Luca Zoli despre întâlnirea cu părintele Ghelasie şi scrierile sale (într-un interviu apărut în revista "Presa Ortodoxă", nr. 7 şi 8, 2009)

Interviul, apărut în două părţi, în numerele 7 şi 8 (2009), ale revistei "Presa Ortodoxă", din care am extras un fragment introductiv, în care Luca Zoli aminteşte despre rolul avut de persoana şi scrierile părintelui Ghelasie în îmbrăţişarea creştinismului ortodox, poate fi accesat la linkurile:

„Mulţumesc Bisericii Ortodoxe pentru că a păstrat Harul și Adevărul”

şi

“Nu papa e piatra, ci Hristos”

În continuare reproducem un fragment din prima parte:


Presa Ortodoxă: Luca, te-am ruga pentru început să ne spui puţin despre întoarcerea ta la origini. Ce anume te-a determinat să faci acest pas şi de unde au început aceste căutări?

Luca: Aceste căutări au început de când mi-aduc aminte, de mic. Prima amintire a fost bucuria în sufletul meu că vin la viaţă, că Dumnezeu îmi dă viaţă. Şi nu este o amintire mai veche decât asta! Şi a fost o bucurie imensă.
Apoi mi-aduc aminte de bunica mea. Ea îmi tot povestea – şi eu îi ceream mereu să-mi povestească – de Sfinţii Părinţi italieni şi care au fost ortodocşi. Şi îmi spunea de Sfântul Benedict din Nursia, de Sfinţii Silvestru, Leon cel Mare şi Grigorie Dialogul, Papii Romei. Odată s-a întâmplat că am avut un vis. Am visat că un om ce era tot roşu intra în casă şi venea înspre mine. Şi m-am speriat, m-am ridicat din pat plângând şi imediat lângă mine n-au fost nici mama, nici tata, ci doar în câteva clipe a ajuns bunica mea. Întrebându-mă ce s-a întâmplat, i-am povestit tot visul în detalii. Atunci ea m-a dus în cea mai veche biserică din Benevento, ce a fost construită înainte de Marea Schismă. Acolo m-am simţit ocrotit. Pe atunci aveam vreo şapte ani. Şi ce m-a impresionat au fost stâlpii, erau 12 şi Iisus răstignit. Din faţa Lui ieşea pentru mine o forţă, o energie care-mi zicea că eu nu trebuie să am frică de nimeni, de nimic, că puterea Lui e mult mai mare decât orice mă poate speria. Şi mi s-a mai întâmplat de câteva ori că mă sculam speriat din somn. Mă speria frica de moarte. Şi eu căutam tot mai mult pe Iisus Hristos.
Au trecut mulţi ani. Eu tot timpul căutam şi mă rugam la Dumnezeu. Prin 1996 am ascultat o conferinţă despre medicina isihastă. Şi era o carte explicată de un român, Cornel, ce făcea filosofie la Napoli. Cartea era despre un călugăr ortodox român de la Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea. Şi în acel moment… nu a explicat toată cartea, doar lucrurile cele mai importante; nu mi-a trebuit mult ca să realizez – până atunci n-am ştiut nimic de ortodoxie – că acolo e adevărul! Asta a fost într-o fracţiune de secundă. Acolo a fost primul meu contact cu Ortodoxia, şi aveam 25 de ani. Atunci, ascultând acea prelegere, mi-a venit în minte tot ce îmi spunea bunica mea, tot ce am căutat până atunci. Şi l-am întrebat pe acel băiat cum să-l cunosc pe părintele Ghelasie – căci aşa se numea călugărul de la Frăsinei – iar el mi-a dat o scrisoare de recomandare, pentru că îl cunoştea bine. Întrucât eu nu cunoşteam România, mi-a spus apoi că pot să vin cu el atunci când se va întoarce. N-am putut, pentru că am plecat în armată. După un timp, la noi în casă a venit o fată româncă ce căuta de muncă. Era viitoarea mea soţie. Întrebarea pe care i-am pus-o când am văzut-o prima oară – şi ea îşi aduce foarte bine aminte de asta! – a fost despre Dreapta-slăvire: dacă era ortodoxă. Iar a doua, dacă ştie de mănăstirea Frăsinei! Nu ştia, dar fratele ei ştia. După un an, eram deja logodit cu ea şi am mers împreună pentru prima dată în România. Nu pot să spun ce impresie extraordinară mi-a făcut România. Îmi trebuie prea mult timp…

P.O.: Să înţeleg că scopul declarat pentru care ai mers în România a fost numai şi numai ca să cunoşti Ortodoxia?

Luca: Da, Ortodoxia şi pe părintele Ghelasie, iar logodnica mea ştia foarte bine că pentru asta merg. Prima oară când am intrat într-o biserică ortodoxă şi am stat la o slujbă a fost la o cununie, în Timişoara. Văzând obiceiurile din România, cu coroanele de la cununie, îmi venea să plâng şi de bucurie pentru ce vedeam şi pentru ce simţeam în sufletul meu, în inima mea… ceva se mişca, simţeam ca şi cum inima mea s-ar sparge şi îmi ziceam: „De ce eu sunt despărţit de la asta?”

P.O.: Ce ai simţit când ai intrat prima oară într-o biserică ortodoxă şi ai asistat la o slujbă?

Luca: Două lucruri ce s-au întipărit în inimă. Prima a fost frumuseţea mai presus de fire, o frumuseţe din tot ce vedeam.

P.O.: Ce nu poate fi exprimată în cuvinte…

Luca: Nu, nu poate fi exprimată. Ştii că-i frumos, că te prinde cu totul! Merge direct la inimă, iar gândurile se liniştesc. Nu ştiu cum să explic.

P.O.: Ai simţit vreodată această frumuseţe în Biserica în care te-ai născut, în Biserica Catolică?

Luca: Nu! Nu! Nu! Atunci mi-am adus aminte de trăirile mele din Catolicism, dar asta le depăşea pe toate şi dădea un sens – vedeam că această frumuseţe din Ortodoxie te împlineşte, că e ceva ce n-are sfârşit. Acolo începea senzaţia asta şi după aceea se oprea. Era ca şi cum mi-aş fi adus aminte de ceva, dar nu-l puteam vizualiza. Însă la acea slujbă ortodoxă îl vedeam. După aceea, m-au impresionat cântările şi simbolurile de la cununie. Şi apoi mă uitam la lume şi mă gândeam: „Lumea asta toată! De-ar şti ce comoară e aici, ce are!” Întrebam cum se face când e nuntă, înmormântare, şi mulţi nu ştiau să-mi răspundă, dar unii îmi dădeau răspunsul, de rămâneam gură-cască şi ziceam: „Vezi, tot ce-ai căutat este aici!” Dar este într-un fel desăvârşit.

P.O.: Atunci ştiai româna, înţelegeai ceva din slujbă?

Luca: Nu, absolut nimic, dar am avut sentimentul că am găsit ce căuta sufletul meu, inima mea. Deci, am plecat după o săptămână la Frăsinei. Era prima mea vizită la o mănăstire ortodoxă.

P.O.: Când ai spus Rodicăi, soţiei tale, că mergi în România numai ca să ajungi la Frăsinei, nu s-a mirat? Nu s-a întrebat: „Măi, ce vrea omul ăsta, ce caută?”

Luca: Nu, ci mi-a zis un lucru care m-a făcut s-o iubesc şi mai mult. Mi-a zis: „Mulţi tineri de vârsta noastră cred că Dumnezeu nu există. Ştiu că nu merg prea mult la biserică, dar nu pot să nu cred în Dumnezeu! Eu, când merg la biserică, am momente în care trebuie să mă feresc de lume, căci îmi vine să plâng. Dar nu numai pentru păcate, ci şi de bucurie. E ceva ce-ţi intră în inimă!” Eu am înţeles-o foarte bine. Apoi, ajungând la Frăsinei, printre lucrurile ce m-au impresionat a fost şi rânduiala de la masă. Faptul că se citea un cuvânt de folos. Era o continuare a slujbei din biserică. Acolo se hrănea şi sufletul, şi trupul. M-a impresionat şi ospitalitatea călugărilor, faptul că m-au chemat la masă pe mine, un străin pentru ei. În mănăstirile catolice, mirenii nu sunt invitaţi la masă, darămite să mai stea şi cu călugării împreună – de aceea, şi în această privinţă, Catolicismul îţi dă faţă de Ortodoxie o senzaţie de răceală. Apoi, ce m-a mai mirat în Ortodoxie era faptul că monahii lucrau, făceau agricultură, aveau livadă. Bunica mea îmi povestea despre Sfântul Benedict din Nursia. El avea regula ora et labora, adică roagă-te şi lucrează. Şi Fericitul Augustin spunea că monahii trebuie să lucreze. Asta ajută împotriva patimilor, şi e valabil şi pentru o persoană căsătorită.
Căutându-l pe părintele Ghelasie, am întâlnit un călugăr, care, auzind pe cine căutam, ne-a zis: „Da’ de ce-l căutaţi, că ăla-i cam ţicnit la cap? Dacă vreţi, mergeţi acolo sus, că stă la nişte căsuţe”. Cumnatul meu mi-a zis să plecăm, că ceva nu-i în regulă, dar eu am stăruit, căci vroiam foarte mult să-l cunosc pe părintele Ghelasie. El se speriase de ce-i spusese călugărul. Chiar crezuse. Urcând, ne-a ieşit din nou în cale acel călugăr şi ne-a spus: „Eu sunt părintele Ghelasie, veniţi aici”. Cumnatul meu a făcut ochii mari: „Cum, cel care ne-a spus că Ghelasie îi ţicnit e chiar părintele Ghelasie?!”Atunci i-am dat părintelui scrisoarea de recomandare, după care, printre altele, l-am întrebat şi ce diferenţă există între suflet şi duh, iar pentru mine era important, căci în Catolicism se spune doar de suflet şi trup. El mi-a răspuns, dar cumnatului meu i-a fost greu să traducă. Era prea profund! La urmă, mi-a dat patru cărţi în română, scrise de el, şi mi-a spus ca altă dată când mai venim să stau vreo câteva zile la mănăstire, ca să avem timp să vorbim mai mult. N-am mai apucat să-l mai văd a doua oară, căci curând după aceea el a murit.
După experienţa de la Frăsinei, întorcându-mă la soţia mea, i-am spus că mă gândesc tot mai serios să trec la Ortodoxie. (...)

Medicina Isihastă (Interviu publicat în „Informaţia de Severin”)

Pentru că suntem în Postul Paştelui, cel mai important de peste an, m-am gândit să evocăm amintirea unui om care a vieţuit şi s-a anevoit într-o mare lavră: Sfânta Mânăstire Frăsinei.
Importanţa acestei aşezări mânăstireşti vine din caracterul ei atonit. Ceea ce înseamnă că fraţii care trăiesc acolo ţin regula Sfântului Munte Athos: nici o femeie nu ajunge acolo. Istoria respectivei aşezări este şi ea deosebită şi va fi evocată în chiar interviul pe care l-am făcut cu o persoană care a avut şansa de a ajunge la Frăsinei şi, cel mai important lucru, l-a cunoscut în mod direct pe părintele Ghelasie. Căci, despre cuvioşia sa este vorba. Cel care mi-a acordat interviul m-a rugat să nu-i fac numele cunoscut. Îi respect rugămintea.

Reporter: Când aţi ajuns la Mânăstirea Frăsinei?

– Trebuie să vă spun că am ajuns la Sfânta Mânăstire după ce l-am cunoscut pe părintele Ghelasie. A, vă miraţi, este normal, dar şansa vieţii mele este că l-am cunoscut în lume, cum se spune în limbaj călugăresc. În casa unui om, foarte cunoscut azi în întreaga ţară, un mare actor român, Florin Zamfirescu, vărul bun al părintelui. Acolo l-am cunoscut, pe vremea când în ţara noastră credinţa în Dumnezeu era blocată de un materialism dialectic şi istoric iraţional în extremista sa raţionalitate. Fiind rudă cu maestrul Zamfirescu, părintele, trecând prin Bucureşti, a adăstat pentru două zile la ruda sa, prieten din copilărie. Florin, îmi pot permite să-i spun aşa întrucât mi-a fost şi mie maestru într-ale scenei, a invitat câţiva prieteni şi a făcut rost de filmul „Jesus of Nazareth” de Franco Zeffirelli. Prezenţa acelui om îmbrăcat în rasa călugărească, care vorbea foarte firesc, de parcă te ştia de mult timp, care te privea drept în ochi când vorbea cu tine, dădea întâlnirii din casa Zamfireştilor, cum le ziceam în glumă, un aer uşor conspirativ. Pe vremea aceea erau suficienţi oameni, români vreau să zic, fricoşi nevoie mare, care nici nu-şi botezeau copiii la biserică de frica tovarăşilor. Să participi la aşa o întâlnire nu era o chestie ce se întâmpla în fiecare zi. Florin ştia că sunt în căutare de experienţe spirituale, tot la el în casă îi cunoscusem pe Nichita, Petru Creţia, Sorin Dumitrescu, mă rog, cunoscusem foarte mulţi oameni care în vremea aceea erau, într-un mod posibil, în dezacord cu regimul politic aflat la conducerea României. În casa actorului aveau loc întâlniri cvasi carbonariceşti, era o casă de artist, deschisă întâlnirilor cu prietenii, unde aveau loc discuţii care, dacă ajungeau la urechile „băieţilor cu ochi albaştri”, am fi făcut drumuri multe la ei la sediu, pentru a da cu subsemnatul. În sfârşit, am vrut să evoc un pic din atmosfera acelor ani în care l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie de la Frăsinei. Ei, am văzut filmul în care era viaţa lui Iisus, apoi au început discuţiile. Am spus, atunci când am avut posibilitatea, că filmul prezintă o viziune catolică a vieţii sale. Afirmaţia mea a suscitat alte discuţii. Nimeni nu era în consens cu mine. Toţi mă contraziceau. Numai că şi ei erau la fel de creştini ca şi mine, nepracticanţi. Adică, nici ei nu mergeau decât arareori la biserică, nu duceau o viaţă de creştin autentic. Cunoştinţele noastre despre creştinism erau la nivelul intelectual al unor oameni care citiseră Biblia ca pe un roman interesant plin de diferite contradicţii. Părintele mi-a dat dreptate. Lucrul acesta m-a blocat. Ţin minte că nu mai ştiam ce să spun. Simţeam că ar fi trebui să mai spun ceva, să-mi argumentez afirmaţia, nu mai ştiam ce să spun, discuţia se prăbuşise, era un moment incert al întâlnirii, când a apărut soţia gazdei, Valeria, întrebându-ne dacă suntem de acord să servim... nu mai ţin minte ce anume, dar era ceva cu carne. Era tot în Postul Sfintelor Paşti. Nu ţineam postul, nimeni din cei prezenţi nu ţineau postul, aşa că toată lumea a fost de acord cu doamna care ne invitase la a ne bucura şi simţurile trupeşti după ce le bucuraserăm pe cele spirituale, văzusem doar un film religios, nu? M-am uitat cu stupoare la Părintele Ghelasie care nu a spus că ţine post. Doamna Valeria chiar l-a întrebat în mod special dacă mănâncă la fel ca noi. Şi, am să ţin minte toată viaţa această întâmplare, Părintele a spus doar: „Valeria, de mult doresc să mănânc nuci cu miere, dacă ai”. Evident că doamna avea nuci şi miere, mierea provenea chiar de la mama dânsei. Părintele nu a spus că ţine post! Am trăit atunci un fel de şoc mental, precum şi discipolii zen trăiesc în mânăstirile japoneze în clipa în care maeştrii lor le răspund cu un koan. Nu vă mai explic ce este un koan. Căutaţi şi aflaţi. A găsit un fel foarte rafinat de a spune că mănâncă altceva. Răspunsul său m-a năucit.

Rep.: Povesteaţi despre felul în care Părintele Ghelasie de la Frăsinei a reuşit să îşi ţină postul fără să spună că ţine post.

– Da. Prima dată m-am gândit că a fost un gest de frică. Poate i-a fost frică să spună că ţine post. Mai târziu, ajunsesem deja la dânsul, la mânăstire, l-am întrebat şi mi-a spus: „Neamule, nu trebuie să te lauzi. Acolo, la Florin, dacă aş fi spus că ţin post vă făceam la toţi rău. Vă sminteam, unii dintre cei prezenţi atunci acolo s-ar fi simţit nefericiţi din pricina asta, ar fi suferit. Aş fi făcut mai mult rău decât bine. Şi nici să vă explic de ce trebuie să ţinem postul nu aş fi putut, pentru că nu era locul şi momentul.” Aşa îmi spunea Părintele, neamule. Să fiu iertat de afirmaţia asta vanitoasă.

Rep.: Eraţi rudă cu dânsul?

– Nici vorbă. Şi acest lucru l-am întrebat. Mi-a răspuns: „Toţi suntem neamuri de la Adam, tăticule.” Dar vreau să vă spun ceva şi mai important. În perioada aceea, când hălăduiam prin Bucureştii anilor ’80, găsisem un grupuscul de băieţi foarte diferiţi de cei de vârsta lor, tineri care se ocupau cu tot felul de activităţi mai mult sau mai puţin oculte. Nu am să pomenesc decât experienţele de meditaţie cu ghid interior, meditaţii pe imagini mandalice, chestii de care azi este plin Net-ul, dar nu am să dezvolt chestiile astea pentru că nu am avea spaţiul necesar. În zona aceea am auzit şi de Filocalia. Era pentru prima oară când auzeam acest cuvânt şi auzeam despre aceste cărţi. Pe unde ajungeam, la întâlnirile cu cei care erau şi ei în căutarea browniană de spiritualitate, a epocii, asemănătoare cu aceasta de azi... dar altfel, întrebam dacă cineva poseda aceste volume, Filocaliile, pentru că ceva îmi spunea că trebuie să le citesc. Nimeni. La întâlnirea cu Părintele, de la Florin Zamfirescu, am îndrăznit să-i spun că aş vrea să citesc şi eu Filocalia. Părintele a fost de acord cu mine. După o perioadă de circa o lună, am fost căutat la familia Zamfirescu de cineva, un bărbat pe care nimeni nu l-a cunoscut, care mi-a adus din partea Părintelui Ghelasie ceea ce căutam: Filocalia. Întâmplarea aceasta m-a pus pe gânduri. Am început să mă pregătesc pentru a ajunge la Sfânta Mânăstire Frăsinei. În fiecare final de săptămână doream să pot pleca din Bucureşti, un oraş care-mi părea că miroase continuu a izmă, şi să ajung la mânăstirea respectivă. Nu reuşeam. Săptămâna viitoare eram invitat în weekend undeva la mare. Refuzam, pe motiv că plec la Mânăstire. Şi, nu plecam. Mult timp am ţinut-o aşa. Toată vara. Chestia asta mă umplea de furie. Simţeam că Părintele mă aşteaptă, simţeam că şi eu am mare nevoie de dânsul. Şi, nu puteam să plec. Ajungeam aproape de locul unde intenţionam să ajung, la Rm. Vâlcea, de unde puteam să iau rata să ajung la Muereasca, da... aşa se numeşte comuna de unde începi să urci spre Mânăstire, şi nu ajungeam... era îngrozitor de frustrant. O întâlnire cu un preot de mir, un om tânăr şi foarte comunicativ, m-a lămurit. La întrebarea mea, legată de acest amănunt ciudat, preotul mi-a spus: „Nu mai spune cu gura intenţiile pe care le ai. Marile planuri nu se şoptesc. Taci şi mergi acolo unde ai de mers.” Şi aşa am făcut. Am tăcut, nu am mai spus nimănui nimic, iar săptămâna viitoare eram la Frăsinei.

Rep.: Cred că a fost o experienţă covârşitoare.

– Prima parte a călătoriei a fost un coşmar. Am vrut de vreo trei ori să cobor din autobuz. În primul rând am urcat cu mare greutate. Era într-o vineri. Toată lumea satului se întorcea la ea acasă. Rata, ca să folosesc un cuvânt al epocii, era mai mult decât plină. Era extrem de plină. O cumplită buluceală de oameni şi bagaje, de copii şi orătănii, de parfumuri ieftine şi mirosuri alcoolice. Până la Muereasca am mers în braţe cu un moş de vreo 80 de ani care cânta şi chiuia, iar din când în când, mă întreba: cine sunt, unde merg şi de ce am barbă. Din locul unde am coborât, la cap de linie, la Muereasca, am luat-o spre drumul ce duce la Mânăstire cam vreo 4-5 oameni. Drumul era greu şi lung pentru un orăşean învăţat cu tramvaiul şi troleul. Am ajuns spre seară. Poate o să credeţi că fabulez, poate o să credeţi că timpul a adăugat amintirilor o fărâmă de fantastic. Credeţi ce vreţi. Ceea ce vă spun este adevărat: Părintele mă aştepta. Am simţit din primul moment acest lucru. În plus, se comporta de parcă eram acolo dintotdeauna.

Rep.: Cum a decurs întâlnirea?

– Până să-l întâlnesc pe Părintele a trecut ceva timp. Într-o mânăstire, loc de po¬menire, cum spune vechiul text al ritualului de construcţie din ţara noastră, sunt foarte multe lucruri de făcut. Fiecare călugăr are o ascultare de îndeplinit. Probabil că şi Părintele trebuia să facă ceva. În vremea aceea era chelarul mânăstirii Frăsinei. Cum am ajuns în locul acela cuprins de linişte, o linişte care venea din altă parte nu neapărat din faptul că nu era zgomot, o linişte ce venea din... venea de undeva de sus, am lăsat rucsacul jos, eram într-o tindă a mânăstirii, şi priveam în jurul meu încercând să inspir liniştea aceea. N-a durat mult pentru că a apărut un călugăr din biserică, m-a văzut şi s-a apropiat de mine, atât cât să-mi vorbească fără să ţipe. M-a întrebat de ce nu sunt la slujbă. I-am explicat, de fapt, am încercat să-i explic cauza pentru care mă aflam acolo, eu îl căutam pe Părintele Ghelasie... şi nu ştiu unde să-mi las rucsacul. Călugărul acela nici nu a catadicsit să mă asculte până la capăt. Mi-a spus să nu-mi fac griji de rucsac, să-l las acolo unde este, am să-l găsesc mai târziu, şi să fac bine să intru în biserică la slujbă nu să casc gura la peisaj. Ce să fac, m-am supus, am lăsat rucsacul pe locul unde-l pusesem la venire, am intrat în biserică şi m-am aşezat în genunchi. După slujbă aveam să ies, se mergea la masa de seară, la masa de seară veneau mai puţini călugări decât la cea de prânz, aveam să aflu mult mai târziu, aveam să-mi găsesc rucsacul, aveam să-l întâlnesc şi pe Părintele, aşa neamule ai venit... hai să-ţi dau o chilie... ai fost la slujbă? Acestea au fost primele cuvinte ale Părintelui. Chilia era mică şi mirosea în ea a casă de ţară. Casele de ţară au un miros anume. Mă feresc de a fi patetic, dar au ceva special care miroase a trecut, sau aşa asociez eu în mintea mea. Mi-a spus să mă aranjez în chilie şi să cobor la trapeză. Apoi cuvioşia sa a plecat. Rămas singur priveam pe fereastră cum în curtea mânăstirii călugării se agitau fiecare cu treburile sale. După mai multe urcări în acel loc aveam să observ că aproape toţi călugării aveau un mers anume. Toţi erau încălţaţi cu ghete mari negre. Mergeau repede, dar nu se grăbeau, uneori îşi târâiau picioarele dar nu călcau de două ori într-un loc. La trapeză erau şi închinători, laicii care veniseră la mânăstire. Nimeni nu mânca până nu venea stareţul să binecuvânteze masa. După o scurtă rugăciune, cei prezenţi au luat loc şi au început să mănânce. Un călugăr într-un colţ al trapezei citea din vieţile sfinţilor. Toţi cei care erau acolo mâncau cu grijă pentru a nu face zgomot. Primul lucru pe care l-am observat la unii dintre călugării prezenţi atunci acolo a fost faptul că, înainte de a-şi pune ghiveciul în farfurie, şi-au pus câte un pahar cu apă. După masă am mers cu Părintele în chilie. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat despre gestul observat. Eram şocat. Nu înţelegeam. Părintele mi-a explicat absolut firesc – avea calitatea aceasta de a-ţi explica lucruri pe care nu le pricepeai cu o naturaleţe de ţi se păreau apoi perfect normale – că mâncarea de la mânăstire este bună, „este bună”, am spus şi eu, „ei bine, neamule... ei fac asta ca să nu le placă; cel mai mare pericol pentru călugăr, ca şi pentru ceilalţi oameni, este nesimţirea pântecului...” Aveam să pricep acest lucru mai târziu, mult mai târziu. Când am priceput mi-am amintit de discuţia purtată atunci. Seara s-a încheiat cu discuţii despre ce fac oamenii pe care-i cunoşteam amândoi, Florin şi Valeria. I-am povestit despre viaţa noastră în ce era Bucureştiul de atunci. Credeam că mă va apostrofa, că mă va certa pentru ce-i povesteam. Niciodată nu mi-a zis nimic pentru care să am cea mai mică supărare. Eram obosit, aşa că Părintele s-a retras şi am adormit. Aveam să am cele mai cumplite vise pe care le ţin minte şi acum. Coşmaruri îngrozitoare. În plus, pe la miezul nopţii o izbitură şi uşa s-a deschis. Un călugăr hirsut a aprins lumina. „Ce faci?”, a strigat el la mine. „Dorm”, am zis eu. „Păi, de asta ai venit aici, ca să dormi?” „A?” „Imediat te îmbraci şi mergi la biserică la slujba de noapte. Ai înţeles?” Ce era să mai zic. Dacă mai ziceam ceva cred că le şi luam. A doua zi povestindu-i părintelui mi-a spus: „Credeai că totul este simplu, nu? Vii la mânăstire şi gata... ai scăpat... neamule, de acum începe greul...”

Rep.: Ce aţi discutat cu Părintele a doua zi?

– Despre albine. Părintele avea o mică stupină. Îngrijea cu mare bucurie de ele. Tot acolo avea şi o căsuţă, poate este prea mult căsuţă, un fel de mică... o construcţie în care abia puteai intra. Abia intrau doi oameni. Acolo avea numai cărţi. Interesant este că acea construcţie era cu acoperişul în formă de piramidă. Vrusese dânsul să facă o experienţă pentru prietenele sale albinele, auzind de la cei care veneau pe la mânăstire că forma de piramidă ajută la dezvoltarea lor.

Rep.: Şi a ajutat?

– Nu ştiu. Nu am discutat despre asta. Văzându-mă acolo între sumedenia aceea de cărţi, de la cele clasice la tot felul de manuscrise samizdat (scrieri care circulă neoficial), copiate pe hârtie ozalid (hârtie fotosensibilă folosită la reproducerea heliografică), cum se putea atunci, sau la copiator, cărţi în limbi străine... mă rog, era o comoară pentru cineva care vroia să se desfete cu cercetarea scrierilor legate de spiritualitate. De la Steiner la Krishnamurti, de la „Rugăciunea pelerinului rus” la filosofia zen, de la numerologie la kabală... ce să vă spun, era ceva ce nu aş fi crezut că poate să citească un călugăr. Mi-a spus că pot lua ce-mi doreşte inima. L-am întrebat dacă a citit cărţile acelea. „Nu pe toate, neamule! Unele. Sunt jucărele de amăgit lumea. Numai că trebuie să le ştim pentru că aici la noi vin tot felul de oameni şi nu trebuie să creadă că noi, călugării, suntem aşa... nişte fraieri. Îţi pun tot felul de întrebări. Dacă le spui câteva chestii citite în multele file scrise de oamenii disperaţi ai veacului, rămân muţi. Abia atunci ai posibilitatea de a le spune încotro să se-ndrepte. A venit unul şi m-a luat aşa... de sus. «Părinţele, ai auzit de Sai Baba?» «Da, i-am spus eu, s-a născut la Sathyanarayana Raju, la 23 noiembrie 1926, este un guru indian…» Ăla a rămas cu gura căscată şi şi-a făcut cruce. «Doamne părinte, a spus el, la aşa ceva nu mă aşteptam». «Bine, i-am zis eu, acum hai în biserică şi pune genunchele jos la rugăciune». Neamule, stranii sunt căile Domnului!”

Rep.: Cât timp aţi stat prima dată la Frăsinei?

Răspuns: Trei zile. Numai că acele trei zile mi s-au părut o lună. Adaptarea la viaţa de mânăstire nu era uşoară. Pentru un om ca mine, învăţat cu libertatea totală. Pe vremea aceea fumam. Vă daţi seama că nu puteam fuma la mânăstire. Cât de mult m-aş fi îndepărtat de mânăstire, tot pe terenul mânăstirii eram. Ca să ies din perimetrul ecleziastic, ar fi trebuit să fac ceva kilometri. Nu merita pentru o ţigară. Aşa că în zilele acelea nu am fumat, nu am băut nici votcuţele şi nici berile pe care le beam, de obicei, cu băieţii la întâlnirile noastre. Ziua, când nu eram la slujbă, citeam în piramida de lemn a Părintelui, apoi la masă, apoi iar la rugăciune, apoi la citit… aproape că uitasem de cât timp venisem. La plecare, pe măsură ce coboram spre locul de unde trebuia să iau autobuzul spre Rm-Vâlcea, ceva se desprindea de mine. Când am ajuns în oraş, toate vechile obsesii, gândurile şi agitaţiile psihice reveniseră. Atunci am înţeles ce rol au mânăstirile, care nu sunt construcţii arhitectonice frumoase şi atât: să-l scape pe omul modern de asaltul propriului său inconştient.

Rep.: Ce aţi învăţat la prima dvs. călătorie la Mănăstirea Frăsinei?

– Cum să-mi fac sfânta cruce corect. După slujbă toţi cei prezenţi se miruiau. Când mi-a venit rândul, m-am apropiat de călugărul care miruia, mi-am făcut o scurtă cruce, ceva aşa schiţat şi am aşteptat să fiu miruit. „Ce a fost asta?”, m-a întrebat călugărul, pe un ton aspru. „Asta a fost semnul Sfintei Cruci?” Mi-a luat mâna şi mi-a făcut cruce cu ea. „Aşa se face crucea. Ai înţeles?” Am dat din cap, n-am mai spus nimic şi am plecat. De atunci când îmi fac semnul crucii îl fac aşa cum m-a-nvăţat acel călugăr, Dumnezeu să-l aibă în paza Sa. S-ar putea să vi se pară puţin. Nu este puţin, având în vedere însemnătatea acestui gest al creştinului. Prima dată am învăţat ceva determinant.

Rep.: Aţi povestit de patru episoade cum aţi ajuns la Părintele. Dacă se poate, aş dori să ne vorbiţi despre medicina isihastă.

– Mda. Ştiţi dvs de ce am făcut acest ocol până să ajung la fondul problemei noastre: medicina isihastă? Simplu. Medicina isihastă, teoria ei, este foarte scurtă. Medicina isihastă spune aşa: roagă-te la Dumnezeu cu mare credinţă şi iubire! Atât. Restul sunt comentariile celor care l-au cunoscut pe Părintele. Lucrul pe care mi l-a spus cel mai des a fost: „Neamule! Roagă-te la Dumnezeu, neîncetat. Asta scrie Filocalia. Rugăciunea lui Iisus este medicamentul perfect pentru toate bolile timpului în care trăim. Bolile noastre sunt de factură sufletească, în primul rând. Vine preotul sau călugărul, dacă există posibilitatea să ai legătură directă cu un slujitor sârguincios al lui Dumnezeu, te spovedeşti, este primul pas spre însănătoşire!, apoi faci canonul pe care îl primeşti. Se numeşte medicina isihastă. Isihasmul este cea mai directă metodă de liniştire a sufletului. Asta şi înseamnă în greceşte. Liniştire. Cum să se facă omul bine de cauza profundă a bolilor sale... nimeni nu este bolnav doar de o singură boală, dar ele ies, pe rând, la suprafaţă, dacă sufletul său este tulburat. Ca să fie înţelese anumite profunzimi ale isihasmului, trebuie să fie citite Filocaliile, Rugăciunea pelerinului rus şi multe alte lucrări. Nu este rostul şi nici locul discuţiei noastre. Cine simte că se trezeşte ceva în sufletul său citind aceste rânduri să meargă degrabă la duhovnicul său, iar dacă nu are să-şi caute unul, să vorbească deschis despre durerile sale, care marea majoritate vin dintr-un suflet bolnav şi să caute. Să caute şi să afle el, în mod direct, despre ce înseamnă toate acestea. Eu am încercat numai să trezesc interesul celor care ne citesc. Pentru că totul se reduce, în esenţă, la rugăciunea lui Iisus. De acolo începe urcuşul”.

Rep.: Există şi reţete speciale?

– Toate reţetele pe care le poate face un om, începând de la ceea ce mănâncă. Sunt oameni care afirmă că postul are virtuţi terapeutice exclusive. Ceaiurile, cataplasmele, băile de plante, şi multe alte reţete bio şi neinvazive, toate astea nu au niciun fel de importanţă dacă nu există credinţă şi rugăciune până la lacrimă, până ce sufletul se moaie până la plâns. Părintele spunea aşa: „Neamule, dacă ţii post fără rugăciune şi fapte bune nu faci altceva decât să albeşti osul. Dar sufletul tot trist şi înnegurat rămâne”. Cam aşa este, en bref, medicina isihastă. Am văzut că părintele nu mânca decât seminţe, nuci, pâine făcută din făină necoaptă, ci numai uscată în spatele sobei. Acolo nu se consumă carne niciodată! Acolo, la Frăsinei – cel mai important lucru – toată obştea se roagă neîncetat! Nu numai nevoinţele sunt importante. Nu ele sunt cele care transformă omul. Rugăciunea. Cei care fac mâncarea se roagă, cei care sunt oieri – am cunoscut acolo un cioban, profesor de matematici în viaţa de mirean, cu care discutam despre romanul sud-american prin curtea mânăstirii, mulţi or să se amuze, dar fac asta pe ignoranţa lor – se roagă, cei care muncesc la diversele nevoi ale obştei se roagă neîncetat şi ei. Acolo se practică medicina isihastă. Cine vrea să se facă bine de multele neputinţe ale sale să se roage neîncetat.

Rep.: Ce se întâmplă, dacă reuşim să ne rugăm neîncetat?

– Cine poate aşa ceva nu mai are nevoie de explicaţii, de argumente. Să fim bine-nţeleşi: nu vreau să conving pe nimeni să se roage, să meargă la biserică. Acum, în starea aceasta de furtună interioară, mintea noastră este prinsă într-un vârtej cumplit. În clipa în care reuşim s-o liniştim, puteam să facem pasul următor. Acela de a coborî mintea în inimă. Toate acestea, repet, trebuie să fie făcute sub îndrumarea unui duhovnic într-o stare de ascultare perfectă. Nu vreau să intru în amănunte pe care să nu le lămuresc, lucru ce ar face mai mult rău decât bine. Cert este că prin rugăciunea lui Iisus se pierd gândurile profane şi păcătoase ale omului. Mintea noastră este un fel de maimuţă care nu are stare. Se mişcă neîncetat fără să ştie de ce şi fără să aibă un scop anume.

Rep.: Sunt lucrări despre acest subiect atât de important?

– Multe. Chiar şi pe internet. Numai că sfatul meu este să existe o relaţie cu un duhovnic. Ortodoxia înseamnă şi ajutarea slăbănogului, nu numai întărirea orgoliosului luptător. Părintele a scris şi cuvioşia sa cărţi inspirate, cei care l-au cunoscut au scris lucrări importante despre ceea ce înseamnă medicina isihastă. Cine are nevoie de hrană să o caute. Nimic nu se face fără efort, decât dacă vrea Dumnezeu în mod special pentru cineva anume. Acelea sunt revelaţii, sunt gesturi pe care nu le putem pricepe decât dacă Îl iubim mai presus decât orice pe lume. Pe Net se găseşte şi o pagină dedicată chiar Părintelui de către cei care l-au cunoscut şi iubit: http://parintele-ghelasie.net/
Trebuie să acţionăm. Poate cineva care citeşte aceste rânduri îşi propune să afle mai multe despre ceea ce noi doar am amintit. Dumnezeu să-l ajute şi să-i îndrume paşii. Numai credinţa şi liniştea poate să repare boala. Boala pentru care am fost pedepsiţi prin alungarea din Eden, este neatenţia. Este suficient să fiţi atenţi la voi o zi întreagă, dacă veţi putea, este un exerciţiu colosal, ca să pricepeţi cât de puţin suntem atenţi la noi şi cât de mult stăm cu minţile plecate ori în trecut, judecăm şi tot judecăm, sau în viitor, speranţe deşarte, dorinţe absolut neimportante pentru viaţa noastră. Noi, oamenii păcătoşi, facem cu multă greutate ceea ce avem de făcut atunci când păcatul se materializează în vreo boală. Dar, cu Dumnezeu suntem foarte principiali şi foarte pretenţioşi. Vrem de la El răspunsuri imediate şi perfect inteligibile de parcă am discuta cu un medic oarecare dintr-un spital oarecare. De la omul medic cerem un sfat, de multe ori primim sfaturi puţine şi multe medicamente sub formă de buline colorate, pentru că oamenii nu mai au timp unii de alţii, dar acest lucru îl respectăm la marele fix. Ceea ce ne spune Dumnezeu ni se pare... relativ. Acesta este paradoxul pe care omul îl trăieşte. Povestea spune că un călugăr tinerel, care era în ascultare faţă de duhovnicul său, l-a întrebat pe acesta într-o zi: „Ava, ce mă sfătuieşti să fac, pentru că de când sunt în mânăstire tot spun rugăciunea lui Iisus dar nu simt nimic”. Ava, adică părintele, l-a ascultat apoi i-a răspuns: „Mergi şi ia un butoi mare cât să încapi tu în el. Îl aşezi la o distanţă de 10 metri de râul ce curge-n vale. Iei sita aia veche din magazie, şi cari apă cu ea până umpli butoiul în întregime. Vii la mine peste o lună”. Călugăraşul pleacă şi face exact cum îi spusese Ava. Era în ascultare, nu putea face decât aşa. Evident că peste o lună a venit la duhovnicul său. „Ava, am venit”. „S-a umplut butoiul”, l-a întrebat duhovnicul? „Nu”. „Dar sita? Cum era sita veche la început?” „Ruginită, Ava”. „Şi acum cum este?” „Curată”, a răspuns călugăraşul. „Vezi, a spus bătrânul: NU UMPLEREA BUTOIULUI ESTE CEEA CE URMĂRIM NOI, CI CURĂŢIREA SITEI!” Această poveste o ştiu de la Părintele. Am povestit-o aşa cum mi-o aduc aminte. Dacă nu am redat-o aşa cum trebuie, să mă ierte Părintele. Vârtejul vieţii, cotropite aproape în totalitate de greutatea actelor materiale, ne zăpăceşte în aşa hal încât nu mai avem posibilitatea de a ne da seama de noi înşine în întregime. Mergem pe avarie. Şi, când apare boala, ridicăm privirea spre cer doar la stări dificile de abandonat prin indiferenţă la profunzimile sufleteşti. Iar, deasupra noastră, în oraşele noastre aglomerate cu oameni şi maşini, găsim colacii de cablu şi firele electrice. Atunci ne apucă toate angoasele existenţiale, toate disperările în faţa neantului, observând că dincolo de multele noastre scuturi tehnologice nu există mare lucru. Decât vidul. Cine îşi abandonează coaja de siguranţă, gândurile întărite şi devenite greutăţi de plumb şi dă drumul lacrimilor are mari şanse de a găsi centrul spre care trebuie să-şi îndrepte paşii. Dumnezeu! Creatorul Universului este „un mare boier” cum spunea, un alt gladiator al credinţei creştin-ortodoxe, Nicolae Steinhardt. Dar, despre părintele Nicolae de la Rohia în viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu.

(Interviu realizat de Manuela VASILESCU)

Articolele-sursă:
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4121-medicina-isihast-i.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4136-medicina-isihast-ii.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4158-medicina-isihast-iii.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4175-medicin-isihast-iv.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4189-medicin-isihast-v.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4214-medicin-isihast-vi.html

Părintele Ghelasie: "Crezul bolnavului"

Într-un spital erau doi bolnavi, alături cu paturile. Se zbăteau între Viaţă şi moarte, dar amândoi păreau totuşi oarecum liniştiţi, deşi spaima „Ceasului Veşniciei” se umbrea pe feţele lor.
Unul făcea pe „filosoful”.
– Ce bine este să fii „liber” de toate, să nu fii „legat” de „nimic” pământesc şi chiar spiritual; să simţi că eşti cu adevărat „liber”... Nume, funcţie, familie, prieteni, cunoscuţi şi propria ta „personalitate”, de toate să fii „liber”... Moartea este „nimicul” a toate şi trebuie să intri în acest nimic, „cu nimic”... Nimicul este una cu libertatea... Nimicul este „religiosul necredincioşilor”... Cine nu se „goleşte” de toate şi de sine, acela se va auto-chinui...
Celălalt era un Credincios.
– Filosofule, eşti în „mare sărăcie”, sărăcuţul de tine... „VIAŢA” nu este un “nimic”, ci un „CEVA”. DUMNEZEU ne-a Creat din „nimic”, dar tocmai aici este Taina, că acest „CEVA” al VIEŢII, nu mai poate fi niciodată “nimic”... Acest „CEVA” este „suprafilosofia credinciosului”.
„Naşterea din nimic” este doar ACT DIVIN, ce nu mai poate fi distrus. „Nimicul”, în fond, „nu există”, ci este „punctul de plecare al Naşterii Vieţii a CEVA”. Nimicul ce trece în „CEVA”, de asemenea nu mai există.
„Moartea” este „păcatul”, care „inversează Veşnicia VIEŢII”, ca o „regresie a Naşterii” spre „nimicul de plecare”, care, nemaiexistând, se face iarăşi un „veşnic invers”... Moartea este legată direct de „Memoria Naşterii”; „şocul morţii” este acelaşi cu „şocul Naşterii”; retrăieşti această Memorie. A „Ieşi” în Veşnicie este „şocul Naşterii” şi a „ieşi invers tot în Veşnicie” este „şocul morţii”... Anticii vorbesc adesea de „rememorările reîncarnării”, ca o „mitizare” a „legăturii morţii cu Naşterea”. Nu te poţi „Naşte ca Fiinţă decât o dată” şi nu poţi muri, la fel, decât „o dată”... „REMEMORĂRILE” acestor „HOTARE Veşnice” sunt „infinitul VIEŢII Nemuritoare”. Tot ce „Există” are ca „Nemurire MEMORIA propriei Existenţe”, care poate fi în „două orientări”, cea „inversă fiind moartea”.
Aşa, filosofule, moartea nu este o „întoarcere în nimic”, ci tot „viaţă în sens invers”. „VIAŢA” este o „REPETARE Veşnică a Naşterii Existenţiale”. „Timpul” este” repetarea” şi Veşnicia este „NEMURIREA Naşterii”.
A „întoarce” Naşterea „înapoi” este „inversul morţii”. Mai mult, „inversul morţii” este „goliciunea vieţii”, zisa ta „libertate”... „VIAŢA” nu este o „înlănţuire în Veşnicie”, ci o „desfăşurare Liberă”. VIAŢA fără „DESFĂŞURARE” nu mai este liberă. A face „inversul vieţii” este tocmai „ieşirea din desfăşurare-libertate”. A te „goli” total de VIAŢĂ, este „nimicul morţii”. Adam după „păcat-inversul” se „vede gol şi se ascunde-fuge”... „memoria morţii” s-a declanşat în el.
Aşa, filosofule, eu, ca un Credincios, nu vreau să mor „gol”, cu „memoria inversă”, ci „ÎMBRĂCAT cu MEMORIA VIEŢII”. Unii fac paradă de „nimicul-goliciunea-libertatea” de toate, dar este o autoamăgire... Multora le este „frică de propriile lor Memorii” şi de aceea vor să le şteargă... dar aceste „memorii inverse, golite” se vor „trezi”... dar „prăpastia golului” se interpune între cele „două orientări”, ca „VEŞNICIA VIEŢII-LUMINII” şi ca „veşnicia întunericului-inversului”.
Să nu admiţi „memoria goliciunii-inversului” este prima „treaptă” a „morţii” Credinciosului. Sufletul se „desparte” de trupul Naturii, dar MEMORIILE nu se pot şterge niciodată. Noi avem mai multe categorii de Memorii: ale DIVINULUI ORIGINE; ale propriei Persoane Fiinţial-existenţiale; ale „structurii noastre” ca „Suflet şi manifestări” şi ale „Naturii Personalizate”, pe care o asumăm ca „moştenire” de la Părinţi. Noi facem, ca proprie Viaţă, o „SUPRAPERSONALIZARE” a acestora. De aici, „Memorialul de Personalitate”, ca însuşi Chipul Omului. Aici este Taina Credinciosului. Noi, ca „structuri”, avem „negativuri” Sufleteşti şi trupeşti, dar acestea se „Îmbracă” de „Memoriile de Personalitate”. Noi ne zbatem şi ne luptăm cu „memoriile structurale”, dar suntem „peste” acestea cu „Memoriile de Personalitate”. Credinciosul are mare atenţie pe „Memoriile de Personalitate”, care pot „acoperi, neutraliza şi vindeca” negativurile memoriilor de structuri Sufleteşti şi trupeşti.
„Memoriile de Personalitate” sunt: CONŞTIINŢA ORIGINII-Naşterii, ca însuşi DIVINUL nostru; IUBIREA necondiţionată; „UNICA Orientare” a Veşniciei.
Păcatul aduce şi nişte „memorii de de-personalizare”, ca „inversul originii, ca nimicul-golul, ruperea-fărâmiţarea-destructurarea”; ca negativul permanent; şi ca inversul veşniciei-moartea.
Filosofule, eu nu vreau să mor în „de-personalizare şi goliciunea Vieţii”... Mi-e frică de „şocul invesării Vieţii”, ce este moartea... Să „mori cu LUMINA Veşniciei VIEŢII” este străduinţa Credinciosului.
Noi nu mai vedem „SUPRASTRĂLUCIREA LUMINII VIEŢII”, dar la moarte o vom Vedea; este DIVINUL cu Lumea, în UNIREA Veşniciei.
Nu ai voie să mori „gol”... trebuie să iei cu tine „Pământul” la Cer, cum zice parabola... DUMNEZEU ne-a Creat să „ridicăm” Fiecare, în mod propriu, Chipul Pământului spre UNIREA cu Chipul Cerului şi prin aceasta să se realizeze „COBORÂREA ÎMPĂRĂŢIEI Lui DUMNEZEU”, care este „CER şi Pământ” în UNIRE şi „peste” acestea.
Eu nu mor „gol” de lume şi nici „legat de cele lumeşti”, ci vreau să mor „ÎMBRĂCAT cu PERSONALITATEA UNIRII Lumii cu DUMNEZEU”, tocmai Chipul Omului. De aceea, Sfinţii, chiar dacă au trecut „pe lumea cealaltă”, ei sunt Veşnic UNIŢI cu Lumea, pe care o „PERSONALIZEAZĂ permanent şi Lumea se Personalizează prin Sfinţii săi”.
Eu vreau să mor cu „Darul” Vieţii mele, „Comoara” pe care o duc şi eu în Veşnicie şi care este „Chipul Personalităţii” mele. Şi acest „Dar” se va „PREFACE” în „EUHARISTIA Liturgicului Veşniciei”, în care „stricăciunea şi suferinţa” lumii se „depăşesc” în „REINTRAREA în VEŞNICIA VIEŢII”. Credinciosul nu „şterge memoria suferinţei” prin „nimicul libertăţii de toate”, ci prin „SUPRAINTRAREA în SUPRAMEMORIA” Veşniciei Vieţii. MÂNTUIREA, zisa eliberare, este o „SUPRAMEMORIE”, nu o „ştergere de memorie” (ca nimicul).
Credinciosul se ridică deasupra suferinţei şi păcatului, nu prin memoriile acestora, ci prin SUPRAMEMORIA peste toate acestea; de aceea, „VIAŢA Veşnică” nu este „o nostalgie pătimaşă a legăturii cu lumea”, ci o „SUPRADEPĂŞIRE a Lumii”, dar nu în „inversare de nimic”, ci în „PERMANENŢĂ Veşnică”. „VEŞNICIA” Credinciosului nu este „legare”, ci „SUPRALIBERTATE” peste toate. În Veşnicie nu se anihilează „memoria suferinţei, dar se ÎMBRACĂ în SUPRAMEMORIA peste suferinţă, în care suferinţa „nu se mai întoarce înapoi”, ci se „opreşte pe loc”. Aici se încurcă misticile, că nu au în vedere această Taină a „opririi suferinţei de SUPRAMEMORIA Veşniciei”, „oprirea inversului”. Mare Taină este această „oprire a inversului”, ca „INTRAREA în VEŞNICIE”. Tot ce este în noi boală şi ţepuşele morţii sunt „memoriile inversului Vieţii”. Scăparea este „oprirea inversării”, ce înseamnă „Reintrarea în VIAŢĂ”.
Tu, filosofule, vrei să mori „liber, cu nimicul total”; eu, Credinciosul, vreau să mor cu „oprirea inversului în TOTALUL Veşniciei”. Dacă te Naşti gol ca „semn al Naşterii din nimic”, nu ai voie să „mori gol”, ca o „reîntoarcere”, că faci „regresia în nimic”, ce este întunericul morţii. Iadul este „trezirea în inversul veşniciei”, că VIAŢA nu poate muri niciodată.

Esenţa Omului este Chipul său de PERSOANĂ. Omul este transpunere creativă a CHIPULUI Lui DUMNEZEU şi într-un Chip de Creaţie şi această „PECETE DIVINĂ”, cum zice Scriptura, „SUFLAREA DIVINĂ” pe care o dă lui Adam, este „PERMANENŢA Veşniciei noastre”. Acest „MODEL DIVIN” nu poate „muri”, de aceea el ne Oglindeşte şi noi ne Rememorăm în el. Mare Taină este aceasta, că noi ne „Vedem Chipul în DUMNEZEU”, fără să se confunde sau să se amestece cu DUMNEZEU Însuşi. Şi în Chipul nostru, care este Persoana proprie, se Vede, de asemenea, DIVINUL. Omul, ca o configuraţie, este, astfel, SUPRACHIPUL PECETEI DIVINE, şi Persoana-Fiinţa proprie. Şi în cadrul Persoanei este „complexul structurilor” Sufleteşti şi energetice trupeşti. Persoana îmbracă şi totodată pătrunde această structură de fiinţialitate. Omul are o manifestare direct Personală, cu Integralitatea sa şi o manifestare de structuri-fenomene sufleteşti şi trupeşti. În mod normal, toate mişcările structurilor ies din Chipul de Persoană şi se traduc în respectivele fenomene. Structurile noastre Sufleteşti şi trupeşti ar trebui să fie după „Chipul şi asemănarea” Chipului nostru de Persoană. Fenomenele structurilor nu se fac „Persoană”, ci se întorc în Actele de Persoană, ce sunt de altă factură, direct Fiinţială. De aceea, „Realitatea noastră” este Persoana şi în Persoană, cu BAZA în PECETEA DIVINĂ, în care Chipul nostru de Persoană este „Asemănarea Creativă a DIVINULUI”. „Eu sunt Persoana mea” şi „din şi prin” aceasta mă manifest şi ca Suflet şi trup. Sufletul este Asemănarea directă a Chipului de Persoană şi trupul este „asemănarea” directă a Sufletului. Păcatul a „umbrit” PECETEA DIVINĂ, Persoana, de asemenea, şi astfel Sufletul a „orbit” şi el şi trupul este lăsat fără control. Noi ar trebui să avem o CONŞTIINŢĂ Integrală de Persoană, care să se reflecte în Conştiinţa Sufletului cu rezonanţe în memoriile trupului. Şi, mai mult, „orientarea” este de la Persoană la Suflet şi trup şi apoi de la Suflet şi trup la Persoană. Din Persoană „ies” toate şi în Persoană se întorc toate şi cu Integralitatea de Persoană ar trebui să ne ORIENTĂM spre DIVINUL ORIGINE. CONŞTIINŢA Persoanei activează prin Memorii, care sunt „Repetări de proprie CONŞTIINŢĂ”. CONŞTIINŢA este neschimbabilă în sine, dar Memoriile sunt oglindiri în CONŞTIINŢĂ ce necontenit ies şi se întorc, „lărgindu-se” în „infinitul CONŞTIINŢEI” Persoanei. Paradoxal, PERSOANA este un „SUPRAINFINIT al infiniturilor Memoriale”. Când se „opresc” doar pe structurile Sufleteşti sau trupeşti, Memoriile se „înstrăinează” de CONŞTIINŢA Persoanei directe şi aşa Omul se „autoînchide” şi apar „false personalizări-conştiinţe” Sufleteşti şi apoi energetice trupeşti, care tind să se „fixeze” tot mai mult, într-o „luptă” de absorbire şi înlocuire reciprocă.
Omul normal este „Omul direct Persoană” şi apoi al „structurilor sale”. Omul păcatului este „omul contrariilor fenemenelor Sufleteşti şi trupeşti”. Persoana trebuie să „INSPIRE MEMORIALUL DIVIN”, pe care să-l adâncească, apoi, structurile Sufleteşti şi trupeşti. Fără MEMORIALUL DIVIN, Persoana devine „mecanică” şi structurile, la fel, devin „mecanice”, de unde „ştiinţa”, care constată doar „mecanicismul psiho-fizico-chimic”.
Boala noi o simţim mai ales pe trup, că trupul este reflectarea directă a tuturor contrariilor structurale. Trupul este vulnerabil şi se consumă până la moarte. Sufletul rezistă, iar Persoana este Veşnică.
Medicina adevărată ar fi cea direct a Persoanei, care să-şi regăsească acea CONŞTIINŢĂ propriu-zisă, ca apoi Memoriile de Persoană să pătrundă şi în Suflet, pe care să-l trezească, şi de aici, apoi, în trup.
Moartea ne „trezeşte forţat” la CONŞTIINŢA de Persoană, care, de este „goală”, este rău... Persoana are Taina de a se „SUPRAPERSONALIZA” cu „Îmbrăcămintea” Memoriilor de Persoană directă. Toată Viaţa Omului se întipăreşte pe Chipul de Persoană şi aceasta este „Podoaba şi Rodul” său. Omul este „împlinit-crescut” după acest Chip de „SUPRAPERSONALIZARE”. Cu acest Chip ne prezentăm noi în FAŢA Lui DUMNEZEU.
Moartea este „oprirea” Memoriilor trupeşti în Memoriile Sufleteşti şi a acestora, apoi, în Memoriile Persoanei proprii. Persoana cu Memorii Sufleteşti şi trupeşti negative va avea chipul acestora...
Zbaterea mea acum, la ceasul morţii, este să-mi Conştientizez cât mai mult Chipul meu Integral de Persoană, să-l ÎMBRAC cu MEMORIALUL DIVIN, să-l Îmbrac cu un Memorial Bun şi Sufleteşte şi trupeşte, ca să nu „ies în Veşnicie” „gol şi hidos”...
Caut să INSPIR tot mai mult MEMORIALUL DIVINULUI, ca acesta să-mi Rememoreze şi Memorialul meu Personal. A mă „odihni” în Veşnicie este a-mi Vedea „Asemănarea în PECETEA DIVINĂ” şi aşa să STAU FAŢĂ în FAŢĂ cu DUMNEZEU. Dacă sunt „gol şi hidos”, nu mă pot OGLINDI în DUMNEZEU şi atunci trec în „inversul întunericului”...
DOAMNE, puţina mea Suprapersonalizare să-mi acopere cât de cât „goliciunea” mea, că-mi va fi ruşine să fiu „gol în Veşnicie”...

(din volumul "Cerealele, între SACRU şi Medicină", Col. Isihasm, 1999, pp. 65-70)

Ava Ghelasie: Bărbat şi Femeie - Biserică şi Preoţie a Întrupării Fiului Lui Dumnezeu

frescă (detaliu) realizată de părintele Ilie.


O, Chip de Mamă, tu ai în tine Întrupat deja Chipul Fiului Lui Dumnezeu,
Căci doar acest Chip de Fiu te face pe tine Chip de Mamă,
Mama fiind „Menire” de Întruparea Fiului.
Mai întâi este Chipul de Icoană-Mamă
Şi din Chipul de Mamă iese Chipul de Femeie,
Mama fiind Întruparea de Fiu-Chipul Icoanei Tatălui.
O, Taină care se cântă fără să se poată Vorbi:
Dumnezeu se face Copil în Braţele Maicii Domnului
Şi Creaţia se face Întruparea Fiului Lui Dumnezeu.
O, Icoană a Maicii Domnului Înfricoşată,
Tu Porţi în Braţele tale pe Dumnezeu Întrupat
Şi Fiul Lui Dumnezeu îşi Odihneşte Capul pe Inima ta...
Inimă de Mamă, tu nu eşti o Iubire oarecare,
Eşti o Anumită Iubire de Fiu întrupat.
Şi Rostul tău este să fii Inimă-Biserică a Cântării Lui.
Dumnezeu Creează Creaţia cu Chip de Icoană-Mamă, nu de Femeie...
Arhetipul Creaţiei este Icoana cu Chip de Mamă
Şi Apoi Asemănarea de Mamă este Chipul de Femeie.
Eva îşi distruge propria Icoană de Mamă,
Omoară Chipul Fiului din Inima sa
Şi se face Desfrâu în Gol şi Uitare...
Întâlnirea dintre Adam şi Eva nu este o simplă plăcere
Este Ritualul Sacerdotal al Coborârii Fiului în Întrupare,
Prin Adam Preotul Născându se în Biserică-Eva Fiul-Euharistia.
Adam nu este Bărbatul Evei, ci Preotul, Chipul Direct de Dumnezeu
Şi Eva nu este Femeia lui Adam, ci Biserica de Creaţie
Şi Amândoi nu fac Desfrânare ci Slujesc Liturghia Întrupării Fiului.
Bietul Adam se face din Preot o Slugă
Şi Eva se face o Vrăjitoare care fără Preoţia lui Adam
Ajunge Preoteasa unei Magii ce Junghie Copilul...
De aceea după Căderea din Rai Vine Marele Preot Hristos
Să Restabilească Adevărata Preoţie ce este Semnul Fiului,
Restabilind totodată şi Adevărata Biserică-Icoană de Maica Domnului.
Maica Domnului, tu ai Renăscut Icoana-Chipul Pierdut,
Tu ai Reînviat Biserica Fiului Lui Dumnezeu,
Mă închin Icoanei Tale că Porţi cu adevărat pe Dumnezeu în Braţe.
Femeie, nu Ucide Preoţia Lui Adam prin vrăjitoria ta.
Adame, nu Ucide Biserica Evei prin simplă plăcerea ta.
Amândoi fiţi Biserică şi Preot Întrupării Fiului.
Plinul Iubirii Femeii nu este Bărbatul, ci Fiul,
Şi Plinul Iubirii Bărbatului este de asemenea tot Fiul.
În Lipsa Fiului este Ucidere şi desfrânare.
De asemenea în Golul-Lipsa de Dumnezeu, Creaţia se Auto-Desfiinţează.
Tu, Femeie, Ridică-te la Chipul de Biserică-Maica Domnului,
Menirea ta este să fii Sfântă ca o Biserică,
După cum Menirea Bărbatului este să fie Sfânt ca un Preot.
Şi Femeia Căsătorită şi cea Necăsătorită este o Maică a Domnului
Dacă are în Inima sa pe Hristos, Fiul Lui Dumnezeu,
Şi Bărbatul la fel dacă are în Inimă pe Hristos.
Femeie, nu-ţi Ucide Biserica proprie prin Magia Desfrâului,
Bărbatule, nu-ţi Ucide Preoţia prin Magia Femeii,
Amândoi rămâneţi Biserică şi Preoţie a Întrupării Fiului Lui Dumnezeu.
Inima voastră faceţi-o Mistică-Biserică,
Sufletul vostru faceţi-l Teologia Lui Hristos-Fiul în Sine
Şi Corpul vostru faceţi-l Cunoaşterea-Metafizica Misticii şi Teologiei.

(pasaj extras din Ieromonah Ghelasie, "Medicina Isihastă", ed. Platytera, 2007, Bucureşti, pp. 252-254)

Florin Caragiu: "Notă cu privire la interpretarea contextuală cerută de mistica iconică" (Postfaţă la "Medicina Isihastă")

Vom încerca în finalul acestui volum să atingem câteva dintre aspectele care au prilejuit după apariţia în 1992 a primei ediţii unele neînţelegeri, tocmai din pricina separării unor expresii din cadrul întregii lucrări şi a unei înţelegeri a lor într-un mod îngust. Este esenţială, dat fiind caracterul mistic, iconic, pe alocuri nesistematic, al scrierilor Părintelui Ghelasie, înţelegerea contextuală a unor fragmente sau expresii mai dificil de înţeles atunci când sunt luate separat şi independent de context, fapt care poate duce chiar la răstălmăciri, la interpretări unilaterale sau eronate. De aceea, textul reclamă o grijă deosebită pentru înţelegerea integrată a termenilor şi afirmaţiilor. Coerenţa viziunii teologico-mistice profund ancorate în tradiţia creştină ortodoxă oferă cadrul unor precizări şi explicitări contextuale nuanţate, spre desluşirea eventualelor neclarităţi sau relative imprecizii locale.
Spre exemplu, relativ la întrebuinţarea termenilor yang şi yin din cultura orientală, Părintele Neofit explică: „În Medicina Isihastă este un capitol intitulat «Neutru, Yang şi Yin». Folosirea acestor termeni din filosofia chineză, la prima vedere ar putea genera suspiciune de sincretism. Yin-ul şi Yang-ul însă, în sensul modelului chinezesc, implică o altă schemă: dualitate–polaritate–contrarietate–complementaritate–transformabilitate–reversibilitate–ciclicitate. Părintele Ghelasie foloseşte termenii yin şi yang, dar integraţi într-o altă schemă, nu duală ci triadică: neutru, yang şi yin, şi în care yin-ul şi yang-ul nu mai sunt contrarii şi nici nu se mai transformă unul în altul, ci ies şi se întorc din neutru, care este originea, totalitatea şi unitatea acestora. Prin urmare, termenii yin şi yang folosiţi de Părintele Ghelasie în modelul triadic de funcţionalitate al fiziologiei medicinei isihaste sunt convenţionali, nu însă arbitrari, căci pot crea mai uşor o punte de interacţiune între cele două scheme. Un cititor creştin poate fi blocat de aceşti termeni dacă nu sesizează convenţionalitatea lor şi integrarea lor într-o schemă de model triadic. Acest model triadic de funcţionalitate este şi el tot o transpunere analogică modelului Sfintei Treimi”.
Logica trinitară, arată Părintele Neofit, este o cheie de înţelegere a limbajului iconic: „Părintele Ghelasie propune în fapt o logică trinitară, o logică a afirmaţiilor, pe care caută să o distingă de o logică duală, a contrariilor şi pe care o prezintă într-un limbaj iconic. Acest limbaj iconic grafic în care foloseşte în principal numiri iconice, analogii, imagini verbale, cred că se conturează oarecum diferit faţă de un limbaj antinomic, pe care însă nu îl exclude. Aş zice că acest limbaj antinomic presupune o anumită relaţie-asociere, păstrează urme ale unei logici duale căreia îi marchează neputinţa comprehensivă, provocând depăşiri, treceri, transcenderi ale acesteia. Propriu-zis trimite spre un alt mod de participare, acceptare, deschidere. Limbajul antinomic mi se pare că este mai degrabă axat pe semnificaţii decât pe numiri, pe asocieri de semnificaţii, a căror alăturare «de neacceptat» creează un excedent semantic, dinamizează spre un nou sens, căutând să reveleze astfel bogăţia de nuanţe a realităţii. Aş spune, raportându-mă la două expresii consacrate, că într-un fel limbajul antinomic reflectă mai accentuat imanentul care urcă, iar limbajul iconic transcendentul care coboară...”
Mai mult decât simpla focalizare şi fixare a unor semnificaţii, abordarea Părintelui Ghelasie vizează anumite „configuraţii iconice” sau „scheme de memorial” ce permit o anumită flexibilitate, un anumit dinamism în folosirea terminologiei, vizând structurile profunde ale conştiinţei, memoriei şi limbajului. În acest sens, Părintele Neofit observă: „Cred că la Părintele Ghelasie se vede de multe ori o mişcare, deloc arbitrară, în încercările de adecvare prin diverse formulări noi, adecvare ce vizează cred tocmai aceste scheme de memorial ale cititorului. Este însă extraordinar faptul că a reuşit să identifice modalităţile cele mai eficiente de a ţinti tocmai aceste scheme, pattern-uri de memorial şi de a nu urmări doar simple semnificaţii. A lovit direct, puternic şi fulgerător fixismele, stereotipurile şi clişeele mentale. A întipărit peceţi arhetipale, paradigmatice de indubitabilă acurateţe creştină într-o zonă de memorial ambiguu, confuz, subconştient şi/sau inconştient, individual şi/sau colectiv, impregnat de «memorii ale căderii». A propus, a inserat, a amprentat principii arhetipale, ca germeni de resetare a acestor scheme de memorial. Probabil, tocmai pentru că a penetrat în astfel de profunzimi de memorial psihic, a şi «iritat» pe mulţi setaţi deja. Acest mod de abordare a făcut cred să nu definească, să nu fixeze excesiv sau definitiv terminologia folosită, în bună măsură convenţională. Spre exemplu, logica duală, cauză-efect, formă-conţinut, este o schemă diferită de logica trinitară, supracauză-cauză-efect, termenii cauză şi efect sunt întâlniţi şi în formulările logicii trinitare, dar integraţi într-o altă schemă, într-un alt mod de generare. Nu este o preluare de model de generare liniară, după modelul cauză-efect (cauza este originea, iar efectul este consecinţa), de genul: supracauza este originea cauzei, iar cauza este originea efectului, ci este un model analogic cu cel al Sfintei Treimi, prin urmare supracauza este originea atât a cauzei cât şi a efectului, iar între cauză şi efect există relaţie, dar nu raport de generare”.
O altă temă care a prilejuit la prima apariţie a acestei lucrări unele neînţelegeri a fost cea a hranei sau alimentaţiei „vii”. Întâlnim afirmaţii precum: „Schimbarea stării de Rai se face prin trecerea de la o Alimentaţie Vie la una moartă”, sau: „Trecerea de la Alimentaţia Vie la cea Moartă schimbă şi Funcţiunile Organice”. Ele se cer înţelese în contextul integral al evenimentului căderii, ce cuprinde afectarea, pe tiparele căderii demonice, a comuniunii cu Dumnezeu, a raporturilor naturale originare între sufletul şi trupul străbătute de harul dumnezeiesc, a raporturilor de comunicare şi comuniune vivificate prin har între oameni, lumea îngerească şi natură.
Într-adevăr, păcatul este în esenţă împărtăşirea din condiţia despărţirii de Dumnezeu, a cărei urmare este moartea. În Rai Alimentaţia era eminamente Gustare-Împărtăşire din darurile lui Dumnezeu, într-o condiţie neatinsă de stricăciune şi moarte. Actul încălcării poruncii lui Dumnezeu şi gustării din pomul oprit poate fi gândit ca o gustare din condiţia mortalităţii. „Veşmintele de piele” semnifică noua condiţie a lumii în care a intrat moartea presupunând o adaptare corespunzătoare a funcţiunilor organice, într-un cadru în care predomină lupta dintre viaţă şi moarte, între legile de conservare şi cele entropice ale materiei. Astfel, funcţiunile organice sunt angrenate în lupta pentru sinteza materiei vii şi întotdeauna există un proces contrar care frânează şi până la urmă anihilează această sinteză vie.
Potrivit tradiţiei creştine, în Rai totul e viu, cu participările specifice fiecărui mod de existenţă cores-punzând pecetei divine a actului creator din formele de creaţie. Funcţiunile organice sunt covârşite de sensul lor sufletesc. Atenţia este absorbită de mişcarea totalităţii şi conştiinţa nu e oprită în zborul ei ci e potenţată de transparenţa conştienţei corporale făcută vas al harului, al comunicării şi comuniunii sufleteşti.
Ca o cheie de lectură, remarcăm că Părintele Ghelasie pune accent pe dimensiunea dialogală a vieţii de creaţie: „Reordonarea Chimismului energetic se face doar prin Revenirea la Limbajul adevărat al Tainei Vieţii. Viaţa nu este Monolog, ci Dialog Viu în Dăruire şi Răspuns totodată. Viaţa este Taina Dialogului şi Comunicării reciproce. (...) Viaţa în primul rând este Limbaj Sacru şi apoi Chimism. Chimismul este Ecoul şi Energeticul Tainei Limbajului Vieţii în Sine”.
Dualismul constituit la nivelul funcţiunilor organice, a împărţirii anabolism-catabolism spre exemplu, exprimă schimbarea condiţiei de rai în condiţia căderii, prefacere prin care se instituie nevoia „alimentării pentru a nu muri”. Prin purtarea de grijă dumnezeiască condiţia căderii este acoperită de cea a „hainelor de piele” în care, în taina morţii şi învierii în Hristos, mortalitatea însăşi se poate constitui ca un pasaj sau condiţie de trecere spre viaţă („cu moartea pe moarte călcând”).
În condiţia actuală, viaţa şi moartea, viul şi neviul sunt pe undeva întrepătrunse, încât separarea lor strictă se face doar cu mintea, în vederea instituirii unei orientări iconice a conştiinţei spre viul dumnezeiesc ce pecetluieşte formele de creaţie şi a unei deschideri spre dialogul-comunicarea cu formele vii de creaţie. În acest sens nuanţat al unei implicări liturgice conştiente în taina comuniunii lumii prin om în Logosul şi Izvorul Vieţii trebuie înţeleasă în mod corect sintagma de „medicină a viului”, şi nu într-o cazuistică formală ce trasează linii de demarcaţie stricte între viu şi neviu. O separaţie deplină la nivel biologic între viaţă şi moarte nu este posibilă, câtă vreme suntem cu toţii muritori şi purtăm în noi seminţele morţii.
Astfel, în perspectiva „structurii iconice” pecete divină-suflet, fiinţă sau formă de creaţie-energii de creaţie sau corporalitate energetică-funcţionalitate organică sau trup ca vas al comunicării şi împărtăşirii, abordarea Viului depăşeşte orice consideraţii instrumentale, ţinând de un context şi o conştiinţă a totalităţii. „Indiferent de ce Boală Suferi”, arată Părintele Ghelasie, „începe cu Reconştientizarea Realităţii Integrale Suflet şi Corp... «Fără Mine nu puteţi face nimic». Noi suntem ieşiţi din Puterea Creatoare a lui Dumnezeu şi Restabilirea Bolilor noastre se face prin Puterea Lui”. A nu ucide şi, chiar mai mult, a nu vătăma, este în acest context un deziderat al conştiinţei, un gând total.
Asumarea unei „hrane vii” nu trebuie înţeleasă în mod îngust, ci în sensul unei atitudini integrale, al unei situări în gest iconic de raportare liturgică faţă de viaţă ca dialog, comunicare şi comuniune, problema esenţială, care le include pe toate celelalte, fiind de ordinul conştiinţei. Coexistenţa vieţii cu moartea la nivel biologic cere ca distincţia între viu şi neviu să fie înţeleasă prin prisma unei mutaţii la nivelul conştiinţei în sensul recunoaşterii, afirmării şi răspunsului la actul creator şi susţinător al iubirii dumnezeieşti.
Tocmai din această pricină „metoda” isihastă prezintă flexibilitatea adaptării la specificul individual, precum şi la cadrul comunitar şi cosmic al desfăşurării nevoinţelor isihaste, marcate de condiţii iconomice, limite şi toleranţe particulare. În acest sens, după cum vedem în întreaga tradiţie ortodoxă, sunt anumite trepte de hrănire care se corespund cu anumite măsuri duhovniceşti, însă ele au un rol orientativ de repere iconice, în practică adaptarea la capacităţile individuale în contextul colectiv şi de mediu având o pondere semnificativă.
Sacro-Terapia Isihastă nu constituie sau o „rezolvare magică sau automată” a problemei alienării cosmice şi a sănătăţii sufleteşti şi trupeşti. Ea este o anume modalitate incorporată unui răspuns personal liturghisitor într-o orientare iconică spre orizontul eshatologic al transfigurării şi părtăşiei creaţiei la Viaţa şi Învierea adevărată, întru Iisus Hristos Domnul nostru.
Afirmaţia Părintelui Ghelasie că „mai este speranţă ca Organele noastre să se însănătoşească, însă doar prin cele vii” nu trebuie înţeleasă în sens exclusivist, mecanicist, ci ca o accentuare în plus, cu caracter orientativ-pedagogic, a importanţei „hranei vii” sau alimentaţiei naturale în tratarea bolilor, mai ales în cazurile grave; cazurile de ameliorare şi vindecare dau mărturie despre viabilitatea remediilor, însă ele nu sunt gândite în mod izolat, independent şi exclusivist, ci condiţionat de tratarea condiţiei integrale şi unice a persoanei în viaţa liturgică şi comunitară creştină. Părintele îndemna astfel spre discernământ şi adaptare la specificul personal şi la împrejurările de viaţă, „să păstrezi comunicabilitatea”, „să nu fii fixist”, „încearcă reţetele şi ţine ce îţi prieşte” fiind printre sfaturile sale de căpetenie.
De altfel, Părintele Ghelasie nu substituie medicina isihastă medicinii clasice, ci recunoaşte importanţa ştiinţei medicale, dincolo de limitările specifice unei ştiinţe „din afară” cu abordări preponderent fizicaliste: „Ca Medicină isihastă nu aducem aici un Tratament aparte şi în cine ştie ce mod... Trebuie înţeles că Medicina a făcut eforturi de veacuri ca să găsească Remedii şi toate acestea nu trebuie aruncate... Noi respectăm Remediile Medicale deja găsite. Aici facem o Descifrare în Sensul nostru şi aducem câteva Completări specifice Viziunii Medicinii Isihaste”. Bolile sunt privite „în Globalitatea Vieţii”, ceea ce nu înseamnă respingerea împărţirilor bolilor „consemnate de Medicina cunoscută. Mergeţi la Medicii de specialitate să vă pună Diagnosticele respective, cereţi Reţete de Tratament. (...) Nu facem dispute, vă Indicăm câteva Repere peste Tratamentele Obişnuite, ca Medicină Isihastă. Să facem Legătura Suflet-Corp”. Se desprinde limpede din cele de mai sus caracterul orientativ şi nu exclusivist al medicinii isihaste.
Evitarea excesului de medicaţie chimică prin apelarea la o alimentaţie cât mai naturală este recomandată în zilele noastre şi de către mulţi medici din medicina alopată. Pe de altă parte, părintele Ghelasie precizează cadrul de nuanţare al remediilor din „modelul terapeutic”: „Încearcă fiecare Remediu Specific, totodată cu remediile recomandate şi de Medicina Obişnuită, fără contrazicere însă. (...) Mulţi vor crede că noi facem apologia Naturismului. Noi avem în vedere Conştiinţa Realităţii în Sine, nu o anumită orientare medicală (...) Noi vă Indicăm acestea din Experienţe practice. Atenţie, în cazuri mai serioase să vă puneţi şi sub supravegherea unui Medic, că ajutaţi şi de alte Remedii pe lângă cel Isihast, veţi putea face Tratamentul propriu-zis. Nu fiţi fixişti”.
Am întâlnit cazuri când mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Sfintele Taine au adus fără vreun alt remediu vindecarea minunată din boli incurabile şi chiar din ultima fază a lor. În multe situaţii alimentaţia propusă de Părintele Ghelasie a constituit pe lângă rugăciune şi împărtăşirea de Tainele Bisericii, un ajutor semnificativ care a contribuit prin darul lui Dumnezeu la tămăduire. În orice caz, dată fiind iminenţa morţii fizice pentru fiecare om, bolile şi tămăduirile lor au în primul rând un sens duhovnicesc, de încercări prin care iconomia divină ne îndrumă şi responsabilizează spre o lucrare ziditoare în vederea purificării şi mântuirii.
Sensibilizarea conştiinţei la suferinţa şi suspinul lumii care aşteaptă, după cum spune Scriptura, părtăşia la „slava fiilor lui Dumnezeu” se reflectă şi în plan fizic prin înfrânarea de la sporirea acestei suferinţe şi responsa¬bilitatea în faţa tainei vieţii.
Asumarea „hranei vii” în concepţia Părintelui Ghelasie se cere aşadar distinsă de orice terapie simplu naturalistă, presupunând conştiinţa liturgică a relaţiei cu Dumnezeu şi a vieţii ecleziale în sens larg. Ea este o modalitate de „situare în gest iconic” ce nu „anulează” pogorământul dumnezeiesc de după cădere, ci reprezintă o atitudine de înfrânare şi nevoinţă duhovnicească în direcţia pregustării liturgice a stării de rai şi a împărtăşirii din energiile divine. Ea nu trebuie să alunece într-un „rigorism inflexibil sau fixist” (atitudine cu totul străină înţelegerii largi şi profund personalizate a Părintelui Ghelasie manifestate în slujirea sa ca duhovnic) ci se cere însoţită de o adâncă responsabilitate duhovnicească care valorizează pogorămintele iconomiei divine şi are în vedere varietatea măsurilor duhovniceşti şi situaţiilor de viaţă.
De aceea, o afirmaţie precum „Pomul Oprit din Rai era Pomul Hranei Nevii” se cere înţeleasă în dimensiunea sa mistică, ce presupune implicit mişcarea integrală a conştiinţei prin care s-a făcut o alegere în direcţia contrară vieţii (Părintele Ghelasie precizează că „Medicina Isihastă numeşte Hrana într-un sens mai larg decât Alimentaţia-Mâncarea”).
De asemeni, când se spune că „toţi Nervii (influxuri nervoase, n. n.) din Creier sunt câte Gânduri ai în Mintea ta” afirmaţia se cere înţeleasă calitativ, în sensul unei corespondenţe-întrepătrunderi între planul mental ca mod al corporalităţii energetice şi planul fizic sau modul funcţionalităţii organice, însă nu într-un sens mecanicist.
Sau când Părintele afirmă că reintrarea în legătură cu energiile naturii se face „prin hrana vie, nu omorâtă”, subînţelegem iarăşi o orientare integrală faţă de problema hrănirii, ceea ce depăşeşte cadrul unei simple alimentaţii naturale, integrându-se unui urcuş duhovnicesc şi unui orizont al transfigurării.
Astfel, în centrul vieţii isihaste stau taina Euharistiei şi rugăciunea liturgică, împărtăşirea dumnezeiască cu Izvorul vieţii. În mistica isihastă actul hrănirii şi orice altă activitate sunt atrase în „circuitul liturgic”, omul asumându-şi propria viaţă ca pe o „prelungire de biserică”, un mădular al Trupului lui Hristos, o liturghisire isihastă. Chipul pâinii, ales de Dumnezeu spre a fi chipul împărtăşirii liturgice cu „Pâinea Vieţii”, deţine prin urmare în acest cadru extins un loc central, paradigmatic, iar întregul proces al hrănirii este privit în isihasm în acelaşi sens de prefigurare şi totodată prelungire liturgică a împărtăşirii din „Pomul Vieţii”. Alimentaţia isihastă propusă de Părintele Ghelasie, inspirată din tradiţia pustnicească, este o modalitate de hrănire integrată acestei liturghisiri extinse a tainei Bisericii, care leagă omul de Dumnezeu, prelungind această părtăşie în relaţia cu natura, privită ca mediu al prefacerii duhovniceşti.
Am făcut aceste precizări spre a se evita interpretările unilaterale ce pierd precizia contextuală odată cu esenţa misticii isihaste, care stă în vederea dată de icoana realităţii integrale, în lumina tainei Treimii-Iubirii Dumnezeieşti, a tainei Creaţiei, a Iconomiei Întrupării dum¬nezeieşti. Astfel, „Taina Vieţii este Sufletul, după cum Taina Sufletului este Dumnezeu. Doar un Corp cu Sufletul său este Viu. Şi doar un Suflet Unit cu Dumnezeu este un Suflet plin de Viaţă”.
Mistica isihastă nu vede în chip separat planurile sufletesc, energetic şi fizic, ci într-un raport inseparabil în care sufletul şi energiile sale au condiţia iconică a creaţiei după chipul fiinţei şi energiilor divine, iar trupul are condiţia liturgică a intercomunicării şi împărtăşirii creaţiei cu Dumnezeu în Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Biserica şi viaţa creată în întregimea ei sunt privite în mod inseparabil, participarea eclezială oglindind şi împlinind chipurile originare ale făpturilor ca un „aluat ce dospeşte frământătura lumii”.
Explicarea contextuală exemplificată mai sus este cerută de caracterul integralist al abordării iconice efectuate de Părintele Ghelasie. Potrivit acestei modalităţi pronunţat dialogic-liturgice, toate aspectele realităţii sunt privite atât în specificul lor cât şi în inseparabilitatea şi „intertextualitatea” sau intercomunicarea lor.
Perspectiva iconică a tradiţiei creştine ortodoxe reliefată de Părintele Ghelasie îngăduie tocmai această precizare a părţii din direcţia întregului viziunii revelate despre Dumnezeu şi lumea creată. Acest fapt verifică pe de o parte contextual sensul expresiilor, impunând pe de alta atât coerenţa şi adâncimea sondării mistice, cât şi integrarea experienţial-liturgică, precum şi raportarea dialogală, mărturisitoare şi recuperatoare, la formele culturale şi religioase din afara tradiţiei creştine ortodoxe. Incursiunile Părintelui Ghelasie în cultura orientală şi în cea apuseană, în diversele lor forme istorice, exprimă capacitatea de raportare critică şi dialog ferit de sincretisme deţinută de mistica isihastă în specificul ei carpatin.
Dimensiunea mistică a teologiei isihaste este esenţială tocmai în sensul restaurării şi păstrării nealterate în conştiinţă a icoanei lumii din gândul lui Dumnezeu şi a orientării pe care aceasta o dă spre refacerea şi transfigurarea lumii în Trupul lui Hristos. Într-o lume care resimte insuficienţa stării spirituale odată cu slăbirea capacităţii de a sesiza taina (de a distinge între chipurile liturgice ale bărbatului şi femeii spre exemplu, sau de a valoriza taina naşterii în unitatea iconică trup-suflet, nedivizată şi inviolabilă, ceea ce ar aduce cu sine respectul sacru faţă de viaţa umană din primul moment al concepţiei), o abordare din perspectiva iconică aduce o înviorare a înţelegerii plafonate şi fărâmiţate de multiplele perspective absolutiste şi reducţioniste.
Din acest motiv, scrierile Părintelui Ghelasie sunt un loc de referinţă în teologia şi mistica creştină contemporană. În ciuda unor dificultăţi de receptare date în primul rând de scrierea cu majuscule, densitatea scriiturii şi complexitatea incursiunilor istorice şi culturale, acest loc nu poate fi ignorat fără o pierdere în zestrea de înţelegere a Tradiţiei creştine ortodoxe. Fără să se pretindă un corp sistematic complet de terapie, „modelul terapeutic” prezentat în „Medicina Isihastă” se arată deschis abordărilor critice şi completărilor ulterioare.
Receptarea pozitivă în mediile intelectuale şi în general din partea celor care au trecut pragul unei priviri superficiale dovedeşte faptul că străduinţa de a accede în universul gândirii ghelasiene este răsplătită cu prisosinţă printr-o înţelegere îmbogăţită şi o ancorare mai profundă în tradiţia vie a Tainei şi Descoperirii dumnezeieşti.

Slavă, închinare şi mulţumire Preasfintei Treimi întotdeauna pentru toate!

(text apărut în: Ieromonah Ghelasie Gheorghe, "Medicina Isihastă", ed. Platytera, Bucureşti, 2007, pp. 335-347)