Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Avva şi Ucenicul" (2)

Sfântul Apostol Ioan dictând Evanghelia ucenicului său Prohor, frescă, Mânăstirea Decani



Practica Filocalică de puţini este înţeleasă în Duhul ei veritabil. Atenţie la câteva „repere” de bază.
– Primul este „consacrarea” unei „Lucrări” susţinute ca Rugăciune; un „Activ” al Rugăciunii.

Omul Duhovnicesc împarte timpul în aşa fel, încât o anumită parte să fie ca Rugăciune; să lase orice activitate şi să facă Lucrarea Rugăciunii. Chiar mai mult, să mărească din ce în ce mai mult timpul Rugăciunii; să găsească o modalitate ca şi în timpul altor activităţi să poată continua Rugăciunea, ca „Rugăciunea de toată vremea”, „Rugăciunea neîncetată”. Lucrarea Rugăciunii trebuie să fie înaintea tuturor celorlalte şi acesteia să i se dea cea mai mare importanţă. Începe cu puţin şi insistă până ajungi să te Rogi cu uşurinţă.

– Al doilea reper este „purificarea de patimi”, ca o condiţie a Rugăciunii şi a deschiderii în ea.

O Rugăciune fără „purificarea de patimi, fără pocăinţă (părerea de rău pentru păcate), nu este o Rugăciune Duhovnicească, ci una în „gol”.

– Al treilea reper este Asceza-exersarea „Lucrării Duhovniceşti”, ca „disciplina” corpului (postul şi castitatea), a Minţii (morala şi controlul gândurilor) şi a Duhului (Credinţa curată şi neclintită a IUBIRII de DUMNEZEU).

Omul Duhovnicesc se cunoaşte după „exersarea-asceza” sa. Asceza nu este o simplă „auto-disciplină”, ci o „nevoinţă liber consimţită”, ca o modalitate de acces la cele Duhovniceşti. De aici începe „povăţuirea” Duhovnicului, ca să nu cazi în excese vătămătoare şi bolnăvicioase.

– Un alt reper mai este „trecerea” din ce în ce mai mult de la asceza corpului, la asceza Minţii, că Mintea este cea care face „Lucrarea Sufletului”, ca apoi Sufletul însuşi să intre în Lucrarea Duhului.

Cel doritor de „Sfânta Lucrare a Rugăciunii” trebuie ca încet, încet, să treacă de la Rugăciunea corpului, la Rugăciunea Minţii şi a Inimii, ca să se ajungă la Rugăciunea Duhului. Rugăciunea corpului este cea cu „gura şi cu anumite Cuvinte”, care se repetă şi se continuă zilnic, cu toată atenţia cuvenită. Rugăciunea scurtă „DOAMNE IISUSE, miluieşte-mă pe mine păcătosul” este începutul unei Rugăciuni mistice, pentru cei râvnitori şi doritori de Viaţă Duhovnicească mai intensă. Zilnic ia hotărârea să zici această Rugăciune scurtă de un anume număr, de la câteva sute, până chiar la câteva mii. Încearcă să o zici chiar şi lucrând, să devină o Rugăciune permanentă. Dacă oboseşti, fă pauze, dar insistă şi vei ajunge la o uşurinţă a [spunerii] ei. Zi cu voce tare, şoptit, ca apoi să treci la Rugăciunea Minţii, cu Gândul şi în tăcere, ca apoi să treci la o „intrare” a Minţii în Locul Inimii, ca să se facă şi Rugăciunea Duhului. Atenţie la aceste „modalităţi” de Rugăciune. Rugăciunea corporală nu se rupe încă de simţuri, ci se silesc simţurile ca ele însele să se Roage. În Rugăciunea Minţii, se trece de la simţuri la „imaginaţiile gândurilor”, care de asemenea se silesc să se Roage. Dacă „lupta cu simţurile” cere „post şi trudă trupească”, „lupta cu gândurile” cere multă silinţă şi atenţia Minţii pe Repetarea Cuvintelor Rugăciunii, ca o intrare a gândurilor în înseşi Cuvintele Rugăciunii.

– Fii cu Râvnă tot mai aprinsă şi fă Rostirea Rugăciunii Minţii în Inimă, ca să ajungi la DUHUL Cel dincolo de toate chipurile lumii. Aici este nevoie şi de îndrumarea Duhovnicului. Vor apare tot felul de înşelări cu amestecuri de efecte organice, călduri, sunete, chiar imagini şi vedenii... dar, atenţie, respinge-le pe toate, căci chiar de sunt uneori reale, sunt piedici pentru ajungerea la DUHUL. Fă tot mai multă pocăinţă cu smerenie totală, atenţie la post şi la toate patimile trupeşti şi sufleteşti. Să nu fii mânios, supărăcios, să rabzi ocara şi necinstea, să fii răbdător, cu Nădejde şi Credinţă în Milostivirea DOMNULUI. Citeşte tot mai mult pe Sfinţii Părinţi şi scrierile Filocalice, dar încă întreabă pentru toate pe Duhovnic şi pe cei care de asemenea se ocupă cu această Sfântă Lucrare. Să nu deveniţi „fixişti” şi doar ai „literii şi legii”, lăsaţi „Libertatea şi Deschiderea DUHULUI”. Viaţa Duhovnicească are Tainele ei „nescrise şi nespuse”, dar „ştiute de Trăitorii Duhovniceşti”, care se transmit doar celor care „merită şi dovedesc” sinceritate şi hotărâre pe calea DOMNULUI. Nu căutaţi efecte excepţionale, daruri minunate şi mai ales aveţi „răbdarea cu lepădare”.

Un Ucenic îl ruga pe Avva al lui să-i spună mai amănunţit cele despre Rugăciunea Inimii. –Ai răbdare o lună... mai ai răbdare încă o lună... – Nu, plec, răspunse supărat Ucenicul, mă amâni prea mult... – Dacă spuneai că poţi „aştepta” încă multe luni, dintr-o dată „primeai” ce cauţi, aşa nu „meriţi” şi nici nu vei găsi niciodată ce doreşti.

Nu te crede dintr-o dată mare „lucrător” al Rugăciunii. Cât eşti tânăr, mai ales, ai nevoie şi de „muncă trupească şi o activitate oarecare”. Mulţi fac greşeala să treacă direct la Rugăciunea neîncetată, ce i-a dus la boală trupească şi sufletească, până chiar la „îndrăcire”.
Calea Rugăciunii nu se câştigă prin proprie voie, ci prin DARUL DOMNULUI. Fă Ascultare şi fii smerit, ca să „Primeşti” DARUL DUHULUI Rugăciunii”.

(text publicat în revista "Sinapsa", nr. 4/2009, pp. 215-216)

Părintele Ghelasie – o floare a isihiei în grădina Maicii Domnului

Când în anul 1991 l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie, am descoperit în el un monah „desprins” din Pateric. Mergând pe jos din locul unde m-a lăsat autobuzul, la capătul rutei Vâlcea-Andreieşti, am simţit o dată cu apropierea de Mânăstirea Frăsinei harul binecuvântării lui Dumnezeu peste acest loc ctitorit de Sfântul Calinic de la Cernica. Era ca şi cum intrai într-o „zonă” în care prezenţa lui Dumnezeu se făcea sesizată, pregătind sufletul pentru intrarea în perimetrul Sfintei Mânăstiri. Acest lucru îl simt de altfel foarte mulţi oameni care ajung în acea grădină binecuvântată a Maicii Domnului. Viaţa de obşte a Părinţilor de la Frăsinei respectă rânduielile din vechime ale Bisericii, neagonisirea, ascultarea, fecioria, însă în acelaşi timp fiecare dintre vieţuitori are o lucrare tainică, personală, în care harul străluceşte prin literă, într-un mod unic care face arătate frumuseţea nevoinţei duhovniceşti şi libertatea duhului.

În această grădină a sfinţeniei dumnezeieşti, Părintele Ghelasie a fost un părinte şi călăuzitor încercat. Felul său de a fi era atipic, după cum atipice erau şi nevoinţele sale. Isihasmul era viaţa sa, dorirea sa, hrana sa. Plecat de tânăr la pustie în Cheile Râmeţului, sub ascultarea unui alt încercat Avvă, Arsenie Praja, în cei trei ani cât a vieţuit sub îndrumarea acestuia a avut darul de la Dumnezeu de a se forma şi a întruchipa chipul fiului duhovnicesc care este binecuvântat de Dumnezeu să poarte el însuşi şi chipul de părinte. Părintele Ghelasie dormea extrem de puţin, împlinind cu voie bună ascultările rânduite, liturghisind, spovedind, retrăgându-se în taina chiliei, la rugăciune. Însă oricine îl căuta, la chilie sau la barăcile (între care s-a numărat, o vreme, şi un uriaş butoi amenajat) de la stupi, îl găsea invariabil în acea stare de dăruire în care, cu vreme şi fără vreme, se punea la dispoziţia oamenilor. Veneam din oraş cu probleme, griji lumeşti apăsătoare, cu angoasa dată de trecerea prin situaţii aparent fără ieşire, însă lângă Părintele darul lui Dumnezeu răsturna ordinea priorităţilor. Tulburarea se risipea şi făcea loc unei bucurii liniştite, unei încrederi în milostivirea lui Dumnezeu şi unei urgenţe de îndreptare a vieţii.

Avva Ghelasie nu păstra o distanţă faţă de om, îţi vorbea ca un apropiat, te primea ca pe un al casei, fără vreo distanţare formal-oficială. Încrederea şi respectul veneau de la sine atunci când cei veniţi pentru sfat simţeau că părintele, în timp ce le vorbeşte, vede în sufletul lor. De multe ori le făcea arătat un gând ascuns, o faptă tăinuită sau uitată. În puţine cuvinte mergea la miezul problemei, desfiinţând cu putere de Sus blocajele, mutând cu credinţă munţii de patimi din fiii duhovniceşti, trezind în ei în chip firesc, neafectat, disponibilitatea pentru un nou început. Când ieşeai de la el te şi întrebai mirat de ce te frământaseră atât de tare probleme care acum ţi se păreau neînsemnate. Am întâlnit mulţi oameni care se întorseseră să-i mulţumească părintelui pentru vindecări şi schimbări minunate în viaţa lor, primind de la el îndemnul: „Măi tăticule, nu-mi mulţumi mie, mulţumeşte-i lui Dumnezeu”. La Cuviosul Ghelasie am regăsit sentimentul, întâlnit în Vieţile Sfinţilor, că pentru un om duhovnicesc toţi semenii sunt familia Lui, pentru că îl are cu adevărat, întru cunoştinţă, pe Dumnezeu ca Părinte.

Negativismul, contrarierea şi revolta, întristarea şi necredinţa erau risipite şi cerul inimii devenea limpede. Părintele putea vorbi atât foarte simplu, cât şi foarte elevat, coborându-se la măsura fiecăruia. Nu numai felul surprinzător şi eliberator în care venea sfatul lui, amintindu-ţi că duhul suflă unde voieşte, ci şi vocaţia ascultării celuilalt era în el împlinită. Simţeai cu adevărat că îi pasă de tine, că este atent şi te priveşte în unicitatea ta, în specificul problemelor tale, dincolo de orice situaţie-tip. Şi, mai mult, realizai că, o dată ce te-ai întors în lume, se roagă pentru tine, te susţine de departe din taina unei isihii pentru care distanţa nu mai poate genera uitarea, pentru că ea pregustă un mod al veacului ce va să fie.

Părintele nu primea lauda oamenilor, minimalizând contribuţia sa şi întorcând toată atenţia omului spre iubirea şi darul lui Dumnezeu. Nu era tulburat de ocări, nu căuta să iasă în evidenţă, avea o smerenie neprefăcută şi bucuria slujirii. Singurul lucru care îl mâhnea profund erau învinuirile nedrepte la adresa scrierilor sale, aceasta pentru că Avva Ghelasie era un apărător al credinţei în toată puritatea ei creştină. Astfel, cu fapta şi cu cuvântul se dedica fără rest pentru ca oamenii să poată sesiza şi îmbrăţişa taina dumnezeiască, iubirea Sfintei Treimi şi darul Întrupării divine. Cu toate aceste defăimări provenite nu atât din rea-voinţă, cât din regretabile neînţelegeri, arăta o puritate de copil în a nu osândi pe nimeni, având deplină încredere în purtarea de grijă dumnezeiască. Era totodată un om cu un deosebit discernământ iconomic, urmând voii de Sus, care cunoaşte cele dinlăuntru ale omului. Ne spunea de fiecare dată să fim nelipsiţi de la Liturghie, în care harul se revarsă şi lucrează asupra celor prezenţi, să nu ne separăm niciodată de Biserică. Participarea la Liturghia Euharistiei ne poate aduce, arăta el în mod plastic, „acumulări de veşnicie”.

Este adevărat că scrierile sale, redactate în puţinul timp rămas de pe urma ascultărilor şi slujirii, fără timpul necesar revederii textului final, apar într-o formă atipică şi conţin pasaje mai greu de înţeles, mai ales când sunt separate de context. Ele realizează de asemeni o bogăţie de legături comparative cu filosofia antică şi cea orientală. Aceste incursiuni critice comparative în domenii vaste şi problematici complexe, care îi pot deruta pe unii, au scopul de a netezi terenul comunicării şi a clarifica specificul credinţei creştin-ortodoxe, ajută înţelegerea să vadă caracterul dumnezeiesc şi neasemuit al revelaţiei şi tradiţiei creştine, care sunt vii în Biserică. Acest tip de abordare poate lua forma unei condescendenţe iniţiale menite să amorseze dialogul inter-uman şi totodată să risipească erorile sau abaterile de la viziunea revelată. Condescendenţa iniţială este interpretabilă astfel ca un gest iconic de reverenţă faţă de chipul lui Dumnezeu din om, în orice condiţie existenţială sau mentală ar fi acesta. Totodată, acest demers recuperează critic scânteile de adevăr din istoria şi cultura lumii, întorcându-le în albia Logosului întrupat. Poate tocmai aceasta a fost provocarea dumnezeiască, de a ne scoate – într-o lume atât de grăbită să eticheteze – de pe „şinele” unor aprecieri superficiale, printr-un părinte care, împlinind rânduiala, iese totuşi din tipare, un trăitor în care legea s-a deschis prin Har.

Părintele, care a avut între îndeletniciri şi pictura de icoane, era un iconar şi în cuvânt. Scrierile sale nu sunt sistematizate, ci seamănă cu nişte adăugări succesive de trăsături de pensulă spre zugrăvirea chipului omului. Ele discern din multiple unghiuri atât condiţia omenească supusă căderii, cât şi pe cea transfigurată, în asemănare şi unire cu Prototipul dumnezeiesc. Părintele Ghelasie a fost unul dintre rarii oameni la care, datorită smereniei lor, darul experierii duhovniceşti s-a împletit cu darul înţelepciunii, al teologhisirii. Învăţătura sa despre Sfânta Treime şi Întruparea dumnezeiască ating o deosebită profunzime şi amploare, punându-şi pecetea peste înţelegerea omului şi a creaţiei, într-o perspectivă iconică ce sintetizează întreaga Tradiţie ortodoxă. Cu tot acest mare dar, Părintele avea, cum am spus, grija permanentă de a-l ascunde şi a păzi firescul smereniei. Deşi avea bucuria comunicării, nu era însetat de recunoaştere sau faimă, dimpotrivă, publica fasciculele sale în forme modeste, nu se înălţa cu gândul şi avea încredere că are Dumnezeu grijă, dacă va fi de folos, să facă să rodească cele pe care El Însuşi i le-a dat.

Mutarea la Domnul a Părintelui este vrednică de chipul sfinţeniei care a strălucit acoperit de smerenie în viaţa sa. Şi-a cunoscut mai înainte sfârşitul, cerând lui Dumnezeu să întârzie cu o zi plecarea spre a nu întrista pe un ucenic de ziua lui. Iar când s-a apropiat vremea, i-a cerut ucenicului său de chilie, monahul Valerian, cunoscutul fost actor Dragoş Pâslaru, să citească la chilie Acatistul Acoperământului Maicii Domnului. A trecut la Domnul în isihia rugăciunii, mângâiat, după trei ani de suferinţe răbdate cu o pace şi bunăvoire mai presus de fire, întru bucuria Domnului pe care atât l-a iubit.

Cu puţin înainte de mutarea la Domnul mi-a dat binecuvântarea de a-i publica scrierile. Nu am spus nimănui un timp, însă la un moment dat, în mod natural, am înfiinţat editura Platytera şi aşa s-au rânduit lucrurile, încât am putut demara editarea unei serii de volume de mărturii (au scris despre întâlnirea cu părintele în jur de o sută de persoane din toate categoriile sociale), şi apoi a Operelor Complete ale Părintelui Ghelasie. După volumul „Scrieri Isihaste”, au urmat „Memoriile unui Isihast” (I, II), „Dialog în Absolut”, „Medicina Isihastă” şi, de curând, a văzut lumina tiparului volumul intitulat „Trăirea Mistică a Liturghiei”, care grupează trei scrieri cu conţinut de comentariu liturgic: „Ritualul Liturghiei Hristice”, „Isihasm, Trăirea Mistică a Liturghiei”, şi „Biserica, Liturghia Euharistiei, Trupul Înveşnicirii Lumii”. Un alt volum, de accesibilizare, cu extrase din mai multe scrieri ale Părintelui Ghelasie, volum intitulat „Moşul din Carpaţi. Mistica Iconică”, a apărut la editura Platytera prin grija părintelui Neofit.

Părintele Ghelasie continuă să fie prezent în mod minunat şi după trecerea sa la cele veşnice. A fost văzut de un monah la cimitir, în miezul zilei, unui altuia i-a apărut în vis într-o cameră în care se afla împreună cu părintele Lavrentie, camera fiind a Sfântului Calinic, şi în alt rând i-a apărut ziua, aievea, în chilie, atenţionându-l să aibă grijă să nu se stingă candela. Aceste întâmplări minunate şi multe altele vor fi relatate pe larg de trăitorii lor. Nădăjduiesc ca prin milostivirea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Părintelui Ghelasie, care şi-a iubit atâta credinţa, neamul şi întreaga lume, să trăim acea reînviere a trăirii isihaste preconizată de pustnicul Neofit, de care Părintele Ghelasie aminteşte în scrierile sale. În fond, Părintele Ghelasie a avut marele dar de a descoperi isihasmul în toată cuprinderea sa, ca modul esenţial de viaţă în Hristos, trăit la diferite măsuri, în specificul tradiţional şi în înnoirea duhului, de cei care Îl iubesc şi Îi urmează.

Florin Caragiu


(articol apărut în "Lumea Monahilor", nr. 26, august 2009, pp. 24-27)