Ava Ghelasie: "Bărbat şi Femeie, Preoţie şi Biserică"

Maica Domnului cu Pruncul Iisus, icoană zugrăvită de părintele Ilie













Toţi avem în noi Chipul Preoţiei, ca Pecetea directă a CHIPULUI Lui DUMNEZEU; avem Pecetea Botezului HRISTIC ca Preoţie şi Biserică „spre” ACTIVARE; avem în proprie Persoană Consacrarea ACTIVULUI de Biserică „faţă” de Preoţie, sau de Preoţie „faţă” de Biserică. Aici este Chipul de Bărbat, ca Potenţă de Preoţie „faţă” de Biserică, ce prin Hirotonie de Succesiune Apostolică se face şi Preoţie Sacramentală de Săvârşirea Tainelor Preoţeşti, precum şi Chipul de Femeie, de Biserică „faţă” de Preoţie.

Preoţia, şi Biserica sunt ACTIVURI ICONICE HRISTICE, care ne Personalizează pe fiecare dintre noi şi ne dau Iconicul Propriu.
Cert este că ICONICUL este strictă UNIRE de Preoţie şi Biserică, dar în Evidenţe specifice, ca Formă de Preoţie în Exterior şi de Biserică în Interior (Chip Bărbat) şi ca Formă de Biserică în Exterior şi de Preoţie în Interior (Chip Femeie). Dar nu poate să „inverseze” cineva aceste „specificuri”, că face „ruperea” ICONICULUI de Personalizare HRISTICĂ.
De aici, Taina ACTIVULUI de Personalizare deosebit la Bărbat şi Femeie, care nu înseamnă „ierarhizare sau dezavantaj”, ci Taină de RITUAL Liturgic, spre PREFACEREA EUHARISTIEI, care este UNIREA Preoţiei cu Biserica, acel ICONIC în care „nu mai este chip de Bărbat sau de Femeie, ci CHIP DIVIN UNIC, în care se Transfigurează Egal şi Bărbatul şi Femeia.
Nu se poate Săvârşi EUHARISTIA-SUPRAPERSONALISMUL HRISTIC decât ca UNIRE Egală de Preoţie şi Biserică.
De aici şi Practica Filocalică a Misticii Isihaste, de „Rugăciune Liturgică” HRISTICĂ, care să facă tocmai Prefacerea EUHARISTICĂ în proprie Personalitate.
Zisa „tehnică” a Unirii Minţii cu Inima este tocmai UNIREA Chipului de Preoţie al Minţii cu Chipul de Biserică al Inimii, în Ritualul Rugăciunii Neîncetate, ca să se facă EUHARISTIE-TRUPUL Mistic HRISTIC, să „Naşti” din propria Personalitate „TRUPUL Mistic de Întruparea Lui HRISTOS”, asemenea Iconicului MAICII DOMNULUI care a NĂSCUT pe HRISTOS DUMNEZEU, nu doar pe Hristos Omul. Aşa şi Misticul Isihast, prin UNIREA Minţii Preoţiei cu Inima Biserica Naşte pe HRISTOS Cel EUHARISTIE, adică Cel Întrupat în PERSOANA ta, care se face „TRUPUL Mistic” al Lui HRISTOS. Noi nu mai Naştem ca MAICA DOMNULUI pe Însăşi PERSOANA HRISTOS, ci Naştem ÎNTRUPAREA ÎNTRUPĂRII Lui HRISTOS (Vezi Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia, vol. VII, trad. Pr. Dumitru Stăniloae).

Femeia nu poate fi Preoţie Lucrătoare, ci Biserică NĂSCĂTOARE de Preoţie. Femeia este cea prin care DIVINUL Se Naşte în Creaţie. Preoţia Bărbatul face apoi Intrarea Creaţiei în DIVIN. Sublimul Femeii-Bisericii este că prin ea DIVINUL Vine în Lume, ca apoi prin Preoţie-Bărbat Creaţia să se Întoarcă la DUMNEZEU. Femeia este Chipul VENIRII Lui DUMNEZEU în Lume. Bărbatul-Preoţia este Chipul Reîntoarcerii Lumii la DUMNEZEU.

Bărbatul-Preoţia are Caracterul Creaţiei care „Caută” DIVINUL.

Biserica-Femeia este aceea care Naşte-Aduce DIVINUL în Creaţie. Personalizarea Bărbatului este „Liturghisirea” găsirii DIVINULUI.

Mistica Bărbatului este de Caracter Preoţie, care Caută Prefacerea Creaţiei în EUHARISTIE-Creaţie Divinizată.

Preoţia este Naşterea Creaţiei în DIVIN şi Biserica este Naşterea DIVINULUI în Creaţie.

Evidenţiem specificul Isihast de Chip de Bărbat şi Chip de Femeie, de mare importanţă Practică, pentru a nu se cădea în „misticismele” bolnăvicioase şi de „pervertire”, care se observă adesea.

„Inversările” de Personalizare sunt foarte periculoase, pentru că duc la acele „psihopatii” mistice urâte.

(pasaje extrase din volumul: Ieromonah Ghelasie, "Mystagogia Icoanei", ed. Platytera, Bucureşti, 2010).

Volumul "Mystagogia Icoanei" se poate comanda aici.

Florin Caragiu: "Despre Chipul Bisericii cel dinlăuntru şi din afară" (Prefaţă la "Mystagogia Icoanei", volum în curs de apariţie la ed. Platytera)

„Mystagogia icoanei”, aşa cum este prezentată de autor, face parte dintr-o lucrare mai vastă, care îşi propune să trateze despre Iconicul euharistic.
În „Mic Dicţionar de Isihasm”, cu referire la prezenţa iconică, părintele Ghelasie Gheorghe insistă cu o precizare esenţială pentru gândirea sa teologică. Este vorba de a indica „viul fiinţial” ca pe o realitate a spaţiului „intrafiinţial”, ce nu se confundă cu harul, cu manifestarea în exterior a fiinţei. Astfel, în creştinism persoana – se afirmă – este „perihoreza fiinţialităţii fiinţei în sine”.
Făcând uz de o intuiţie fenomenologică în lumina revelaţiei dumnezeieşti, părintele Ghelasie s-a referit la deschiderea în sine a fiinţei folosind imaginea spaţiului, a unui spaţiu multiplu locuit. Chipul Sfintei Treimi mărturiseşte despre Fiinţa ce îşi este sieşi spaţiu, în chip intrafiinţial. „Taina acestui intrafiinţial este Taina Persoanei, Iconicul Fiinţei”. Pornind de la această afirmaţie, urmează o concluzie importantă: „Treimea Creştină este intrafiinţialul, pe când în celelalte mistici este în afara Fiinţei”. Originea Tainei Iconicului este Paternitatea, ni se spune apoi. Prin aceasta, mystagogia părintelui Ghelasie se acordă cu învăţătura despre Sfânta Treime a Părinţilor Capadocieni, care vedeau în Tatăl „Izvorul Dumnezeirii”.
Cu privire la natura Dumnezeiască, care constituie unitatea Fiinţei Dumnezeieşti, limbajul care poartă asupra acesteia trebuie să evite cu orice preţ sugestia că ar fi vorba de o esenţă impersonală. Astfel, autorul Mystagogiei uzează şi aici de metoda supralogică a numirii, aşa cum însuşi a conceput-o, şi care constă în a iconiciza subînţelesul. Bunăoară, avem cuvinte distincte pentru natură şi pentru ipostas, dar cât priveşte raportul dintre acestea nu există concepte sintetice definitorii, ci doar un univers variat de comentarii şi explicaţii ce ţine de subînţeles.
Demersul iconic al părintelui Ghelasie e menit, însă, să fixeze ideea (altfel volatilă mental) prin cuvânt. Şi astfel propune un concept, un cuvânt pentru tot ceea ce este sugestie nenumită cu potenţial ambiguu şi subversiv. În acest sens, va defini esenţa-substanţa în sine a fiinţei ca fiind „simplul absolut (nici unul absolut, nici treiul absolut)”, adică, o „supraesenţă de trifiinţialitate absolută”.
Trifiinţialitatea supraesenţială nu ţine de matematică, de multiplu, ci de Origine. Această Origine este intuită ca neavând un dincolo, ci doar un dincoace. Mişcarea acestui demers de numire apofatică este contrară procedeului şi intuiţiei comune, care opune verbul ideii vagi, identificând vagul mental cu apofaticul şi acţiunea verbală cu raţionalizarea şi cu simplificarea abstractă.
Dimpotrivă, crede părintele Ghelasie, căderea liberă a unei idei în spaţiul gravitaţional al minţii e un fenomen supus, de regulă, inerţiilor psihologice necontrolabile, astfel încât se întâmplă să gândim şi să simţim abstract nu cuvântând ci mai degrabă necuvântând. De aceea, similară pe un alt plan cu mistica, şi poezia se străduieşte să cuprindă inefabilul prin cuvânt, salvând tot ce-i frumuseţe de la înecul ei în magma trăirilor amorfe. Activul verbal se impune ca o forţă eruptivă cu rădăcini înfipte în apofatic. Verbul curat nu epuizează înţelesurile, ci face posibil ca acestea, în ineditul şi în bogăţia lor ultimă, să apară.
Cuvântul favorizează gândirea, nu doar o exprimă. Ni se descoperă acum relevanţa practică şi imediată pentru om a ideii de existenţă dialogică intrafiinţială. Pentru om, cunoaşterea în semnificaţia sa veritabilă se cuvine să fie un dialog participativ al tuturor facultăţilor sale cu toate modurile de sine şi modalităţile de aprehendare simultan, o „mişcare a totalităţii”, aşa cum se arată.
Posibilitatea de cunoaştere mystagogică presupune aşadar înduhovnicirea, realizarea unităţii lăuntrice a persoanei umane, întemeiată în acordul intrafiinţial. Pe de altă parte, în cultură, remarcăm faptul că tocmai viaţa întrupată în limbaj, această posibilitate a făcut ca filosofia închisă să se mişte spre filosofare, cu intuiţia unei vieţi tainice a cuvântului, ireductibil la un semnificat raţionalizabil fără rest (a se vedea la Heidegger filosofia sa poetică în care gândul nu se epuizează prin cuvânt şi unde tăcerea se dezvăluie paradoxal ca o taină a cuvântului şi a expresiei alese).
În spirit creştin, este identificat Trifiinţialul fără distincţii sau Chipul Dumnezeiesc cu Paternitatea în Sine. Raportul dintre esenţă şi distincţie, dintre impersonal şi personal, constituie o preocupare centrală a teologiei iconice. Clarificarea acestui raport impune gândirea prin cuvânt, iconicizarea astfel a unui conţinut de gândire care se cere puternic nuanţat şi pus în lumină prin acţiunea Majusculei.
Mystagogia continuă cu o hermeneutică creştină aplicată unor elemente de psihologie. Revelaţia paternităţii constituie miezul psihanalizei creştine, axată pe ideea de filiaţie şi cea de ritual pneumatic, în viziunea care ni se propune. Interesant se arată că în genere efortul omului nu se desfăşoară atât în căutarea spiritului pur, cât a „trupului”, înţeles ca o unitate sacră între suflet şi corp, sub pecetea Chipului Dumnezeiesc.
Caracterul teologic al omului, se spune, este „Transcendentul în întrupare”; de aici, necesitatea unei psihologii integrale, aplicată la subiectul creat. Modelul declarat de autor pentru mystagogia sa iconică este Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, unde găsim tratate corespondenţe între viaţa divină şi cea creată. Aici analogia este întemeiată pe iconicitate şi astfel depăşeşte simpla metodă filosofică a analogiei, care în afara unei întemeieri iconice rămâne nemotivată. Ideea pe care se insistă în volumul de faţă este că interiorul şi exteriorul nu se opun şi că tot ce există în afară este întemeiat şi prefigurat dinlăuntru. Astfel, în „Dialogul Divin intrafiinţial” se întemeiază posibilitatea ca dialogul în genere să existe la toate nivelurile ontologice, fiind împlinit după un „arhechip” liturgic.
Transpunerea antropologică a învăţăturii Sfântului Grigorie Palama despre Fiinţa şi energiile necreate în Dumnezeu – sarcină pe care părintele Dumitru Stăniloae o prezenta ca pe un important deziderat al teologiei creştin-ortodoxe actuale – este dezvoltată de către părintele Ghelasie în mod amplu şi acurat, în acord cu gândirea patristică. Mystagogia icoanei devine posibilă prin această unitate a planurilor de existenţă, fără amestecare şi fără separare. „Astfel”, arată Cuviosul de la Frăsinei, „icoana creştină este Hristicul întrupat”, mai presus de inteligibil, iar spiritualitatea creştină poate fi doar „după chipul Bisericii, Chipul Liturghiei Sale”.

Florin Caragiu

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "REDESCOPERIREA Misticii ICOANEI" (extras din "Mystagogia Icoanei")

Creştinismul, mai ales astăzi, este pus faţă în faţă cu Spiritualitatea generală. „Teologie şi Cultură”, se repetă adesea. Mai ales Mistica este confruntată cu diversitatea formelor ei, de la simplitatea primară până la complicaţiile oculte ulterioare.
În această atmosferă încercăm noi o Regăsire şi totodată o zugrăvire a Unei ICOANE pur reprezentative. Secolul nostru este culmea iconoclasmului şi a destructurării...

Redescoperirea ICOANEI este salvarea şi Restructurarea.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost martirizat pentru ÎNCHINAREA la ICOANE şi Mystagogia sa este RODUL TEOLOGIEI ICOANEI.
Şi noi considerăm relatarea noastră tot un ROD, dar al REDESCOPERIRII Misticii ICOANEI. Noi facem Mistica CHIPULUI cu precădere. CHIPUL ca ARHECHIP al ICOANEI.
Sfinţii Părinţi ai primelor veacuri creştine au răspuns „nevoii vremii de a da Raţiunii TAINA CHIPULUI-ICOANEI”, de unde transpunerea Teologică în forma Culturii greceşti. Mintea (nous, n. red.) este adoptată chiar ca Chip al Sufletului. Sufletul este considerat Minte pură. Pentru noi, cei de astăzi, Mintea atât de mult s-a desacralizat, încât nu mai poate reprezenta Chipul Fiinţial. De aceea noi ne Reîntoarcem la Reprezentarea primară, de CHIP-IPOSTAS, de FIINŢĂ şi HAR. Teologia şi mai ales Mistica au nevoie de o Reprezentare, ce nu se poate confunda sau amesteca.
CHIPUL FIINŢIAL prin HAR este Teologia creştină. Noi cei de astăzi trebuie să mai adăugăm: Şi HARUL prin CHIPUL FIINŢEI este Teologia creştină. Noi trebuie să evidenţiem Teologia HARULUI prin FIINŢĂ. Doar aşa creştinismul este actual.
Contextul spiritual antic a fost „panteismul fiinţial”. Cel de astăzi este „panteismul energetic”. Aceasta impune şi o evidenţiere a Teologiei HARULUI PRIN FIINŢĂ. Creştinismul s-a luptat mult cu ereziile „panteismului fiinţial”. Iată că acum trebuie să se lupte cu „ereziile panteismului energetic”. Teologia HARULUI prin FIINŢĂ este rezolvarea. Trebuie făcută o Reîntoarcere la CHIPUL FIINŢEI Cel dincolo de energii, altfel şi creştinismul cade într-un fel de „energetism” care duce chiar la pierderea CHIPULUI FIINŢEI. CHIPUL FIINŢEI TREIMICE este esenţa creştinismului.
Aceasta încercăm noi, o Mystagogie a CHIPULUI FIINŢEI.
Sfinţii Părinţi Filocalici au şi Limbajul Teologiei FIINŢEI prin HAR şi al HARULUI prin CHIPUL FIINŢEI. Noi doar îl preluăm cu evidenţierea respectivă. Încercăm o ieşire din „panteismul energetic” de astăzi. Doar aşa, mai ales Teologia mistică va fi „un creştinism autentic şi actual”.
Toate misticile necreştine sunt mistici ale „panteismului energetic”. Mai nou, acestea consideră astfel că sunt mistici HARICE.
Iată de ce este nevoie de o evidenţiere a unei mistici FIINŢIALE creştine, care însă nu este „panteism fiinţial”, ci veritabilă Mistică HARICĂ, dar HAR prin FIINŢĂ, nu simplă Fiinţă prin HAR.
Filocalia Sfinţilor Părinţi este cu adevărat HAR prin CHIPUL FIINŢIAL, chiar dacă este prezentată ca FIINŢĂ prin HAR.
Cine nu va face aceste distincţii, nu ne va înţelege.

(din volumul Ierom. Ghelasie, "Mystagogia icoanei", ed. Platytera, 2010, în curs de apariţie)