Ava Ghelasie: "Moştenirea păcatului originar şi Destinul Reînvierii"

Răul este o „origine inversă”, care „negativizează ORIGINEA în Sine” prin care astfel se face şi el o „falsă origine”. Răul este „gol” fără Conţinut, dar se „parazitează” pe propriul Conţinut şi se face o „altă formă”.

Noi distingem două „specificuri” de rău-păcat, cel „demonic-spiritual” şi cel „adamic-sacral”. Răul demonic este un „anti-spiritual”, ca falsă „cunoaştere” prin contrastul dualităţii negative; Răul adamic este un „anti-sacral” al „opririi” ÎNTRUPĂRII DIVINULUI prin „auto-întrupare, auto-sacru”. De aceea, păcatul demonic este o „auto-spiritualizare” şi cel adamic este o „auto-întrupare”. Demonii pierd „LUMINA SPIRITUALULUI DIVIN; Omul pierde „Taina TRUPULUI DIVIN”.

Taina TRUPULUI nu este „Corp” al DIVINULUI sau al Creaţiei, ci este Taina UNIRII DIVINO-CREAŢIE şi Creaţie-DIVIN, ca un „SUPRA-CORP (şi peste Suflet şi peste Corp). DUMNEZEU Creează pe Om-Făptură în vederea Destinului de ÎNTRUPARE HRISTICĂ, de aceea EL Modelează direct „TRUPUL Omului” ca Potenţă de Prefigurare a TRUPULUI HRISTIC care avea să se ÎNTRUPEZE prin Om-Făptura.

Omul-Făptura nu este „valoare de Spirit” (ca Îngerii) şi nici de Viaţă (ca Natura), ci este Valoare de „SACRALITATE-TRUP HRISTIC, TRUP Cosmic” (ce UNEŞTE toată Creaţia cu DIVINUL şi DIVINUL cu toată Creaţia). De aceea, „şarpele demon” caută să-l abată pe Om de la SACRALITATEA sa prin „chipul de Spirit-cunoaştere” („veţi cunoaşte”). Şi, prin păcat, Omul pierde în primul rând „TRUPUL-SUPRACORPUL”, pentru că Adam şi Eva se văd cu un „Corp gol”.

Demonii sunt „gol de SPIRITUAL DIVIN în interior” (nu mai pot gândi nimic DIVIN, ci doar în forme negative de creaţie, ca auto-gândire); Omul este „gol corporal”, fără "TRUPUL DIVIN" (i. e. nu mai poate ÎNTRUPA DIVINUL, ci se auto-întrupează, ca auto-simţire).

Aceste distincţii sunt de mare importanţă în Vieţuirea mistică.

În acest context este şi problema „transmiterii-moştenirii” păcatului adamic. Noi, pe considerentul că „răul-păcatul” este „formă”, nu „conţinut” (ca anti-formă goală care deformează Conţinutul propriu de Creaţie), vedem „moştenirea transmiterea” păcatului nu printr-un „fond în sine de rău”, ci prin „Destinul Urmaşilor” de a Reveni la starea iniţială, fără păcat.

Păcatul [originar] nu mai este, astfel, o „condamnare” moştenită, ci [trimite la] o „VIRTUTE HRISTICĂ de Mântuire”. Fiii adamici-urmaşii nu moştenesc „sancţiunea” păcatului, ci „Moştenesc REAMINTIREA TRUPULUI HRISTIC” pierdut prin păcat, ca Destin de Revenire la Chipul de Rai. Paradoxul păcatului este „suferinţa Reamintirii stării fără de păcat”. De aceea se zice, mistic, că „răul este iadul neputinţei de a uita Raiul” sau în altă parafrazare, „neputinţa Iubirii de a se auto-anihila”, încât „suferinţa” este, paradoxal, un fel de „Reînviere a SACRULUI” pierdut care nu poate muri niciodată. Omul nu „moşteneşte, de fapt, păcatul în sine”, ci „Destinul Reînvierii”, care implică totodată rememorarea păcatului şi ieşirea din el. Fiecare Om are Destinul să „Re-întrupeze, să Refacă” TRUPUL SACRU ADAMIC pierdut, ceea ce implică o „nouă confruntare cu memorialul răului adamic”. Deci „Destinul SACRULUI” este Taina fiecărui Om, care implică tot Memorialul Adamic, „Bun şi rău”. Răul-păcatul nu trebuie văzut ca „singular în sine”, ci în cadrul Tainei CHIPULUI SACRU al Omului şi în Destinul Refacerii lui.

(pasaje selectate din volumul Ieromonah Ghelasie, "Scrieri Isihaste", ed. Platytera, Bucureşti, 2006, pp. 40-41, 48-49)

Volumul se poate comanda aici.

Ava Ghelasie: "Ne Naştem cu Menire Hristică"

Noi ne Naştem deodată ca Suflet pe care îl Creează direct Dumnezeu şi ca energii-Corp din Părinţii noştri. Sufletul nostru este Creat de Dumnezeu pe baza Corpului pe care îl Moştenim de la Părinţii noştri. Aici este o mare Taină a Misticii Creştine. Adam şi Eva au fost Creaţi direct şi pe baza Gândirii doar de Dumnezeu. Noi, Urmaşii lui Adam, suntem dublă origine, ca Suflet din Creaţia pe care o face Dumnezeu şi din Părinţi ca Trup. Mai mult, Iubirea Părinţilor noştri determină Crearea Unui Nou Suflet. Dumnezeu ne Creează Sufletul doar în Vederea şi în Măsura Noului Copil-Corp ce se Zămisleşte în Mamă. Astfel, Sufletul nostru nu este Creat doar ca simplă Întrupare într-un Corp Zămislit în Mamă, ci este Un Suflet Special în Măsura Unui Corp anume. De aici Destinul Hristic din noi, că Dumnezeu ne Creează ca Suflet cu Puteri şi Daruri speciale în vederea Mântuirii unui Corp Anume moştenit de la Anumiţi Părinţi.
Noi nu suntem nişte Suflete indiferente faţă de Părinţii noştri, ci suntem Suflete Înrudite cu Specificul Părinţilor. Părinţii noştri sunt Părinţii noştri în Veşnicie, după cum Dumnezeu este Creatorul nostru. Noi nu putem să ne negăm Părinţii noştri, nici să ne rupem de ei, ci în Veşnicie vom fi Înrudiţi şi în Legătură. Prin aceasta, Creştinismul este şi o Religie a Părinţilor ce nu se pot anihila niciodată. Şi în Viaţa Veşnică Părinţii noştri vor fi Părinţii noştri, iar noi, copiii lor. Şi comuniunea Veşnică va fi în Sublimul acestei Taine.
Astfel, Dumnezeu ne Creează ca Suflete cu menire de Mântuire şi de Învierea unor Moşteniri ce au nevoie de Restabilire şi Ridicare din păcat. Prin aceasta, Dumnezeu intervine direct în Restabilirea Creaţiei, fără s-o silească sau s-o oblige. Aşa, Sufletele Înzestrate cu Menire de Mântuire, ele însele fac în mod Firesc Intervenţiile respective. Aici este Împletirea Tainei Iubirii Lui Dumnezeu cu Taina Reînvierii Creaţiei. Creaţia, prin căderea din Rai, a ucis pe Dumnezeu din Creaţie, iar Dumnezeu este Reînviat tot de Creaţie prin Copiii săi Mântuitori. Dumnezeu Răspunde Creaţiei cu Iubire îndoită şi Creaţia Răspunde cu Reîntoarcerea la Dumnezeu. Dumnezeu ne Dăruieşte nouă, Copiilor, o dată cu Sufletele şi Puteri speciale de Mântuire şi Reînviere la starea adevărată de Creaţie care, de asemenea, Răspunde lui Dumnezeu cu Iubire şi Recunoştinţă.
Unii se întreabă cum mai Creează Dumnezeu Suflete Nevinovate pentru nişte Corpuri păcătoase şi bolnave... Aici este Taina Creştină, a Menirii Hristice de Mântuire şi Înviere din moarte a Creaţiei căzute. Unii cred că Sufletul nostru este totodată Naştere din Sufletul Părinţilor, iar alţii că este o Reîncarnare a Unui Suflet ce a mai fost şi face evoluţia Creaţiei. În viziunea pur Creştină, Creaţia nu se poate Crea pe Sine, încât Sufletul nostru nu se poate Naşte din Sufletul Părinţilor, iar Reîncarnarea de asemenea este nedemnă de o Creaţie Completă a Lui Dumnezeu. Creaţia nu evoluează de la inferior la superior, nici nu trece prin planuri Corporale diferite, nici prin renaşteri succesive, ci este o Creaţie Completă şi Deplină ca Rai, dar în involuţie şi destructurare după căderea din Rai, ca şi în Restructurare-Restabilire spre Chipul Perfect primordial pierdut.
Aşa, Dumnezeu Creează direct Orice Suflet Nou de Copil! Cum, un Suflet Nevinovat să se Întrupeze într-un corp păcătos şi bolnav? Este o condamnare?... În sens Creştin nu este o condamnare, ci o „Asumare” de Destin Hristic de Mântuire. După cum Domnul Hristos Vine Nevinovat şi ia păcatele Lumii în Vederea Salvării Lumii, ca Act de Dăruire şi Supremă Iubire, aşa fiecare Suflet nou creat de Copil Vine în Lume cu Destin Hristic de Mântuirea Părinţilor lui. Suflete al meu, dacă eşti Copil Creat al Lui Dumnezeu şi fratele Domnului Hristos, Omul-Dumnezeu, oare nu vrei şi tu să fii Un Urmaş Asemănător lui Hristos pentru Părinţii tăi?... Dumnezeu este Iubire Deplină, tu nu vrei să fii asemenea? Noi ne Naştem totodată ca Trup din Părinţi păcătoşi, fapt care atrage Naşterea Crearea de Suflet din partea Lui Dumnezeu.
Informaţiile păcătoase ale Trupului pătrund până în Conştiinţa Sufletului. Sufletul meu, ca Iubire, nu se murdăreşte de acestea, dar le „Primeşte” ca pe o Cruce în vederea Curăţirii lor. Doamne, eu Moştenesc păcatele adamice care nu îmi distrug Sufletul, ci îl fac Menire Hristică de Curăţirea acestor păcate. Doamne, Tu îmi Ceri, ca Demnitate de Fiu al Tău, să iau aceste păcate ca pe o Cruce a Mântuirii Părinţilor mei. Doamne, Tu mă Creezi cu Daruri Speciale de Suflet tocmai în Vederea acestei Cruci de Moştenire de la Părinţi. Eu nu sunt un condamnat al păcatelor Părinţilor mei, ci un Mântuitor al Părinţilor mei. Doamne, oare să refuz eu această Demnitate pe care Mi-o Dai Tu? Mă simt nedreptăţit?...
Iubirea poate lua Suferinţa nu ca nedreptate, ci ca pură Iubire ce se Depăşeşte pe ea Însăşi. Cine nu se Dăruieşte nu Iubeşte. Păcatul este ucidere de Iubire, dar Iubirea învie din ea însăşi şi aşa păcatul se şterge. Doar Iubirea poate şterge păcatul. Tu, Doamne, îmi înzestrezi Sufletul cu Iubire pentru Mântuirea Părinţilor mei şi aşa este posibilă ştergerea păcatelor. Eu depăşesc egoismul propriei reîncarnări, trec peste condamnarea nedreaptă a unor păcate străine, mă Urc până la Dumnezeiasca Iubire de Jertfire Hristică pentru Părinţii mei şi aşa „Eu” sunt Un Suflet Demn de Chipul de Fiu al lui Dumnezeu şi un Copil Mântuitor al Părinţilor mei.

Doamne, mă înfricoşează Acest Dar de Menire de Taină,
Tu îmi ceri să fiu Menire Mântuitoare,
Tu îmi ceri să Port Această Cruce Podoabă.

Astfel, fiecare din noi suntem o „Restabilire de Creaţie”. Şi Taina acestei Restabiliri este Iubirea nemăsurată a Lui Dumnezeu ce dăruieşte Puteri de Mântuire Sufletelor Copiilor. Vai de Familiile care nu au Copii, că nu au Mântuire, doar dacă ei înşişi fac tot posibilul să se Mântuiască. Vai de Neamul şi Poporul care îşi omoară Copiii Mesianici şi Izbăvitori.

(capitol din Ierom. Ghelasie, "Dialog în Absolut", ed. Platytera, Bucureşti, 2008, pp. 28-32)

Volumul se poate comanda aici.