Ava Ghelasie: "Moştenirea păcatului originar şi Destinul Reînvierii"

Răul este o „origine inversă”, care „negativizează ORIGINEA în Sine” prin care astfel se face şi el o „falsă origine”. Răul este „gol” fără Conţinut, dar se „parazitează” pe propriul Conţinut şi se face o „altă formă”.

Noi distingem două „specificuri” de rău-păcat, cel „demonic-spiritual” şi cel „adamic-sacral”. Răul demonic este un „anti-spiritual”, ca falsă „cunoaştere” prin contrastul dualităţii negative; Răul adamic este un „anti-sacral” al „opririi” ÎNTRUPĂRII DIVINULUI prin „auto-întrupare, auto-sacru”. De aceea, păcatul demonic este o „auto-spiritualizare” şi cel adamic este o „auto-întrupare”. Demonii pierd „LUMINA SPIRITUALULUI DIVIN; Omul pierde „Taina TRUPULUI DIVIN”.

Taina TRUPULUI nu este „Corp” al DIVINULUI sau al Creaţiei, ci este Taina UNIRII DIVINO-CREAŢIE şi Creaţie-DIVIN, ca un „SUPRA-CORP (şi peste Suflet şi peste Corp). DUMNEZEU Creează pe Om-Făptură în vederea Destinului de ÎNTRUPARE HRISTICĂ, de aceea EL Modelează direct „TRUPUL Omului” ca Potenţă de Prefigurare a TRUPULUI HRISTIC care avea să se ÎNTRUPEZE prin Om-Făptura.

Omul-Făptura nu este „valoare de Spirit” (ca Îngerii) şi nici de Viaţă (ca Natura), ci este Valoare de „SACRALITATE-TRUP HRISTIC, TRUP Cosmic” (ce UNEŞTE toată Creaţia cu DIVINUL şi DIVINUL cu toată Creaţia). De aceea, „şarpele demon” caută să-l abată pe Om de la SACRALITATEA sa prin „chipul de Spirit-cunoaştere” („veţi cunoaşte”). Şi, prin păcat, Omul pierde în primul rând „TRUPUL-SUPRACORPUL”, pentru că Adam şi Eva se văd cu un „Corp gol”.

Demonii sunt „gol de SPIRITUAL DIVIN în interior” (nu mai pot gândi nimic DIVIN, ci doar în forme negative de creaţie, ca auto-gândire); Omul este „gol corporal”, fără "TRUPUL DIVIN" (i. e. nu mai poate ÎNTRUPA DIVINUL, ci se auto-întrupează, ca auto-simţire).

Aceste distincţii sunt de mare importanţă în Vieţuirea mistică.

În acest context este şi problema „transmiterii-moştenirii” păcatului adamic. Noi, pe considerentul că „răul-păcatul” este „formă”, nu „conţinut” (ca anti-formă goală care deformează Conţinutul propriu de Creaţie), vedem „moştenirea transmiterea” păcatului nu printr-un „fond în sine de rău”, ci prin „Destinul Urmaşilor” de a Reveni la starea iniţială, fără păcat.

Păcatul [originar] nu mai este, astfel, o „condamnare” moştenită, ci [trimite la] o „VIRTUTE HRISTICĂ de Mântuire”. Fiii adamici-urmaşii nu moştenesc „sancţiunea” păcatului, ci „Moştenesc REAMINTIREA TRUPULUI HRISTIC” pierdut prin păcat, ca Destin de Revenire la Chipul de Rai. Paradoxul păcatului este „suferinţa Reamintirii stării fără de păcat”. De aceea se zice, mistic, că „răul este iadul neputinţei de a uita Raiul” sau în altă parafrazare, „neputinţa Iubirii de a se auto-anihila”, încât „suferinţa” este, paradoxal, un fel de „Reînviere a SACRULUI” pierdut care nu poate muri niciodată. Omul nu „moşteneşte, de fapt, păcatul în sine”, ci „Destinul Reînvierii”, care implică totodată rememorarea păcatului şi ieşirea din el. Fiecare Om are Destinul să „Re-întrupeze, să Refacă” TRUPUL SACRU ADAMIC pierdut, ceea ce implică o „nouă confruntare cu memorialul răului adamic”. Deci „Destinul SACRULUI” este Taina fiecărui Om, care implică tot Memorialul Adamic, „Bun şi rău”. Răul-păcatul nu trebuie văzut ca „singular în sine”, ci în cadrul Tainei CHIPULUI SACRU al Omului şi în Destinul Refacerii lui.

(pasaje selectate din volumul Ieromonah Ghelasie, "Scrieri Isihaste", ed. Platytera, Bucureşti, 2006, pp. 40-41, 48-49)

Volumul se poate comanda aici.

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Libertatea"

„DOAMNE, fă-mă ROBUL tău şi voi fi LIBER”


Paradoxal, Libertatea doar dacă se „Leagă” de „Ceva” se dovedeşte a fi Libertate. Libertatea nu înseamnă „alegere”, ci „Orientare-Legare”. De te „Legi” singur de Ceva, eşti cu adevărat Liber. De eşti „legat” tu de ceva, nu mai eşti liber. A te „Lega absolut” de Ceva, înseamnă „Libertate Absolută”. A fi „legat” de ceva, [înseamnă să] te faci „robul” acestuia. Patimile şi răul nu sunt „alegere-libertate”, ci „robire” de ceva care te „leagă” peste „Legătura” ta.
Legându-te tu de Ceva, „Stăpâneşti”; fiind „legat” tu de ceva, eşti „stăpânit”.
Se spune că CHIPUL Lui DUMNEZEU din noi este Libertatea, Cunoaşterea şi Iubirea. Este Taina CHIPULUI TREIMIC DUMNEZEIESC. IUBIREA este CHIPUL TATĂLUI DUMNEZEU, CUNOAŞTEREA este CHIPUL SFÂNTULUI DUH şi LIBERTATEA este CHIPUL FIULUI.
În sens Creştin, nu se poate vorbi de Iubire, Cunoaştere şi Libertate, decât deodată, în legătură egală şi neamestecat. Iubirea are în sine Cunoaşterea şi Libertatea, şi Cunoaşterea la fel, are în sine Iubirea şi Libertatea, şi Libertatea are în sine Iubirea şi Cunoaşterea. Este CHIPUL TREIMIC neamestecat şi nedespărţit.
Ce este IUBIREA? Este Taina ce NAŞTE LIBERTATEA şi PURCEDE CUNOAŞTEREA..
Ce este CUNOAŞTEREA? Este Taina ÎNTIPĂRIRII-MEMORIEI IUBIRII şi LIBERTĂŢII.
Ce este LIBERTATEA? Este Taina LEGĂTURII IUBIRII şi CUNOAŞTERII.
Libertatea nu este un „gol-neant” în care apar „două contrarii”. Libertatea, paradoxal, este tocmai UNITATEA DEPLINULUI Absolut, CHIPUL FIULUI, care RENAŞTE TOTUL.
Libertatea nu este o simplă „noţiune” şi nici doar un „fapt”, ci în sens Creştin este un CHIP PERSONAL în Sine. A fi Liber peste propria ta Fire şi Voinţă, a-ţi determina propriul Chip, este o problemă greşită pusă. Întâi este PERSOANA şi apoi Libertatea. PERSOANA este SUVERANĂ şi ca Fire şi ca Voinţă şi ca Libertate, că le generează pe toate.
Mare atenţie la această Taină Creştină a CHIPULUI în Sine de PERSOANĂ. Filosofic se face paradă de „Firea şi Natura Fiinţială” care apoi devine Persoană-Eu.
PERSOANA-EUL este Originea Firii-Naturii. Niciodată Firea nu devine Persoană, ci doar PERSOANA generează Firea. Nu există „esenţă impersonală” (ca Fire şi Natură Fiinţială), ci este PERSOANA-EUL în Sine care îşi determină astfel după Propriul CHIP Firea şi Natura. CHIPUL în Sine de PERSOANĂ-EU nu este deja o determinare, ci este tocmai „DESCHIDEREA” peste toate determinările, PERSOANA rămânând PERMANENTUL şi neschimbabilul absolut. „Esenţa impersonală”, ca Fire şi Natură, este o degradare a păcatului. DUMNEZEIREA în Revelaţia Creştină nu este o „Fiinţă ce devine Persoană”, ci este un CHIP în Sine PERSONAL, după care este FIINŢĂ tot PERSONALĂ. Nu există „Fiinţă-Fiinţă”, ci PERSOANĂ-PERSOANĂ în ABSOLUT. Acest EU-PERSOANĂ în Sine are Libertatea şi alte Deschideri ale CHIPULUI PERSONAL. Aşa, PERSOANA este LIBERTATEA peste Libertate, SUPRAFIREA peste Fire, SUPRAVOINŢA peste Voinţă.
În sens Creştin, Libertatea nu este niciodată văzută singulară şi fără legătura sa cu PERSOANA-EUL. Dacă ar fi o zisă „libertate independentă în sine”, nu ar mai fi o Libertate, ci deja o „determinare”. Chiar se vorbeşte plastic de o „povară a Libertăţii” pe care mulţi nu o pot duce. „Libertatea impersonală” a unei Firi doar, este în fond o „determinare”. CHIPUL de PERSOANĂ-EU, ca „peste” Fire şi Libertate, este adevărata Perfecţiune a REALITĂŢII în Sine.
Mulţi se poticnesc faţă de CHIPUL în Sine de PERSOANĂ, pentru că au „căzut din CHIP” în „fără chipul păcatului”.
Pentru Om, CHIPUL de PERSOANĂ înseamnă CHIPUL în Sine de FIU, ca ASEMĂNAREA TAINEI CHIPULUI de PERSOANĂ-PATERNITATE.
Nu există „libertate singulară în sine”, ci doar „LIBERTATE de CHIP de FIU în Sine”. CHIPUL de FIU nu este o „determinare”, ci Originea generatoare de toate nedeterminările şi determinările.
Mistic Creştin, doar în Conştiinţa SUPRALIBERĂ de CHIP de FIU este adevărata Libertate.
LIBERTATEA ICONICĂ este adevărata LIBERTATE, nu cea abstractă şi „dezgolită cu goliciunea păcatului”. Adam, prin păcatul din Rai, s-a „dezbrăcat de Chipul de Fiu de Creaţie” şi s-a „văzut gol”. Atenţie la acest fapt de „goliciune”. Noi nu mai avem o Libertate Îmbrăcată în CHIPUL de FIU, ci o „libertate de gol”, pe care o „umplem” cu „pretinsele noastre libertăţi-alegeri”.
Pentru Mistica Isihastă, LIBERTATEA în CHIP de FIU este toată Libertatea, fără sfârşit şi fără oprire.
A „Fi CHIP de FIU” înseamnă ICOANA LIBERTĂŢII Omului.
Şi CHIPUL de FIU este CUNOAŞTEREA şi IUBIREA Creştină.

(text apărut în revista "Sinapsa", nr. 5/2010, pp. 205-207)