„Liniştea din mijlocul vacarmului”, interviu cu arhimandritul Hristofor Bucur realizat de Cristian Curte

Foto: Părintele arhimandrit Hristofor Bucur, la lansarea volumelor "Taina Hranei" (Platytera, 2011) şi "Reţetele Medicinii Isihaste" (Platytera, 2011), eveniment desfăşurat la librăria Sophia, 19 mai 2011.








Interviu cu arhimandritul Hristofor Bucur,
stareţul Schitului „Sfântul Ioan Botezătorul” din Poiana Braşov

Poiana Braşov e o staţiune animată pe tot parcursul anului. Muzică, turişti, soare, verdeaţă şi... o mânăstire. De fapt un schit, ale cărui chilii nici nu le poţi zări, pentru că sunt camuflate în subsolul bisericuţei de lemn. Călugării de aici au venit din ascultare şi din dragoste de misiune. În staţiune nu există nici o altă biserică, astfel încât micul schit este singurul loc în care se pot ruga cei care urcă Postăvarul şi ar dori, pe lângă relaxare, şi puţină linişte în suflet. Interviul de mai jos e o pledoarie pentru isihia dobândită în pofida condiţiilor exterioare în pofida condiţiilor exterioare şi, de aceea, nădăjduiesc să fie de folos atât monahilor, cât şi mirenilor.

– Părinte arhimandrit Hristofor Bucur, aş începe cu începutul, care, la orice călugăr, este cel mai interesant. Cum v-aţi gândit să intraţi în mânăstire, să alegeţi drumul acesta în viaţă?

– A fost un proces mai îndelungat. Am făcut o şcoală tehnică, am absolvit Politehnica şi am lucrat zece ani într-o fabrică de piese auto. Dar imediat după revoluţie s-au produs aşa, nişte descătuşări şi, tânăr fiind, doream să cunosc cât mai multe, tot felul de provocări spirituale care veneau după o perioadă de îngheţ. Şi participam la conferinţele care aveau loc pe diverse teme. Şi la aceste conferinţe participau şi preoţi şi călugări.

– Dumneavoastră aţi fost tot timpul credincios?

– Nu. Am descoperit credinţa mai târziu.

– Şi ce v-a apropiat de biserică?

– Întâlnirea cu nişte oameni deosebiţi pe care i-am simţit că sunt altfel. Dacă la început vizitam mânăstirile ca pe nişte obiective turistice, de interes istoric sau cultural, în timp, auzind pe oamenii de acolo cum vorbesc şi văzându-i cum se comportă, am înţeles că în mânăstire e altceva, mult mai mult. Şi, treptat, m-am ataşat de mânăstirea Frăsinei, din judeţul Vâlcea, şi aşa am ajuns să îmi doresc să continui viaţa într-o mânăstire. Am făcut şi Facultatea de Teologie şi, după ce am terminat-o, am renunţat la viaţa de oraş, cu slujbă de inginer, şi am plecat la mânăstire.

– Ce anume oferă mânăstirea şi nu poate oferi niciodată viaţa unui creştin în lume?

– E mai multă rugăciune, mai multă linişte, iar condiţiile exterioare influenţează totuşi viaţa spirituală a omului. Dacă te rogi mai mult – chiar de nevoie, în mânăstire, unde este un program strict de slujbe –, atunci şi şansele de a-ţi adânci trăirea duhovnicească cresc.

– Nu este posibil să te blochezi şi în formalism?

– Ba da, există acest risc, dar noi am ales viaţa monahală nu cu gândul de a ne rata viitorul, ci de a-L cunoaşte pe Dumnezeu tot mai mult.

– Şi care-i calea prin care poţi să nu fii doar tipicar şi atât?

– Să combini prezenţa la slujbe cu rugăciunea personală, cu postul şi cu studiul cărţilor de teologie; cu întrebarea altor călugări cu experienţă, atunci când se ivesc probleme, ca să vezi ce anume este de făcut. Şi Dumnezeu, Care vrea ca toţi să ne găsim locul, va găsi şi mijloacele pentru a o face. Noi să fim sinceri în căutarea noastră.

– De multe ori se întâmplă să te rogi şi vrei să participi, adică ai vrea să se mişte ceva la inimă, şi totuşi spui cuvintele respective ca pe o poezie.

– Da, e ceva inevitabil. Dar trebuie să perseverăm şi, din când în când, Dumnezeu ne va picura ceva har ca să simţim şi cu inima că El este prezent şi să ne ajute să sporim, să ne întărim în puţina noastră credinţă.

– Uscăciunea aceasta are legătură şi cu patimile din noi?

– Da, trebuie, bineînţeles, să luptăm şi contra lor. Aici de mare folos ne este postul, cât mai sever, cât mai strict, căci spun Sfinţii Părinţi că din pântece vine, de multe ori, răul; o spovedanie regulată la duhovnici iscusiţi este de neînlocuit. Am avut fericirea să cunosc, la mânăstirea Frăsinei, astfel de ieromonahi: părintele Lavrentie, părintele Paisie, părintele Ghelasie, cărora le sunt recunoscător pentru faptul că m-au ghidat până la punctul în care să ştiu că locul meu este în mânăstire şi chiar după ce ei au dispărut să merg mai departe pe calea aceasta.

– Puteţi să-mi spuneţi câteva cuvinte despre fiecare în parte?

– Da. Părintele Lavrentie era un om care se jertfea pentru oameni. Era tot timpul în slujbe. Veneau la el sute de oameni ca să le facă maslu şi dezlegări. Îl chemau nu numai la biserica de jos, unde se opreau femeile, dar şi în alte oraşe, şi el răspundea întotdeauna la solicitările tuturor. Şi era un om la care se vedea bucuria pe faţă.

– Ăsta e mare lucru!

– Da. Semăna, din punctul acesta de vedere, cu părintele Teofil de la mânăstirea Brâncoveanu. Era foarte bolnav, se mişca greu, dar conta mai mult pentru el să răspundă la solicitările oamenilor.

– Un apostol.

– Exact! Nu atât cu cuvântul, ci cu rugăciunea. Şi i-a ajutat pe mulţi.

– Aţi cunoscut întâmplări deosebite, întâmplări minunate mijlocite de rugăciunea dânsului?

– Nu pot să dau exemple de acest fel, dar mă gândesc că chiar fabrica la care am lucrat, una dintre cele mai mari din Sibiu – se numea Întreprinderea de Piese Auto – a supravieţuit acestei tranziţii nefericite şi prin rugăciunile părintelui Lavrentie. Căci actualul director era credincios, venea la Frăsinei, îl chema şi pe părintele acasă. Şi, în condiţiile în care nu numai în Sibiu, dar în toată ţara, s-a distrus aproape toată industria, iată că această fabrică a supravieţuit şi are şi acum peste 1500 de angajaţi, ceea ce în zilele noastre este cu totul şi cu totul remarcabil, mai ales că nu a fost preluată de un concern străin; a rămas tot a celor care au fost atunci.

– Şi părintele Paisie? L-aţi numit.

– Părintele Paisie avea o strategie specială, în sensul că aproape la toţi credincioşii care veneau la dânsul pentru a se spovedi prima dată le dădea un canon foarte greu: zece ani interdicţie de a se împărtăşi, vrând să-i conştientizeze de greutatea păcatelor lor. Dar asta era doar pentru început. Şi dacă omul încerca să facă din ce-i spunea părintele, atunci canonul acesta se tot micşora în timp, şi, după câteva luni, părintele considera că ai făcut câte ceva şi atunci te puteai şi împărtăşi. Dar trebuia să depui acest efort, să treci peste şocul iniţial, şi nu aveai de regretat dacă o făceai...

– Un om al acriviei.

– Da, pentru început. Dar după aceea se dovedea un om înţelept, care acţiona în funcţie de pocăinţa şi efortul penitentului...

– Ce lucrare aveau oamenii aceştia? Ce lucrare monahicească? Desigur, în general, ea e ascunsă, dar probabil că trăind împreună cu ei, aţi putut să le furaţi ceva din secretul trezviei şi bucuriei duhovniceşti.

– N-am trăit împreună cu ei, că eu nu m-am dus la mânăstirea Frăsinei, eu doar mă spovedeam acolo încă de pe când eram în lume, şi după aceea, când am ajuns la mânăstire. Prima mea mânăstire a fost Piatra Scrisă, din Episcopia Caransebeşului. Vedeam însă că erau oameni împliniţi şi nevoinţele lor tainice eu nu le cunosc, dar se vedea pe ei că sunt pe cale. Şi cel mai drag părinte, la care am rămas până ce s-a sfârşit din viaţă, părintele Ghelasie Gheorghe, a fost omul care m-a marcat cel mai tare, fiindcă avea şi o mare cunoaştere. Eu doream şi să mi se răspundă la zecile sau sutele sau miile de întrebări care mă frământau şi dânsul întotdeauna găsea un răspuns.

– Era şi un teolog, un teologhisitor.

– Exact! Nu s-a ferit să şi scrie, fiindcă era un mistic. Şi din trăirile lui au ieşit mai multe cărţi, şi acestea, cercetate cu atenţie, pot fi de real folos pentru teologie.

– Totuşi, greu de înţeles, greu accesibile cărţile părintelui Ghelasie.

– Aşa e. Cred că tot un mistic este chemat să le decripteze pe cât este cu putinţă. Dar dânsul îţi insufla acea siguranţă că nu este un rătăcit, că scrierile dânsului nu sunt nişte elucubraţii, nişte fantezii ale unei minţi sărite, fiindcă vedeai iarăşi pe el acea bucurie a trăirii cu Hristos. Dânsul era şi un mare postitor, cu un regim foarte sever, pe care punea mare accent, şi lucrul acesta e mai uşor de aplicat de către oameni. Chiar dacă teoria din cărţile lui este, într-adevăr, foarte greu de înţeles, regimul lui alimentar merită să fie urmat de cât mai mulţi oameni, că duce sigur la detoxifierea organismului şi la însănătoşirea lui.

– Părinte, cum era ca duhovnic? Oamenii, într-adevăr, au luat contact cu scrierile părintelui, mai greu le-au înţeles, probabil, însă nu foarte mulţi au trăit o spovedanie la părintele Ghelasie. Cum era ca părinte duhovnicesc?

– Dorea ca noi să participăm la cât mai multe slujbe, în funcţie şi de situaţia noastră din lume sau din mânăstire. Nici nu ne spovedea dacă atunci când veneam era slujbă în biserică. Întâi trebuia să mergem la biserică şi, după ce se termina slujba, atunci se ocupa de noi, de fiecare în parte. Răspundea, cum am spus, la orice fel de nelămuriri şi ne insufla o putere de a merge mai departe, de a ne adânci într-o viaţă de rugăciune.

– A avut mulţi ucenici intelectuali.

– Da, a avut. Au rămas, chiar dacă s-au împlinit opt ani de la moartea lui, şi acesta este un mare lucru. În fiecare an s-a organizat un simpozion dedicat memoriei părintelui şi fiecare, indiferent de formarea lui intelectuală, a găsit ceva folositor pentru el, chiar în domeniul lui de activitate. Ştiu oameni care au fost medici sau ingineri sau filologi sau profesori de diverse specialităţi, care au găsit în scrierile părintelui, dar mai ales în dialogurile cu el, lucrui minunate pentru ei. Fiindcă acesta este un paradox: pe cât era de greu de înţeles în cărţi, pe atât era de accesibil în convorbirea directă. Atunci înţelegeai şi nu mai era nevoie să te forţezi să înţelegi ceea ce voia să spună.

– În cărţi cripta parte din ceea ce transmitea.

– Da. A încercat să creeze, într-un fel, un nou limbaj, prin care să dea importanţă cuvintelor, deci cuvintele să nu mai fie doar un mijloc de exprimare a unor idei, ci fiecare cuvânt să aibă forţa, deci să nu fie o cărămidă care construieşte un sens, ci fiecare cuvânt să aibă o valoare a lui. Acuma, viitorul va arăta cât de bine a reuşit să transmită şi altora aceasta. Sunt oameni care încearcă să expliciteze aceste scrieri, cum este Florin Caragiu, sau părintele Neofit Linte, şi, împreună cu alţii, noi nădăjduim că se va limpezi, în final, ceea ce este acuma încă tulbure şi neînţeles.

– Părintele Ghelasie şi, de fapt, Frăsineiul, ca un pui duhovnicesc al Sfântului Calinic, sunt foarte apropiaţi de practica isihastă. Isihasmul înseamnă liniştea inimii, dar până să ajungi acolo trebuie să lupţi cu gândurile. Cum lupţi, părinte, cu mintea? Cum ţi-o disciplinezi?

– Nu cred că e bine să spui că ne luptăm cu gândurile. Mai degrabă le lăsăm să treacă. Sunt inevitabile, în perioada noastră. Suntem asaltaţi de informaţii. Creierul nostru este suprasolicitat de tot felul de lucruri care vin, şi astfel, mai mult decât în alte epoci, ajungem nişte receptori, nişte enciclopedii şi este, într-adevăr, mai greu să elimini toate aceste influenţe şi să te concentrezi doar asupra rugăciunii. Şi atunci, părintele Ghelasie a încercat să pună în valoare o anumită tradiţie autohtonă a isihasmului, în care nu se mai pune atâta accent pe liniştirea minţii, ci pe un anume tip de închinare în faţa lui Dumnezeu. Şi această închinare înseamnă să-L vezi pe Dumnezeu pretutindeni şi, însoţind starea ta cu anumite gesturi iconice, adică aplecarea capului, împreunarea mâinilor, să participe şi trupul la rugăciunea adusă lui Dumnezeu. Deci să nu ne rugăm doar cu mintea, cu cu persoana noastră integrală. Şi trupul poate să ne fie de ajutor în sensul acesta sau poate să ne fie un obstacol. Aici se leagă importanţa pe care o dădea părintele felului în care mâncăm, ce anume mâncăm, căci dacă nu mâncăm ceea ce trebuie, şi corpul nostru devine un duşman al minţii şi al sufletului, în loc să fie un aliat al lor.

– Şi treptat, dacă lăsăm gândurile şi ne vedem de rugăciune şi de închinare, se spală mintea?

– Da. E un proces greu, care durează ani de zile, dar Dumnezeu ne va da semne că suntem pe calea cea bună.

– Adică, ce semne?

– Asta o pot spune isihaştii... o stare de bine, care vine atunci când tu te rogi şi... mai multe nu ştiu ce să zic.

– Părinte, în tot acest itinerar spiritual pe care l-aţi parcurs, aţi ajuns de la o mânăstire care este foarte izolată, singura din România care nu primeşte femei, într-o mânăstire din mijlocul unei staţiuni turistice. Cum e să faci saltul de la iniţierea sau apropierea de monahism printr-o mânăstire a eremiţilor, într-una care e, de fapt, a mirenilor şi a misiunii?

– Cum am spus, prima mea mânăstire a fost Piatra Scrisă din judeţul Caraş Severin.

– Dar dragostea şi chemarea aţi primit-o la Frăsinei.

– Da, aşa e. Dar la Piatra Scrisă era o situaţie mai grea decât la Poiana Braşov, fiindcă mânăstirea e foarte aproape de un drum european şi de o cale ferată...

– E o mânăstire pe şosea, de fapt...

– Da, pe şosea, la doi metri de şosea e biserica şi corpul de chilii. Este şi un pod metalic, care zdrăngăne îngrozitor, şi a fost greu! Era mai greu acolo decât la oraş, din punctul de vedere al zgomotului. Aveam, aşa cum se întâmplă în multe cazuri, şi nişte crâşme prin apropiere, ca să mai provoace şi acelea ispite pentru muncitorii pe care-i aveam la lucru. Şi am stat acolo zece ani.

– Dar cum, părinte? De ce aţi intrat într-o astfel de mânăstire? Un om, un suflet care caută liniştea, care caută bucuria rugăciunii...

– Am făcut ascultare de P. S. Laurenţiu, pe atunci Episcop al Caransebeşului, fiindcă şi mânăstirea aceasta a fost aleasă de Dumnezeu. Era acolo o icoană a Sfintei Treimi, pictată pe stâncă, pe care oamenii locului o socoteau sfântă. Şi în jurul acestei icoane, care are o vechime apreciabilă – în jur de trei secole –, s-a zidit biserica, şi oamenii vin cu credinţă şi se roagă acolo, şi de aceea s-a construit. A fost întâi doar o capelă şi după aceea s-a făcut şi corpul de chilii, ca să fie permanent o mică obşte monahală.

– Deci în ambele situaţii aveaţi încercări. Aveaţi şi aveţi, că şi aici, în Poiana Braşov, câteodată e mult vacarm, mai ales în sezon.

– Da...

– Cum îl biruiţi?

– Bine aţi zis că numai câteodată...

– Acum, de pildă, când facem acest interviu, e linişte. Chiar pare că suntem în vârf de munte.

– Da, aici depindem de sezonul turistic. Suntem avantajaţi faţă de cei care stau în mânăstiri chiar în mijlocul oraşelor – şi în Bucureşti există astfel de locuri. Noi suntem nişte privilegiaţi. Şi când e lume multă, ne acomodăm situaţiei. Când e lume puţină, suntem bucuroşi şi încercăm să profităm de aceste momente.

– Şi duhovniceşte cum te poţi izola? Adică ce metode ai să stai netulburat în faţa vacarmului? Mă gândesc că şi mulţi mireni au problema asta, nu numai călugării.

– Foarte important este să participi la slujbele bisericii, la cât de multe poţi, în condiţiile în care trăieşti, şi să ţii o legătură strânsă cu duhovnicul. Sunt de-a dreptul fericit când văd atâţia oameni, orăşeani, sau de la sate, că vin să se spovedească cu toată sinceritatea şi nu ascund nimic, şi-i vezi că au o stare de pocăinţă, şi vor să se îndrepteze – nu ştiu cum, dar ei apelează la sprijinul Bisericii şi o fac cu nădejdea că vor reuşi în viitor ceea ce nu pot să facă pe moment. Şi vor reuşi. Să se ţină de treabă, de ceea ce învaţă pe toţi oamenii Biserica.

– Părinte, spre final, pentru că aţi avut şi aveţi contact cu oameni foarte îmbunătăţiţi – aşa, care sunt la limita, la graniţa îndumnezeirii, mai au puţin şi intră în lumină definitiv –, dar, în acelaşi timp, sunteţi foarte conectat şi la lume, că aşa v-a purtat viaţa: credeţi că mai e nădejde pentru civilizaţia aceasta europeană şi pentru România să se îndrepte, să-şi găsească o identitate, să intre într-un făgaş creştin?

– Nădejdea noastră este în Dumnezeu, nu în oamenii care ne dezamăgesc, indiferent de poziţia lor socială, dar nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu nu trebuie să ne părăsească. Să fim convinşi că, indiferent de planurile – mai mult sau mai puţin oculte – ale duşmanilor credinţei, Dumnezeu va hotărî când va fi sfârşitul. Îl aşteptau şi apostolii. De multe ori, în istoria Bisericii, au fost perioade de criză, în care oamenii credeau că se vor prăbuşi puterile cerului, dar nu s-a întâmplat aşa, fiindcă s-au găsit întotdeauna măcar câţiva drepţi care să salveze toată cetatea – în cazul nostru, toată lumea.

– Vă mulţumesc!

(text publicat în revista „Lumea Monahilor”, nr. 47/2011, pp. 35-46)

Arhim. Hristofor Bucur, actualmente la Schitul "Sf. Ioan Botezătorul", Poiana Braşov, Scrisoare către părinţii din Frăsinei, despre Părintele Ghelasie

Scrisoare de la ierom. Hristofor Bucur,
schitul „Piatra Scrisă”, com. Armeniş, jud. Caraş Severin


Prea cuvioşi părinţi,

Vă trimit ce am reuşit să scriu despre părintele Ghelasie. Am încercat mai întâi să arăt rolul pe care l-a avut sfinţia sa în schimbarea drumului meu în viaţă, iar apoi să-i iau apărarea, cât m-am priceput eu.
Nădăjduind că asemenea mărturii vor trezi şi interesul altora pentru personalitatea părintelui, vă urez să duceţi la bun sfârşit lucrarea pe care aţi început-o.

Cu plecăciune,
Ierom. Hristofor


În marea Sa milostivire faţă de noi, Dumnezeu ne oferă mereu şi mereu ocazii de a ne schimba, de a mai tăia din lanţurile păcatelor. Şi o face prin oameni care cu adevărat pot fi numiţi providenţiali. Iată în continuare mărturia mea personală despre cel care m-a ajutat pe mine în acest sens: părintele Ghelasie Gheorghe Popescu de la mănăstirea Frăsinei.
Din inginer lucrător într-o uzină constructoare de maşini am ajuns preot călugăr. A fost un drum lung, pe care părintele a avut iscusinţa să mă însoţească.
Vizitam la început mănăstirile ca pe nişte monumente istorice, dar am ajuns în final să locuiesc într-una din ele, fiindcă am întâlnit acolo oameni pe care îi simţeam că sunt buni. Pe cei mai mulţi i-am văzut o singură dată, dar cel la care am mers de nenumărate ori spre a cere sfat a fost părintele Ghelasie. De fapt, la început nici măcar sfat nu-i ceream, că nu ştiam ce caut; îmi plăcea doar să-l ascult cum ne vorbea nouă, care-l cercetam. Iar erudiţia dânsului era uimitoare: teologie, medicină, religie, filozofie, istorie. Dar mai uimitor mi se pare acum tactul părintelui: pe nişte tineri neduşi la biserică, preocupaţi de ocultism, ne-a îmbisericit. Şi aceasta fiindcă ne vorbea pe înţelesul nostru, nu ameninţându-ne cu oarecare citate scripturistice sau patristice, nici făcând apel la unele canoane strivitoare pentru nişte începători. Pot mărturisi acum că motivul principal pentru care mergeam la Frăsinei era ca să­l ascult pe părintele, nu ca să particip la toate slujbele căci – lucru important – dânsul nu ne vorbea dacă în biserică se făceau rugăciuni.
Şi a urmat apoi şi spovedania: mai întâi la vrednicul de pomenire ieromonah Lavrentie, apoi la alţi duhovnici în vârstă din mănăstire, până să accepte părintele Ghelasie să­mi primească mărturisirea. Şi văd în această întârziere în a mă spovedi un semn al smereniei sale: îi socotea pe ceilalţi mai pregătiţi să slujească taina. Eu insistam să-mi fie duhovnic, căci faţă de dânsul mă simţeam cel mai apropiat, dar şi după ce a acceptat, a avut grijă să nu-mi creeze o dependenţă nepotrivită faţă de dânsul. Iar când un prieten mi-a vorbit despre un extraordinar preot de mir din Ocna Sibiului, pe nume Miron Mihăilescu, părintele mi-a dat binecuvântare să mă spovedesc acolo şi încă în fiecare duminică. Nu-l cunoştea personal pe acest preot, dar nu i-a fost frică de „concurenţă”, chiar dacă erau diferiţi, căci părintele Miron sublinia absoluta importanţă a împărtăşaniei dese, lucru faţă de care călugării de la Frăsinei au unele rezerve. Dar sunt convins că părintele Ghelasie a văzut cu duhul că întâlnirea cu preotul sibian îmi va folosi şi îi mulţumesc pentru aceasta.
Şi tot o mulţumire ţin să-i aduc pentru că mi-a recomandat să urmez facultatea de teologie. Dânsul era un autodidact, nu avea studii superioare, dar aceasta nu l-a făcut să considere că strugurii teologiei universitare sunt acri. De mai mult timp cochetam cu intrarea în monahism, dar n-am făcut-o decât după ce am terminat facultatea. Iar părintele a avut răbdare cu mine şi doar mai târziu am înţeles şi eu că nu studiul este cea mai potrivită cale de apropiere de Dumnezeu.
Un domeniu în care l-am ascultat strict pe părintele a fost alimentaţia. Eram pasionat de mai înainte de medicina naturistă, experimentam tot felul de reţete, aşa că nu mi-a fost greu să urmez recomandările sale nutriţionale. Şi sunt bucuros că am făcut-o. am scăzut doar în greutate, nu şi în vitalitate. Dimpotrivă. Şi constatând că alimentaţia vegetală recomandată de părintele era bună, nu mai avem nevoie de justificări teoretice, deşi acestea există. Nu menţionează oare Scriptura încă din primul ei capitol ce hrană i-a dat Dumnezeu omului? Şi dacă Tatăl ceresc a socotit necesar ca, imediat după ce l-a făcut pe om, să-i spună ce să mănânce (iarbă şi fructe), înseamnă că alimentaţia este un lucru important, care nu poate fi expediat cu sintagme de genul: orice bagă omul în gură scoate afară prin dos. Ba mai mult: Biblia ne spune că Adam şi Eva au pierdut raiul fiindcă au mâncat ceva, iar Dumnezeu, atunci când l-a certat pe om că a ascultat de şarpe, de trei ori a amintit de hrană: „în dureri te vei hrăni… cu iarba câmpului te vei hrăni…, între sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea…” (Fac 3,17-19).
Insistenţa aceasta asupra mâncării ne revelează marea ei însemnătate pentru fiinţa umană. Şi încă un argument: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ales să ni se împărtăşească aici pe pământ, sub chipul pâinii şi al vinului; putea găsi desigur o modalitate mai „spirituală” de a ne face părtaşi vieţii veşnice, nu dându-ne ceva de mâncare. Toate acestea nu fac decât să confirme marele rol pe care l-a avut şi îl are hrana pentru om, lucru asupra căruia de atâtea ori a revenit părintele în scrierile sale.
Şi fiindcă am amintit de cărţile sale, am constatat că acestea au fost pentru mulţi piatră de poticnire. N-am auzit pe cineva care să-l fi cunoscut direct pe părintele şi să-l considere un rătăcit, un pericol pentru cugetarea ortodoxă. Doar cine l-a cunoscut numai din cărţi a putut să aibă rezerve serioase asupra sa şi aceasta fiindcă părintele s-a încumetat să abordeze probleme adânci, dificil de comunicat în scris. Limbajul nostru pare insuficient în a defini esenţele tainice ale dumnezeirii, ale omului şi ale naturii, a releva raporturile dintre acestea înainte şi după cădere. Chiar dacă a avut unele stângăcii în exprimare, trebuind să apeleze uneori la un limbaj poetic, căci cel discursiv se dovedea insuficient, părintele a reuşit să lămurească multe lucruri esenţiale. În orice caz, abordările acestea teoretice n-au fost speculaţiile unei minţi iscoditoare, ci rezultatele la care a ajuns un rugător. Căci dincolo de aceste ameţitoare preocupări filosofice, părintele a rămas un om practic: căuta să-l facă pe fiecare un închinător care, stând în faţa lui Dumnezeu, să-şi regăsească adevăratul chip pe care să i-l dăruiască Lui.

Ieromonah Hristofor Bucur
Stareţul schitului
„Piatra Scrisă”
jud. Caraş-Severin

(din volumul "Părintele Ghelasie de la FRăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 139-142)