile părintelui, dar mai ales în dialogurile cu el, lucrui minunate pentru ei. Fiindcă acesta este un paradox: pe cât era de greu de înţeles în cărţi, pe atât era de accesibil în convorbirea directă. Atunci înţelegeai şi nu mai era nevoie să te forţezi să înţelegi ceea ce voia să spună.

– În cărţi cripta parte din ceea ce transmitea.

– Da. A încercat să creeze, într-un fel, un nou limbaj, prin care să dea importanţă cuvintelor, deci cuvintele să nu mai fie doar un mijloc de exprimare a unor idei, ci fiecare cuvânt să aibă forţa, deci să nu fie o cărămidă care construieşte un sens, ci fiecare cuvânt să aibă o valoare a lui. Acuma, viitorul va arăta cât de bine a reuşit să transmită şi altora aceasta. Sunt oameni care încearcă să expliciteze aceste scrieri, cum este Florin Caragiu, sau părintele Neofit Linte, şi, împreună cu alţii, noi nădăjduim că se va limpezi, în final, ceea ce este acuma încă tulbure şi neînţeles.

– Părintele Ghelasie şi, de fapt, Frăsineiul, ca un pui duhovnicesc al Sfântului Calinic, sunt foarte apropiaţi de practica isihastă. Isihasmul înseamnă liniştea inimii, dar până să ajungi acolo trebuie să lupţi cu gândurile. Cum lupţi, părinte, cu mintea? Cum ţi-o disciplinezi?

– Nu cred că e bine să spui că ne luptăm cu gândurile. Mai degrabă le lăsăm să treacă. Sunt inevitabile, în perioada noastră. Suntem asaltaţi de informaţii. Creierul nostru este suprasolicitat de tot felul de lucruri care vin, şi astfel, mai mult decât în alte epoci, ajungem nişte receptori, nişte enciclopedii şi este, într-adevăr, mai greu să elimini toate aceste influenţe şi să te concentrezi doar asupra rugăciunii. Şi atunci, părintele Ghelasie a încercat să pună în valoare o anumită tradiţie autohtonă a isihasmului, în care nu se mai pune atâta accent pe liniştirea minţii, ci pe un anume tip de închinare în faţa lui Dumnezeu. Şi această închinare înseamnă să-L vezi pe Dumnezeu pretutindeni şi, însoţind starea ta cu anumite gesturi iconice, adică aplecarea capului, împreunarea mâinilor, să participe şi trupul la rugăciunea adusă lui Dumnezeu. Deci să nu ne rugăm doar cu mintea, cu cu persoana noastră integrală. Şi trupul poate să ne fie de ajutor în sensul acesta sau poate să ne fie un obstacol. Aici se leagă importanţa pe care o dădea părintele felului în care mâncăm, ce anume mâncăm, căci dacă nu mâncăm ceea ce trebuie, şi corpul nostru devine un duşman al minţii şi al sufletului, în loc să fie un aliat al lor.

– Şi treptat, dacă lăsăm gândurile şi ne vedem de rugăciune şi de închinare, se spală mintea?

– Da. E un proces greu, care durează ani de zile, dar Dumnezeu ne va da semne că suntem pe calea cea bună.

– Adică, ce semne?

– Asta o pot spune isihaştii... o stare de bine, care vine atunci când tu te rogi şi... mai multe nu ştiu ce să zic.

– Părinte, în tot acest itinerar spiritual pe care l-aţi parcurs, aţi ajuns de la o mânăstire care este foarte izolată, singura din România care nu primeşte femei, într-o mânăstire din mijlocul unei staţiuni turistice. Cum e să faci saltul de la iniţierea sau apropierea de monahism printr-o mânăstire a eremiţilor, într-una care e, de fapt, a mirenilor şi a misiunii?

– Cum am spus, prima mea mânăstire a fost Piatra Scrisă din judeţul Caraş Severin.

– Dar dragostea şi chemarea aţi primit-o la Frăsinei.

– Da, aşa e. Dar la Piatra Scrisă era o situaţie mai grea decât la Poiana Braşov, fiindcă mânăstirea e foarte aproape de un drum european şi de o cale ferată...

– E o mânăstire pe şosea, de fapt...

– Da, pe şosea, la doi metri de şosea e biserica şi corpul de chilii. Este şi un pod metalic, care zdrăngăne îngrozitor, şi a fost greu! Era mai greu acolo decât la oraş, din punctul de vedere al zgomotului. Aveam, aşa cum se întâmplă în multe cazuri, şi nişte crâşme prin apropiere, ca să mai provoace şi acelea ispite pentru muncitorii pe care-i aveam la lucru. Şi am stat acolo zece ani.

– Dar cum, părinte? De ce aţi intrat într-o astfel de mânăstire? Un om, un suflet care caută liniştea, care caută bucuria rugăciunii...

– Am făcut ascultare de P. S. Laurenţiu, pe atunci Episcop al Caransebeşului, fiindcă şi mânăstirea aceasta a fost aleasă de Dumnezeu. Era acolo o icoană a Sfintei Treimi, pictată pe stâncă, pe care oamenii locului o socoteau sfântă. Şi în jurul acestei icoane, care are o vechime apreciabilă – în jur de trei secole –, s-a zidit biserica, şi oamenii vin cu credinţă şi se roagă acolo, şi de aceea s-a construit. A fost întâi doar o capelă şi după aceea s-a făcut şi corpul de chilii, ca să fie permanent o mică obşte monahală.

– Deci în ambele situaţii aveaţi încercări. Aveaţi şi aveţi, că şi aici, în Poiana Braşov, câteodată e mult vacarm, mai ales în sezon.

– Da...

– Cum îl biruiţi?

– Bine aţi zis că numai câteodată...

– Acum, de pildă, când facem acest interviu, e linişte. Chiar pare că suntem în vârf de munte.

– Da, aici depindem de sezonul turistic. Suntem avantajaţi faţă de cei care stau în mânăstiri chiar în mijlocul oraşelor – şi în Bucureşti există astfel de locuri. Noi suntem nişte privilegiaţi. Şi când e lume multă, ne acomodăm situaţiei. Când e lume puţină, suntem bucuroşi şi încercăm să profităm de aceste momente.

– Şi duhovniceşte cum te poţi izola? Adică ce metode ai să stai netulburat în faţa vacarmului? Mă gândesc că şi mulţi mireni au problema asta, nu numai călugării.

– Foarte important este să participi la slujbele bisericii, la cât de multe poţi, în condiţiile în care trăieşti, şi să ţii o legătură strânsă cu duhovnicul. Sunt de-a dreptul fericit când văd atâţia oameni, orăşeani, sau de la sate, că vin să se spovedească cu toată sinceritatea şi nu ascund nimic, şi-i vezi că au o stare de pocăinţă, şi vor să se îndrepteze – nu ştiu cum, dar ei apelează la sprijinul Bisericii şi o fac cu nădejdea că vor reuşi în viitor ceea ce nu pot să facă pe moment. Şi vor reuşi. Să se ţină de treabă, de ceea ce învaţă pe toţi oamenii Biserica.

– Părinte, spre final, pentru că aţi avut şi aveţi contact cu oameni foarte îmbunătăţiţi – aşa, care sunt la limita, la graniţa îndumnezeirii, mai au puţin şi intră în lumină definitiv –, dar, în acelaşi timp, sunteţi foarte conectat şi la lume, că aşa v-a purtat viaţa: credeţi că mai e nădejde pentru civilizaţia aceasta europeană şi pentru România să se îndrepte, să-şi găsească o identitate, să intre într-un făgaş creştin?

– Nădejdea noastră este în Dumnezeu, nu în oamenii care ne dezamăgesc, indiferent de poziţia lor socială, dar nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu nu trebuie să ne părăsească. Să fim convinşi că, indiferent de planurile – mai mult sau mai puţin oculte – ale duşmanilor credinţei, Dumnezeu va hotărî când va fi sfârşitul. Îl aşteptau şi apostolii. De multe ori, în istoria Bisericii, au fost perioade de criză, în care oamenii credeau că se vor prăbuşi puterile cerului, dar nu s-a întâmplat aşa, fiindcă s-au găsit întotdeauna măcar câţiva drepţi care să salveze toată cetatea – în cazul nostru, toată lumea.

– Vă mulţumesc!

(text publicat în revista „Lumea Monahilor”, nr. 47/2011, pp. 35-46)

Medicina Isihastă (Interviu publicat în „Informaţia de Severin”)

Pentru că suntem în Postul Paştelui, cel mai important de peste an, m-am gândit să evocăm amintirea unui om care a vieţuit şi s-a anevoit într-o mare lavră: Sfânta Mânăstire Frăsinei.
Importanţa acestei aşezări mânăstireşti vine din caracterul ei atonit. Ceea ce înseamnă că fraţii care trăiesc acolo ţin regula Sfântului Munte Athos: nici o femeie nu ajunge acolo. Istoria respectivei aşezări este şi ea deosebită şi va fi evocată în chiar interviul pe care l-am făcut cu o persoană care a avut şansa de a ajunge la Frăsinei şi, cel mai important lucru, l-a cunoscut în mod direct pe părintele Ghelasie. Căci, despre cuvioşia sa este vorba. Cel care mi-a acordat interviul m-a rugat să nu-i fac numele cunoscut. Îi respect rugămintea.

Reporter: Când aţi ajuns la Mânăstirea Frăsinei?

– Trebuie să vă spun că am ajuns la Sfânta Mânăstire după ce l-am cunoscut pe părintele Ghelasie. A, vă miraţi, este normal, dar şansa vieţii mele este că l-am cunoscut în lume, cum se spune în limbaj călugăresc. În casa unui om, foarte cunoscut azi în întreaga ţară, un mare actor român, Florin Zamfirescu, vărul bun al părintelui. Acolo l-am cunoscut, pe vremea când în ţara noastră credinţa în Dumnezeu era blocată de un materialism dialectic şi istoric iraţional în extremista sa raţionalitate. Fiind rudă cu maestrul Zamfirescu, părintele, trecând prin Bucureşti, a adăstat pentru două zile la ruda sa, prieten din copilărie. Florin, îmi pot permite să-i spun aşa întrucât mi-a fost şi mie maestru într-ale scenei, a invitat câţiva prieteni şi a făcut rost de filmul „Jesus of Nazareth” de Franco Zeffirelli. Prezenţa acelui om îmbrăcat în rasa călugărească, care vorbea foarte firesc, de parcă te ştia de mult timp, care te privea drept în ochi când vorbea cu tine, dădea întâlnirii din casa Zamfireştilor, cum le ziceam în glumă, un aer uşor conspirativ. Pe vremea aceea erau suficienţi oameni, români vreau să zic, fricoşi nevoie mare, care nici nu-şi botezeau copiii la biserică de frica tovarăşilor. Să participi la aşa o întâlnire nu era o chestie ce se întâmpla în fiecare zi. Florin ştia că sunt în căutare de experienţe spirituale, tot la el în casă îi cunoscusem pe Nichita, Petru Creţia, Sorin Dumitrescu, mă rog, cunoscusem foarte mulţi oameni care în vremea aceea erau, într-un mod posibil, în dezacord cu regimul politic aflat la conducerea României. În casa actorului aveau loc întâlniri cvasi carbonariceşti, era o casă de artist, deschisă întâlnirilor cu prietenii, unde aveau loc discuţii care, dacă ajungeau la urechile „băieţilor cu ochi albaştri”, am fi făcut drumuri multe la ei la sediu, pentru a da cu subsemnatul. În sfârşit, am vrut să evoc un pic din atmosfera acelor ani în care l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie de la Frăsinei. Ei, am văzut filmul în care era viaţa lui Iisus, apoi au început discuţiile. Am spus, atunci când am avut posibilitatea, că filmul prezintă o viziune catolică a vieţii sale. Afirmaţia mea a suscitat alte discuţii. Nimeni nu era în consens cu mine. Toţi mă contraziceau. Numai că şi ei erau la fel de creştini ca şi mine, nepracticanţi. Adică, nici ei nu mergeau decât arareori la biserică, nu duceau o viaţă de creştin autentic. Cunoştinţele noastre despre creştinism erau la nivelul intelectual al unor oameni care citiseră Biblia ca pe un roman interesant plin de diferite contradicţii. Părintele mi-a dat dreptate. Lucrul acesta m-a blocat. Ţin minte că nu mai ştiam ce să spun. Simţeam că ar fi trebui să mai spun ceva, să-mi argumentez afirmaţia, nu mai ştiam ce să spun, discuţia se prăbuşise, era un moment incert al întâlnirii, când a apărut soţia gazdei, Valeria, întrebându-ne dacă suntem de acord să servim... nu mai ţin minte ce anume, dar era ceva cu carne. Era tot în Postul Sfintelor Paşti. Nu ţineam postul, nimeni din cei prezenţi nu ţineau postul, aşa că toată lumea a fost de acord cu doamna care ne invitase la a ne bucura şi simţurile trupeşti după ce le bucuraserăm pe cele spirituale, văzusem doar un film religios, nu? M-am uitat cu stupoare la Părintele Ghelasie care nu a spus că ţine post. Doamna Valeria chiar l-a întrebat în mod special dacă mănâncă la fel ca noi. Şi, am să ţin minte toată viaţa această întâmplare, Părintele a spus doar: „Valeria, de mult doresc să mănânc nuci cu miere, dacă ai”. Evident că doamna avea nuci şi miere, mierea provenea chiar de la mama dânsei. Părintele nu a spus că ţine post! Am trăit atunci un fel de şoc mental, precum şi discipolii zen trăiesc în mânăstirile japoneze în clipa în care maeştrii lor le răspund cu un koan. Nu vă mai explic ce este un koan. Căutaţi şi aflaţi. A găsit un fel foarte rafinat de a spune că mănâncă altceva. Răspunsul său m-a năucit.

Rep.: Povesteaţi despre felul în care Părintele Ghelasie de la Frăsinei a reuşit să îşi ţină postul fără să spună că ţine post.

– Da. Prima dată m-am gândit că a fost un gest de frică. Poate i-a fost frică să spună că ţine post. Mai târziu, ajunsesem deja la dânsul, la mânăstire, l-am întrebat şi mi-a spus: „Neamule, nu trebuie să te lauzi. Acolo, la Florin, dacă aş fi spus că ţin post vă făceam la toţi rău. Vă sminteam, unii dintre cei prezenţi atunci acolo s-ar fi simţit nefericiţi din pricina asta, ar fi suferit. Aş fi făcut mai mult rău decât bine. Şi nici să vă explic de ce trebuie să ţinem postul nu aş fi putut, pentru că nu era locul şi momentul.” Aşa îmi spunea Părintele, neamule. Să fiu iertat de afirmaţia asta vanitoasă.

Rep.: Eraţi rudă cu dânsul?

– Nici vorbă. Şi acest lucru l-am întrebat. Mi-a răspuns: „Toţi suntem neamuri de la Adam, tăticule.” Dar vreau să vă spun ceva şi mai important. În perioada aceea, când hălăduiam prin Bucureştii anilor ’80, găsisem un grupuscul de băieţi foarte diferiţi de cei de vârsta lor, tineri care se ocupau cu tot felul de activităţi mai mult sau mai puţin oculte. Nu am să pomenesc decât experienţele de meditaţie cu ghid interior, meditaţii pe imagini mandalice, chestii de care azi este plin Net-ul, dar nu am să dezvolt chestiile astea pentru că nu am avea spaţiul necesar. În zona aceea am auzit şi de Filocalia. Era pentru prima oară când auzeam acest cuvânt şi auzeam despre aceste cărţi. Pe unde ajungeam, la întâlnirile cu cei care erau şi ei în căutarea browniană de spiritualitate, a epocii, asemănătoare cu aceasta de azi... dar altfel, întrebam dacă cineva poseda aceste volume, Filocaliile, pentru că ceva îmi spunea că trebuie să le citesc. Nimeni. La întâlnirea cu Părintele, de la Florin Zamfirescu, am îndrăznit să-i spun că aş vrea să citesc şi eu Filocalia. Părintele a fost de acord cu mine. După o perioadă de circa o lună, am fost căutat la familia Zamfirescu de cineva, un bărbat pe care nimeni nu l-a cunoscut, care mi-a adus din partea Părintelui Ghelasie ceea ce căutam: Filocalia. Întâmplarea aceasta m-a pus pe gânduri. Am început să mă pregătesc pentru a ajunge la Sfânta Mânăstire Frăsinei. În fiecare final de săptămână doream să pot pleca din Bucureşti, un oraş care-mi părea că miroase continuu a izmă, şi să ajung la mânăstirea respectivă. Nu reuşeam. Săptămâna viitoare eram invitat în weekend undeva la mare. Refuzam, pe motiv că plec la Mânăstire. Şi, nu plecam. Mult timp am ţinut-o aşa. Toată vara. Chestia asta mă umplea de furie. Simţeam că Părintele mă aşteaptă, simţeam că şi eu am mare nevoie de dânsul. Şi, nu puteam să plec. Ajungeam aproape de locul unde intenţionam să ajung, la Rm. Vâlcea, de unde puteam să iau rata să ajung la Muereasca, da... aşa se numeşte comuna de unde începi să urci spre Mânăstire, şi nu ajungeam... era îngrozitor de frustrant. O întâlnire cu un preot de mir, un om tânăr şi foarte comunicativ, m-a lămurit. La întrebarea mea, legată de acest amănunt ciudat, preotul mi-a spus: „Nu mai spune cu gura intenţiile pe care le ai. Marile planuri nu se şoptesc. Taci şi mergi acolo unde ai de mers.” Şi aşa am făcut. Am tăcut, nu am mai spus nimănui nimic, iar săptămâna viitoare eram la Frăsinei.

Rep.: Cred că a fost o experienţă covârşitoare.

– Prima parte a călătoriei a fost un coşmar. Am vrut de vreo trei ori să cobor din autobuz. În primul rând am urcat cu mare greutate. Era într-o vineri. Toată lumea satului se întorcea la ea acasă. Rata, ca să folosesc un cuvânt al epocii, era mai mult decât plină. Era extrem de plină. O cumplită buluceală de oameni şi bagaje, de copii şi orătănii, de parfumuri ieftine şi mirosuri alcoolice. Până la Muereasca am mers în braţe cu un moş de vreo 80 de ani care cânta şi chiuia, iar din când în când, mă întreba: cine sunt, unde merg şi de ce am barbă. Din locul unde am coborât, la cap de linie, la Muereasca, am luat-o spre drumul ce duce la Mânăstire cam vreo 4-5 oameni. Drumul era greu şi lung pentru un orăşean învăţat cu tramvaiul şi troleul. Am ajuns spre seară. Poate o să credeţi că fabulez, poate o să credeţi că timpul a adăugat amintirilor o fărâmă de fantastic. Credeţi ce vreţi. Ceea ce vă spun este adevărat: Părintele mă aştepta. Am simţit din primul moment acest lucru. În plus, se comporta de parcă eram acolo dintotdeauna.

Rep.: Cum a decurs întâlnirea?

– Până să-l întâlnesc pe Părintele a trecut ceva timp. Într-o mânăstire, loc de po¬menire, cum spune vechiul text al ritualului de construcţie din ţara noastră, sunt foarte multe lucruri de făcut. Fiecare călugăr are o ascultare de îndeplinit. Probabil că şi Părintele trebuia să facă ceva. În vremea aceea era chelarul mânăstirii Frăsinei. Cum am ajuns în locul acela cuprins de linişte, o linişte care venea din altă parte nu neapărat din faptul că nu era zgomot, o linişte ce venea din... venea de undeva de sus, am lăsat rucsacul jos, eram într-o tindă a mânăstirii, şi priveam în jurul meu încercând să inspir liniştea aceea. N-a durat mult pentru că a apărut un călugăr din biserică, m-a văzut şi s-a apropiat de mine, atât cât să-mi vorbească fără să ţipe. M-a întrebat de ce nu sunt la slujbă. I-am explicat, de fapt, am încercat să-i explic cauza pentru care mă aflam acolo, eu îl căutam pe Părintele Ghelasie... şi nu ştiu unde să-mi las rucsacul. Călugărul acela nici nu a catadicsit să mă asculte până la capăt. Mi-a spus să nu-mi fac griji de rucsac, să-l las acolo unde este, am să-l găsesc mai târziu, şi să fac bine să intru în biserică la slujbă nu să casc gura la peisaj. Ce să fac, m-am supus, am lăsat rucsacul pe locul unde-l pusesem la venire, am intrat în biserică şi m-am aşezat în genunchi. După slujbă aveam să ies, se mergea la masa de seară, la masa de seară veneau mai puţini călugări decât la cea de prânz, aveam să aflu mult mai târziu, aveam să-mi găsesc rucsacul, aveam să-l întâlnesc şi pe Părintele, aşa neamule ai venit... hai să-ţi dau o chilie... ai fost la slujbă? Acestea au fost primele cuvinte ale Părintelui. Chilia era mică şi mirosea în ea a casă de ţară. Casele de ţară au un miros anume. Mă feresc de a fi patetic, dar au ceva special care miroase a trecut, sau aşa asociez eu în mintea mea. Mi-a spus să mă aranjez în chilie şi să cobor la trapeză. Apoi cuvioşia sa a plecat. Rămas singur priveam pe fereastră cum în curtea mânăstirii călugării se agitau fiecare cu treburile sale. După mai multe urcări în acel loc aveam să observ că aproape toţi călugării aveau un mers anume. Toţi erau încălţaţi cu ghete mari negre. Mergeau repede, dar nu se grăbeau, uneori îşi târâiau picioarele dar nu călcau de două ori într-un loc. La trapeză erau şi închinători, laicii care veniseră la mânăstire. Nimeni nu mânca până nu venea stareţul să binecuvânteze masa. După o scurtă rugăciune, cei prezenţi au luat loc şi au început să mănânce. Un călugăr într-un colţ al trapezei citea din vieţile sfinţilor. Toţi cei care erau acolo mâncau cu grijă pentru a nu face zgomot. Primul lucru pe care l-am observat la unii dintre călugării prezenţi atunci acolo a fost faptul că, înainte de a-şi pune ghiveciul în farfurie, şi-au pus câte un pahar cu apă. După masă am mers cu Părintele în chilie. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat despre gestul observat. Eram şocat. Nu înţelegeam. Părintele mi-a explicat absolut firesc – avea calitatea aceasta de a-ţi explica lucruri pe care nu le pricepeai cu o naturaleţe de ţi se păreau apoi perfect normale – că mâncarea de la mânăstire este bună, „este bună”, am spus şi eu, „ei bine, neamule... ei fac asta ca să nu le placă; cel mai mare pericol pentru călugăr, ca şi pentru ceilalţi oameni, este nesimţirea pântecului...” Aveam să pricep acest lucru mai târziu, mult mai târziu. Când am priceput mi-am amintit de discuţia purtată atunci. Seara s-a încheiat cu discuţii despre ce fac oamenii pe care-i cunoşteam amândoi, Florin şi Valeria. I-am povestit despre viaţa noastră în ce era Bucureştiul de atunci. Credeam că mă va apostrofa, că mă va certa pentru ce-i povesteam. Niciodată nu mi-a zis nimic pentru care să am cea mai mică supărare. Eram obosit, aşa că Părintele s-a retras şi am adormit. Aveam să am cele mai cumplite vise pe care le ţin minte şi acum. Coşmaruri îngrozitoare. În plus, pe la miezul nopţii o izbitură şi uşa s-a deschis. Un călugăr hirsut a aprins lumina. „Ce faci?”, a strigat el la mine. „Dorm”, am zis eu. „Păi, de asta ai venit aici, ca să dormi?” „A?” „Imediat te îmbraci şi mergi la biserică la slujba de noapte. Ai înţeles?” Ce era să mai zic. Dacă mai ziceam ceva cred că le şi luam. A doua zi povestindu-i părintelui mi-a spus: „Credeai că totul este simplu, nu? Vii la mânăstire şi gata... ai scăpat... neamule, de acum începe greul...”

Rep.: Ce aţi discutat cu Părintele a doua zi?

– Despre albine. Părintele avea o mică stupină. Îngrijea cu mare bucurie de ele. Tot acolo avea şi o căsuţă, poate este prea mult căsuţă, un fel de mică... o construcţie în care abia puteai intra. Abia intrau doi oameni. Acolo avea numai cărţi. Interesant este că acea construcţie era cu acoperişul în formă de piramidă. Vrusese dânsul să facă o experienţă pentru prietenele sale albinele, auzind de la cei care veneau pe la mânăstire că forma de piramidă ajută la dezvoltarea lor.

Rep.: Şi a ajutat?

– Nu ştiu. Nu am discutat despre asta. Văzându-mă acolo între sumedenia aceea de cărţi, de la cele clasice la tot felul de manuscrise samizdat (scrieri care circulă neoficial), copiate pe hârtie ozalid (hârtie fotosensibilă folosită la reproducerea heliografică), cum se putea atunci, sau la copiator, cărţi în limbi străine... mă rog, era o comoară pentru cineva care vroia să se desfete cu cercetarea scrierilor legate de spiritualitate. De la Steiner la Krishnamurti, de la „Rugăciunea pelerinului rus” la filosofia zen, de la numerologie la kabală... ce să vă spun, era ceva ce nu aş fi crezut că poate să citească un călugăr. Mi-a spus că pot lua ce-mi doreşte inima. L-am întrebat dacă a citit cărţile acelea. „Nu pe toate, neamule! Unele. Sunt jucărele de amăgit lumea. Numai că trebuie să le ştim pentru că aici la noi vin tot felul de oameni şi nu trebuie să creadă că noi, călugării, suntem aşa... nişte fraieri. Îţi pun tot felul de întrebări. Dacă le spui câteva chestii citite în multele file scrise de oamenii disperaţi ai veacului, rămân muţi. Abia atunci ai posibilitatea de a le spune încotro să se-ndrepte. A venit unul şi m-a luat aşa... de sus. «Părinţele, ai auzit de Sai Baba?» «Da, i-am spus eu, s-a născut la Sathyanarayana Raju, la 23 noiembrie 1926, este un guru indian…» Ăla a rămas cu gura căscată şi şi-a făcut cruce. «Doamne părinte, a spus el, la aşa ceva nu mă aşteptam». «Bine, i-am zis eu, acum hai în biserică şi pune genunchele jos la rugăciune». Neamule, stranii sunt căile Domnului!”

Rep.: Cât timp aţi stat prima dată la Frăsinei?

Răspuns: Trei zile. Numai că acele trei zile mi s-au părut o lună. Adaptarea la viaţa de mânăstire nu era uşoară. Pentru un om ca mine, învăţat cu libertatea totală. Pe vremea aceea fumam. Vă daţi seama că nu puteam fuma la mânăstire. Cât de mult m-aş fi îndepărtat de mânăstire, tot pe terenul mânăstirii eram. Ca să ies din perimetrul ecleziastic, ar fi trebuit să fac ceva kilometri. Nu merita pentru o ţigară. Aşa că în zilele acelea nu am fumat, nu am băut nici votcuţele şi nici berile pe care le beam, de obicei, cu băieţii la întâlnirile noastre. Ziua, când nu eram la slujbă, citeam în piramida de lemn a Părintelui, apoi la masă, apoi iar la rugăciune, apoi la citit… aproape că uitasem de cât timp venisem. La plecare, pe măsură ce coboram spre locul de unde trebuia să iau autobuzul spre Rm-Vâlcea, ceva se desprindea de mine. Când am ajuns în oraş, toate vechile obsesii, gândurile şi agitaţiile psihice reveniseră. Atunci am înţeles ce rol au mânăstirile, care nu sunt construcţii arhitectonice frumoase şi atât: să-l scape pe omul modern de asaltul propriului său inconştient.

Rep.: Ce aţi învăţat la prima dvs. călătorie la Mănăstirea Frăsinei?

– Cum să-mi fac sfânta cruce corect. După slujbă toţi cei prezenţi se miruiau. Când mi-a venit rândul, m-am apropiat de călugărul care miruia, mi-am făcut o scurtă cruce, ceva aşa schiţat şi am aşteptat să fiu miruit. „Ce a fost asta?”, m-a întrebat călugărul, pe un ton aspru. „Asta a fost semnul Sfintei Cruci?” Mi-a luat mâna şi mi-a făcut cruce cu ea. „Aşa se face crucea. Ai înţeles?” Am dat din cap, n-am mai spus nimic şi am plecat. De atunci când îmi fac semnul crucii îl fac aşa cum m-a-nvăţat acel călugăr, Dumnezeu să-l aibă în paza Sa. S-ar putea să vi se pară puţin. Nu este puţin, având în vedere însemnătatea acestui gest al creştinului. Prima dată am învăţat ceva determinant.

Rep.: Aţi povestit de patru episoade cum aţi ajuns la Părintele. Dacă se poate, aş dori să ne vorbiţi despre medicina isihastă.

– Mda. Ştiţi dvs de ce am făcut acest ocol până să ajung la fondul problemei noastre: medicina isihastă? Simplu. Medicina isihastă, teoria ei, este foarte scurtă. Medicina isihastă spune aşa: roagă-te la Dumnezeu cu mare credinţă şi iubire! Atât. Restul sunt comentariile celor care l-au cunoscut pe Părintele. Lucrul pe care mi l-a spus cel mai des a fost: „Neamule! Roagă-te la Dumnezeu, neîncetat. Asta scrie Filocalia. Rugăciunea lui Iisus este medicamentul perfect pentru toate bolile timpului în care trăim. Bolile noastre sunt de factură sufletească, în primul rând. Vine preotul sau călugărul, dacă există posibilitatea să ai legătură directă cu un slujitor sârguincios al lui Dumnezeu, te spovedeşti, este primul pas spre însănătoşire!, apoi faci canonul pe care îl primeşti. Se numeşte medicina isihastă. Isihasmul este cea mai directă metodă de liniştire a sufletului. Asta şi înseamnă în greceşte. Liniştire. Cum să se facă omul bine de cauza profundă a bolilor sale... nimeni nu este bolnav doar de o singură boală, dar ele ies, pe rând, la suprafaţă, dacă sufletul său este tulburat. Ca să fie înţelese anumite profunzimi ale isihasmului, trebuie să fie citite Filocaliile, Rugăciunea pelerinului rus şi multe alte lucrări. Nu este rostul şi nici locul discuţiei noastre. Cine simte că se trezeşte ceva în sufletul său citind aceste rânduri să meargă degrabă la duhovnicul său, iar dacă nu are să-şi caute unul, să vorbească deschis despre durerile sale, care marea majoritate vin dintr-un suflet bolnav şi să caute. Să caute şi să afle el, în mod direct, despre ce înseamnă toate acestea. Eu am încercat numai să trezesc interesul celor care ne citesc. Pentru că totul se reduce, în esenţă, la rugăciunea lui Iisus. De acolo începe urcuşul”.

Rep.: Există şi reţete speciale?

– Toate reţetele pe care le poate face un om, începând de la ceea ce mănâncă. Sunt oameni care afirmă că postul are virtuţi terapeutice exclusive. Ceaiurile, cataplasmele, băile de plante, şi multe alte reţete bio şi neinvazive, toate astea nu au niciun fel de importanţă dacă nu există credinţă şi rugăciune până la lacrimă, până ce sufletul se moaie până la plâns. Părintele spunea aşa: „Neamule, dacă ţii post fără rugăciune şi fapte bune nu faci altceva decât să albeşti osul. Dar sufletul tot trist şi înnegurat rămâne”. Cam aşa este, en bref, medicina isihastă. Am văzut că părintele nu mânca decât seminţe, nuci, pâine făcută din făină necoaptă, ci numai uscată în spatele sobei. Acolo nu se consumă carne niciodată! Acolo, la Frăsinei – cel mai important lucru – toată obştea se roagă neîncetat! Nu numai nevoinţele sunt importante. Nu ele sunt cele care transformă omul. Rugăciunea. Cei care fac mâncarea se roagă, cei care sunt oieri – am cunoscut acolo un cioban, profesor de matematici în viaţa de mirean, cu care discutam despre romanul sud-american prin curtea mânăstirii, mulţi or să se amuze, dar fac asta pe ignoranţa lor – se roagă, cei care muncesc la diversele nevoi ale obştei se roagă neîncetat şi ei. Acolo se practică medicina isihastă. Cine vrea să se facă bine de multele neputinţe ale sale să se roage neîncetat.

Rep.: Ce se întâmplă, dacă reuşim să ne rugăm neîncetat?

– Cine poate aşa ceva nu mai are nevoie de explicaţii, de argumente. Să fim bine-nţeleşi: nu vreau să conving pe nimeni să se roage, să meargă la biserică. Acum, în starea aceasta de furtună interioară, mintea noastră este prinsă într-un vârtej cumplit. În clipa în care reuşim s-o liniştim, puteam să facem pasul următor. Acela de a coborî mintea în inimă. Toate acestea, repet, trebuie să fie făcute sub îndrumarea unui duhovnic într-o stare de ascultare perfectă. Nu vreau să intru în amănunte pe care să nu le lămuresc, lucru ce ar face mai mult rău decât bine. Cert este că prin rugăciunea lui Iisus se pierd gândurile profane şi păcătoase ale omului. Mintea noastră este un fel de maimuţă care nu are stare. Se mişcă neîncetat fără să ştie de ce şi fără să aibă un scop anume.

Rep.: Sunt lucrări despre acest subiect atât de important?

– Multe. Chiar şi pe internet. Numai că sfatul meu este să existe o relaţie cu un duhovnic. Ortodoxia înseamnă şi ajutarea slăbănogului, nu numai întărirea orgoliosului luptător. Părintele a scris şi cuvioşia sa cărţi inspirate, cei care l-au cunoscut au scris lucrări importante despre ceea ce înseamnă medicina isihastă. Cine are nevoie de hrană să o caute. Nimic nu se face fără efort, decât dacă vrea Dumnezeu în mod special pentru cineva anume. Acelea sunt revelaţii, sunt gesturi pe care nu le putem pricepe decât dacă Îl iubim mai presus decât orice pe lume. Pe Net se găseşte şi o pagină dedicată chiar Părintelui de către cei care l-au cunoscut şi iubit: http://parintele-ghelasie.net/
Trebuie să acţionăm. Poate cineva care citeşte aceste rânduri îşi propune să afle mai multe despre ceea ce noi doar am amintit. Dumnezeu să-l ajute şi să-i îndrume paşii. Numai credinţa şi liniştea poate să repare boala. Boala pentru care am fost pedepsiţi prin alungarea din Eden, este neatenţia. Este suficient să fiţi atenţi la voi o zi întreagă, dacă veţi putea, este un exerciţiu colosal, ca să pricepeţi cât de puţin suntem atenţi la noi şi cât de mult stăm cu minţile plecate ori în trecut, judecăm şi tot judecăm, sau în viitor, speranţe deşarte, dorinţe absolut neimportante pentru viaţa noastră. Noi, oamenii păcătoşi, facem cu multă greutate ceea ce avem de făcut atunci când păcatul se materializează în vreo boală. Dar, cu Dumnezeu suntem foarte principiali şi foarte pretenţioşi. Vrem de la El răspunsuri imediate şi perfect inteligibile de parcă am discuta cu un medic oarecare dintr-un spital oarecare. De la omul medic cerem un sfat, de multe ori primim sfaturi puţine şi multe medicamente sub formă de buline colorate, pentru că oamenii nu mai au timp unii de alţii, dar acest lucru îl respectăm la marele fix. Ceea ce ne spune Dumnezeu ni se pare... relativ. Acesta este paradoxul pe care omul îl trăieşte. Povestea spune că un călugăr tinerel, care era în ascultare faţă de duhovnicul său, l-a întrebat pe acesta într-o zi: „Ava, ce mă sfătuieşti să fac, pentru că de când sunt în mânăstire tot spun rugăciunea lui Iisus dar nu simt nimic”. Ava, adică părintele, l-a ascultat apoi i-a răspuns: „Mergi şi ia un butoi mare cât să încapi tu în el. Îl aşezi la o distanţă de 10 metri de râul ce curge-n vale. Iei sita aia veche din magazie, şi cari apă cu ea până umpli butoiul în întregime. Vii la mine peste o lună”. Călugăraşul pleacă şi face exact cum îi spusese Ava. Era în ascultare, nu putea face decât aşa. Evident că peste o lună a venit la duhovnicul său. „Ava, am venit”. „S-a umplut butoiul”, l-a întrebat duhovnicul? „Nu”. „Dar sita? Cum era sita veche la început?” „Ruginită, Ava”. „Şi acum cum este?” „Curată”, a răspuns călugăraşul. „Vezi, a spus bătrânul: NU UMPLEREA BUTOIULUI ESTE CEEA CE URMĂRIM NOI, CI CURĂŢIREA SITEI!” Această poveste o ştiu de la Părintele. Am povestit-o aşa cum mi-o aduc aminte. Dacă nu am redat-o aşa cum trebuie, să mă ierte Părintele. Vârtejul vieţii, cotropite aproape în totalitate de greutatea actelor materiale, ne zăpăceşte în aşa hal încât nu mai avem posibilitatea de a ne da seama de noi înşine în întregime. Mergem pe avarie. Şi, când apare boala, ridicăm privirea spre cer doar la stări dificile de abandonat prin indiferenţă la profunzimile sufleteşti. Iar, deasupra noastră, în oraşele noastre aglomerate cu oameni şi maşini, găsim colacii de cablu şi firele electrice. Atunci ne apucă toate angoasele existenţiale, toate disperările în faţa neantului, observând că dincolo de multele noastre scuturi tehnologice nu există mare lucru. Decât vidul. Cine îşi abandonează coaja de siguranţă, gândurile întărite şi devenite greutăţi de plumb şi dă drumul lacrimilor are mari şanse de a găsi centrul spre care trebuie să-şi îndrepte paşii. Dumnezeu! Creatorul Universului este „un mare boier” cum spunea, un alt gladiator al credinţei creştin-ortodoxe, Nicolae Steinhardt. Dar, despre părintele Nicolae de la Rohia în viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu.

(Interviu realizat de Manuela VASILESCU)

Articolele-sursă:
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4121-medicina-isihast-i.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4136-medicina-isihast-ii.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4158-medicina-isihast-iii.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4175-medicin-isihast-iv.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4189-medicin-isihast-v.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4214-medicin-isihast-vi.html

Christian Neacşu: "Calea către Frăsinei..."

Prima oară când l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie, pe atunci fratele Gheorghiţă, a fost pe 24 mai 1984, la Frăsinei. Era o zi frumoasă, de Sâmbătă.
Uneori, este greu să rememorezi anumite amintiri sau clipe trăite. Însă atunci când ele îţi rămân întipărite în minte şi în suflet şi sunt de neşters, păstrându-şi prospeţimea sufletească, este semn că ele te-au marcat cu adevărat, oricare ar fi sensul şi nuanţa lor dialectică.
Prietenia sau consonanţa artistică cu câţiva apropiaţi din Piteşti m-au făcut să aud, sau mai degrabă să aflu, de existenţa unui nume geografic – Frăsinei. O Mânăstire. Pe undeva în Vâlcea. Dar fără să ştiu pe unde anume, era un ceva vag în imaginaţia mea, având parcă un parfum de legendă sau chiar de istorie paralelă cu vieţile noastre în lumea terestră. Am aflat de Frăsinei pentru prima oară de la un prieten al meu din Piteşti, pictorul de biserici Ion Popescu. Ironia sorţii, şi realizez abia astăzi, o tainica coincidenţă, cu numele fratelui pe atunci, Gheorghiţă... POPESCU, care era în ascuns şi în fapt Părintele GHELASIE.
Pictorul Popescu mi-a descris Frăsineiul ca pe un loc minunat, binecuvântat de Dumnezeu, unde oamenii şi Părinţii se află mai aproape de Dumnezeu şi unde Duhul Sfântului Calinic dăinuie şi lucrează încă, continuând să facă minuni. Această imagine mi-a stârnit curiozitatea şi mi-a aprins imaginaţia.

Însă, în acea vreme, eram (oarecum) fără credinţă, sau aş zice nu prea stiam bine ce înseamnă a fi creştin sau a trăi în acest sens. Nu prea ştiam – o recunosc acum – căci, fiind tânar şi nepăsător, sau având mintea tulburată de elementul ideologic al vremii, nu puteam nici măcar percepe Lumina venită de la Providenţă. Şi nici sensurile ei. Şi Toate celelalte.
Reflectând retroactiv la ceea ce a fost pe atunci – şi la starea mea interioară – aş spune că – din fericire – râvna şi educaţia exemplului fără habotnicie, a blândeţii sufletului, a inimii şi a gestului simplu, au lucrat în sufletul şi constiinta mea, prin faptele şi rugăciunile înaintaşilor mei. Un exemplu viu: pe bunici nu i-am cunoscut, din păcate, căci s-au stins înainte de vreme, dar bunicile mele se duceau mereu la Biserică şi participau la slujbele Bisericii. Se rugau şi făceau ascultare. Posteau. Se rugau. Poate exemplul lor tăcut, smerit, plin de nădejde şi de dragoste, a făcut ca în subconştient să se nască – în mod tainic – curiozitatea sau dorinţa de a mă apropia de Dumnezeu, în ciuda timpurilor potrivnice credinţei şi tradiţiei noastre străbune. Personal, ca om şi ca artist plastic cred că Obiectul sau Imaginea pătrunde în suflet şi modelează Constiinţa.
Dar şi Gestul sau exemplul. De aceea se cuvine să fim atenti la cei din jur, prin cele ce facem, şi la cele ce spunem, sau prin trăirea şi gestul nostru cotidian şi în Timp.

Părintele Ghelasie a fost un om al exemplului, al Gestului şi al trăirii. În felul său de a fi am regasit oarecum pe străbunii mei, şi poate o Cale nevăzută spre sursele arhetipale ale sufletului nostru comun – românesc, carpatin, precum l-a numit el.

Calea către Frăsinei...

Luna mai, 1984. Într-una din zile mi-a incoltit în minte ideea: „Ia să vedem, ce este acest... Frăsinei ?! … ce-ar fi dacă m-aş duce acolo?”
Şi dintr-un interior şi tainic impuls, pe care nu-l pot explica nici astăzi măcar, dar pe care eu îl pun, desigur, pe seama inspiraţiei providenţiale, am decis să plec spre Frăsinei.

Generaţiile mai tinere de azi pot înţelege mai greu – în prezentul actual care oferă destul confort şi facilităţi diverse – ce însemna pe atunci să te deplasezi spre un loc pe care nu-l cunoşteai deloc.
Mijloacele de deplasare pe atunci erau mult reduse sau chiar rare, din diverse motive, iar însăşi deplasarea în sine ţinea oarecum de aventură. Asa erau vremurile, aşa a fost viaţa.
Asadar, am decis să plec spre Râmnicu Valcea, ca etapă spre Frăsinei.
Am purces la un drum – oarecum – plin de neprevăzut până la Vâlcea, cu o maşină de ocazie, în care o muzică asurzitoare, de prost gust, era amplificată la maximum în difuzoare. Asta era parcă anume spre a mă descuraja mental de „nesăbuinţa” mea de a mă încumeta la o asemenea Cale. Maşina de ocazie m-a lăsat pe undeva la marginea oraşului Vâlcea, pe care nu-l cunoşteam... A urmat apoi o palpitantă etapă de „orientare turistică”, spre asa-zisa ţintă... „autogara” din Rm. Vâlcea, obiectiv turistic atins după un traseu labirintic. Ajuns, în fine, în autogară, mi s-a spus că... autobuzul („rata”) nu circulă, nu... adica ba da, dar dacă am şansă, aş putea – poate – prinde una din zbor, pe undeva prin centrul oraşului, unde este o staţie de trecere. Am pornit în fugă spre centrul urbei, cu speranţa că-mi voi putea continua drumul către Frasinei.
Ca într-un film, am ajuns în locul respectiv într-un moment „crucial”. Când autobuzul tocmai se pregătea să demareze, şi m-am trezit practic catapultat de un ceva sau cineva – nevăzut – direct pe scara autobuzului, care era plină până la refuz. Autobuzul era înţesat de paporniţe, de găini care cotcodăceau. De oameni plini de năduf, de nervi şi era o atmosferă plină de praf, şi care pe deasupra emana un uşor parfum de oboseală şi nu numai... Era ceva suprarealist, un „ceva” aflat între imaginea plastică şi stop-cadrul unui film de Tarkovski.
Autobuzul circula ca un balon de cauciuc, plin şi gata să plesnească la primul viraj. Însa era esenţial: maşina circula către Frăsinei.
Îmi spuneam în sine: Cine m-a pus pe mine să fac asta? Cine? Cine? Răspunsul a venit cumva, mult mai târziu, peste ani.
Tocmai întru aceasta mi-am permis să vă descriu aceste scene sau trăiri – aparent nesemnificative – pentru a înţelege că trebuie să fim mereu atenţi, în orice clipă, la ceea ce-i în jurul nostru, căci nimic nu-i întâmplător. Să luăm seama, să fim cu luare aminte, cum se zice. Toate au un Sens.

Aşadar, mă aflam în autobuz, dar nu puteam anticipa că acea „rată de Muereasca” mă va lăsa pe undeva mai jos, într-o margine de sat, la câţiva kilometri buni de locul minunat şi Sfânt unde doream să ajung şi pe care nutream să-l descopăr.
Din locul în care m-a lasat „rata” a fost nevoie să particip „cu mare tragere de inimă” la un urcuş destul de obositor spre acel loc unde se afla.. Mânăstirea Frăsinei. Iar acest urcuş, vă pot mărturisi că l-am simtit din plin, fizic mai ales, căci era o zi tare caldă, chiar foarte caldă, spre sfârşitul lunii mai. Ïn schimb, peisajul înconjurător era de o frumuseţe inefabilă, exceptională aş spune, încât ca artist mă simţeam total fascinat de cele ce mă înconjurau la tot pasul: de natură, de munţi, de apa curgătoare, de cerul albastru, de păsările şi de şoimii din văzduh, de parfumul florilor...
Eram obosit frânt, dar simţeam o anume pace sufletească. Era ceva paradoxal.

Spre seară, am ajuns la Frasinei, dupa câteva ore bune de mers şi urcat. Eram însetat şi oarecum epuizat, dar mă aflam, în sfârşit, în faţa porţii Mânăstirii. Eram bucuros, aş zice chiar uşurat, că am ajuns.
La intrare, un omuleţ s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: „Băiete, cu ce treburi p-aci?”
Răspund, bâjbâind verbal: „Păi... păi... am venit să văd şi eu Mânăstirea... şi locurile de pe aici...
Continuarea omuleţului: „... Da' ce faci matale, cu ce te ocupi?” şi îi răspund iarăşi: „Păi... mă ocup cu... de fapt, sunt pictor...”
Reactia sa a fost promptă: „Păi dacă e pe aşa, trebuie să vorbeşti, să te vezi neapărat cu fratele Gheorghiţă, că el e ghid şi se ocupă şi de pictură, de sculptură, de stupi... el le ştie pe toate. Vezi că este lângă Biserică, la chilia din partea dreaptă, a doua... îl găseşti usor. Ai să vezi”.
Şi am plecat să-l găsesc pe Gheorghiţă. Dar nu l-am aflat... deşi l-am căutat ceva vreme.
Câteva minute mai târziu mă aflam pe undeva lângă sala de mese, când văd coborând pe scara ce venea dinspre Mânăstire un om slăbuţ, înalt şi cu zâmbetul pe buze. Şi care îmi spuse: „Bine ai venit, frăţicule! Mă căutai... am aflat! Uite-mă... Sunt fratele Gheorghiţă”.
Poate ţi-o fi foame, hai vino să te pun la masă... şi, în acelaşi timp, mi-a arătat drumul spre trapeza mânăstirii… A deschis uşa, şi-a rotit privirea în sală, nu mai era loc la masă... decât printre fraţi şi Părinţi. Asa că m-a aşezat printre ei, la un colţ de masă.
Pe atunci eu nu ştiam care este tipicul mesei, nici modul de a fi şi a trăi într-o Sfântă Mânăstire.
Asa că vedeam, acultam şi trăiam din plin acestea, cu mare atenţie şi curiozitate.
Am început să mănânc, cu o oarecare sfială, cu toate că foamea devenise o reală obsesie organică.

Mâncam, mâncam şi ascultam cele din jurul meu. Si, ca dintr-un tunel, am început să aud sau să desluşesc cele rostite, cu o anume muzicalitate, de un călugar aşezat undeva, la capăt de sală, care rostea: „Despre Tăcere...
...Mai presus de toate, iubeşte tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeieşti. Întâi să ne silim să tăcem. Şi din tăcere se naşte în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să-ţi dea Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere”... şi mai departe... „Tăcerea este de ajutor liniştii...” şi lectura continua...
Doamne, sensul celor rostite era atât de profund încât, chiar înfometat fiind, cuvintele rostite mi-au străpuns inima şi simţirea sufletească, gândul şi chiar sinele meu. Şi imi ziceam în sine: „Ohh, cât mi-aş dori să am o astfel de Carte, ca aceasta, să o pot citi şi să cunosc cele ce sunt scrise intr-însa...! Mi-am dorit – atunci – din tot sufletul acest lucru... o recunosc. A fost ca o Lumină.
Am încercat chiar, după ce s-a sfârşit masa, să aflu din ce carte s-a citit. Dar în zadar, nimeni nu a reuşit să-mi dea un raspuns. Am plecat de la masă cu o părere de rău şi o dezamăgire în suflet.

După masă l-am revăzut pe Gheorghiţă. Am stat de vorbă, m-a întrebat ce fac mai precis, şi m-a rugat, dacă aş putea sau aş vrea, ca pictor, să-i fac o Icoană, că-mi va arăta el o imagine ce-mi poate fi de folos ca model (a doua zi, duminica, mi-a dăruit o mică reproducere în acest sens).
Apoi, fiindcă era târziu, m-a condus către una din camerele de oaspeţi, unde aveam să dorm noaptea…

Duminică, 25 mai

Fratele Gheorghiţă bate la uşă şi mă scoală dis-de-dimineaţă, spunându-mi fără a-mi impune, că nu ar fi rău daca aţ merge la Biserică, ca aşa e Bine. Mi-a spus aceasta fără a da impresia că e vorba de o obligaţie, ci mai degraba fiind... o recomandare amicală. Pe vremea aceea eu eram cam aiurea, fără de ştiinţă sau cunoştinţă în cele ale Bisericii, neştiind de cele ce se petreceau în jurul ei sau în lăuntrul ei... Însă am mers la Biserica mânăstirii mai degrabă ca să nu supăr pe nimeni şi nici ca să dau impresia ca aş fi nepoliticos. Şi. pe urmă, din respect faţă de cei de acolo.
Pentru mine, Liturghia, slujba din acea zi de Duminică, s-a terminat asa cum începuse. Căci, din păcate, pe atunci eu nu-i puteam pătrunde sau sesiza Sensul său profund şi nici implicaţiile pe plan sufletesc prin prezenţa Celui ce avea sa-mi Lumineze fiinţa, mai târziu.
Spre prânz, am mers din nou la masă. Însă gândul îmi era – încă – la ceea ce trăisem cu o zi înainte, la masă. Dincolo de acestea şi înainte de a pleca spre casă, Gheorghiţă fratele mi-a zis să vin la chilia sa. Fratele Gheorghiţă mi-a arătat multă deschidere sufletească şi a făcut să vorbească pe deplin ospitalitatea ce-l anima şi o aparte înălţime sufletească. În plus, avea o intuiţie care urma să mă uimească, ceva mai târziu, prin puterea sa de a întrezări şi simţi lucrurile şi fiinţele.
Aşadar, înainte de a pleca, Gheorghiţă – Părintele Ghelasie – m-a invitat la chilia sa şi m-a rugat să stăm măcar câteva minute de vorbă, spunându-mi: „Mă tăticule, ştii ce, vreau să-ţi fac un dar, dacă tot venişi la Frăsinei, la noi ... Ce zici?! Te rog să accepţi…”
Eu i-am raspuns cu un sentiment de stânjeneală şi oarecum încurcat în gândurile ce mă munceau, dat fiind că eram grăbit să plec. „Nu ştiu ce să zic, Gheorghiţă... nu pot să iau nimic, nu se poate, că am venit cu mâna goală, şi culmea ar fi să plec cu mâna încărcată... nu prea se cade. Nu pot... nu te supăra...”
Ghelasie mi-a replicat: „Lasă, tăticule, că ai să mai vii pe la Frăsinei, ai să vezi, vii tu şi ai să te revanşezi, dacă ţii la asta... dar, până una alta, ia tu de aici un dar. Uite, îţi fac cadou una din cărţile aflate aici... că mi-ai zis că-ti place să citeşti şi apoi deh, esti artist, şi m-aş bucura de ţi-ar fi de folos. Te rog eu... să dai ascultare, ca aşa e la noi, la Mânăstire, trebuie să dai ascultare. E Bine?!”.
Am zis: „Bine, daca asa spui... aşa am să fac”. Dilema era însă alta, cum să aleg eu din cele câteva maldăre mari de cărţi care se aflau în faţa mea?... unele cărţi fiind chiar mari ca dimensiune.
Am decis, într-un târziu, să aleg dintr-un al treilea maldăr, care părea mai mic... la întâmplare, o carte albă, ce nu părea aşa de mare, dar nu ştiu de ce, printre atâtea cărti, ea mă atrăgea prin prezenţa sa. Am luat-o. Am pus-o mecanic în traista mea.
Şim grăbit fiind, am mulţumit lui Gheorghiţă în fugă şi am spus că trebuie neapărat să plec.
Fratele Gheorghiţă – întru ascuns Părintele Ghelasie – m-a binecuvântat şi mi-a dorit Drum bun, spunându-mi: „Fii fără de grijă, tăticule, ai să ajungi uşor acasă, ai să vezi. Şi ascultă ce-ţi spun, că ai să mai vii pe aici şi o să ne mai vedem, deci... rămânem prieteni. Doamne-ajută!” Şi m-a condus şi mi-a arătat calea pe unde să o iau ca să ajung mai repede.

Şi am plecat... spre vale. Cu o nespusă usurinţă mi-a fost dat să ajung la Valcea, şi parcă nu-mi venea să cred că se poate ajunge aşa de uşor. Şi tot la fel, nefiresc de uşor, am găsit pe urmă o maşină de ocazie, fără să aştept prea mult. În plus, atmosfera interioară în maşină era liniştită şi fără zgomot ori balamuc, ca la dus. Tare ciudat, mi-am zis... Timpul s-a scurs rapid, şi iată-ma deja la Piteşti.
O dată ajuns în centrul Piteştiului, mi-am grăbit paşii spre a ajunge acasă, căci eram nerăbdător să mă vad cu câţiva dintre amicii mei. Erau anii tinereţii mele, era ceva firesc atunci.

Acasă m-a întâmpinat mama, care era oarecum surprinsă ca am ajuns aşa de devreme. I-am spus că „am avut noroc”... însă nu ştiam ce spun nici eu. Şi mă grăbeam să revin la lumea din care plecasem cu o zi mai devreme, înainte de a vedea şi a cunoaşte Frăsineiul şi pe Ghelasie Părintele.
Voiam chiar să plec imediat în oraş, dar o tainică curiozitate mă rodea interior... „Ia să vedem ce mi-a dat Gheorghiţă... şi apoi ies afară…”
M-am aşezat pe canapea, cu intentia de a rămâne doar un minut. Dar acel minut a devenit Minutul de care aveam nevoie, de care sufletul meu avea mare nevoie.
Ei bine, mi-am aşezat pe genunchi cartea dăruită şi am deschis-o la întamplare. Privirea mi s-a abătut spre pagina din dreapta... când... „un fulger” mi-a străbătut mintea şi o scânteie mi-a Luminat sufletul. O uimitoare senzaţie interioară mi-a cuprins întreaga fiinţă. În faţa ochilor mei puteam vedea clar şi desluşit şi puteam citi, printre lacrimile care-mi podideau chipul, de o manieră inexplicabilă.
Mă aflam într-un fel de stare de şoc, căci citeam cu o voce interioară cele ce erau în faţa ochilor mei: „... Despre Tăcere...
... Mai presus de toate, iubeşte tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeieşti. Întâi să ne silim să tăcem. Şi din tăcere se naşte în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să-ţi dea Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere” ... şi cele ce urmau...
Revenindu-mi cu greu din starea de perplexitate, mă intrebam în sine: „Să fie pure coincidenţe? Să fie o întâmplare? Sau CE? Un lucru ştiam din experienţa vieţii, că toate au un Rost.
Era Filocalia 10, a Sfântului Isaac Sirul. Astăzi, Cartea aceasta se află cu mine în Franţa şi ea a fost martorul tăcut, dar Viu, al multor prefaceri şi schimbări sufleteşti pe care le-am trăit. Necazuri sau bucurii. Aşadar şi nu în cele din urmă, Prezenţa ei este, pentru mine, o dovadă minunată a permanenţei şi a existenţei darului deosebit pe care l-a întruchipat Părintele Ghelasie. A delicateţei sale sufleteşti, a sensibilităţii sale interioare. Calităţi care i-au permis, în timp, să înţeleagă ceea ce este Harul. Să se apropie de El. Iar Noi, noi am avut privilegiul de a întâlni sau a cunoaşte pe cineva care să ne explice aceasta.
Multumescu-Ţi, Ţie, Doamne, pentru toate, inclusiv pentru clipa aceasta.

Artist plastic Christian NEACŞU

27 octombrie 2010
Franţa

Duhovnicii Sfintei Mânăstiri Frăsinei adormiţi în Domnul

Din volumul "Istoricul Mânăstirii Frăsinei", tipărit cu binecuvântarea P. S. Gherasim, Episcopul Râmnicului, 2009.

Imagini de la pomenirea de 7 ani a Cuviosului Ghelasie (Sfânta Mânăstire Frăsinei, 2 Iulie 2010) - grupaj realizat de Eugen Serea

Părintele Johannes din Buchhagen despre mânăstirea Frăsinei şi scrierile părintelui Ghelasie

“Mă socotesc foarte fericit că am vizitat, împreună cu alţi trei părinţi cu câţiva ani în urmă Mânăstirea Frăsinei. Chiar dacă vizita a fost foarte scurtă, a fost cu toate acestea de neuitat, căci acolo Taina Monahismului stă atât de puternic în centru şi într-un mod cât se poate de firesc. Ne simţim profund legaţi de Frăsinei şi ne rugăm mereu pentru părinţii şi lăcaşul de acolo. Fericit poporul care posedă un asemenea loc!
Textele părintelui Ghelasie trimise de dvs. reflectă în mod minunat o foarte autentică spiritualitate monahală. Ceea ce el descrie poetic corespunde deplin Sfintei Predanii vii, aşa cum eu însumi am putut s-o învăţ de la marii părinţi din Sfântul Munte Athos şi cum o transmitem la rândul nostru mai departe aici, în mica noastră mânăstire”

Arhimandritul Johannes şi părinţii cei împreună cu mine

Mânăstirea Sfintei Treimi
Buchhagen, Germania

(textul a fost tradus din limba germană, fiind conţinut într-o scrisoare adresată de arhimandritul Johannes d-nei Monica Lassaren, traducătoarea în limba germană a volumului Ierom. Ghelasie Gheorghe, "Isihasm", Ed. Platytera, Bucureşti, 2008. Varianta originală în limba germană se găseşte aici)