„Liniştea din mijlocul vacarmului”, interviu cu arhimandritul Hristofor Bucur realizat de Cristian Curte

Foto: Părintele arhimandrit Hristofor Bucur, la lansarea volumelor "Taina Hranei" (Platytera, 2011) şi "Reţetele Medicinii Isihaste" (Platytera, 2011), eveniment desfăşurat la librăria Sophia, 19 mai 2011.








Interviu cu arhimandritul Hristofor Bucur,
stareţul Schitului „Sfântul Ioan Botezătorul” din Poiana Braşov

Poiana Braşov e o staţiune animată pe tot parcursul anului. Muzică, turişti, soare, verdeaţă şi... o mânăstire. De fapt un schit, ale cărui chilii nici nu le poţi zări, pentru că sunt camuflate în subsolul bisericuţei de lemn. Călugării de aici au venit din ascultare şi din dragoste de misiune. În staţiune nu există nici o altă biserică, astfel încât micul schit este singurul loc în care se pot ruga cei care urcă Postăvarul şi ar dori, pe lângă relaxare, şi puţină linişte în suflet. Interviul de mai jos e o pledoarie pentru isihia dobândită în pofida condiţiilor exterioare în pofida condiţiilor exterioare şi, de aceea, nădăjduiesc să fie de folos atât monahilor, cât şi mirenilor.

– Părinte arhimandrit Hristofor Bucur, aş începe cu începutul, care, la orice călugăr, este cel mai interesant. Cum v-aţi gândit să intraţi în mânăstire, să alegeţi drumul acesta în viaţă?

– A fost un proces mai îndelungat. Am făcut o şcoală tehnică, am absolvit Politehnica şi am lucrat zece ani într-o fabrică de piese auto. Dar imediat după revoluţie s-au produs aşa, nişte descătuşări şi, tânăr fiind, doream să cunosc cât mai multe, tot felul de provocări spirituale care veneau după o perioadă de îngheţ. Şi participam la conferinţele care aveau loc pe diverse teme. Şi la aceste conferinţe participau şi preoţi şi călugări.

– Dumneavoastră aţi fost tot timpul credincios?

– Nu. Am descoperit credinţa mai târziu.

– Şi ce v-a apropiat de biserică?

– Întâlnirea cu nişte oameni deosebiţi pe care i-am simţit că sunt altfel. Dacă la început vizitam mânăstirile ca pe nişte obiective turistice, de interes istoric sau cultural, în timp, auzind pe oamenii de acolo cum vorbesc şi văzându-i cum se comportă, am înţeles că în mânăstire e altceva, mult mai mult. Şi, treptat, m-am ataşat de mânăstirea Frăsinei, din judeţul Vâlcea, şi aşa am ajuns să îmi doresc să continui viaţa într-o mânăstire. Am făcut şi Facultatea de Teologie şi, după ce am terminat-o, am renunţat la viaţa de oraş, cu slujbă de inginer, şi am plecat la mânăstire.

– Ce anume oferă mânăstirea şi nu poate oferi niciodată viaţa unui creştin în lume?

– E mai multă rugăciune, mai multă linişte, iar condiţiile exterioare influenţează totuşi viaţa spirituală a omului. Dacă te rogi mai mult – chiar de nevoie, în mânăstire, unde este un program strict de slujbe –, atunci şi şansele de a-ţi adânci trăirea duhovnicească cresc.

– Nu este posibil să te blochezi şi în formalism?

– Ba da, există acest risc, dar noi am ales viaţa monahală nu cu gândul de a ne rata viitorul, ci de a-L cunoaşte pe Dumnezeu tot mai mult.

– Şi care-i calea prin care poţi să nu fii doar tipicar şi atât?

– Să combini prezenţa la slujbe cu rugăciunea personală, cu postul şi cu studiul cărţilor de teologie; cu întrebarea altor călugări cu experienţă, atunci când se ivesc probleme, ca să vezi ce anume este de făcut. Şi Dumnezeu, Care vrea ca toţi să ne găsim locul, va găsi şi mijloacele pentru a o face. Noi să fim sinceri în căutarea noastră.

– De multe ori se întâmplă să te rogi şi vrei să participi, adică ai vrea să se mişte ceva la inimă, şi totuşi spui cuvintele respective ca pe o poezie.

– Da, e ceva inevitabil. Dar trebuie să perseverăm şi, din când în când, Dumnezeu ne va picura ceva har ca să simţim şi cu inima că El este prezent şi să ne ajute să sporim, să ne întărim în puţina noastră credinţă.

– Uscăciunea aceasta are legătură şi cu patimile din noi?

– Da, trebuie, bineînţeles, să luptăm şi contra lor. Aici de mare folos ne este postul, cât mai sever, cât mai strict, căci spun Sfinţii Părinţi că din pântece vine, de multe ori, răul; o spovedanie regulată la duhovnici iscusiţi este de neînlocuit. Am avut fericirea să cunosc, la mânăstirea Frăsinei, astfel de ieromonahi: părintele Lavrentie, părintele Paisie, părintele Ghelasie, cărora le sunt recunoscător pentru faptul că m-au ghidat până la punctul în care să ştiu că locul meu este în mânăstire şi chiar după ce ei au dispărut să merg mai departe pe calea aceasta.

– Puteţi să-mi spuneţi câteva cuvinte despre fiecare în parte?

– Da. Părintele Lavrentie era un om care se jertfea pentru oameni. Era tot timpul în slujbe. Veneau la el sute de oameni ca să le facă maslu şi dezlegări. Îl chemau nu numai la biserica de jos, unde se opreau femeile, dar şi în alte oraşe, şi el răspundea întotdeauna la solicitările tuturor. Şi era un om la care se vedea bucuria pe faţă.

– Ăsta e mare lucru!

– Da. Semăna, din punctul acesta de vedere, cu părintele Teofil de la mânăstirea Brâncoveanu. Era foarte bolnav, se mişca greu, dar conta mai mult pentru el să răspundă la solicitările oamenilor.

– Un apostol.

– Exact! Nu atât cu cuvântul, ci cu rugăciunea. Şi i-a ajutat pe mulţi.

– Aţi cunoscut întâmplări deosebite, întâmplări minunate mijlocite de rugăciunea dânsului?

– Nu pot să dau exemple de acest fel, dar mă gândesc că chiar fabrica la care am lucrat, una dintre cele mai mari din Sibiu – se numea Întreprinderea de Piese Auto – a supravieţuit acestei tranziţii nefericite şi prin rugăciunile părintelui Lavrentie. Căci actualul director era credincios, venea la Frăsinei, îl chema şi pe părintele acasă. Şi, în condiţiile în care nu numai în Sibiu, dar în toată ţara, s-a distrus aproape toată industria, iată că această fabrică a supravieţuit şi are şi acum peste 1500 de angajaţi, ceea ce în zilele noastre este cu totul şi cu totul remarcabil, mai ales că nu a fost preluată de un concern străin; a rămas tot a celor care au fost atunci.

– Şi părintele Paisie? L-aţi numit.

– Părintele Paisie avea o strategie specială, în sensul că aproape la toţi credincioşii care veneau la dânsul pentru a se spovedi prima dată le dădea un canon foarte greu: zece ani interdicţie de a se împărtăşi, vrând să-i conştientizeze de greutatea păcatelor lor. Dar asta era doar pentru început. Şi dacă omul încerca să facă din ce-i spunea părintele, atunci canonul acesta se tot micşora în timp, şi, după câteva luni, părintele considera că ai făcut câte ceva şi atunci te puteai şi împărtăşi. Dar trebuia să depui acest efort, să treci peste şocul iniţial, şi nu aveai de regretat dacă o făceai...

– Un om al acriviei.

– Da, pentru început. Dar după aceea se dovedea un om înţelept, care acţiona în funcţie de pocăinţa şi efortul penitentului...

– Ce lucrare aveau oamenii aceştia? Ce lucrare monahicească? Desigur, în general, ea e ascunsă, dar probabil că trăind împreună cu ei, aţi putut să le furaţi ceva din secretul trezviei şi bucuriei duhovniceşti.

– N-am trăit împreună cu ei, că eu nu m-am dus la mânăstirea Frăsinei, eu doar mă spovedeam acolo încă de pe când eram în lume, şi după aceea, când am ajuns la mânăstire. Prima mea mânăstire a fost Piatra Scrisă, din Episcopia Caransebeşului. Vedeam însă că erau oameni împliniţi şi nevoinţele lor tainice eu nu le cunosc, dar se vedea pe ei că sunt pe cale. Şi cel mai drag părinte, la care am rămas până ce s-a sfârşit din viaţă, părintele Ghelasie Gheorghe, a fost omul care m-a marcat cel mai tare, fiindcă avea şi o mare cunoaştere. Eu doream şi să mi se răspundă la zecile sau sutele sau miile de întrebări care mă frământau şi dânsul întotdeauna găsea un răspuns.

– Era şi un teolog, un teologhisitor.

– Exact! Nu s-a ferit să şi scrie, fiindcă era un mistic. Şi din trăirile lui au ieşit mai multe cărţi, şi acestea, cercetate cu atenţie, pot fi de real folos pentru teologie.

– Totuşi, greu de înţeles, greu accesibile cărţile părintelui Ghelasie.

– Aşa e. Cred că tot un mistic este chemat să le decripteze pe cât este cu putinţă. Dar dânsul îţi insufla acea siguranţă că nu este un rătăcit, că scrierile dânsului nu sunt nişte elucubraţii, nişte fantezii ale unei minţi sărite, fiindcă vedeai iarăşi pe el acea bucurie a trăirii cu Hristos. Dânsul era şi un mare postitor, cu un regim foarte sever, pe care punea mare accent, şi lucrul acesta e mai uşor de aplicat de către oameni. Chiar dacă teoria din cărţile lui este, într-adevăr, foarte greu de înţeles, regimul lui alimentar merită să fie urmat de cât mai mulţi oameni, că duce sigur la detoxifierea organismului şi la însănătoşirea lui.

– Părinte, cum era ca duhovnic? Oamenii, într-adevăr, au luat contact cu scrierile părintelui, mai greu le-au înţeles, probabil, însă nu foarte mulţi au trăit o spovedanie la părintele Ghelasie. Cum era ca părinte duhovnicesc?

– Dorea ca noi să participăm la cât mai multe slujbe, în funcţie şi de situaţia noastră din lume sau din mânăstire. Nici nu ne spovedea dacă atunci când veneam era slujbă în biserică. Întâi trebuia să mergem la biserică şi, după ce se termina slujba, atunci se ocupa de noi, de fiecare în parte. Răspundea, cum am spus, la orice fel de nelămuriri şi ne insufla o putere de a merge mai departe, de a ne adânci într-o viaţă de rugăciune.

– A avut mulţi ucenici intelectuali.

– Da, a avut. Au rămas, chiar dacă s-au împlinit opt ani de la moartea lui, şi acesta este un mare lucru. În fiecare an s-a organizat un simpozion dedicat memoriei părintelui şi fiecare, indiferent de formarea lui intelectuală, a găsit ceva folositor pentru el, chiar în domeniul lui de activitate. Ştiu oameni care au fost medici sau ingineri sau filologi sau profesori de diverse specialităţi, care au găsit în scrierile părintelui, dar mai ales în dialogurile cu el, lucrui minunate pentru ei. Fiindcă acesta este un paradox: pe cât era de greu de înţeles în cărţi, pe atât era de accesibil în convorbirea directă. Atunci înţelegeai şi nu mai era nevoie să te forţezi să înţelegi ceea ce voia să spună.

– În cărţi cripta parte din ceea ce transmitea.

– Da. A încercat să creeze, într-un fel, un nou limbaj, prin care să dea importanţă cuvintelor, deci cuvintele să nu mai fie doar un mijloc de exprimare a unor idei, ci fiecare cuvânt să aibă forţa, deci să nu fie o cărămidă care construieşte un sens, ci fiecare cuvânt să aibă o valoare a lui. Acuma, viitorul va arăta cât de bine a reuşit să transmită şi altora aceasta. Sunt oameni care încearcă să expliciteze aceste scrieri, cum este Florin Caragiu, sau părintele Neofit Linte, şi, împreună cu alţii, noi nădăjduim că se va limpezi, în final, ceea ce este acuma încă tulbure şi neînţeles.

– Părintele Ghelasie şi, de fapt, Frăsineiul, ca un pui duhovnicesc al Sfântului Calinic, sunt foarte apropiaţi de practica isihastă. Isihasmul înseamnă liniştea inimii, dar până să ajungi acolo trebuie să lupţi cu gândurile. Cum lupţi, părinte, cu mintea? Cum ţi-o disciplinezi?

– Nu cred că e bine să spui că ne luptăm cu gândurile. Mai degrabă le lăsăm să treacă. Sunt inevitabile, în perioada noastră. Suntem asaltaţi de informaţii. Creierul nostru este suprasolicitat de tot felul de lucruri care vin, şi astfel, mai mult decât în alte epoci, ajungem nişte receptori, nişte enciclopedii şi este, într-adevăr, mai greu să elimini toate aceste influenţe şi să te concentrezi doar asupra rugăciunii. Şi atunci, părintele Ghelasie a încercat să pună în valoare o anumită tradiţie autohtonă a isihasmului, în care nu se mai pune atâta accent pe liniştirea minţii, ci pe un anume tip de închinare în faţa lui Dumnezeu. Şi această închinare înseamnă să-L vezi pe Dumnezeu pretutindeni şi, însoţind starea ta cu anumite gesturi iconice, adică aplecarea capului, împreunarea mâinilor, să participe şi trupul la rugăciunea adusă lui Dumnezeu. Deci să nu ne rugăm doar cu mintea, cu cu persoana noastră integrală. Şi trupul poate să ne fie de ajutor în sensul acesta sau poate să ne fie un obstacol. Aici se leagă importanţa pe care o dădea părintele felului în care mâncăm, ce anume mâncăm, căci dacă nu mâncăm ceea ce trebuie, şi corpul nostru devine un duşman al minţii şi al sufletului, în loc să fie un aliat al lor.

– Şi treptat, dacă lăsăm gândurile şi ne vedem de rugăciune şi de închinare, se spală mintea?

– Da. E un proces greu, care durează ani de zile, dar Dumnezeu ne va da semne că suntem pe calea cea bună.

– Adică, ce semne?

– Asta o pot spune isihaştii... o stare de bine, care vine atunci când tu te rogi şi... mai multe nu ştiu ce să zic.

– Părinte, în tot acest itinerar spiritual pe care l-aţi parcurs, aţi ajuns de la o mânăstire care este foarte izolată, singura din România care nu primeşte femei, într-o mânăstire din mijlocul unei staţiuni turistice. Cum e să faci saltul de la iniţierea sau apropierea de monahism printr-o mânăstire a eremiţilor, într-una care e, de fapt, a mirenilor şi a misiunii?

– Cum am spus, prima mea mânăstire a fost Piatra Scrisă din judeţul Caraş Severin.

– Dar dragostea şi chemarea aţi primit-o la Frăsinei.

– Da, aşa e. Dar la Piatra Scrisă era o situaţie mai grea decât la Poiana Braşov, fiindcă mânăstirea e foarte aproape de un drum european şi de o cale ferată...

– E o mânăstire pe şosea, de fapt...

– Da, pe şosea, la doi metri de şosea e biserica şi corpul de chilii. Este şi un pod metalic, care zdrăngăne îngrozitor, şi a fost greu! Era mai greu acolo decât la oraş, din punctul de vedere al zgomotului. Aveam, aşa cum se întâmplă în multe cazuri, şi nişte crâşme prin apropiere, ca să mai provoace şi acelea ispite pentru muncitorii pe care-i aveam la lucru. Şi am stat acolo zece ani.

– Dar cum, părinte? De ce aţi intrat într-o astfel de mânăstire? Un om, un suflet care caută liniştea, care caută bucuria rugăciunii...

– Am făcut ascultare de P. S. Laurenţiu, pe atunci Episcop al Caransebeşului, fiindcă şi mânăstirea aceasta a fost aleasă de Dumnezeu. Era acolo o icoană a Sfintei Treimi, pictată pe stâncă, pe care oamenii locului o socoteau sfântă. Şi în jurul acestei icoane, care are o vechime apreciabilă – în jur de trei secole –, s-a zidit biserica, şi oamenii vin cu credinţă şi se roagă acolo, şi de aceea s-a construit. A fost întâi doar o capelă şi după aceea s-a făcut şi corpul de chilii, ca să fie permanent o mică obşte monahală.

– Deci în ambele situaţii aveaţi încercări. Aveaţi şi aveţi, că şi aici, în Poiana Braşov, câteodată e mult vacarm, mai ales în sezon.

– Da...

– Cum îl biruiţi?

– Bine aţi zis că numai câteodată...

– Acum, de pildă, când facem acest interviu, e linişte. Chiar pare că suntem în vârf de munte.

– Da, aici depindem de sezonul turistic. Suntem avantajaţi faţă de cei care stau în mânăstiri chiar în mijlocul oraşelor – şi în Bucureşti există astfel de locuri. Noi suntem nişte privilegiaţi. Şi când e lume multă, ne acomodăm situaţiei. Când e lume puţină, suntem bucuroşi şi încercăm să profităm de aceste momente.

– Şi duhovniceşte cum te poţi izola? Adică ce metode ai să stai netulburat în faţa vacarmului? Mă gândesc că şi mulţi mireni au problema asta, nu numai călugării.

– Foarte important este să participi la slujbele bisericii, la cât de multe poţi, în condiţiile în care trăieşti, şi să ţii o legătură strânsă cu duhovnicul. Sunt de-a dreptul fericit când văd atâţia oameni, orăşeani, sau de la sate, că vin să se spovedească cu toată sinceritatea şi nu ascund nimic, şi-i vezi că au o stare de pocăinţă, şi vor să se îndrepteze – nu ştiu cum, dar ei apelează la sprijinul Bisericii şi o fac cu nădejdea că vor reuşi în viitor ceea ce nu pot să facă pe moment. Şi vor reuşi. Să se ţină de treabă, de ceea ce învaţă pe toţi oamenii Biserica.

– Părinte, spre final, pentru că aţi avut şi aveţi contact cu oameni foarte îmbunătăţiţi – aşa, care sunt la limita, la graniţa îndumnezeirii, mai au puţin şi intră în lumină definitiv –, dar, în acelaşi timp, sunteţi foarte conectat şi la lume, că aşa v-a purtat viaţa: credeţi că mai e nădejde pentru civilizaţia aceasta europeană şi pentru România să se îndrepte, să-şi găsească o identitate, să intre într-un făgaş creştin?

– Nădejdea noastră este în Dumnezeu, nu în oamenii care ne dezamăgesc, indiferent de poziţia lor socială, dar nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu nu trebuie să ne părăsească. Să fim convinşi că, indiferent de planurile – mai mult sau mai puţin oculte – ale duşmanilor credinţei, Dumnezeu va hotărî când va fi sfârşitul. Îl aşteptau şi apostolii. De multe ori, în istoria Bisericii, au fost perioade de criză, în care oamenii credeau că se vor prăbuşi puterile cerului, dar nu s-a întâmplat aşa, fiindcă s-au găsit întotdeauna măcar câţiva drepţi care să salveze toată cetatea – în cazul nostru, toată lumea.

– Vă mulţumesc!

(text publicat în revista „Lumea Monahilor”, nr. 47/2011, pp. 35-46)

„Vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos!“: Părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni (articol de Dumitru Manolache)

fotografie din chilia Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei














Puţini sunt pustnicii din Carpaţi despre vieţile cărora mai există cineva care să poată depune mărturie. Unul dintre ei este părintele Arsenie Praja, cunoscut mai degrabă sub numele de "pustnicul din Apuseni". Părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, care i-a fost ucenic, ne-a povestit câteva amintiri şi ne-a oferit câteva fotografii. Uneori retras departe de lume, alteori coborât printre oameni, părintele Arsenie Praja este dovada vie că măsura sfinţeniei poate fi atinsă chiar şi-n rătăcitele noastre timpuri.

Apusenii au rămas, cu certitudine şi-n zilele noastre, o tainică vatră de pustnicie. Din necunoscute trecuturi, aici au existat şi încă există, chiar dacă despre ei, noi, trecătorii zgomotoşi prin vremuri, nu ştim nimic sau nu vrem să mai aflăm, părinţi care, retraşi prin văgăunile munţilor, răspund într-un mod desăvârşit chemării lui Dumnezeu la sfinţenie. Ei duc mai departe peste veacuri o tradiţie unică, inconfundabilă, o trăire în vederea lui Dumnezeu. De la aceşti pustnici răzbat până în vieţile noastre, conectate la modernitatea care-L înghesuie sau Îl vrea alungat pe Creator din propria-I Creaţie, frânturi de viaţă, modele de moralitate şi, cine ştie, dacă nu cumva datorăm rugăciunilor lor răbdarea lui Dumnezeu.

Fie şi numai conştientizarea existenţei acestor din ce în ce mai puţini părinţi, astăzi, ar fi de-ajuns pentru a ne bucura, simplu, de Înviere. De straiele de lumină în care ne-a îmbrăcat Învierea lui Hristos, pe care ei o văd şi o trăiesc atât de direct, de intim şi profund.

Spre marele nostru câştig, totuşi, de la părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni, ne-au rămas câteva fotografii aproape şterse, o carte, amintiri şi foarte puţini martori care l-au cunoscut. În rândurile care urmează, cu ajutorul lor, îi vom creiona, pe măsura modestelor noastre puteri, chipul şi dimensiunea trăirii şi lucrării lui. Căci avva Arsenie purta cu el "moştenirea dumnezeiescului dar al isihiei, ca Binecuvântare transmisă de la avva Neofit Pustnicul", cel despre care avem cunoştinţă că, la rându-i, purta din pustnic în pustnic, în veşnicie, tradiţia creştinării ultimului preot dac de către Sfântul Andrei, după cum aveam să aflăm cu ceva ani în urmă din scrierile părintelui Ghelasie de la Frăsinei, ucenic şi el al pustnicului Arsenie Praja.

Rugăciunea, somnul şi pâinea pustnicească

Ziua de 1 decembrie 1948 a fost clipa în care Dumnezeu a făcut ca părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, novice pe atunci în cele ale vieţii monahale, să-l întâlnească pe "fratele Aurel Praja" la Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni. Din momentul acela, viaţa i s-a schimbat şi tot ceea ce a urmat l-a avut ca făclie pe acest minunat părinte.

"Îl priveam pentru prima oară cu admiraţia şi dragostea sinceră de copil, dar, datorită căldurii sufleteşti cu care mă primise, mă uitam la dânsul nu ca la un om pe care abia l-am cunoscut, ci ca la cineva foarte apropiat", mărturiseşte acesta în cartea pe care i-a dedicat-o, intitulată "Părintele Arsenie Praja pustnicul".

Şi iată cum arăta viaţa ascetică a acestui pustnic, ce-şi canonea trupul şi-şi curăţa simţurile, pregătindu-şi înlăuntrul pentru ca Domnul să-şi facă acolo sălaş: purta un palton rupt la poale, fără nasturi, încins cu o sfoară de cânepă, ce avea mai multe noduri, iar la gât ceva ce fusese cândva un fular. Avea pantaloni gri, din lână, zdrenţuiţi la glezne, iar pe deasupra, un fel de şorţ, dintr-o bucată de preş, legat în jurul mijlocului cu o sfoară. Umbla mereu cu capul descoperit şi-ntotdeauna, indiferent de vreme, desculţ. Sărăcăcioasa-i îmbrăcăminte purta peste tot urmele ascultărilor sale: var, mortar, vopsele.

Mânca totdeauna numai zarzavaturi şi fructe, iar în posturi, fără ulei. În lungile lui retrageri din lume prin Cheile Râmeţului se hrănea, mai mult ca sigur, după "bucătăria în pustie", pe care o cunoştea transmisă pe cale orală printre asceţii din Apuseni, de pustnicul Neofit Carpatinul, care a trăit pe la anul 1.000 şi care o ştia şi el din moşi-strămoşi: verdeţuri şi fructe de pădure, pâine din cereale zdrobite, făcute ca o cocă ce se usca la aer şi soare, zisă pâine pustnicească. Spunea părintele Ghelasie că, în mod tradiţional, pâinea pustnicească devenise o "lege a pustnicilor". Cine nu mânca această pâine nu putea sta în pustnicie, ori slăbea înainte de vreme şi se îmbolnăvea, ori "strica" viaţa sfântă a pustniciei.

Când se afla în mănăstire, "fratele Aurel", cum îi spunea la început părintele Nicodim Dimulescu, dormea îmbrăcat, având drept pat un scaun obişnuit, cu rezemătoare, iar când dispărea prin bordeiele din munţi, se odihnea direct pe pământ sau pe piatră. În biserică, stătea şi se ruga "lângă uşă, în picioare, cu capul puţin aplecat în faţă şi cu amândouă mâinile împreunate la piept".

Traista cu cărţi, agheasmă, cruce şi fir de busuioc

Părintele Arsenie nu vorbea prea mult. S-a aflat totuşi despre dânsul că se născuse în 1911, în satul Cheia Râmeţului, într-o familie cu stare mijlocie, având trei fraţi şi o soră. La 18 sau 19 ani, a plecat din sat, a vizitat mai multe mănăstiri şi duhovnici, întâlniţi "atunci când aveam mare nevoie de sfatul lor", după cum mărturisea uneori. În 1940, s-a întâlnit cu părintele Evloghie Oţa, sosit de la Sfântul Munte Athos, alături de care s-a stabilit la Mănăstirea Râmeţ, aflată în paragină, pustiită de catolici cu vreo 200 de ani în urmă.

În cartea sa, părintele Nicodim Dimulescu vorbeşte despre avva Arsenie ca despre un "doctor fără de arginţi", "un văzător cu duhul", care nu judeca pe nimeni, se ferea de lauda oamenilor, de la care nu primea niciodată nimic, care se ruga plângând, care respecta rânduielile, bun şi generos, în preajma căruia ţi se năştea în suflet "o fericire nemaiîntâlnită". Un părinte care, deşi nu făcuse şcoală, citea din Psaltire, Ceaslov şi Molitfelnic, de care nu se despărţea niciodată, cunoştea slujbele pe de rost şi avea o mare evlavie la Sfântul Ghelasie de la Râmeţ, despre care povestea lucruri necunoscute, "păstrate de către popor, din tată-n fiu", dar şi despre "alte descoperiri". Iubea natura, apa anumitor izvoare, pe care le considera sfinte, şi se ocupa de bolnavii psihic care ajungeau în mănăstire, de epileptici şi îndrăciţi. Era calm şi blând, dar şi dur, mai ales cu cei care mistificau "adevărul de credinţă", vorbea cu zel, mai ales despre trei păcate: avortul, fumatul şi beţia, având un respect aparte pentru sfinţi, cruce, biserică, icoană, anafură, moaşte, apostoli etc.

După câţiva ani petrecuţi în mănăstire, a primit binecuvântarea stareţului să se retragă "la linişte" în peşterile şi colibele din stâncile din preajma mănăstirii. Mai mult ca sigur practica rugăciunea minţii, dar nu-i plăcea să recunoască. Vorbea însă cu ardoare despre ea, spunând că "şi dracii ar deveni iarăşi îngeri dacă ar rosti această rugăciune".

În traista în care îşi purta cele trei cărţi mai avea o cruce de lemn, un fir de busuioc, o sticluţă cu agheasmă şi un fir de cimbru. Nu rupea niciodată vreo floare, pentru că ele ne vorbesc "despre bunătatea nemărginită şi despre măreţia lui Dumnezeu". Se ruga foarte mult, plângând, mai ales noaptea, când se afla în chilie, în genunchi în faţa icoanelor, în şoaptă, la lumina candelei.

Părintele acorda o importanţă deosebită rugăciunii spontane, pe care o recomanda spunând: "O mulţime de oameni au ajuns sfinţi fără să fi pus mâna pe vreo carte, din cauză că nu aveau cărţi, iar alţii pentru că nu ştiau carte, dar neîncetat vorbeau cu Dumnezeu prin rugăciuni alcătuite de ei pe loc".

"În 1945 sau 1946, părintele a săpat o peşteră în pământ, undeva pe deal, între tufele de brădişor, în partea de nord, nu departe de mănăstire, şi aici mergea deseori noaptea pentru a se linişti şi a se ruga. Această peşteră s-a păstrat mulţi ani sub denumirea de Peştera Pustnicului", îşi aminteşte părintele Nicodim în cartea sa. Acolo se mai duceau şi alţi călugări, mai puţin pregătiţi pentru ispite, dar nu rezistau noaptea şi se întorceau speriaţi în mănăstire, deoarece "dracii au căutat să vă sperie, să vă înfricoşeze, ca să nu vă mai rugaţi", cum le spunea avva Arsenie, căci "pustnicia înseamnă luptă corp la corp cu diavolul".

La Mănăstirea Poşaga, Securitatea şi Sfântul Ghelasie

Pe la începutul anilor '50, împreună cu părintele Ghedeon, a ridicat Mănăstirea Poşaga care, în scurt timp, a atras lume din toată zona Munţilor Apuseni. Din 1953, Securitatea a început să supravegheze activitatea misionară a părintelui Arsenie Praja, iar în iunie 1954 a fost arestat la Turda, fiind anchetat cu duritate. A fost mutat apoi la Cluj şi, după un timp, în urma rugăciunilor la Sfântul Ghelasie, a fost eliberat în mod miraculos, împreună cu ceilalţi arestaţi din lotul Poşaga.

Din această dură perioadă a vieţii lui rămâne memorabil episodul petrecut în celulă cu nişte iehovişti, pe care părintele a reuşit să-i facă mai toleranţi faţă de ortodocşi, dându-i unuia dintre ei porţia sa zilnică de ceai, pentru a se putea vindeca de o boală gravă de rinichi.

La începutul Postului Sfintelor Paşti din 1955, întors la Mănăstirea Râmeţ, a fost călugărit, devenind părintele Arsenie, apoi hirotonit diacon, apoi preot, primind imediat duhovnicia.

O tulburare născută în obştea Râmeţului a făcut ca să fie alungaţi călugării din ea, unii ajungând în puşcării, alţii prin alte mănăstiri, iar părintele să se retragă în casa părintească. Maicile care fuseseră aduse în locul lor au fost şi ele izgonite mai târziu, în urma decretului 410 din 1959.

În sat, iarăşi pribeagul pustnic din Apuseni a început să umble îmbrăcat modest, cu cizme de cauciuc în picioarele-i goale, cu un palton vechi pe timp de iarnă, iar vara, cu un pardesiu decolorat, purtând pe cap o pălărie ponosită, indiferent de anotimp. Din această perioadă datează o fotografie pe care o reproducem şi noi.

Niciodată însă nu a rupt legătura cu Mănăstirea Râmeţ, care devenise cabană cu restaurant, iar chiliile, camere de cazare pentru turişti. Venea adesea şi se ruga în vechea biserică, lua apă de la izvorul de sub Sfânta Masă şi pleca pe drumurile lui, printre stâncile Râmeţului. Se întâlnea cu părintele Dometie Manolache, care slujea în biserica parohială de mai jos de mănăstire, cu care discuta despre vremurile trecute.

Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea într-o colibă de lângă casa părintească, făcută de el aproape de pădure. Aici veneau credincioşii să-i asculte sfatul. Şi tot aici venea şi părintele Nicodim să-l întâlnească, sosirile lui fiind cunoscute în mod tainic, din vreme, de către avva Arsenie.

S-a retras la Crasna pentru pustnicia veşniciei

În 1967, părintele Nicodim Dimulescu s-a stabilit la Mănăstirea Crasna, din judeţul Prahova, împreună cu părintele Ghedeon Bunescu, unde avea să se aşeze, definitiv, în ultima parte a vieţii sale şi părintele Arsenie Praja, în 1973, în luna ianuarie, după ce s-a întors din Moldova, de la părintele Pahonie.

Bolnav şi slăbit, refuzând zile la rând medicul ("Nu avem noi aici pe Doctorul cel Mare?", le răspundea el părinţilor care îl implorau să accepte consultul unui specialist), părintele Arsenie şi-a trăit ultimele zile aici pe pământ spovedindu-se şi împărtăşindu-se de două-trei ori pe săptămână.

Dăruit de Dumnezeu cu harul vedeniei, pustnicul şi-a aflat din timp momentul plecării la ceruri, spunându-le zâmbitor părinţilor care îl îngrijeau că îi vor face pomană cu "fripturi şi cozonac", căci "vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos".

Şi, într-adevăr, în Vinerea Mare, din 1973, după-amiază, înduplecat de fraţi, se lăsă consultat de medicul Ioan Maciu, de la Slănic Prahova şi acceptă să fie internat în spital. În Sâmbăta Sfintelor Paşti, a plecat într-un car cu fân, tras de doi boi, întins pe un covor şi învelit cu o plapumă, spre centrul satului Schiuleşti, de unde l-a preluat o salvare spre spitalul din Slănic. Părea liniştit şi împăcat cu tot, chiar vesel, de toată lumea credea că se va ridica şi întoarce la chilia sa.

Minunata Înviere, acolo unde moartea se crede stăpână

E noaptea Paştelui. Clopotele bisericilor din Slănic anunţă Învierea. Sora Sofia, care îl însoţeşte pe pustnicul din Apuseni la spital, se apleacă spre pustnic şi-i spune tare, în ureche: "Părinte, auziţi clopotele de Înviere? Hristos a Înviat!" "Părintele, cu ochii închişi şi cu glas stins, îi zice: "Da. Adevărat a Înviat Domnul!" Acesta a fost ultimul cuvânt al părintelui, peste câteva minute dându-şi obştescul sfârşit, ţinând în mână lumânarea aprinsă, întocmai ca în noaptea de Înviere."

"Acesta a fost deci Paştele cel mult aşteptat şi mult proorocit de părintele, despre care tot spunea, fără ca noi să ne dăm seama de ce, "Vine el Paştele". Şi a venit!..", povesteşte ucenicul său, Nicodim Dimulescu, în cartea sa, simţindu-se în vorbele cuvioşiei sale cristalul de sare al lacrimilor ţintuit în colţul ochilor.

Pustnicul din Apuseni a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Crasna, după rânduiala călugărească, îmbrăcat în haine de călugăr. Neavând cămaşa de călugărie, căci nu şi-o luase când a venit la Crasna, a fost îmbrăcat în cămaşa ucenicului său Nicodim, care, în clipele acelea, i-a spus: "Părinte Arsenie, îţi dau cămaşa mea de călugărie, dar te rog să mijloceşti la Dumnezeu ca să-mi ajute să merg la Sfintele Locuri, ca să primesc şi eu botezul Iordanului scăldându-mă în el, iar cu cămaşa aceea să mă înmormânteze şi pe mine".

Părintele Arsenie i-a împlinit această rugăciune fiului său duhovnicesc.

Astăzi, pustnicul din Apuseni doarme somnul de veci alături de părintele Ghedeon Bunescu, fratele său de nevoinţă. Somnul lui este străjuit de o sfântă cruce din piatră pe care scrie: "Ieromonah Arsenie Praja, decedat la 30 aprilie 1973. Etate 63 de ani", iar mai jos, următoarele cuvinte: "Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă" (Ioan, 5, 24).

Într-adevăr, pustnicul Arsenie Praja s-a mutat din moarte la viaţă, şi aşa cum i-a lăsat testament unui alt ucenic al său, părintele Gheorghe Ghelasie de la Frăsinei, aflăm şi noi ceea ce el, cu siguranţă, vedea: "Va coborî din munte şi din peşteri lucrarea cea de taină a isihiei, până în inima oraşelor, şi mulţi tineri, aparent neştiutori, se vor trezi cu tărie la o viaţă de duh asemănătoare celui din vechime. Minunată va fi această Înviere tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îţi va arăta Puterea mai presus de toate... Îţi las binecuvântarea isihiei, pe care s-o ţii aprinsă în propria candelă, ca o scânteie din care să se aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi această minune. Lucrarea cea de taină a isihiei va fi taina viitorului lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar puterea Luminii va fi atât de mare, încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare aprindere duhovnicească a Lucrării de taină..."

Şi pustnicul Arsenie din Apuseni s-a făcut părtaş, părtăşindu-ne şi nouă din puterea Luminii, făcându-ne să spunem, cu mare speranţă şi seninătate, asemenea lui: "Vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos!"...

Dumitru Manolache


Sursa: Cotidianul Lumina, Marti, 24 Mai 2011.

Apariţie editorială: "Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni" (II), alcătuit de părintele Valerian şi maica Iustina (Platytera & Cartea Ortodoxă, 2011)

Vezi situl librăriei Sophia.

O prezentare la primul volum se poate accesa aici.

Taina Hranei şi Reţetele Medicinii Isihaste - Lansări de carte la librăria Sophia

Editura Platytera şi Librăria Sophia


vă invită la lansarea volumelor:

Taina Hranei (Platytera, 2011) şi Reţetele Medicinii Isihaste (Platytera, 2011), de ieromonah Ghelasie Gheorghe.

Invitaţi: arhim. Hristofor Bucur, pr. Emanuel Ganciu, pr. Ilie Cornel, dr. Bogdan Tofan, Gheorghe Ciocârlan, Liviu Bogdan Vlad, Lidia Trăuşan, Cătălin Rusu, Alexandru Valentin Crăciun, Florin Caragiu.

Joi 19 Mai 2011, ora 17.00.

Librăria Sophia, Str. Bibescu Vodă nr. 19, Bucureşti, lângă Facultatea de Teologie.

Vă aşteptăm!

Izvorul tămăduitor de la Sfânta Mânăstire Poşaga (fotografie realizată de Eugen Ţîrlea)

În dreapta imaginii, precum şi în bazin, se pot întrezări profiluri/contururi ce trimit cu gândul la icoana Maicii Domnului cu Pruncul. La mânăstirea Poşaga a vieţuit o vreme părintele Arsenie Praja Pustnicul, al cărui ucenic a fost părintele Ghelasie Gheorghe.

Silviu Marin: „Buna Vestire şi actualizarea ei în Proscomidie"

Tradiţia imnografică şi liturgică dezvoltă în mod constant o analogie între Chipul Bisericii şi Chipul Maicii Domnului, după cum reiese şi din Axionul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare: „De tine se bucură toată făptura ceea ce eşti Biserică sfinţită şi Rai cuvântător”. De aceea programul iconografic al Bisericii şi Erminia zugravilor o întruchipează pe Maica Domnului chiar pe uşile Împărăteşti ale Sfântului Altar, încât putem spune că Sfânta Liturghie începe cu actualizarea momentului liturgic al Bunei Vestiri.
În acest sens, Proscomidia actualizează permanent evenimentul Bunei Vestiri, după cum ne relatează şi Sfântul Gherman al Constantinopolului (v. „Explicarea Sfintei Liturghii”). Lucrarea Sfântului Arhanghel Gavriil este închipuită aici, printr-o gândire liturgică asociativ-iconică, de către diaconul slujitor, care, până în sec. al XIV-lea, avea dreptul de a săvârşi proscomidia. Iar, pe de altă parte, Maica Domnului este închipuită de Prescura pe care o aducem la altar, fiind binecuvântată de preotul slujitor prin Rugăciunea adresată lui Dumnezeu-Tatăl: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce Pâinea cea cerească, hrana a toată lumea, pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos...”. Cu momentul Liturgic al Bunei Vestiri se deschide şi Cartea Noului Testament ce are în ea scrise filele Creaţiei şi se sfârşeşte cu naşterea în veşnicie a Bisericii, chipul Maicii Domnului, „Noul Ierusalim”, „cetatea cea sfântă împodobită ca o Mireasă pentru Mirele ei” (Apoc. 21, 2). De asemenea, făgăduinţa făcută Evei, că unul din fiii ei va zdrobi capul şarpelui (protoevanghelia), reprezintă prima profeţie vechitestamentară, precum vesteşte troparul praznicului: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac...”. Imnograful Ioan Monahul, autorul Canonului Bunei Vestiri, referindu-se şi el la proorociile mesianice din Vechiul Testament, zice: „Făgăduit-a Dumnezeu strămoşului Avraam să se binecuvinteze întru seminţia lui toate neamurile, Curată; iar prin tine făgăduinţa ia astăzi sfârşit” (cântarea a 6-a). Pe de altă parte, prin heretisirea îngerului Gavriil cerul s-a pogorât pe pământ, iar prin glasul arhanghelului, când va suna trâmbiţa cea de apoi, Însuşi Domnul Se va pogorî din cele de sus” (I Tes. 4, 16), ca să înnoiască toată zidirea. Astfel, imnograful Bunei Vestiri foloseşte un limbaj biblic, menţionând „semnele” şi „chipurile” vechitestamentare, zicând: „În chip tainic se vorbeşte despre tine în Sfintele Scripturi, Maica Celui Preaînalt. Căci Iacob, văzând scara de demult, care de mai înainte te închipuia pe tine, a zis: Cale de mergere a lui Dumnezeu este aceasta...”. Însă tipul vechitestamentar al Evenimentului Bunei Vestiri este reliefat, în mod special, de căderea strămoaşei Eva prin amăgirea şarpelui-diavol. Pentru aceasta, Maica Domnului îl întreabă pe arhanghel cum va fi chipul zămislirii, zicând: „Strămoaşa mea, primind povaţa şarpelui, a fost îndepărtată de la desfătarea dumnezeiască. Pentru aceasta şi eu mă tem de închinarea ta cea neobişnuită, fiindu-mi frică de alunecare” (Cântarea a 3-a). Imnogarafii care au alcătuit slujba Bunei Vestiri menţionează foarte multe imagini sau icoane din Vechiul Testament cu privire la Maica Domnului. Astfel ea este preînchipuită de Rugul ce ardea şi nu se mistuia, de Chivotul Legii vechi, de ploaia cea de pe lână sau toiagul lui Aaron ce a odrăslit, precum cântă Biserica într-unul din imnele sale: „Daniel te-a numit munte înţelegător şi Isaia, Născătoare de Dumnezeu, Ghedeon te-a văzut ca pe o lână, iar David sfinţenie îţi zice, iar în alt loc, uşă. Şi Gavriil îţi strigă: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!”. Şi în Acatistul Maicii Domnului care se citeşte la Buna Vestire, Fecioara Maria este văzută ca o „ţarină dulce” (Condacul al 2-lea) care „a odrăslit Spicul cel nearat şi de mântuire lumii”. Revenind acum la proscomidie, putem spune că prescurile pe care le aducem la Altarul Bisericii se unesc, însă, în chip tainic, în Prescura unică a Maicii Domnului din care se scoate Sfântul Agneţ, precum citim în Canonul Sfintei Împărtăşiri: „Cu adevărat, Maica lui Dumnezeu, în pântecele tău s-a copt Pâinea cea dumnezeiască a Vieţii, păzind nevătămat pântecele tău cel nevinovat. Pentru aceasta te lăudăm toţi ca pe hrănitoarea noastră întru toţi vecii” (Cântarea a 8-a).
În Proscomidie, „Fecioara Maria poartă Copilul tăcut în care erau ascunse toate graiurile. Era tăcut ca un Prunc mic şi în acelaşi timp dădea tuturor făpturilor toate Poruncile Sale”, explică Sfântul Efrem Sirul în unul din imnele sale (Lobgesang der Wuste, p. 10). De asemenea, Ioan Monahul pune în gura Îngerului heretisirea: „Ca pe o făclie mult luminată şi ca pe o cămară de Dumnezeu lucrată te văd pe tine. Primeşte acum, ca un chivot de aur, pe Dătătorul Legii, Preacurată, care a binevoit a izbăvi, prin tine, firea oamenilor cea stricată!” (Cântarea a 7-a). Sfântul Nicolae Cabasila e de părere că Proscomidia este „chip” (τύπος) şi „icoană” (εικόνα) a Trupului Bisericii, unde Hristos este prezent cu lucrarea Lui întreagă, precum afirmă Părintele Stăniloae. Aşadar, şi în Icoana Domnului nostru Iisus Hristos şi în Euharistia Sa El este Acelaşi, împărtăşindu-ne nouă toate ale Sale.
Prin această viziune asupra Proscomidiei, se evidenţiază conştiinţa liturgică a credincioşilor în pregătirea darurilor de Jertfă, subliniindu-se totodată lucrarea preoţească universală a trupului Bisericii (femei şi bărbaţi) în Liturghia Ortodoxă. Astfel, femeia-chipul Maicii Domnului şi credincioşii ce aduc darul la altar sunt tot aşa de activi ca şi preoţia însăşi. Aici se poate vorbi de o liturghisire specifică a Creaţiei, care nu îşi ia cinstea preoţiei de la sine ca Datan şi Abiron, ci dă naştere preoţiei, precum spune Părintele Ghelasie de la Frăsinei (Trăirea Mistică a Liturghiei, p. 175).



Silviu Marin este absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Patriarhul Justinian", Bucureşti, şi al unui master în Teologie Biblică la aceeaşi Facultate. Este protopsalt al bisericii "Sfinţii Voievozi" din Bucureşti şi imnograf. A alcătuit slujba sfântului Irodion de la Lainici, diortosită de Î.P.S. Acad. Dr. Irineu Popa şi aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Luca Zoli despre întâlnirea cu părintele Ghelasie şi scrierile sale (într-un interviu apărut în revista "Presa Ortodoxă", nr. 7 şi 8, 2009)

Interviul, apărut în două părţi, în numerele 7 şi 8 (2009), ale revistei "Presa Ortodoxă", din care am extras un fragment introductiv, în care Luca Zoli aminteşte despre rolul avut de persoana şi scrierile părintelui Ghelasie în îmbrăţişarea creştinismului ortodox, poate fi accesat la linkurile:

„Mulţumesc Bisericii Ortodoxe pentru că a păstrat Harul și Adevărul”

şi

“Nu papa e piatra, ci Hristos”

În continuare reproducem un fragment din prima parte:


Presa Ortodoxă: Luca, te-am ruga pentru început să ne spui puţin despre întoarcerea ta la origini. Ce anume te-a determinat să faci acest pas şi de unde au început aceste căutări?

Luca: Aceste căutări au început de când mi-aduc aminte, de mic. Prima amintire a fost bucuria în sufletul meu că vin la viaţă, că Dumnezeu îmi dă viaţă. Şi nu este o amintire mai veche decât asta! Şi a fost o bucurie imensă.
Apoi mi-aduc aminte de bunica mea. Ea îmi tot povestea – şi eu îi ceream mereu să-mi povestească – de Sfinţii Părinţi italieni şi care au fost ortodocşi. Şi îmi spunea de Sfântul Benedict din Nursia, de Sfinţii Silvestru, Leon cel Mare şi Grigorie Dialogul, Papii Romei. Odată s-a întâmplat că am avut un vis. Am visat că un om ce era tot roşu intra în casă şi venea înspre mine. Şi m-am speriat, m-am ridicat din pat plângând şi imediat lângă mine n-au fost nici mama, nici tata, ci doar în câteva clipe a ajuns bunica mea. Întrebându-mă ce s-a întâmplat, i-am povestit tot visul în detalii. Atunci ea m-a dus în cea mai veche biserică din Benevento, ce a fost construită înainte de Marea Schismă. Acolo m-am simţit ocrotit. Pe atunci aveam vreo şapte ani. Şi ce m-a impresionat au fost stâlpii, erau 12 şi Iisus răstignit. Din faţa Lui ieşea pentru mine o forţă, o energie care-mi zicea că eu nu trebuie să am frică de nimeni, de nimic, că puterea Lui e mult mai mare decât orice mă poate speria. Şi mi s-a mai întâmplat de câteva ori că mă sculam speriat din somn. Mă speria frica de moarte. Şi eu căutam tot mai mult pe Iisus Hristos.
Au trecut mulţi ani. Eu tot timpul căutam şi mă rugam la Dumnezeu. Prin 1996 am ascultat o conferinţă despre medicina isihastă. Şi era o carte explicată de un român, Cornel, ce făcea filosofie la Napoli. Cartea era despre un călugăr ortodox român de la Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea. Şi în acel moment… nu a explicat toată cartea, doar lucrurile cele mai importante; nu mi-a trebuit mult ca să realizez – până atunci n-am ştiut nimic de ortodoxie – că acolo e adevărul! Asta a fost într-o fracţiune de secundă. Acolo a fost primul meu contact cu Ortodoxia, şi aveam 25 de ani. Atunci, ascultând acea prelegere, mi-a venit în minte tot ce îmi spunea bunica mea, tot ce am căutat până atunci. Şi l-am întrebat pe acel băiat cum să-l cunosc pe părintele Ghelasie – căci aşa se numea călugărul de la Frăsinei – iar el mi-a dat o scrisoare de recomandare, pentru că îl cunoştea bine. Întrucât eu nu cunoşteam România, mi-a spus apoi că pot să vin cu el atunci când se va întoarce. N-am putut, pentru că am plecat în armată. După un timp, la noi în casă a venit o fată româncă ce căuta de muncă. Era viitoarea mea soţie. Întrebarea pe care i-am pus-o când am văzut-o prima oară – şi ea îşi aduce foarte bine aminte de asta! – a fost despre Dreapta-slăvire: dacă era ortodoxă. Iar a doua, dacă ştie de mănăstirea Frăsinei! Nu ştia, dar fratele ei ştia. După un an, eram deja logodit cu ea şi am mers împreună pentru prima dată în România. Nu pot să spun ce impresie extraordinară mi-a făcut România. Îmi trebuie prea mult timp…

P.O.: Să înţeleg că scopul declarat pentru care ai mers în România a fost numai şi numai ca să cunoşti Ortodoxia?

Luca: Da, Ortodoxia şi pe părintele Ghelasie, iar logodnica mea ştia foarte bine că pentru asta merg. Prima oară când am intrat într-o biserică ortodoxă şi am stat la o slujbă a fost la o cununie, în Timişoara. Văzând obiceiurile din România, cu coroanele de la cununie, îmi venea să plâng şi de bucurie pentru ce vedeam şi pentru ce simţeam în sufletul meu, în inima mea… ceva se mişca, simţeam ca şi cum inima mea s-ar sparge şi îmi ziceam: „De ce eu sunt despărţit de la asta?”

P.O.: Ce ai simţit când ai intrat prima oară într-o biserică ortodoxă şi ai asistat la o slujbă?

Luca: Două lucruri ce s-au întipărit în inimă. Prima a fost frumuseţea mai presus de fire, o frumuseţe din tot ce vedeam.

P.O.: Ce nu poate fi exprimată în cuvinte…

Luca: Nu, nu poate fi exprimată. Ştii că-i frumos, că te prinde cu totul! Merge direct la inimă, iar gândurile se liniştesc. Nu ştiu cum să explic.

P.O.: Ai simţit vreodată această frumuseţe în Biserica în care te-ai născut, în Biserica Catolică?

Luca: Nu! Nu! Nu! Atunci mi-am adus aminte de trăirile mele din Catolicism, dar asta le depăşea pe toate şi dădea un sens – vedeam că această frumuseţe din Ortodoxie te împlineşte, că e ceva ce n-are sfârşit. Acolo începea senzaţia asta şi după aceea se oprea. Era ca şi cum mi-aş fi adus aminte de ceva, dar nu-l puteam vizualiza. Însă la acea slujbă ortodoxă îl vedeam. După aceea, m-au impresionat cântările şi simbolurile de la cununie. Şi apoi mă uitam la lume şi mă gândeam: „Lumea asta toată! De-ar şti ce comoară e aici, ce are!” Întrebam cum se face când e nuntă, înmormântare, şi mulţi nu ştiau să-mi răspundă, dar unii îmi dădeau răspunsul, de rămâneam gură-cască şi ziceam: „Vezi, tot ce-ai căutat este aici!” Dar este într-un fel desăvârşit.

P.O.: Atunci ştiai româna, înţelegeai ceva din slujbă?

Luca: Nu, absolut nimic, dar am avut sentimentul că am găsit ce căuta sufletul meu, inima mea. Deci, am plecat după o săptămână la Frăsinei. Era prima mea vizită la o mănăstire ortodoxă.

P.O.: Când ai spus Rodicăi, soţiei tale, că mergi în România numai ca să ajungi la Frăsinei, nu s-a mirat? Nu s-a întrebat: „Măi, ce vrea omul ăsta, ce caută?”

Luca: Nu, ci mi-a zis un lucru care m-a făcut s-o iubesc şi mai mult. Mi-a zis: „Mulţi tineri de vârsta noastră cred că Dumnezeu nu există. Ştiu că nu merg prea mult la biserică, dar nu pot să nu cred în Dumnezeu! Eu, când merg la biserică, am momente în care trebuie să mă feresc de lume, căci îmi vine să plâng. Dar nu numai pentru păcate, ci şi de bucurie. E ceva ce-ţi intră în inimă!” Eu am înţeles-o foarte bine. Apoi, ajungând la Frăsinei, printre lucrurile ce m-au impresionat a fost şi rânduiala de la masă. Faptul că se citea un cuvânt de folos. Era o continuare a slujbei din biserică. Acolo se hrănea şi sufletul, şi trupul. M-a impresionat şi ospitalitatea călugărilor, faptul că m-au chemat la masă pe mine, un străin pentru ei. În mănăstirile catolice, mirenii nu sunt invitaţi la masă, darămite să mai stea şi cu călugării împreună – de aceea, şi în această privinţă, Catolicismul îţi dă faţă de Ortodoxie o senzaţie de răceală. Apoi, ce m-a mai mirat în Ortodoxie era faptul că monahii lucrau, făceau agricultură, aveau livadă. Bunica mea îmi povestea despre Sfântul Benedict din Nursia. El avea regula ora et labora, adică roagă-te şi lucrează. Şi Fericitul Augustin spunea că monahii trebuie să lucreze. Asta ajută împotriva patimilor, şi e valabil şi pentru o persoană căsătorită.
Căutându-l pe părintele Ghelasie, am întâlnit un călugăr, care, auzind pe cine căutam, ne-a zis: „Da’ de ce-l căutaţi, că ăla-i cam ţicnit la cap? Dacă vreţi, mergeţi acolo sus, că stă la nişte căsuţe”. Cumnatul meu mi-a zis să plecăm, că ceva nu-i în regulă, dar eu am stăruit, căci vroiam foarte mult să-l cunosc pe părintele Ghelasie. El se speriase de ce-i spusese călugărul. Chiar crezuse. Urcând, ne-a ieşit din nou în cale acel călugăr şi ne-a spus: „Eu sunt părintele Ghelasie, veniţi aici”. Cumnatul meu a făcut ochii mari: „Cum, cel care ne-a spus că Ghelasie îi ţicnit e chiar părintele Ghelasie?!”Atunci i-am dat părintelui scrisoarea de recomandare, după care, printre altele, l-am întrebat şi ce diferenţă există între suflet şi duh, iar pentru mine era important, căci în Catolicism se spune doar de suflet şi trup. El mi-a răspuns, dar cumnatului meu i-a fost greu să traducă. Era prea profund! La urmă, mi-a dat patru cărţi în română, scrise de el, şi mi-a spus ca altă dată când mai venim să stau vreo câteva zile la mănăstire, ca să avem timp să vorbim mai mult. N-am mai apucat să-l mai văd a doua oară, căci curând după aceea el a murit.
După experienţa de la Frăsinei, întorcându-mă la soţia mea, i-am spus că mă gândesc tot mai serios să trec la Ortodoxie. (...)

Acatistul RUGĂCIUNII neîncetate (alcătuit de Ierom. Ghelasie Gheorghe)

Motto:
Iată-mă, DOAMNE, înaintea Ta
STAU cu ÎNCHINARE!

Obişnuitul început...

Tropar, glas 1

Fericiţi cei ce STAU în ÎNCHINARE, şi RUGĂCIUNEA de TAINĂ o Caută ziua şi noaptea, ce străbate până la Cer şi aşa Pământul se face Raiul Cel Binecuvântat unde Omul a fost Creat să se Mântuiască.

Condac 1

O, TAINĂ Preafericită este a STA înaintea IUBIRII DUMNEZEIEŞTI, care se face ALTARUL, pe care se ADUCE ÎNCHINAREA ca DAR de Neîncetată RUGĂCIUNE: Iată-mă, DOAMNE, înaintea Ta, STAU cu ÎNCHINARE!


Icos 1

Însuşi FIUL DUMNEZEIESC se ÎNCHINĂ TATĂLUI, şi DUHUL Cel PREASFÂNT Se PLEACĂ şi în UNIREA Cea de TAINĂ deodată SUNT, acest CHIP şi noi PURTÂND, asemenea să facem:

Iată-mă, DOAMNE, DAR de ÎNCHINARE Îţi ADUC;
Iată-mă, DOAMNE, CHIPUL Tău din mine îl Dezvălui;
Iată-mă, DOAMNE, PECETEA CHIPULUI Tău o fac ALTAR;
Iată-mă, DOAMNE, la ALTARUL Tău DUMNEZEIESC Îngenunchi;
Iată-mă, DOAMNE, STAU Înaintea Ta;
Iată-mă, DOAMNE, eu Făptura, STAU în FAŢA ZIDITORULUI;
Iată-mă, DOAMNE, eu Te MĂRTURISESC, DUMNEZEUL meu;
Iată-mă, DOAMNE, îţi aduc MULŢUMIREA mea;
Iată-mă, DOAMNE, îţi NUMESC cu Bucurie NUMELE Tău;
Iată-mă, DOAMNE, VIN să mă ÎNTÂLNESC cu Tine;
Iată-mă, DOAMNE, doar UNIT cu Tine am VIAŢĂ;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE !

Condac 2

Ce este RUGĂCIUNEA şi de ce se DOREŞTE să fie NEÎNCETATĂ? RUGĂCIUNEA este IUBIREA-ALTAR, este DAR-ÎNCHINARE, este DUHUL-STAREA Continuă în Cântarea de: ALILUIA!

Icos 2

Acest CHIP al TREIMII de TAINĂ este şi în Fiinţa noastră a Făpturilor şi nu putem Vieţui fără IUBIRE-ALTAR, fără DAR-ÎNCHINARE, fără DUH-STAREA în FAŢA DUMNEZEIRII:

Iată-mă, DOAMNE, toată Fiinţa mea este CHIP de RUGĂCIUNE;
Iată-mă, DOAMNE, Firea mea este însăşi RUGĂCIUNEA;
Iată-mă, DOAMNE, RUGĂCIUNEA-ÎNCHINAREA Făpturii către FĂCĂTORUL;
Iată-mă, DOAMNE, Darul Făpturii ce se cuvine CREATORULUI;
Iată-mă, DOAMNE, Lauda Ta este în adâncul meu;
Iată-mă, DOAMNE, NUMELE Tău ÎL ştiu de la Naştere;
Iată-mă, DOAMNE, NUMELE Tău L-am Recunoscut de la prima auzire;
Iată-mă, DOAMNE, eşti în Mintea mea PRIMA Gândire;
Iată-mă, DOAMNE, eşti în Inima mea PRIMA Simţire;
Iată-mă, DOAMNE, de ce neîncetat mă ROG;
Iată-mă, DOAMNE, de ce îţi ADUC DARUL RUGĂCIUNII neîncetate;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE !

Condac 3

Cine întreabă ce este FIINŢA, răspunde că este IUBIREA; Cine întreabă ce este IUBIREA răspunde că este DĂRUIREA-ÎNCHINAREA; Cine întreabă ce este ÎNCHINAREA, răspunde că este RUGĂCIUNEA; Cine întreabă ce este RUGĂCIUNEA, răspunde că este CÂNTAREA IUBIRII în DUHUL Neîncetat de: ALILUIA!

Icos 3

Cine întreabă ce este STAREA în RUGĂCIUNE, este DUHUL care pe toate le ADUNĂ şi le PREFACE în LOCAŞ de ÎNTÂLNIRE, unde IUBIREA şi ÎNCHINAREA Stau FAŢĂ în FAŢĂ fără amestecare:

Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Firea;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Mintea;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Inima;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Respiraţia;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Vederea;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Auzirea;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este toată mişcarea;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este Şedere;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este HRANĂ de TAINĂ;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA îmi este BĂUTURA VIE;
Iată-mă, DOAMNE, cum RUGĂCIUNEA este SCARA dintre Cer şi Pământ;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 4

Mereu te întrebi ce este RUGĂCIUNEA şi mereu Mintea şi Inima se OPRESC la HOTARUL de TAINĂ; unde Făptura şi ZIDITORUL DUMNEZEU Trec DINCOLO de Sine în CRUCEA VIE, MAREA ÎNTÂLNIRE, în Cântarea de: ALILUIA!

Icos 4

Dacă Făptura se OPREŞTE la HOTARUL DUMNEZEIESC, şi se Deschide la COBORÂREA Lui DUMNEZEU, făcând CRUCEA ÎNCHINĂRII de TAINĂ, face tocmai RUGĂCIUNEA:

Iată-mă, DOAMNE, mă OPRESC la HOTARUL dintre Tine şi mine;
Iată-mă, DOAMNE, mă Deschid la VENIREA Ta în Lume;
Iată-mă, DOAMNE, fac CRUCEA VIE a ÎNTÂLNIRII;
Iată-mă, DOAMNE, doar în această CRUCE eu spre Tine merg;
Iată-mă, DOAMNE, doar în această CRUCE Tu spre mine VII;
Iată-mă, DOAMNE, OPRIT în ÎNCHINAREA acestei CRUCI;
Iată-mă, DOAMNE, în RUGĂCIUNEA Făpturii;
Iată-mă, DOAMNE, în RUGĂCIUNEA însăşi a Lumii;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu cu DORUL Cel de TAINĂ;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu învăpăiatul LUMINII;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Făptura ce doar cu tine îşi găseşte VIAŢA;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 5

De ce RUGĂCIUNEA trebuie să fie Neîncetată? Pentru că RUGĂCIUNEA este CRUCEA VIE, Temelia Lumii, pe care se mişcă Viaţa Făpturilor, VIAŢA fiind însăşi NEÎNCETATA ÎNCHINARE, în Cântarea de: ALILUIA!

Icos 5

LUMINA în Sine este Însăşi DUMNEZEIRE, şi Lumea trebuie să se MIŞTE Neîncetat faţă de aceasta, altfel se cade în întunericul morţii:

Iată-mă, DOAMNE, VIAŢA din mine este Însăşi RUGĂCIUNEA;
Iată-mă, DOAMNE, VIAŢA îmi este Însăşi ÎNCHINAREA;
Iată-mă, DOAMNE, Mintea mea are Gândirea CRUCII VII;
Iată-mă, DOAMNE, Inima mea are de asemenea Simţirea CRUCII;
Iată-mă, DOAMNE, în TAINA CRUCII mă ROG;
Iată-mă, DOAMNE, prin CRUCE este VEDEREA Celor Nevăzute;
Iată-mă, DOAMNE, prin CRUCE ŞI EU cu Tine VORBESC;
Iată-mă, DOAMNE, de ce CRUCEA este RUGĂCIUNEA;
Iată-mă, DOAMNE, de ce RUGĂCIUNEA este ÎNCHINAREA CRUCII;
Iată-mă, DOAMNE, OPRIT în RUGĂCIUNEA Neîncetată;
Iată-mă, DOAMNE, de ce RUGĂCIUNEA este OPRIREA în CRUCE;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 6

La ÎNCEPUT a fost CUVÂNTUL şi CUVÂNTUL este TAINA CHIPULUI FIULUI DUMNEZEIESC, şi FIUL este NAŞTEREA din IUBIREA TATĂLUI DUMNEZEU şi FIUL Răspunde cu DĂRUIREA Sa-ÎNCHINAREA, VORBIREA Cea de TAINĂ: ALIULIA!

Icos 6

Prin FIUL-CUVÂNTUL DUMNEZEIESC şi Lumea s-a făcut şi toate sunt VORBIREA-DĂRUIREA-ÎNCHINAREA FIULUI faţă de TATĂL:

Iată-mă, DOAMNE, şi eu sunt CHIPUL FIULUI DUMNEZEIESC;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu sunt o ÎNCHINARE de TAINĂ a FIULUI;
Iată-mă, DOAMNE, CRUCEA VIE a FIULUI;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Omul, CHIPUL CRUCII Lumii;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Omul, CHIPUL RUGĂCIUNII FIULUI;
Iată-mă, DOAMNE, DARUL FIULUI către TATĂL;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Răspund cu Dăruirea mea;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Răspund cu RUGĂCIUNEA mea;
Iată-mă, Primeşte şi Darul Închinării mele;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu, cel mic, ce mă Ridic spre Tine;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu, cel muritor, ce STAU la HOTARUL VEŞNICIEI;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 7

ÎNTRUPAREA Ta, FIUL Lui DUMNEZEU, aduce DESCOPERIREA TAINEI CRUCII VII, HOTARUL dintre CREATOR şi Făptură, care se face BISERICA Cerească şi Pământească, cu ALTARUL IUBIRII, cu DARUL ÎNCHINĂRII, cu ADUNAREA în STAREA RUGĂCIUNII de: ALILUIA!

Icos 7

Tu, DOAMNE IISUSE, FIUL Lui DUMNEZEU Cel ÎNTRUPAT, eşti CHIPUL RUGĂCIUNII VII şi Neîncetate şi Tu eşti MARELE ARHIEREU ce LITURGHISEŞTI ÎMPĂRTĂŞIREA-TRUPUL Lumii şi al Veşniciei:

Iată-mă, DOAMNE, şi eu un PĂRTAŞ al TAINEI DUMNEZEIEŞTI;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu un Chemat la ALTARUL Tău;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu un Chemat să Aduc DARUL meu;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu un Slujitor al LITURGHISIRII Tale;
Iată-mă, DOAMNE, IISUSE ARHIEREUL Cel DUMNEZEIESC;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Cânt RUGĂCIUNEA Ta;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu mă ÎNCHIN ÎNCHINĂRII Tale;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu cel doritor de ÎMPĂRTĂŞIREA Ta;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu cel însetat de APA Cea VIE;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu cel flămând de PÂINEA Nemuririi;
Iată-mă, DOAMNE, cum în RUGĂCIUNEA Ta toate se ÎMPLINESC;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 8

Păcatul cel amarnic al Făpturii a întunecat ALTARUL-IUBIREA şi ÎNCHINAREA a făcut-o ucidere şi moarte şi CRUCEA VIE a făcut-o Suferinţă şi aşa RUGĂCIUNEA s-a pierdut în patimile murdare, fără Cântarea de: ALILUIA!

Icos 8

Făptura CHIPUL de FIU şi-a desfrânat şi LOCAŞUL PĂRINTESC l-a părăsit şi din VORBIREA cu DUMNEZEU a căzut în „Vorbirea morţii”, şi aşa TAINA RUGĂCIUNII s-a ascuns:

Iată-mă, DOAMNE, TAINA RUGĂCIUNII doresc să o CAUT;
Iată-mă, DOAMNE, ALTARUL IUBIRII vreau să-l Clădesc;
Iată-mă, DOAMNE, Primeşte şi DARUL sărac al meu;
Iată-mă, DOAMNE, Sfinţilor Tăi încerc să le Urmez;
Iată-mă, DOAMNE, MAICII NĂSCĂTOARE şi eu Fiu să mă fac;
Iată-mă, DOAMNE, cum şi eu trebuie să Cresc CHIPUL Tău în mine;
Iată-mă, DOAMNE, cum şi eu ca şi Sfinţii trebuie să trăiesc;
Iată-mă, DOAMNE, cum şi eu, trebuie în mine să te ÎNTRUPEZ;
Iată-mă, DOAMNE, cum şi eu cu TRUPUL Tău trebuie să mă UNESC;
Iată-mă, DOAMNE, doar MAICA TA TE NAŞTE, eu doar Te ÎNTRUPEZ;
Iată-mă, DOAMNE, Omul nu este NĂSCĂTOR, ci o ÎNTRUPARE de DUMNEZEU, TEOFOR;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 9

RUGĂCIUNE, RUGĂCIUNE, atât de mult te DOREŞTE toată Fiinţa mea, şi ziua şi noaptea mă lupt cu păcatul şi patimile din mine şi cu ÎNCHINARE pe Tine, FIUL Lui DUMNEZEU, TE CHEM şi Te ROG ca iarăşi să pot Cânta Neîncetat: ALILUIA!

Icos 9

Cum să mă ROG, cum să câştig TAINA RUGĂCIUNII? RUGĂCIUNEA, CHIPUL BISERICII Lui HRISTOS, este ALTAR DUMNEZEIESC, este ÎNCHINARE-DAR, este ADUNARE-STAREA în RUGĂCIUNE:

Iată-mă, DOAMNE, Primeşte-mă şi pe mine în BISERICA Ta;
Iată-mă, DOAMNE, fără CHIPUL BISERICII nu este RUGĂCIUNE;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ nu au ALTAR;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ nu au ÎNCHINAREA-CRUCE;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ nu au DAR, au jertfe omorâte;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ Gândesc fără VEDERE;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ Te Cred „ascuns”;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ nu mai au CUVÂNTUL de TAINĂ;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ au doar o Vorbire lumească;
Iată-mă, DOAMNE, cei fără BISERICĂ Te Caută şi nu te găsesc;
Iată-mă, DOAMNE, doar în CHIPUL BISERICII Te ARĂŢI cu Adevărat;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 10

Nu poate fi RUGĂCIUNE decât în CHIPUL TREIMII de TAINĂ, de ALTAR-IUBIREA DUMNEZEIASCĂ, de DAR-ÎNCHINARE şi de STAREA Înainte, în Cântarea de: ALILUIA!

Icos 10

Doar prin CHIPUL Lui HRISTOS, FIUL DUMNEZEIESC, se poate face RUGĂCIUNEA TREIMICĂ, şi doar BISERICA Sa este LOCAŞUL Coborârii Lui DUMNEZEU în Lume şi al ÎNTÂLNIRII Făpturii cu El:

Iată-mă, DOAMNE, şi eu Făptura CHIPULUI Tău;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Făptura cu CHIPUL de TAINĂ;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu Făptura MENITĂ să-Ţi Poarte CHIPUL;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu un FIU al BISERICII DUMNEZEIEŞTI;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu un LOCAŞ al ÎNTÂLNIRII Celei MARI;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu, cel cu PECETEA PREASFÂNTĂ;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu un MOŞTENITOR al DARULUI;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu, cel cu MĂRGĂRITARUL IUBIRII;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu o ŢARINĂ în care CHIPUL Tău este COMOARA;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu, care trebuie să dezgrop COMOARA;
Iată-mă, DOAMNE, şi eu, care trebuie să APRIND CANDELA RUGĂCIUNII;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 11

RUGĂCIUNE, RUGĂCIUNE, cum să te pot avea şi eu? Trebuie să Învăţ VORBIREA IUBIRII, să Lucrez DĂRUIREA-ÎNCHINĂRII, să STAU în DUHUL Neîncetatei Cântări de: ALILUIA!

Icos 11

IUBIREA este Însăşi RUGĂCIUNEA către TATĂL DUMNEZEU; ÎNCHINAREA este Însăşi RUGĂCIUNEA către FIUL-DOMNUL HRISTOS; a STA Neîncetat în RUGĂCIUNE este RUGĂCIUNEA către PREASFÂNTUL DUH; şi doar în această TREIME este RUGĂCIUNEA întreagă:

Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE încerc să Câştig IUBIREA;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE încerc să STAU în DUH;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE îmi Dezvălui CHIPUL de FIU;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE învăţ Vorbirea DUMNEZEIASCĂ;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE desfac Firea Pământească;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE mă înalţ şi la Cele Cereşti;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE ÎNVIEZ pe CRUCEA de TAINĂ;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE primesc dezlegarea de păcat;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE Mintea mi se Luminează;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE Inima mi se Curăţeşte;
Iată-mă, DOAMNE, prin CHIPUL DOMNULUI HRISTOS mă ROG;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 12

Strig PRESFÂNT NUMELE Tău, DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL DUMNEZEIESC Cel ÎNTRUPAT, Îl Chem Neîncetat, cu gura, cu Mintea, în Inimă, cu priveghere, cu post, cu metanii şi aşa caut RUGĂCIUNEA În Cântarea de: ALILUIA!

Icos 12

Mă feresc de înşelările închipuirilor, vederilor şi auzirilor nălucitoare şi viclene, şi cu ÎNCHINAREA ce OPREŞTE şi pune HOTAR la toate, aşa şi eu fac Smerita mea RUGĂCIUNE:

Iată-mă, DOAMNE, Numesc NUMELE Tău, Cel mai MARE NUME;
Iată-mă, DOAMNE, NUMELE Tău IISUSE este în Mintea mea;
Iată-mă, DOAMNE, NUMELE Tău IISUSE mi se odihneşte în Inimă;
Iată-mă, DOAMNE, NUMELE Tău Îl fac ICOANA de ÎNCHINARE;
Iată-mă, DOAMNE, NUMELE Tău Îl fac HOTARUL de TAINĂ;
Iată-mă, DOAMNE, iau cu Bucurie CRUCEA INVIERII Tale;
Iată-mă, DOAMNE, IISUSE, BISERICA TREIMII DUMNEZEIEŞTI;
Iată-mă, DOAMNE, cu ÎNCHINARE STAU în FAŢA Ta;
Iată-mă, DOAMNE, prin ÎNCHINARE Te MĂRTURISESC;
Iată-mă, DOAMNE, Primeşte-mă şi pe mine în CHIPUL RUGĂCIUNII;
Iată-mă, DOAMNE, pe NĂSCĂTOAREA de DUMNEZEU o fac ICOANA ÎNCHINĂRII;
Iată-mă, DOAMNE, Înaintea Ta STAU cu ÎNCHINARE!

Condac 13

O, DOAMNE HRISTOASE, Tu eşti CHIPUL RUGĂCIUNII din Cer şi de pe Pământ şi ÎNCHINAREA-DĂRUIREA este însăşi TAINA Ta, CRUCEA şi BISERICA însăşi ICOANA Ta, prin care toată Făptura se Naşte şi Creşte spre VEŞNICIA RUGĂCIUNII Neîncetate, în Cântarea de: ALILUIA!

(de 3 ori)

Se repetă Icosul 1 şi Condacul 1.

Aşa L-am întâlnit pe Dumnezeu

Vorbisem cu Mircea să scrie o Mărturie despre Părintele Ghelasie pe care s-o trimită spre publicare în noul volum de Mărturii. Peste câteva zile mi-a telefonat rugându-mă să scriu eu acest material, pentru că el nu poate afla nici un răgaz, având un program zilnic fără odihnă... Să-l scriu pentru că ştiu toate cum au fost… Atunci m-am gândit că această Mărturie a noastră este Răspunsul pe care îl dăm prin Părintele Ghelasie, Avva-Duhovnicul nostru, lui Dumnezeu Însuşi: Cine mă va mărturisi în faţa lumii, şi Eu îl voi mărturisi în faţa Tatălui Meu.
Nu fără emoţii şi nu fără teamă, încerc să povestesc cum l-a Întâlnit Mircea pe Dumnezeu în Chipul de Părinte Duhovnicesc, de Avva, al Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Sfânta Mănăstire Frăsinei.
Să fi fost în urmă cu vreo nouă-zece ani. Ţineam orele de filosofie la clasa a XII-a E, o clasă de băieţi toţi „unul şi unul”, o „furtună” de clasă... trosnete, urlete, ţipete, şi abia după 10-15 minute tăcere. Le vorbeam despre etimologia cuvântului filosofie: philia-iubire şi sophia-înţelepciune. Mai ales când le vorbeam despre philia, care este Însuşi Dumnezeu, când le spuneam că şi ei au în adâncul lor Chipul de philia, adică Chipul de Dumnezeu, Dumnezeu care i-a creat-născut cu Iubire, ca Fii ai Iubirii, din Iubirea Sa… mă priveau cu reproş, cu făţişă neîncredere, mai că nu mă făceau mincinoasă în faţă. Le simţeam ţipătul nerostit: „şi Iubirea asta unde este, că noi ne uscăm, pierim, dispărem de atâta ne-Iubire, urlăm de ne-Iubire, ne zdrobim zdrobind totul într-o mlaştină murdară, în familiile şi în viaţa noastră de dezorientaţi, de depravaţi”… Şi totuşi, ceva în ei tresărea, nădăjduia că le-am spus adevărul, mai ales unul dintre băieţii despre care aflasem că e „zmeul” cel mare, „boss-ul” răutăţilor celor mari. La ora de filosofie era cuminte ca un miel, cel mai cuminte, mereu tăcea şi asculta. Într-o pauză a venit să-mi spună cu multă fermitate că el crede că Dumnezeu este Iubirea, crede că El ne iubeşte, că nu de la Dumnezeu este suferinţa şi mizeria. Mi-a zis: „dacă eu aş fi sculptor, aş modela fiecare sculptură cu multă iubire şi n-aş distruge-o niciodată; aşa şi Dumnezeu. Nu ne-a făcut ca să ne distrugă, ca să ne urască. Cred că ne iubeşte”. Băiatul acesta este Mircea.
Au trecut câteva luni de zile. Cu examen de Bacalaureat, frământări, nereuşite multe. Din clasa „furtună”, puţini au reuşit la Facultate. Câţiva aflaseră calea spre Mănăstirea Frăsinei la Părintele Ghelasie. Unul dintre aceştia, Ionuţ, a venit într-o zi spunându-mi că vrea să-l ducă la Avva pe Mircea, căruia i se întâmplase un grav accident. Se întorcea noaptea cu un coleg într-o maşină Dacia, dintr-o comună vecină, beţi de-a binelea. Cu viteză mare, maşina a intrat într-un copac, dar Dumnezeu a întors-o aşa încât doar spatele maşinii a suferit impactul, făcându-se zob, faţa rămânând intactă. Cei doi băieţi, treziţi de şoc din beţie, au coborât fără nici o zgârietură, şi, cutremuraţi de ce-au văzut, au îngenuncheat şi au mulţumit lui Dumnezeu că i-a scăpat de la prăpăd. De atunci, Mircea a vrut neapărat să meargă la o mănăstire. Ionuţ l-a dus la Avva iar întâlnirea cu Avva l-a marcat pentru totdeauna. Prin Avva, Mircea a intrat într-o altă lume. Când s-au întors de la Frăsinei, Lumina şi Bucuria curgeau din Mircea, care nu putea crede că există un asemenea om… Rostea cu o bucurie de copil, fericit, cât putea de des, cu respect şi uimire: Avva, Avva…
A urmat aproape un an de duceri şi veniri de la Mănăstirea Frăsinei, şi nu mergeau singuri. Mulţi dintre băieţii care înspăimântau cartierul, băieţii dureroasei neiubiri părinteşti, au primit lacrima şi mângâierea Părintelui Ghelasie. I-a ajutat pe toţi, croindu-le un drum în viaţă, un rost tăcut, modest, dar demn. Fiecare din ei ştie că nu mai este singur, abandonat, alungat, că are un ajutor de nădejde.
Mircea şi Ionuţ au început să înveţe pentru Facultate. Schimbarea lui Mircea era totală. Toată forţa interioară pe care o punea mai înainte în cele golăneşti (bar, discotecă, mafie, droguri, săbii, escapade peste graniţă cu arestări ca-n filme, bătăi), Avva a întors-o spre Mântuitorul, spre Maica Domnului, spre Biserica lui Hristos, unde erau nelipsiţi. Fiecare cută a sufletului, a minţii, Avva a curăţat-o şi a vindecat-o. Viaţa lor a intrat într-o rânduială sfântă, cu rugăciuni, metanii, acatiste în faţa sfintelor icoane. Prezenţa lor la slujbele de la Sfânta Mănăstire Frăsinei devenise o obişnuinţă. Şi acum îşi aminteşte cum îl ardea focul Duhului Sfânt când Părintele Ghelasie le punea pe cap epitrahilul sau Sfintele Daruri.
La examenul de admitere la Facultate, Mircea a mers foarte sigur, fiindcă Avva i-a spus să fie fără frică. La matematică, proba cheie, i-au căzut chiar problemele pe care le rezolvase singur la meditaţie cu câteva zile înainte. Mare bucurie, dar, deodată, mintea i s-a golit de orice informaţie, era doar gol, gol, gol şi o negură rea care aducea o senzaţie de disperare tot mai acută. Aşa a fost tot examenul, iar disperarea l-a măcinat tot drumul către casă, şi apoi către Mănăstirea Frăsinei, la Avva. În faţa Avvei s-a prăbuşit într-o durere fără capăt. Avva s-a tulburat mult, a mers apoi în Sfântul Altar, unde s-a rugat. Când a revenit în chilie, i-a spus că totul vine de la blestemul din neam pe care îl poartă şi care s-a activat în el. Acest blestem l-a lovit pe Mircea, căutând să-l frângă, să-l doboare, vreo trei ani. În acest timp, rugăciunile şi suferinţa de martir a Avvei au topit încetul cu încetul acest blestem şi Mircea a fost eliberat. A putut să-şi termine Facultatea în timp ce lucra 10-11 ore pe zi, s-a putut bucura de vindecarea părinţilor săi, pe care Avva i-a ajutat atât de mult, a învăţat şi a trăit cu ajutorul Avvei Comuniunea Sfinţilor, Mila Sfântă a Maicii Domnului.
Prin pedagogia duhovnicească a Părintelui Ghelasie şi-a asumat Rostul-Datoria pe care i le-a dat Dumnezeu spre împlinirea vieţii lui. Orice mişcare a sufletului, a gândului, şi a inimii sale, Avva o cunoştea, o vindeca, spălând-o şi hrănind-o cu Lumina sa de Avva. „N-am întâlnit nici un om care să mă impresioneze şi să-mi impună atâta respect şi iubire ca Avva. Îi datorez totul. Este cea mai mare personalitate pe care am întâlnit-o în viaţa mea, e persoana cu cea mai mare nobleţe”, îmi spunea adesea, cu multă emoţie, Mircea. Şi cu toată credinţa lui, atâta câtă este, îl roagă pe Bunul Dumnezeu să fie în veci împreună cu Părintele Ghelasie, oriunde ar fi dânsul. Este cel mai de preţ dor al lui Mircea, pentru că prin Avva L-a întâlnit pe Dumnezeu.
Le-am adunat, cât am putut, doar în câteva rânduri, deşi cele ştiute de Mircea încap doar în viaţa unui om… Am să mai adaug totuşi o întâmplare recentă din toamna trecută. Unul din băieţii care mergeau la Avva îşi repara casa veche pe care şi-o cumpărase. Îi consolida temelia, lucrând împreună cu doi lucrători. O casă veche, săsească, cu ziduri de un metru grosime, cu bolţi de susţine la nivelul beciului, groase de mai bine de un metru. Sub o astfel de boltă lucra acest băiat aplecat în genunchi, când unul dintre lucrători îi strigă că se dărâmă casa. În secundele următoare s-a şi întâmplat. Bolta cu pricina a căzut şi la fel o parte din ziduri. Băiatul s-a trezit într-un timp, la zece metri depărtare de casă, culcat cu faţa în sus, fără nici o zgârietură. Cu groază, şi-a reamintit cele întâmplate şi a alergat să vadă ce este cu lucrătorii. Amândoi erau sub dărâmături. Unul s-a sculat teafăr, celălalt însă fusese lovit foarte rău. Nu se putea mişca. L-au dus la spital. Coloana vertebrală era deplasată, iar nervul care controlează urinarea fusese strangulat de coloana deplasată. I s-a pus o sondă. Era paralizat. Pentru vindecare era necesară o operaţie complicată la Bucureşti. Transportul până acolo era foarte delicat, pacientul neavând voie să se mişte, şi erau necesare sume foarte mari de bani. Când doctorul i-a dezvăluit tânărului diagnosticul final, acesta s-a cutremurat de neputinţă. Atunci şi-a amintit că Părintele îl mai ajutase într-o problemă, chiar mai gravă decât aceasta, pe care o rezolvase de parcă nici n-ar fi existat. În acea noapte a plecat la Frăsinei, la cinci dimineaţa fiind la poarta Mănăstirii. Câinii de pază l-au întâmpinat, dar nici măcar n-au lătrat. A mers la mormântul Părintelui, unde cu durere mare i-a cerut ajutorul. Apoi s-a întors, oprindu-se la spital. Aici totul părea neschimbat. Dar peste vreo două ore, bunica pacientului, care îl supraveghea, a venit cu multă emoţie să-i spună că pacientul poate urina în mod normal, că şi-a revenit. Într-un timp foarte scurt, s-a făcut recuperarea totală a pacientului, care într-o lună era pe picioarele sale, de parcă n-ar fi fost niciodată paralizat şi n-ar fi avut niciodată coloana deplasată...

Natalia Diaconescu


foto: Mircea Popovici

Î.P.S. Irineu Slătineanul - Mitropolitul Olteniei: Arhitectura şi pictura ctitoriei Sfântului Calinic

Biserica este construită în formă de cruce, cu o singură turlă centrală, sprijinită pe patru arcade ogivale. Păstrează împărţirea clasică cu pridvor, pronaos, naos şi altar.

Pridvorul este deschis, sprijinit pe patru stâlpi din piatră şi lipit de biserică, în stil brâncovenesc. Nu posedă bazoreliefuri şi nici nu adăposteşte picturi, ca la alte biserici, ci are o formă simplă, pustnicească. Pe peretele bisericii, în pridvor, se află pictura cu "Adormirea Maicii Domnului", hramul bisericii, dedesubtul căreia se află pisania bisericii. Intrarea în biserică se face prin două uşi masive de stejar pe care sunt încrustate numele ctitorului şi anii construcţiei (1860-1863).

Pronaosul este unit cu naosul, delimitarea fiind făcută numai de arcul absidei, care începe şi formează în continuare naosul. În pronaos sunt două ferestre mari, fără decoraţiuni interioare sau exterioare.

Naosul este larg, încăpător, prevăzut cu două ferestre, iar deasupra se află turla, sprijinită de cei patru pandantivi.

Altarul este situat în absida centrală, având un proscomidiar şi un diaconicon.

Ca plan şi construcţie, biserica mănăstirii Frăsinei se aseamănă cu catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea. Arhitectul acestei construcţii este meşterul Costache.

Pictura a fost realizată de Mişu Pop din Braşov. Este o pictură realistă, într-un stil academic. Scenele sunt aşezate întocmai ca în catedrala din Râmnicu Vâlcea. Predomină culoarea albastru, care dă locaşului o profundă ambianţă de linişte, seninătate şi elan duhovnicesc. Scenele inspiră religiozitate şi un adânc duh de rugăciune.

În pronaos sunt zugrăvite chipurile marilor pustnici, care poartă fiecare în mână câte un răvaş, pe care este scrisă o idee din învăţătura sau practica de rugăciune şi asceza lui. Pe pereţii dinspre Apus se află portretele Sfântului Calinic, în partea stângă, ctitorul acestei biserici, cu titlul dedesubt: "Calinic Cernicanu Românu Pământeanu". În partea dreaptă este pictat mitropolitul Nifon, mitropolitul primat de atunci, având la gât o eşarfă roşie, simbol al primatului României.

În naos, în registrul inferior, se află scenele cu Înălţarea Sfintei Cruci, în partea opusă scena Deisis, martirii Calinic şi Trifon, Gheorghe şi Dimitrie în latura opusă. Ambele perechi de martiri şi scene flanchează cele două ferestre ale naosului. În registrul superior pe calotă se află, într-o parte Naşterea Domnului, iar în cealaltă parte Învierea, într-un colorit foarte viu.

Pe calota absidei centrale în altar se află Maica Domnului, încon­jurată de îngeri. În registrul inferior sunt pictaţi Sfinţii Ierarhi autori de Liturghii, precum şi Sfântul Nicolae, patronul şi ocrotitorul Sfântului Calinic. Diaconiconul şi proscomidiarul nu sunt pictate. Catapeteasma este din lemn pictată.

Sursa: http://www.lavrentie-sovre.eu/Arhitectura%20si%20pictura.htm

Medicina Isihastă (Interviu publicat în „Informaţia de Severin”)

Pentru că suntem în Postul Paştelui, cel mai important de peste an, m-am gândit să evocăm amintirea unui om care a vieţuit şi s-a anevoit într-o mare lavră: Sfânta Mânăstire Frăsinei.
Importanţa acestei aşezări mânăstireşti vine din caracterul ei atonit. Ceea ce înseamnă că fraţii care trăiesc acolo ţin regula Sfântului Munte Athos: nici o femeie nu ajunge acolo. Istoria respectivei aşezări este şi ea deosebită şi va fi evocată în chiar interviul pe care l-am făcut cu o persoană care a avut şansa de a ajunge la Frăsinei şi, cel mai important lucru, l-a cunoscut în mod direct pe părintele Ghelasie. Căci, despre cuvioşia sa este vorba. Cel care mi-a acordat interviul m-a rugat să nu-i fac numele cunoscut. Îi respect rugămintea.

Reporter: Când aţi ajuns la Mânăstirea Frăsinei?

– Trebuie să vă spun că am ajuns la Sfânta Mânăstire după ce l-am cunoscut pe părintele Ghelasie. A, vă miraţi, este normal, dar şansa vieţii mele este că l-am cunoscut în lume, cum se spune în limbaj călugăresc. În casa unui om, foarte cunoscut azi în întreaga ţară, un mare actor român, Florin Zamfirescu, vărul bun al părintelui. Acolo l-am cunoscut, pe vremea când în ţara noastră credinţa în Dumnezeu era blocată de un materialism dialectic şi istoric iraţional în extremista sa raţionalitate. Fiind rudă cu maestrul Zamfirescu, părintele, trecând prin Bucureşti, a adăstat pentru două zile la ruda sa, prieten din copilărie. Florin, îmi pot permite să-i spun aşa întrucât mi-a fost şi mie maestru într-ale scenei, a invitat câţiva prieteni şi a făcut rost de filmul „Jesus of Nazareth” de Franco Zeffirelli. Prezenţa acelui om îmbrăcat în rasa călugărească, care vorbea foarte firesc, de parcă te ştia de mult timp, care te privea drept în ochi când vorbea cu tine, dădea întâlnirii din casa Zamfireştilor, cum le ziceam în glumă, un aer uşor conspirativ. Pe vremea aceea erau suficienţi oameni, români vreau să zic, fricoşi nevoie mare, care nici nu-şi botezeau copiii la biserică de frica tovarăşilor. Să participi la aşa o întâlnire nu era o chestie ce se întâmpla în fiecare zi. Florin ştia că sunt în căutare de experienţe spirituale, tot la el în casă îi cunoscusem pe Nichita, Petru Creţia, Sorin Dumitrescu, mă rog, cunoscusem foarte mulţi oameni care în vremea aceea erau, într-un mod posibil, în dezacord cu regimul politic aflat la conducerea României. În casa actorului aveau loc întâlniri cvasi carbonariceşti, era o casă de artist, deschisă întâlnirilor cu prietenii, unde aveau loc discuţii care, dacă ajungeau la urechile „băieţilor cu ochi albaştri”, am fi făcut drumuri multe la ei la sediu, pentru a da cu subsemnatul. În sfârşit, am vrut să evoc un pic din atmosfera acelor ani în care l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie de la Frăsinei. Ei, am văzut filmul în care era viaţa lui Iisus, apoi au început discuţiile. Am spus, atunci când am avut posibilitatea, că filmul prezintă o viziune catolică a vieţii sale. Afirmaţia mea a suscitat alte discuţii. Nimeni nu era în consens cu mine. Toţi mă contraziceau. Numai că şi ei erau la fel de creştini ca şi mine, nepracticanţi. Adică, nici ei nu mergeau decât arareori la biserică, nu duceau o viaţă de creştin autentic. Cunoştinţele noastre despre creştinism erau la nivelul intelectual al unor oameni care citiseră Biblia ca pe un roman interesant plin de diferite contradicţii. Părintele mi-a dat dreptate. Lucrul acesta m-a blocat. Ţin minte că nu mai ştiam ce să spun. Simţeam că ar fi trebui să mai spun ceva, să-mi argumentez afirmaţia, nu mai ştiam ce să spun, discuţia se prăbuşise, era un moment incert al întâlnirii, când a apărut soţia gazdei, Valeria, întrebându-ne dacă suntem de acord să servim... nu mai ţin minte ce anume, dar era ceva cu carne. Era tot în Postul Sfintelor Paşti. Nu ţineam postul, nimeni din cei prezenţi nu ţineau postul, aşa că toată lumea a fost de acord cu doamna care ne invitase la a ne bucura şi simţurile trupeşti după ce le bucuraserăm pe cele spirituale, văzusem doar un film religios, nu? M-am uitat cu stupoare la Părintele Ghelasie care nu a spus că ţine post. Doamna Valeria chiar l-a întrebat în mod special dacă mănâncă la fel ca noi. Şi, am să ţin minte toată viaţa această întâmplare, Părintele a spus doar: „Valeria, de mult doresc să mănânc nuci cu miere, dacă ai”. Evident că doamna avea nuci şi miere, mierea provenea chiar de la mama dânsei. Părintele nu a spus că ţine post! Am trăit atunci un fel de şoc mental, precum şi discipolii zen trăiesc în mânăstirile japoneze în clipa în care maeştrii lor le răspund cu un koan. Nu vă mai explic ce este un koan. Căutaţi şi aflaţi. A găsit un fel foarte rafinat de a spune că mănâncă altceva. Răspunsul său m-a năucit.

Rep.: Povesteaţi despre felul în care Părintele Ghelasie de la Frăsinei a reuşit să îşi ţină postul fără să spună că ţine post.

– Da. Prima dată m-am gândit că a fost un gest de frică. Poate i-a fost frică să spună că ţine post. Mai târziu, ajunsesem deja la dânsul, la mânăstire, l-am întrebat şi mi-a spus: „Neamule, nu trebuie să te lauzi. Acolo, la Florin, dacă aş fi spus că ţin post vă făceam la toţi rău. Vă sminteam, unii dintre cei prezenţi atunci acolo s-ar fi simţit nefericiţi din pricina asta, ar fi suferit. Aş fi făcut mai mult rău decât bine. Şi nici să vă explic de ce trebuie să ţinem postul nu aş fi putut, pentru că nu era locul şi momentul.” Aşa îmi spunea Părintele, neamule. Să fiu iertat de afirmaţia asta vanitoasă.

Rep.: Eraţi rudă cu dânsul?

– Nici vorbă. Şi acest lucru l-am întrebat. Mi-a răspuns: „Toţi suntem neamuri de la Adam, tăticule.” Dar vreau să vă spun ceva şi mai important. În perioada aceea, când hălăduiam prin Bucureştii anilor ’80, găsisem un grupuscul de băieţi foarte diferiţi de cei de vârsta lor, tineri care se ocupau cu tot felul de activităţi mai mult sau mai puţin oculte. Nu am să pomenesc decât experienţele de meditaţie cu ghid interior, meditaţii pe imagini mandalice, chestii de care azi este plin Net-ul, dar nu am să dezvolt chestiile astea pentru că nu am avea spaţiul necesar. În zona aceea am auzit şi de Filocalia. Era pentru prima oară când auzeam acest cuvânt şi auzeam despre aceste cărţi. Pe unde ajungeam, la întâlnirile cu cei care erau şi ei în căutarea browniană de spiritualitate, a epocii, asemănătoare cu aceasta de azi... dar altfel, întrebam dacă cineva poseda aceste volume, Filocaliile, pentru că ceva îmi spunea că trebuie să le citesc. Nimeni. La întâlnirea cu Părintele, de la Florin Zamfirescu, am îndrăznit să-i spun că aş vrea să citesc şi eu Filocalia. Părintele a fost de acord cu mine. După o perioadă de circa o lună, am fost căutat la familia Zamfirescu de cineva, un bărbat pe care nimeni nu l-a cunoscut, care mi-a adus din partea Părintelui Ghelasie ceea ce căutam: Filocalia. Întâmplarea aceasta m-a pus pe gânduri. Am început să mă pregătesc pentru a ajunge la Sfânta Mânăstire Frăsinei. În fiecare final de săptămână doream să pot pleca din Bucureşti, un oraş care-mi părea că miroase continuu a izmă, şi să ajung la mânăstirea respectivă. Nu reuşeam. Săptămâna viitoare eram invitat în weekend undeva la mare. Refuzam, pe motiv că plec la Mânăstire. Şi, nu plecam. Mult timp am ţinut-o aşa. Toată vara. Chestia asta mă umplea de furie. Simţeam că Părintele mă aşteaptă, simţeam că şi eu am mare nevoie de dânsul. Şi, nu puteam să plec. Ajungeam aproape de locul unde intenţionam să ajung, la Rm. Vâlcea, de unde puteam să iau rata să ajung la Muereasca, da... aşa se numeşte comuna de unde începi să urci spre Mânăstire, şi nu ajungeam... era îngrozitor de frustrant. O întâlnire cu un preot de mir, un om tânăr şi foarte comunicativ, m-a lămurit. La întrebarea mea, legată de acest amănunt ciudat, preotul mi-a spus: „Nu mai spune cu gura intenţiile pe care le ai. Marile planuri nu se şoptesc. Taci şi mergi acolo unde ai de mers.” Şi aşa am făcut. Am tăcut, nu am mai spus nimănui nimic, iar săptămâna viitoare eram la Frăsinei.

Rep.: Cred că a fost o experienţă covârşitoare.

– Prima parte a călătoriei a fost un coşmar. Am vrut de vreo trei ori să cobor din autobuz. În primul rând am urcat cu mare greutate. Era într-o vineri. Toată lumea satului se întorcea la ea acasă. Rata, ca să folosesc un cuvânt al epocii, era mai mult decât plină. Era extrem de plină. O cumplită buluceală de oameni şi bagaje, de copii şi orătănii, de parfumuri ieftine şi mirosuri alcoolice. Până la Muereasca am mers în braţe cu un moş de vreo 80 de ani care cânta şi chiuia, iar din când în când, mă întreba: cine sunt, unde merg şi de ce am barbă. Din locul unde am coborât, la cap de linie, la Muereasca, am luat-o spre drumul ce duce la Mânăstire cam vreo 4-5 oameni. Drumul era greu şi lung pentru un orăşean învăţat cu tramvaiul şi troleul. Am ajuns spre seară. Poate o să credeţi că fabulez, poate o să credeţi că timpul a adăugat amintirilor o fărâmă de fantastic. Credeţi ce vreţi. Ceea ce vă spun este adevărat: Părintele mă aştepta. Am simţit din primul moment acest lucru. În plus, se comporta de parcă eram acolo dintotdeauna.

Rep.: Cum a decurs întâlnirea?

– Până să-l întâlnesc pe Părintele a trecut ceva timp. Într-o mânăstire, loc de po¬menire, cum spune vechiul text al ritualului de construcţie din ţara noastră, sunt foarte multe lucruri de făcut. Fiecare călugăr are o ascultare de îndeplinit. Probabil că şi Părintele trebuia să facă ceva. În vremea aceea era chelarul mânăstirii Frăsinei. Cum am ajuns în locul acela cuprins de linişte, o linişte care venea din altă parte nu neapărat din faptul că nu era zgomot, o linişte ce venea din... venea de undeva de sus, am lăsat rucsacul jos, eram într-o tindă a mânăstirii, şi priveam în jurul meu încercând să inspir liniştea aceea. N-a durat mult pentru că a apărut un călugăr din biserică, m-a văzut şi s-a apropiat de mine, atât cât să-mi vorbească fără să ţipe. M-a întrebat de ce nu sunt la slujbă. I-am explicat, de fapt, am încercat să-i explic cauza pentru care mă aflam acolo, eu îl căutam pe Părintele Ghelasie... şi nu ştiu unde să-mi las rucsacul. Călugărul acela nici nu a catadicsit să mă asculte până la capăt. Mi-a spus să nu-mi fac griji de rucsac, să-l las acolo unde este, am să-l găsesc mai târziu, şi să fac bine să intru în biserică la slujbă nu să casc gura la peisaj. Ce să fac, m-am supus, am lăsat rucsacul pe locul unde-l pusesem la venire, am intrat în biserică şi m-am aşezat în genunchi. După slujbă aveam să ies, se mergea la masa de seară, la masa de seară veneau mai puţini călugări decât la cea de prânz, aveam să aflu mult mai târziu, aveam să-mi găsesc rucsacul, aveam să-l întâlnesc şi pe Părintele, aşa neamule ai venit... hai să-ţi dau o chilie... ai fost la slujbă? Acestea au fost primele cuvinte ale Părintelui. Chilia era mică şi mirosea în ea a casă de ţară. Casele de ţară au un miros anume. Mă feresc de a fi patetic, dar au ceva special care miroase a trecut, sau aşa asociez eu în mintea mea. Mi-a spus să mă aranjez în chilie şi să cobor la trapeză. Apoi cuvioşia sa a plecat. Rămas singur priveam pe fereastră cum în curtea mânăstirii călugării se agitau fiecare cu treburile sale. După mai multe urcări în acel loc aveam să observ că aproape toţi călugării aveau un mers anume. Toţi erau încălţaţi cu ghete mari negre. Mergeau repede, dar nu se grăbeau, uneori îşi târâiau picioarele dar nu călcau de două ori într-un loc. La trapeză erau şi închinători, laicii care veniseră la mânăstire. Nimeni nu mânca până nu venea stareţul să binecuvânteze masa. După o scurtă rugăciune, cei prezenţi au luat loc şi au început să mănânce. Un călugăr într-un colţ al trapezei citea din vieţile sfinţilor. Toţi cei care erau acolo mâncau cu grijă pentru a nu face zgomot. Primul lucru pe care l-am observat la unii dintre călugării prezenţi atunci acolo a fost faptul că, înainte de a-şi pune ghiveciul în farfurie, şi-au pus câte un pahar cu apă. După masă am mers cu Părintele în chilie. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat despre gestul observat. Eram şocat. Nu înţelegeam. Părintele mi-a explicat absolut firesc – avea calitatea aceasta de a-ţi explica lucruri pe care nu le pricepeai cu o naturaleţe de ţi se păreau apoi perfect normale – că mâncarea de la mânăstire este bună, „este bună”, am spus şi eu, „ei bine, neamule... ei fac asta ca să nu le placă; cel mai mare pericol pentru călugăr, ca şi pentru ceilalţi oameni, este nesimţirea pântecului...” Aveam să pricep acest lucru mai târziu, mult mai târziu. Când am priceput mi-am amintit de discuţia purtată atunci. Seara s-a încheiat cu discuţii despre ce fac oamenii pe care-i cunoşteam amândoi, Florin şi Valeria. I-am povestit despre viaţa noastră în ce era Bucureştiul de atunci. Credeam că mă va apostrofa, că mă va certa pentru ce-i povesteam. Niciodată nu mi-a zis nimic pentru care să am cea mai mică supărare. Eram obosit, aşa că Părintele s-a retras şi am adormit. Aveam să am cele mai cumplite vise pe care le ţin minte şi acum. Coşmaruri îngrozitoare. În plus, pe la miezul nopţii o izbitură şi uşa s-a deschis. Un călugăr hirsut a aprins lumina. „Ce faci?”, a strigat el la mine. „Dorm”, am zis eu. „Păi, de asta ai venit aici, ca să dormi?” „A?” „Imediat te îmbraci şi mergi la biserică la slujba de noapte. Ai înţeles?” Ce era să mai zic. Dacă mai ziceam ceva cred că le şi luam. A doua zi povestindu-i părintelui mi-a spus: „Credeai că totul este simplu, nu? Vii la mânăstire şi gata... ai scăpat... neamule, de acum începe greul...”

Rep.: Ce aţi discutat cu Părintele a doua zi?

– Despre albine. Părintele avea o mică stupină. Îngrijea cu mare bucurie de ele. Tot acolo avea şi o căsuţă, poate este prea mult căsuţă, un fel de mică... o construcţie în care abia puteai intra. Abia intrau doi oameni. Acolo avea numai cărţi. Interesant este că acea construcţie era cu acoperişul în formă de piramidă. Vrusese dânsul să facă o experienţă pentru prietenele sale albinele, auzind de la cei care veneau pe la mânăstire că forma de piramidă ajută la dezvoltarea lor.

Rep.: Şi a ajutat?

– Nu ştiu. Nu am discutat despre asta. Văzându-mă acolo între sumedenia aceea de cărţi, de la cele clasice la tot felul de manuscrise samizdat (scrieri care circulă neoficial), copiate pe hârtie ozalid (hârtie fotosensibilă folosită la reproducerea heliografică), cum se putea atunci, sau la copiator, cărţi în limbi străine... mă rog, era o comoară pentru cineva care vroia să se desfete cu cercetarea scrierilor legate de spiritualitate. De la Steiner la Krishnamurti, de la „Rugăciunea pelerinului rus” la filosofia zen, de la numerologie la kabală... ce să vă spun, era ceva ce nu aş fi crezut că poate să citească un călugăr. Mi-a spus că pot lua ce-mi doreşte inima. L-am întrebat dacă a citit cărţile acelea. „Nu pe toate, neamule! Unele. Sunt jucărele de amăgit lumea. Numai că trebuie să le ştim pentru că aici la noi vin tot felul de oameni şi nu trebuie să creadă că noi, călugării, suntem aşa... nişte fraieri. Îţi pun tot felul de întrebări. Dacă le spui câteva chestii citite în multele file scrise de oamenii disperaţi ai veacului, rămân muţi. Abia atunci ai posibilitatea de a le spune încotro să se-ndrepte. A venit unul şi m-a luat aşa... de sus. «Părinţele, ai auzit de Sai Baba?» «Da, i-am spus eu, s-a născut la Sathyanarayana Raju, la 23 noiembrie 1926, este un guru indian…» Ăla a rămas cu gura căscată şi şi-a făcut cruce. «Doamne părinte, a spus el, la aşa ceva nu mă aşteptam». «Bine, i-am zis eu, acum hai în biserică şi pune genunchele jos la rugăciune». Neamule, stranii sunt căile Domnului!”

Rep.: Cât timp aţi stat prima dată la Frăsinei?

Răspuns: Trei zile. Numai că acele trei zile mi s-au părut o lună. Adaptarea la viaţa de mânăstire nu era uşoară. Pentru un om ca mine, învăţat cu libertatea totală. Pe vremea aceea fumam. Vă daţi seama că nu puteam fuma la mânăstire. Cât de mult m-aş fi îndepărtat de mânăstire, tot pe terenul mânăstirii eram. Ca să ies din perimetrul ecleziastic, ar fi trebuit să fac ceva kilometri. Nu merita pentru o ţigară. Aşa că în zilele acelea nu am fumat, nu am băut nici votcuţele şi nici berile pe care le beam, de obicei, cu băieţii la întâlnirile noastre. Ziua, când nu eram la slujbă, citeam în piramida de lemn a Părintelui, apoi la masă, apoi iar la rugăciune, apoi la citit… aproape că uitasem de cât timp venisem. La plecare, pe măsură ce coboram spre locul de unde trebuia să iau autobuzul spre Rm-Vâlcea, ceva se desprindea de mine. Când am ajuns în oraş, toate vechile obsesii, gândurile şi agitaţiile psihice reveniseră. Atunci am înţeles ce rol au mânăstirile, care nu sunt construcţii arhitectonice frumoase şi atât: să-l scape pe omul modern de asaltul propriului său inconştient.

Rep.: Ce aţi învăţat la prima dvs. călătorie la Mănăstirea Frăsinei?

– Cum să-mi fac sfânta cruce corect. După slujbă toţi cei prezenţi se miruiau. Când mi-a venit rândul, m-am apropiat de călugărul care miruia, mi-am făcut o scurtă cruce, ceva aşa schiţat şi am aşteptat să fiu miruit. „Ce a fost asta?”, m-a întrebat călugărul, pe un ton aspru. „Asta a fost semnul Sfintei Cruci?” Mi-a luat mâna şi mi-a făcut cruce cu ea. „Aşa se face crucea. Ai înţeles?” Am dat din cap, n-am mai spus nimic şi am plecat. De atunci când îmi fac semnul crucii îl fac aşa cum m-a-nvăţat acel călugăr, Dumnezeu să-l aibă în paza Sa. S-ar putea să vi se pară puţin. Nu este puţin, având în vedere însemnătatea acestui gest al creştinului. Prima dată am învăţat ceva determinant.

Rep.: Aţi povestit de patru episoade cum aţi ajuns la Părintele. Dacă se poate, aş dori să ne vorbiţi despre medicina isihastă.

– Mda. Ştiţi dvs de ce am făcut acest ocol până să ajung la fondul problemei noastre: medicina isihastă? Simplu. Medicina isihastă, teoria ei, este foarte scurtă. Medicina isihastă spune aşa: roagă-te la Dumnezeu cu mare credinţă şi iubire! Atât. Restul sunt comentariile celor care l-au cunoscut pe Părintele. Lucrul pe care mi l-a spus cel mai des a fost: „Neamule! Roagă-te la Dumnezeu, neîncetat. Asta scrie Filocalia. Rugăciunea lui Iisus este medicamentul perfect pentru toate bolile timpului în care trăim. Bolile noastre sunt de factură sufletească, în primul rând. Vine preotul sau călugărul, dacă există posibilitatea să ai legătură directă cu un slujitor sârguincios al lui Dumnezeu, te spovedeşti, este primul pas spre însănătoşire!, apoi faci canonul pe care îl primeşti. Se numeşte medicina isihastă. Isihasmul este cea mai directă metodă de liniştire a sufletului. Asta şi înseamnă în greceşte. Liniştire. Cum să se facă omul bine de cauza profundă a bolilor sale... nimeni nu este bolnav doar de o singură boală, dar ele ies, pe rând, la suprafaţă, dacă sufletul său este tulburat. Ca să fie înţelese anumite profunzimi ale isihasmului, trebuie să fie citite Filocaliile, Rugăciunea pelerinului rus şi multe alte lucrări. Nu este rostul şi nici locul discuţiei noastre. Cine simte că se trezeşte ceva în sufletul său citind aceste rânduri să meargă degrabă la duhovnicul său, iar dacă nu are să-şi caute unul, să vorbească deschis despre durerile sale, care marea majoritate vin dintr-un suflet bolnav şi să caute. Să caute şi să afle el, în mod direct, despre ce înseamnă toate acestea. Eu am încercat numai să trezesc interesul celor care ne citesc. Pentru că totul se reduce, în esenţă, la rugăciunea lui Iisus. De acolo începe urcuşul”.

Rep.: Există şi reţete speciale?

– Toate reţetele pe care le poate face un om, începând de la ceea ce mănâncă. Sunt oameni care afirmă că postul are virtuţi terapeutice exclusive. Ceaiurile, cataplasmele, băile de plante, şi multe alte reţete bio şi neinvazive, toate astea nu au niciun fel de importanţă dacă nu există credinţă şi rugăciune până la lacrimă, până ce sufletul se moaie până la plâns. Părintele spunea aşa: „Neamule, dacă ţii post fără rugăciune şi fapte bune nu faci altceva decât să albeşti osul. Dar sufletul tot trist şi înnegurat rămâne”. Cam aşa este, en bref, medicina isihastă. Am văzut că părintele nu mânca decât seminţe, nuci, pâine făcută din făină necoaptă, ci numai uscată în spatele sobei. Acolo nu se consumă carne niciodată! Acolo, la Frăsinei – cel mai important lucru – toată obştea se roagă neîncetat! Nu numai nevoinţele sunt importante. Nu ele sunt cele care transformă omul. Rugăciunea. Cei care fac mâncarea se roagă, cei care sunt oieri – am cunoscut acolo un cioban, profesor de matematici în viaţa de mirean, cu care discutam despre romanul sud-american prin curtea mânăstirii, mulţi or să se amuze, dar fac asta pe ignoranţa lor – se roagă, cei care muncesc la diversele nevoi ale obştei se roagă neîncetat şi ei. Acolo se practică medicina isihastă. Cine vrea să se facă bine de multele neputinţe ale sale să se roage neîncetat.

Rep.: Ce se întâmplă, dacă reuşim să ne rugăm neîncetat?

– Cine poate aşa ceva nu mai are nevoie de explicaţii, de argumente. Să fim bine-nţeleşi: nu vreau să conving pe nimeni să se roage, să meargă la biserică. Acum, în starea aceasta de furtună interioară, mintea noastră este prinsă într-un vârtej cumplit. În clipa în care reuşim s-o liniştim, puteam să facem pasul următor. Acela de a coborî mintea în inimă. Toate acestea, repet, trebuie să fie făcute sub îndrumarea unui duhovnic într-o stare de ascultare perfectă. Nu vreau să intru în amănunte pe care să nu le lămuresc, lucru ce ar face mai mult rău decât bine. Cert este că prin rugăciunea lui Iisus se pierd gândurile profane şi păcătoase ale omului. Mintea noastră este un fel de maimuţă care nu are stare. Se mişcă neîncetat fără să ştie de ce şi fără să aibă un scop anume.

Rep.: Sunt lucrări despre acest subiect atât de important?

– Multe. Chiar şi pe internet. Numai că sfatul meu este să existe o relaţie cu un duhovnic. Ortodoxia înseamnă şi ajutarea slăbănogului, nu numai întărirea orgoliosului luptător. Părintele a scris şi cuvioşia sa cărţi inspirate, cei care l-au cunoscut au scris lucrări importante despre ceea ce înseamnă medicina isihastă. Cine are nevoie de hrană să o caute. Nimic nu se face fără efort, decât dacă vrea Dumnezeu în mod special pentru cineva anume. Acelea sunt revelaţii, sunt gesturi pe care nu le putem pricepe decât dacă Îl iubim mai presus decât orice pe lume. Pe Net se găseşte şi o pagină dedicată chiar Părintelui de către cei care l-au cunoscut şi iubit: http://parintele-ghelasie.net/
Trebuie să acţionăm. Poate cineva care citeşte aceste rânduri îşi propune să afle mai multe despre ceea ce noi doar am amintit. Dumnezeu să-l ajute şi să-i îndrume paşii. Numai credinţa şi liniştea poate să repare boala. Boala pentru care am fost pedepsiţi prin alungarea din Eden, este neatenţia. Este suficient să fiţi atenţi la voi o zi întreagă, dacă veţi putea, este un exerciţiu colosal, ca să pricepeţi cât de puţin suntem atenţi la noi şi cât de mult stăm cu minţile plecate ori în trecut, judecăm şi tot judecăm, sau în viitor, speranţe deşarte, dorinţe absolut neimportante pentru viaţa noastră. Noi, oamenii păcătoşi, facem cu multă greutate ceea ce avem de făcut atunci când păcatul se materializează în vreo boală. Dar, cu Dumnezeu suntem foarte principiali şi foarte pretenţioşi. Vrem de la El răspunsuri imediate şi perfect inteligibile de parcă am discuta cu un medic oarecare dintr-un spital oarecare. De la omul medic cerem un sfat, de multe ori primim sfaturi puţine şi multe medicamente sub formă de buline colorate, pentru că oamenii nu mai au timp unii de alţii, dar acest lucru îl respectăm la marele fix. Ceea ce ne spune Dumnezeu ni se pare... relativ. Acesta este paradoxul pe care omul îl trăieşte. Povestea spune că un călugăr tinerel, care era în ascultare faţă de duhovnicul său, l-a întrebat pe acesta într-o zi: „Ava, ce mă sfătuieşti să fac, pentru că de când sunt în mânăstire tot spun rugăciunea lui Iisus dar nu simt nimic”. Ava, adică părintele, l-a ascultat apoi i-a răspuns: „Mergi şi ia un butoi mare cât să încapi tu în el. Îl aşezi la o distanţă de 10 metri de râul ce curge-n vale. Iei sita aia veche din magazie, şi cari apă cu ea până umpli butoiul în întregime. Vii la mine peste o lună”. Călugăraşul pleacă şi face exact cum îi spusese Ava. Era în ascultare, nu putea face decât aşa. Evident că peste o lună a venit la duhovnicul său. „Ava, am venit”. „S-a umplut butoiul”, l-a întrebat duhovnicul? „Nu”. „Dar sita? Cum era sita veche la început?” „Ruginită, Ava”. „Şi acum cum este?” „Curată”, a răspuns călugăraşul. „Vezi, a spus bătrânul: NU UMPLEREA BUTOIULUI ESTE CEEA CE URMĂRIM NOI, CI CURĂŢIREA SITEI!” Această poveste o ştiu de la Părintele. Am povestit-o aşa cum mi-o aduc aminte. Dacă nu am redat-o aşa cum trebuie, să mă ierte Părintele. Vârtejul vieţii, cotropite aproape în totalitate de greutatea actelor materiale, ne zăpăceşte în aşa hal încât nu mai avem posibilitatea de a ne da seama de noi înşine în întregime. Mergem pe avarie. Şi, când apare boala, ridicăm privirea spre cer doar la stări dificile de abandonat prin indiferenţă la profunzimile sufleteşti. Iar, deasupra noastră, în oraşele noastre aglomerate cu oameni şi maşini, găsim colacii de cablu şi firele electrice. Atunci ne apucă toate angoasele existenţiale, toate disperările în faţa neantului, observând că dincolo de multele noastre scuturi tehnologice nu există mare lucru. Decât vidul. Cine îşi abandonează coaja de siguranţă, gândurile întărite şi devenite greutăţi de plumb şi dă drumul lacrimilor are mari şanse de a găsi centrul spre care trebuie să-şi îndrepte paşii. Dumnezeu! Creatorul Universului este „un mare boier” cum spunea, un alt gladiator al credinţei creştin-ortodoxe, Nicolae Steinhardt. Dar, despre părintele Nicolae de la Rohia în viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu.

(Interviu realizat de Manuela VASILESCU)

Articolele-sursă:
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4121-medicina-isihast-i.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4136-medicina-isihast-ii.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4158-medicina-isihast-iii.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4175-medicin-isihast-iv.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4189-medicin-isihast-v.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4214-medicin-isihast-vi.html

Sfinţii Atoatăortodoxia

Un prieten din pustia munţilor mi-a făcut într-o zi o mare bucurie: am primit de la el în plic Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni, vol. I, septembrie-februarie, carte pe format academic, scoasă la Editura Platytera - Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010. Autorii semnează smerit pe spatele paginii de titlu: ediţie îngrijită de Părintele Valerian, Maica Iustina. În descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale găsim informaţii ceva mai complete privindu-i pe autori: Monahul Valerian Dragoş şi rasofora Iustina. Nu din duh de contrazicere vom spune că ediţia, cu adevăr este îngrijită de aceştia doi, dar ei sunt autori, nu doar îngrijitori, pentru că au creat în minte un concept, un proiect care nu exista, voind să adune într-o lucrare pe toţi sfinţii Ortodoxiei, apoi au cercetat documente timp de 15 ani, au rânduit materialul şi l-au redactat sub forma sinaxarului, folosind criteriul cronologic de ordonare, oferind creştinilor din România cel mai cuprinzător dicţionar de sfinţi de până acum. Acest volum acoperă prima jumătate a anului bisericesc, fiind anunţat deja şi cel de-al doilea volum care se află în procesul de editare. Cartea este binecuvântată de PS Galaction, episcopul Alexandriei şi Teleormanului, autor şi al unui cald cuvânt de întâmpinare, sub un generic definitoriu pentru această lucrare de duh: „Pe toţi Sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm". Citind aceste cuvinte, gândul ne duce la ideea că Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni constituie un uriaş pomelnic, adică o foarte cuprinzătoare rugăciune. Ne-a confirmat întru totul acest gând „declaraţia" pe proprie răspundere a autorilor, inserată în postfaţa cu titlul „Cuvânt pentru lucrarea de faţă", din care reţinem că scopul lor a fost de la început înmulţirea pomenirii, cinstirii şi dragostei faţă de aceşti sfinţi: „Ne-am încredinţat, când am purces la elaborarea acestui Sinaxar, Dreptei noastre Credinţe, atâta câtă o avem, nădejdii în ajutorul Domnului şi al Sfinţilor pe care îi doream pomeniţi şi cinstiţi după cuviinţă şi, mai ales, pe dragostea ce le-o purtăm, prea puţină şi prea săracă".
Adevărat, se vede că lucrarea este rodul dragostei faţă de sfinţii ortodocşi de pe toate laturile pământului, dragostea faţă de Biserica Biruitoare, aflată în comuniune cu noi, inclusiv prin acest pomelnic desfăşurat pe cuprinsul a peste 300 de pagini de sinaxar. Dacă nu ar fi fost adăpată continuu cu dragoste, munca de ocnaş, grea şi de lungă durată, nu ar fi rodit un lucru atât de preţios. Despre iubirea faţă de Dumnezeu „vorbeşte" şi poemul ieromonahului Ghelasie Gheorghe, aşezat la deschiderea cărţii şi pe care îl reproducem şi noi: „Părinte, Eu/ Fiul Tău absolut,/ Eu, Chipul Tău/ De Cuvânt,/ Iată îţi aduc un Dar:/ O Carte/ În care cânt/în limba de Creaţie/ Iubirea Mea/ Ce se cuvine/ Ţie Închinată./ O Carte/ Cât o lume/ De Cer şi de pământ/ Ce se Deschide/ Din peceţi de taină/ Doar pe altarul/Pământesc./ Taină de Icoană,/ Chipul lui Dumnezeu/ Întrupat în/ Chipul Creat". E o bucurie să constaţi că primele 24 de pagini ale Sinaxarului sfinţilor de pretutindeni reproduc policrom icoane de sfinţi, câte unul sau doi pentru fiecare zi din calendarul celor şase luni acoperite de această lucrare. Apoi să te minunezi parcurgând mii şi mii de nume de sfinţi acoperind locuri din Irlanda până în Siria, din Italia până în Alaska, pentru fiecare zi, aşezaţi întâi cei din Minei (şi aceştia mai mulţi decât avem în calendarul nostru de perete), urmaţi de sfinţi găsiţi în alte surse. De altfel, autorii îşi ascund într-un fel efortul spunând: „S-a pornit căutarea de la calendarul pe scurt al fiecărei zile, alcătuit de BOR, s-au adăugat Sfinţii zilei din Mineele editate de IBMOBOR. La acestea s-a adăugat Sinaxarul alcătuit de vrednicul de pomenire Arhim. Ioanichie Bălan". În realitate, ei au cercetat zeci de surse greceşti, siriene, franţuzeşti, ruseşti, englezeşti, georgiene, româneşti, vechi şi noi, realizând o sinteză, o lucrare integratoare, i-am zice pan-ortodoxă, de prezentare a sfinţeniei ca model pentru lumea de azi. O lucrare de mare valoare documentară şi duhovnicească.

Lector

(Text apărut în Revista „Credinţa ortodoxă”, nr.11 (165), Noiembrie 2010, p. 6)