Silviu Marin: „Buna Vestire şi actualizarea ei în Proscomidie"

Tradiţia imnografică şi liturgică dezvoltă în mod constant o analogie între Chipul Bisericii şi Chipul Maicii Domnului, după cum reiese şi din Axionul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare: „De tine se bucură toată făptura ceea ce eşti Biserică sfinţită şi Rai cuvântător”. De aceea programul iconografic al Bisericii şi Erminia zugravilor o întruchipează pe Maica Domnului chiar pe uşile Împărăteşti ale Sfântului Altar, încât putem spune că Sfânta Liturghie începe cu actualizarea momentului liturgic al Bunei Vestiri.
În acest sens, Proscomidia actualizează permanent evenimentul Bunei Vestiri, după cum ne relatează şi Sfântul Gherman al Constantinopolului (v. „Explicarea Sfintei Liturghii”). Lucrarea Sfântului Arhanghel Gavriil este închipuită aici, printr-o gândire liturgică asociativ-iconică, de către diaconul slujitor, care, până în sec. al XIV-lea, avea dreptul de a săvârşi proscomidia. Iar, pe de altă parte, Maica Domnului este închipuită de Prescura pe care o aducem la altar, fiind binecuvântată de preotul slujitor prin Rugăciunea adresată lui Dumnezeu-Tatăl: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce Pâinea cea cerească, hrana a toată lumea, pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos...”. Cu momentul Liturgic al Bunei Vestiri se deschide şi Cartea Noului Testament ce are în ea scrise filele Creaţiei şi se sfârşeşte cu naşterea în veşnicie a Bisericii, chipul Maicii Domnului, „Noul Ierusalim”, „cetatea cea sfântă împodobită ca o Mireasă pentru Mirele ei” (Apoc. 21, 2). De asemenea, făgăduinţa făcută Evei, că unul din fiii ei va zdrobi capul şarpelui (protoevanghelia), reprezintă prima profeţie vechitestamentară, precum vesteşte troparul praznicului: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac...”. Imnograful Ioan Monahul, autorul Canonului Bunei Vestiri, referindu-se şi el la proorociile mesianice din Vechiul Testament, zice: „Făgăduit-a Dumnezeu strămoşului Avraam să se binecuvinteze întru seminţia lui toate neamurile, Curată; iar prin tine făgăduinţa ia astăzi sfârşit” (cântarea a 6-a). Pe de altă parte, prin heretisirea îngerului Gavriil cerul s-a pogorât pe pământ, iar prin glasul arhanghelului, când va suna trâmbiţa cea de apoi, Însuşi Domnul Se va pogorî din cele de sus” (I Tes. 4, 16), ca să înnoiască toată zidirea. Astfel, imnograful Bunei Vestiri foloseşte un limbaj biblic, menţionând „semnele” şi „chipurile” vechitestamentare, zicând: „În chip tainic se vorbeşte despre tine în Sfintele Scripturi, Maica Celui Preaînalt. Căci Iacob, văzând scara de demult, care de mai înainte te închipuia pe tine, a zis: Cale de mergere a lui Dumnezeu este aceasta...”. Însă tipul vechitestamentar al Evenimentului Bunei Vestiri este reliefat, în mod special, de căderea strămoaşei Eva prin amăgirea şarpelui-diavol. Pentru aceasta, Maica Domnului îl întreabă pe arhanghel cum va fi chipul zămislirii, zicând: „Strămoaşa mea, primind povaţa şarpelui, a fost îndepărtată de la desfătarea dumnezeiască. Pentru aceasta şi eu mă tem de închinarea ta cea neobişnuită, fiindu-mi frică de alunecare” (Cântarea a 3-a). Imnogarafii care au alcătuit slujba Bunei Vestiri menţionează foarte multe imagini sau icoane din Vechiul Testament cu privire la Maica Domnului. Astfel ea este preînchipuită de Rugul ce ardea şi nu se mistuia, de Chivotul Legii vechi, de ploaia cea de pe lână sau toiagul lui Aaron ce a odrăslit, precum cântă Biserica într-unul din imnele sale: „Daniel te-a numit munte înţelegător şi Isaia, Născătoare de Dumnezeu, Ghedeon te-a văzut ca pe o lână, iar David sfinţenie îţi zice, iar în alt loc, uşă. Şi Gavriil îţi strigă: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!”. Şi în Acatistul Maicii Domnului care se citeşte la Buna Vestire, Fecioara Maria este văzută ca o „ţarină dulce” (Condacul al 2-lea) care „a odrăslit Spicul cel nearat şi de mântuire lumii”. Revenind acum la proscomidie, putem spune că prescurile pe care le aducem la Altarul Bisericii se unesc, însă, în chip tainic, în Prescura unică a Maicii Domnului din care se scoate Sfântul Agneţ, precum citim în Canonul Sfintei Împărtăşiri: „Cu adevărat, Maica lui Dumnezeu, în pântecele tău s-a copt Pâinea cea dumnezeiască a Vieţii, păzind nevătămat pântecele tău cel nevinovat. Pentru aceasta te lăudăm toţi ca pe hrănitoarea noastră întru toţi vecii” (Cântarea a 8-a).
În Proscomidie, „Fecioara Maria poartă Copilul tăcut în care erau ascunse toate graiurile. Era tăcut ca un Prunc mic şi în acelaşi timp dădea tuturor făpturilor toate Poruncile Sale”, explică Sfântul Efrem Sirul în unul din imnele sale (Lobgesang der Wuste, p. 10). De asemenea, Ioan Monahul pune în gura Îngerului heretisirea: „Ca pe o făclie mult luminată şi ca pe o cămară de Dumnezeu lucrată te văd pe tine. Primeşte acum, ca un chivot de aur, pe Dătătorul Legii, Preacurată, care a binevoit a izbăvi, prin tine, firea oamenilor cea stricată!” (Cântarea a 7-a). Sfântul Nicolae Cabasila e de părere că Proscomidia este „chip” (τύπος) şi „icoană” (εικόνα) a Trupului Bisericii, unde Hristos este prezent cu lucrarea Lui întreagă, precum afirmă Părintele Stăniloae. Aşadar, şi în Icoana Domnului nostru Iisus Hristos şi în Euharistia Sa El este Acelaşi, împărtăşindu-ne nouă toate ale Sale.
Prin această viziune asupra Proscomidiei, se evidenţiază conştiinţa liturgică a credincioşilor în pregătirea darurilor de Jertfă, subliniindu-se totodată lucrarea preoţească universală a trupului Bisericii (femei şi bărbaţi) în Liturghia Ortodoxă. Astfel, femeia-chipul Maicii Domnului şi credincioşii ce aduc darul la altar sunt tot aşa de activi ca şi preoţia însăşi. Aici se poate vorbi de o liturghisire specifică a Creaţiei, care nu îşi ia cinstea preoţiei de la sine ca Datan şi Abiron, ci dă naştere preoţiei, precum spune Părintele Ghelasie de la Frăsinei (Trăirea Mistică a Liturghiei, p. 175).



Silviu Marin este absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Patriarhul Justinian", Bucureşti, şi al unui master în Teologie Biblică la aceeaşi Facultate. Este protopsalt al bisericii "Sfinţii Voievozi" din Bucureşti şi imnograf. A alcătuit slujba sfântului Irodion de la Lainici, diortosită de Î.P.S. Acad. Dr. Irineu Popa şi aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Dialog cu imnograful Silviu Marin, interviu realizat de diac. Ioniţă Apostolache

„Sfântul Irodion m-a ales pe mine nevrednicul să-i alcătuiesc slujba“

Una dintre cele mai importante coordonate ale vieţii liturgice în Biserica noastră este fără îndoială poezia imnografică. Cu o istorie de peste două milenii în spate, această veche şi frumoasă tradiţie rezistă şi astăzi datorită pasiunii fervente a unor oameni cu suflet mare şi cu inspiraţie de la Dumnezeu. Printre aceştia se numără şi Silviu Marin, protopsalt la Biserica "Sfinţii Voievozi" din Bucureşti. Silviu Marin, absolvent al Facultăţii de Teologie "Justinian Patriarhul" din Bucureşti, a alcătuit şi a pus pe note slujba Sfântului Irodion de la Lainici, de curând aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.


- Domnule Silviu Marin, aveţi un dar nu foarte întâlnit în viaţa Bisericii noastre, alcătuirea de imne liturgice. Din perspectiva specialistului, ce ne puteţi spune despre regulile sau etapele care trebuie urmate în compunerea unei slujbe?

- Este necesar ca, atunci când purcedem la întocmirea unei noi slujbe, să citim cu atenţie Sfânta Scriptură şi să alegem bine pasajele potrivite vieţii sfântului. Sfinţii imnografi aveau un limbaj şi o gândire asociativă. Aceasta pentru că Însuşi Mântuitorul Hristos vorbea mulţimilor în parabole, într-un limbaj asociativ-iconic, folosind hiperbolele, paralelismele şi metaforele. Spre exemplu, când i se adresează fariseului Nicodim, El zice: "Şi precum a înălţat Moise şarpele în pustie, aşa şi Fiul Omului Se va înălţa" (Ioan 3, 14). Aici tipul este Moise, iar antitipul este Însuşi Hristos, Cel ce desăvârşeşte şi completează imaginea vechi-testamentară. Aşadar, limbajul imnelor liturgice este unul iconico-asociativ tocmai pentru că în Biserica Ortodoxă nu s-a putut impune o filosofie de tip scolastic, axată pe o construcţie dialectică piramidală şi lipsită de prioritatea existenţială a revelaţiei dumnezeieşti.

Următorul pas este să identificăm modelul isomorfic care a trăit înaintea sfântului nostru şi ale cărui virtuţi acesta le împlineşte întocmai. În acest sens sunt grăitoare cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: "Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos" (I Corinteni 11, 1). În continuare trebuie să ne dăm seama de trăsătura fundamentală a chipului şi de caracteristica dominantă a personalităţii sale. Se pot insera şi amănunte secundare din viaţa sfântului, însă numai cu condiţia ca acestea să reliefeze o specificitate aparte, conformă cu metoda asociativ-iconică despre care vorbeam mai devreme.

Citind, astfel, sinaxarele sfinţilor şi apoi slujbele acestora, putem observa cu uşurinţă că nu toate întâmplările istorisite sunt redate în slujbă. Prin urmare, nu orice amănunt din viaţa sfântului îl putem insera în compoziţia noastră imnografică. Aşa cum există o erminie iconografică bine stabilită, cu reguli şi canoane precise de la care iconarul nu se îndepărtează, tot aşa şi în realizarea unei slujbe trebuie respectate mai multe norme de fond care se desprind de regulă din litera Scripturii şi din viaţa sfântului.

Acatistul Maicii Domnului, o adevărată capodoperă bizantină

- În creaţia dumneavoastră de până acum, ce operă imnografică v-a inspirat cel mai mult?

- Preţuiesc în mod deosebit Imnul Acatist al Maicii Domnului, atribuit după unii comentatori Sfântului Roman Melodul, iar după alţii, unui autor anonim. Este o adevărată capodoperă bizantină, devenită model imnografic pentru creaţiile liturgice ulterioare. Minunatele condace ale Sfântului Roman Melodul se bazează pe metrica acestei monumentale lucrări teologico-liturgice, care nu e inspirată din poezia greacă, ci din compoziţii poetice siriace similare imnelor Sfântului Efrem Sirul, după cum reiese din lucrarea profesorului italian Ermanno M. Toniolo, "Acatistul Maicii Domnului - explicat". Vrednicul mitropolit Bartolomeu Anania a învăţat pe de rost acest imn în timpul anilor grei de închisoare comunistă, folosindu-l în rugăciunile sale. După cum spunea părintele Daniil de la Rarău, "la auzirea Acatistului trebuie să rămâi neclintit, drept ca o lumânare care arde în încremenită slăvire".

În afară de "Sfântul Acatist al Maicii Domnului" apreciez în mod deosebit lucrările mitropolitului Anania, cele ale ieroschimonahului Daniil de la Rarău şi acatistele compuse de părintele Ghelasie Gheorghe de la Mănăstirea Frăsinei.

Metrica şi ritmul unei compoziţii imnografice

- Vorbiţi-ne despre tipurile de metrică, despre provenienţa şi rolul pe care îl au în alcătuirea unei compoziţii liturgice.

- La traducerea "Prohodului Mântuitorului Hristos" din limba greacă în limba română, s-a păstrat intactă structura metrică a imnelor bizantine. În lucrarea sa de la 1836, Macarie Ieromonahul foloseşte isosilabia şi isotonia, adică acelaşi număr de silabe şi aceleaşi accente.

O altă traducere ce păstrează metrica şi melosul originar bizantin este "Paraclisul Mic al Maicii Domnului", alcătuit de asemenea după varianta grecească de către dascălul şi psaltul Anton Pann. Chiar dacă aceste traduceri au mici deficienţe literar-estetice, putem afirma cu uşurinţă că ele au fost alcătuite cu o destinaţie precisă, şi anume de a-l face pe credincios să rămână la slujbă, cu mintea nerăspândită. Mai mult decât atât, deşi majoritatea imnelor liturgice cântate la strană nu pot fi reţinute în totalitate de către credincioşi, avem garanţia că ele rămân adânc întipărite în sufletul acestora. Nu suntem împotriva românizării cântărilor bizantine, dimpotrivă, ar fi fost foarte frumos să introducem în cult anumite motive folclorice româneşti şi să le interpretăm aşa cum cântau odinioară moşii şi strămoşii noştri. Se poate însă compune o slujbă pentru un sfânt român propus pentru canonizare la nivelul cel mai înalt din punct de vedere literar şi estetic, păstrând ritmul şi melosul bizantin, tocmai datorită faptului că nu mai există constrângeri asupra unei traduceri din limba greacă.

În final, pot spune că nu sunt singurul imnograf care s-a străduit să facă o astfel de încercare imnografică. În acelaşi tipar metric se poate încadra şi Slujba Sfântului Gheorghe de la Cernica - care a primit girul Sfântului Sinod, chiar dacă textul literar diferă foarte puţin de textul melodic.

Slujba Sfântului Irodion de la Lainici

- Aţi alcătuit de curând Slujba Sfântului Cuvios Irodion de Lainici, care, după cum se ştie, a primit girul Sfântului Sinod. De unde v-a venit ideea de a încondeia aceste frumoase versuri liturgice?

- În urma unui pelerinaj la Muntele Athos, făcut acum patru ani împreună cu părintele diacon Cornel Coman, şi dumnealui un talentat imnograf, am început să compun, cu ajutorul Maicii Domnului, imne liturgice închinate sfinţilor români. La început am scris două canoane închinate Sfinţilor Neofit şi Meletie de la Stânişoara, aceştia fiind de curând propuşi pentru canonizare. În paralel, am pus pe numele (notele) bizantine "Catavasiile Fiului Risipitor" din Triod şi primul Canon al Maicii Domnului de la Pavecerniţa Mică. Ulterior, în anul 2008, am mers pentru a patra oară la Mănăstirea Lainici ca să mă închin la mormântul Cuviosului stareţ Irodion. Despre sfinţenia vieţii sale aflasem în urmă cu 15 ani din Patericul Românesc, al vrednicului de pomenire protosinghel Ioanichie Bălan. Aprinzându-i candela, i-am cerut binecuvântarea de a-i alcătui slujba, neştiind că va fi propus pentru canonizare. Trebuie să mărturisesc aici prezenţa vie a sfântului stareţ, fără de care, nu numai că n-aş fi început nici un demers imnografic, dar nici n-aş fi avut tăria necesară de a-l duce la bun sfârşit. Sunt conştient că Sfântul Irodion m-a ales pe mine nevrednicul să-i alcătuiesc slujba, şi nu prin puterile mele. Pentru început am întocmit un proiect de slujbă. Mare mi-a fost mirarea că la numai câteva săptămâni de la finalizarea acestuia am aflat din "Ziarul Lumina" că s-au descoperit moaştele Cuviosului Irodion. Aşa încât, înainte de scoaterea la lumină a sfintelor sale moaşte, avea deja slujba întocmită. Am alcătuit apoi Acatistul şi Paraclisul sfântului, fiind îndeaproape povăţuit şi îndrumat de Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, care a diortosit în final toată această lucrare. Aşa se face că, la 3 mai 2009, fostul stareţ de la Lainici avea întocmită şi icoana, şi slujba.

"Ai ajuns jertfelnic sfânt al Dumnezeirii"

- Care au fost reperele folosite pentru aşezarea pe note psaltice a slujbei Sfântului Irodion?

- Am ales pentru slujba Utreniei două pericope evanghelice ale Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei: capitolele 18, cu versetele de la 1 la 6, şi capitolul 11, cu versetele de la 25 la 30. Este locul în care Mântuitorul Hristos vorbeşte despre smerenia pruncilor, un fapt care mi s-a părut esenţial pentru definirea personalităţii sfântului. La Sfânta Liturghie am ales însă capitolul 6 din Evanghelia de la Luca, versetele de la 17 la 23. Aici ni se relatează despre tămăduirea celor chinuiţi de duhuri necurate şi despre Fericiri, Sfântul Irodion fiind, după cum se ştie, un vindecător al bolilor sufleteşti şi trupeşti şi, în acelaşi timp, oglindind în propria sa viaţă chipul virtuos al cuvioşiei. Urmărind îndeaproape modelele isomorfice ale sfântului, am ajuns la concluzia că acestea sunt, fără doar şi poate, Sfântul Gheorghe de la Cernica şi Sfântul Ierarh Calinic, fiul său duhovnicesc, după cum mărturiseşte troparul.

O altă caracteristică a sfântului este aceea de a fi vrednic cinstitor al Maicii lui Dumnezeu, precum se spune în Condacul său: "Cel ce ai fost vrednic cinstitor al Maicii Domnului, încredinţându-te ei ca un fiu, ai ajuns în lăcaşurile Domnului jertfelnic sfânt al Dumnezeirii; că aprins fiind de focul Duhului Sfânt, ai întărit în rugăciune pe ucenicii tăi, cu care te bucuri în veci, Părinte Irodioane!" Trebuie să subliniem în continuare că Sfântul Irodion este şi un vas ales al înaintei vederi, aşa cum ne rugăm la Acatist: "Simţindu-ţi sfârşitul aproape, fraţii s-au strâns să asculte îndemnul tău cel din urmă. Atunci ai văzut în duh lăcaşul şi mănăstirea pustiite şi arse, şi cu cutremur le-ai spus: "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, sfânta jertfă în pace a o aduce!", cântând: Aliluia!"


Sofronie al Ierusalimului, sfântul imnograf

În rândul celor mai de seamă imnografi ai Bisericii noastre se înscrie şi Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, a cărui sfântă pomenire o facem astăzi. S-a născut în anul 550 la Damasc. În tinereţe a fost profesor de retorică, primind, datorită elocinţei sale, renumele de Scolasticul. A ales în cele din urmă să slujească numai lui Dumnezeu şi s-a călugărit la Mănăstirea "Sfântul Teodosie" de lângă Ierusalim. Aici l-a cunoscut şi s-a împrietenit cu Ioan Moshos.

A fost ales patriarh al Ierusalimului în anul 634.

În ceea ce priveşte moştenirea pe care a lăsat-o Bisericii, trebuie ştiut că, pe lângă operele dogmatice şi pastorale, Sfântul Sofronie este autorul unei monumentale creaţii imnografice.

Odele sale anacreontice, 23 la număr, îl recomandă printre cei mai de seamă imnografi ai Bisericii.

A trecut la Domnul în anul 638, la 11 martie.


"Cel ce ai fost vrednic cinstitor al Maicii Domnului, încredinţându-te ei ca un fiu, ai ajuns în lăcaşurile Domnului jertfelnic sfânt al Dumnezeirii; că aprins fiind de focul Duhului Sfânt, ai întărit în rugăciune pe ucenicii tăi, cu care te bucuri în veci, Părinte Irodioane!" - Condacul Sfântului Irodion

(text apărut în cotidianul "Lumina", Vineri, 11 Martie 2011.)

Silviu Marin: "Proscomidia în Viziunea Părintelui Ghelasie"

†

Prin lucrarea sa „Trăirea Mistică a Liturghiei” Părintele Ghelasie Gheorghe se aseamănă marilor teologi ai Bisericii, veselindu-se la Cina Domnului alături de Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Dionisie Areopagitul. Iar prin mistica iconică a sfinţiei sale se naşte o teologie liturghisitoare în care chipurile de Preoţie şi de Biserică sunt unite fără despărţire şi fără de amestecare. Astfel, în consens cu întreaga tradiţie imnografică şi liturgică, există o analogie între Chipul Bisericii şi Chipul Maicii Domnului [1], după cum reiese şi din Axionul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare: „De tine se bucură toată făptura... ceea ce eşti Biserică sfinţită şi Rai cuvântător... ” . De aceea, programul iconografic al Bisericii şi Erminia zugravilor o întruchipează pe Maica Domnului chiar pe uşile Împărăteşti ale Sfântului Altar, încât putem spune că Taina Liturghiei începe cu actualizarea Momentului Liturgic al Bunei Vestiri. Mai mult decât atât, Părintele Ghelasie face o analogie între Maica Domnului şi Lumina creată în ziua cea dintâi, aceasta fiind „Preînchipuirea Bisericii Primordiale” [2]. Astfel, zilele creaţiei devin Sărbători Liturgice, Proscomidia fiind o actualizare mistică a Hexaimeronului, atunci când „Cuvintele Logos” [3] se întrupează în fiecare făptură ca nişte „Prunci Logos” [4]. Despre această Biserică primordială ne relatează şi Sfântul Efrem Sirul în unul din Imnele Raiului, zicând că: „Dumnezeu a sădit mândra Grădină şi tot El a zidit preacurata Biserică. De Pomul Cunoştinţei a legat oprirea. Le-a dat bucurie, dar ei nu s-au bucurat... În Biserică a sădit Cuvântul care dă bucurie cu făgăduinţele Lui şi înficoşează cu ameninţările Lui... Ziditorul a văzut Biserica şi a fost mulţumit” [5].
Părintele Ghelasie numeşte primul Act Liturgic al proaducerii Darurilor de Jertfă ca fiind „Însăşi Taina Bisericii care „coboară” mereu Cerul pe Pământ” [6] şi scoate în evidenţă aportul Creaţiei şi puterea Bisericii care se aseamănă cu Maica Domnului-„Biserica cea însufleţită” [7], pentru că numai Ea s-a deschis la maximum Dumnezeirii şi a putut să ajungă „vas ales” al Duhului Sfânt, ea însăşi fiind chipul desăvârşit de iubire al întregii umanităţi. Prin Maica Domnului ni se deschid uşile Împărăţiei Cerurilor, Noul Rai în care Noul Pom al Vieţii este Hristos [8]. Astfel, Proscomidia în viziunea Părintelui Ghelasie este o actualizare permanentă a evenimentului Bunei Vestiri, când Fiul lui Dumnezeu, „S-a făcut trup” (Ioan 1, 14). Cu momentul Liturgic al Bunei Vestiri şi al Naşterii Domnului se deschide şi Cartea Noului Testament ce are în ea scrise filele Creaţiei şi se sfârşeşte cu Naşterea în veşnicie a Bisericii-„Noul Ierusalim”, „cetatea cea sfântă împodobită ca o Mireasă pentru Mirele ei” (Apocalipsa 21,2). Putem spune că Noul Testament începe cu Maica Domnului şi se încheie-împlineşte cu Dânsa. Căci dacă prin heretisirea îngerului cerul s-a pogorât pe pământ, tot aşa prin glasul arhanghelului, când va suna trâmbiţa cea de apoi, Însuşi Domnul Se va pogorî din cele de sus ca să învie pe cei morţi” (v. Apostolul la cei adormiţi, Epistola I Către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 4, 16). Astfel, există un dinamism al Bisericii care îl cheamă pe Dumnezeu să vină în lume [9], fiindcă întreaga făptură „aşteaptă cu nerăbdare descoperirea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21) [10]. De aceea Evanghelistul Ioan aminteşte că „Duhul şi Mireasa zic: Vino! Şi cel însetat să vină, cel ce voieşte să ia în dar apa vieţii” (Apocalipsa 22,17). Aşadar, prin mijlocirea Maicii Domnului putem aduce şi noi prescura-viaţa noastră la Altarul Bisericii, asemănându-ne Dumnezeieştilor Părinţi Ioachim şi Ana. Credincioşii, afirmă Părintele Ghelasie, sunt în acelaşi timp faţă de Maica Domnului şi Părinţi şi fii. Ca părinţi, pentru că din neamul nostru omenesc şi din sângele strămoşilor noştri s-a născut Fecioara Preacurată, iar ca fii, pentru că Maica lui Hristos-Dumnezeu a devenit Mama tuturor pământenilor [11]. Prescurile acestea pe care le aducem la Altarul Bisericii se unesc însă în chip tainic, în Prescura unică a Maicii Domnului. „Se zice mistic”, menţionează sfinţia sa, „că în CHIPUL MAICII DOMNULUI Toată Creaţia ADUNĂ Iubirea sa ca să poată „Atrage” IUBIREA DUMNEZEIASCĂ” [12]. Astfel, nu se face nici o nedreptate prin alegerea unei prescuri din toate darurile aduse la Altar, depăşindu-se prin aceasta gândirea scolastică a simbolisticii materiilor liturgice.
În al doilea rând, Proscomidia este şi o actualizare a Momentului Naşterii Domnului, după cum spune Părintele Ghelasie în unul din Imnele sale: „Tu Însuţi, Iisuse, Te Întrupezi în Prescura Bisericii. În AGNEŢUL JERTFELNIC al PRESCURII TU eşti PREZENT. MAICA DOMNULUI-BISERICA-PRESCURĂ Te „coboară” mereu, şi Tu, PRUNCUL-MIELUL, Vii în Braţele Bisericii, ca în staulul din Betleem Te înconjori de Cetatea Sfinţilor. Şi la picioare stau îngenuncheaţi „Păstorii-Credincioşi” [13].
În al Treilea rând, Proscomidia actualizează şi prelungeşte permanent nu numai Momentele Bunei-Vestiri şi ale Naşterii, ci şi efectele Operei de Mântuire asupra tuturor păcatelor noastre de zi cu zi. Aşadar, la Proscomidie se actualizează şi efectele jertfei Lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Acum Mântuitorul Hristos nu mai suferă singur pe Golgota ci este înconjurat de „oştile îngereşti” şi de toate cetele sfinţilor [14]. Acest lucru se observă şi din desenul sau schema ritualului Proscomidiei din Liturghier, în jurul Sfântului Agneţ fiind adunată toată Biserica. În acest sens Părintele Dumitru Stăniloae citând alt imn al Sfântului Efrem Sirul: „El era Crucea ce bea laptele Mariei, în vreme ce toate făpturile beau din bogăţia Lui” [15], este îndreptăţit să spună că „noi cugetând în Hristos sau intrând în legătură cu El acum, după cel El a trecut prin toate actele Lui mântuitoare ca să primim puterea tuturor acestor acte, începem cu naşterea, dar cu o naştere care ştim că poartă în ea virtual crucea şi învierea” [16]. În acest sens, Sfântul Nicolae Cabasila e de părere că Proscomidia este „chip” (τύπος) şi „icoană” (εικόνα) a Trupului Bisericii, unde Hristos este prezent cu lucrarea Lui întreagă, precum spune Părintele Stăniloae. [17] Aşadar, şi în Icoana Domnului nostru Iisus Hristos şi în Euharistia Sa El este Acelaşi, împărtăşindu-ne nouă toate ale Sale. Dezvoltând această idee, Părintele Ghelasie e de părere că cele Trei Mari Acte ale Sfintei Liturghii: Proscomidia, Aducerea Darurilor pe Sfânta Masă şi Euharistia sunt egale între ele şi nu putem face o ierarhizare liturgică. „Trebuie înţeles”, explică sfinţia sa, „că este o INTEGRALITATE LITURGICĂ” a momentelor ritualico-mistice [18]. De altfel şi Părintele Stăniloae remarcă de asemenea că: „şi în Proscomidie şi în Sfânta Liturghie, se poate socoti că Iisus e prezent cu lucrarea Lui întreagă în mod actual prin actele Proscomidiei, cât şi în cele ale Sfintei Liturghii… Aceste două grade de prezenţă şi de lucrare se succed, dar uneori se şi suprapun. În Hristos cel etern e lucrător trecutul, dar şi prezentul şi viitorul, între care distanţele au dispărut ” [19].
Prin acestă viziune asupra Proscomidiei, Părintele Ghelasie se distanţează de gândirea scolastică şi scoate în evidenţă conştiinţa liturgică a credincioşilor în pregătirea darurilor de Jertfă, subliniindu-se totodată lucrarea preoţească universală a trupului Bisericii (femei şi bărbaţi) în Liturghia Ortodoxă: „Prin proscomidirea prescurii-chip de Maica Domnului, Femeia şi credincioşii sunt tot aşa de Activi ca şi Preoţia Însăşi. Noi naştem pe MAMA TA prin Această PRESCURĂ, Şi TU Te ÎNTRUPEZI mereu prin Ea în Lume” [20]. Aici se poate vorbi de o Liturghisire specifică a Creaţiei, care nu se face pe sine însăşi Preoţie, ci dă „naştere Preoţiei” [21]. Din acest punct de vedere, Mistica femeii este mai profundă decât Mistica bărbatului, aşa cum ne relatează despre Maica Domnului şi Sfântul Teofan al Niceei, un mare teolog isihast al secolului al XIV-lea, spunând că: „pe bună dreptate Ea ar putea fi numită «Desăvârşitor» şi «Tată», la fel şi «dumnezeu» al tuturor acestor dumnezei ca îndumnezeitor al lor…şi dacă Moise a fost proclamat de Dumnezeu un dumnezeu al lui Faraon… nu mai puţin ar putea fi Ea hirotonită de dreapta Celui Preaînalt, Fiul ei, drept «dumnezeu» al celor îndumnezeiţi de Ea, nu ca una ce poate să-i omoare şi să-i facă vii, ci care poate un lucru şi mai uimitor decât acesta: să-i facă în chip asemănător alţi dumnezei prin har” [22]. Din acest punct de vedere, Părintele Ghelasie ne atrage atenţia că „Tatăl nu se transformă în Mamă, ci Chipul de Dumnezeu Tatăl Se transpune creativ în Creaţie ca Chip de Mamă” [23]. Acest lucru îl evidenţiază sub o altă formă Sfântul Teofan al Niceei, zicând: „ … oferind, pe de o parte, în chip nemijlocit lui Dumnezeu şi Tatăl prin sânii ei feciorelnici şi materni laptele care hrăneşte, face să crescă şi constituie asumatul Mântuitorului, iar, pe de altă parte, dându-i-se în schimb şi transmiţând creaţiei laptele Tatălui, adică viaţa dumnezeiască, nemurirea şi hrana îndumnezeirii, în chip nemijlocit prin Fiul şi Duhul ca prin doi sâni Paterni” [24]. Astfel, în toată Liturghia există o îmbinare neamestecată şi nedespărţită între Trupul Bisericii şi Hristos Însuşi, între Maica Domnului şi Hristos Întrupat, sub chipul pâinii şi al vinului, al icoanelor şi al lumânărilor ş.a.m.d. Din acest punct de vedere, pentru Părintele Ghelasie, toate au chipul iconic al unirii dintre creat şi necreat, dintre văzut şi nevăzut etc.
Un alt aspect ce trebuie evidenţiat este faptul că darurile pe care le aduceau protopărinţii noştri Adam şi Eva înaintea Pomului Vieţii erau o preînchipuire a prescurii Bisericii, cu deosebirea că în Rai nu se aducea un dar jertfit fiindcă nu intrase încă păcatul în lume. Aşadar, Actul Mântuirii este legat de Cruce, suferinţă şi moarte, după cum zice Sfântul Roman Melodul în unul din Imnele sale: „Iată, Fiule, din ochii mei alung lacrimile şi inima încă şi mai mult o strâmtorez, dar cugetul meu nu poate tăcea. Pentru ce-mi vorbeşti astfel, Fiule: „Dacă Eu nu voi pătimi, Adam nu se va tămădui”. Dar oare nu făr’a pătimi i-ai vindecat pe mulţi?” Dar iată ce-i răspunde Dumnezeiescul Cuvânt: „Nu înţelegi, o Maică, nu înţelegi ce spun Eu? Deschide cugetul tău ca să primeşti Cuvântul pe care-l auzi şi însăţi cugetă-ntru sine cele ce spun. Aşteaptă încă puţin, o, Maică, şi vezi cum de trup voi fi dezbrăcat şi voi ajunge acolo unde zac ei şi ca un doctor voi tămădui rănile lor: cu vârful suliţei, voi tăia puroiul acestora şi oţetul îl voi primi şi voi spăla cu el rana de puroi şi după ce cu ascuţisul cuielor, voi cerceta cangrena, voi opri cu pansament supurarea şi, într-un cuvânt, drept trusă voi avea Crucea. Am nevoie de aceasta ca să poţi cânta întru cunoştinţă: „Pătimind, ai nimicit patima, Fiul şi Dumnezeul meu” [25].
Alt aspect inedit pentru ermineutica liturgică este conştiinţa Părintelui Ghelasie că toate obiectele din Biserică nu sunt simple simboluri, ci „chipuri” sau „icoane” care au o legătură intimă cu Persoana Mântuitorului sau a Maicii Domnului, aşa după cum trupul este nedespărţit de suflet. „Rugăciunea Ridicării PRESCURII, Binecuvântarea ei şi ÎNSEMNAREA cu «Întru Pomenirea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos» (vezi Liturghierul), cu COPIA-LIMBA SFÂNTULUI DUH, Cuţitul JERTFEI LITURGICE Hristice, toate acestea sunt ACTE RITUALICE Hristice concrete” [26], afirmă Părintele Ghelasie. Aşadar, orice gest necuviincios faţă de Obiectele (Icoanele) Liturgice necinsteşte Biserica precum şi pe Duhul Sfânt, împlinitorul de taină al Ritualului Euharistic.
În final, trebuie să amintim şi despre Chipul Pâinii folosit în ritualul Punerii Înainte a Darurilor de Jertfă. Pentru Părintele Ghelasie, în acord cu Sfinţii Părinţi, Pâinea este mai mult decât hrana pentru trup-corp, este un mijloc de Împărtăşire a celor Dumnezeieşti: „Pâinea în Rai a fost POMUL VIEŢII ce avea «rădăcinile» în Pământ şi totodată în Dumnezeu ca ROD de ÎPĂRTĂŞIRE-EUHARISTIE. De aceea se zice mistic că POMUL VIEŢII după căderea din Rai se «face GRÂU», care creşte din pământ, ploaie şi soare, ca o menţinere încă a Vieţii de Creaţie” [27]. Acest lucru îl consemnează şi Sfântul Nil, izvorâtorul de mir, cel din Sfântul Munte Athos († 1692): „Şi udând Adam grâul cu lacrimile sale, îl mânca nemăcinat şi fără foc, până ce s-a născut Cain... Atunci a început a fărâma grâul cu bulburul, şi îl uda cu lacrimile aducându-şi aminte de desfătarea Raiului, şi aşa îl mânca. Şi văzând bunătăţile Raiului, plângea cu amar, până ce s-a născut Fiul pocăinţei, Abel” [28]. Astfel, pentru Părintele Ghelasie, omul şi întregul Univers are o condiţie Euharistică. Omul se întăreşte ca persoană numai dacă este îmbrăcat în Trupul lui Hristos, ceea ce înseamnă că noi ar trebui să ne prefacem în mădulare ale Trupului Domnului prin Împărtăşire. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că omul trebuie „să susţină trupul cu cumpătare, să-l facă raţional (λογίσαι) şi propriu lui Dumnezeu, prin virtuţi, ca pe un împreună-slujitor. În felul acesta face pe Făcătorul să Se sălăşluiască în trup şi să devină, Însuşi Cel ce le-a legat pe cele două, legătura de nedesfăcut a nemuririi dăruite trupului (corpului). Aceasta, ca sufletul să se facă trupului ceea ce este Dumnezeu sufletului şi să se arate că unul este Făcătorul tuturor, străbătând prin umanitate în toate făpturile, pe măsura lor, şi ca cele multe, care după fire sunt distanţate, să vină la unitate între ele, prin convergenţa în jurul firii celei una a omului; în sfârşit ca Dumnezeu Însuşi să devină totul în toate, pe toate cuprinzându-le şi ipostaziindu-le în Sine, prin aceea că nici o făptură nu mai are nici o mişcare separată, nepărtaşă de prezenţa Lui, prin care suntem şi ne numim dumnezei, fii, trup, mădulare şi părticică a lui Dumnezeu şi cele asemenea, prin referirea spre ţinta finală a scopului divin” [29].
În concluzie, pentru Părintele Ghelasie, întreaga Liturghie se „transpune” în trei trepte sau urcuşuri duhovniceşti corespunzătoare vieţuirii creştine. [30] Metoda isihastă a rugăciunii inimii este pentru sfinţia sa, o „actualizare” şi o „prelungire permanentă” a celor trei mari Acte ale Sfintei Liturghii. Există astfel, un isihasm al minţii corespunzător proaducerii darurilor de Jertfă la Proscomidiar, un isihasm al inimii care corespunde cu Actul Punerii înainte a Darurilor şi în al treilea rând, un isihasm al duhului care actualizează Actul Euharistic al Împărtăşirii. În primul stadiu, mintea noastră se închină ca o prescură Domnului nostru Iisus Hristos, sau mai adânc spus, sufletul îşi aduce mintea sa ca pe o prescură Marelui Arhiereu pentru ca El să întrupeze în aceasta numele şi Cuvântul Său mântuitor, prin Liturghisirea Sa [31], după cum se exprimă Părintele Ghelasie în unul din Imnele sale:

„În mintea mea să se ÎNTRUPEZE NUMELE-CUVÂNTUL TĂU, IISUSE,
Doar aşa «putând» Intra Mintea în Altarul Inimii,
Unde DARURILE JERTFEI sunt Aduse...
Când mintea se «Întoarce» în DUHUL Sufletului,
Sufletul însuşi LITURGHISEŞTE
Şi prin DUHUL Sufletului Mintea de DUMNEZEU se ÎMPĂRTĂŞEŞTE.
Mintea trebuie să ÎNTRUPEZE CUVÂNTUL,
Mintea trebuie să se facă «Însuşi» Trupul CUVÂNTULUI,
Şi prin CUVÂNT Mintea trebuie să intre în DUH.
Şi aşa Mintea Trup şi Sufletul se UNESC
Aşa Mintea cu DUHUL Împreună LITURGHISESC.
Aşa din DUMNEZEIRE «deodată» se ÎMPĂRTĂŞESC” [32].

Aşadar, să mergem şi noi la Biserică ducându-ne prescurica noastră în care se concretizează conştiinţa liturgică a fiinţialităţii noastre de creaţie, rugându-ne împreună cu Părintele Ghelasie şi zicând:

„Eu sunt «căzut» din IUBIRE prin multe păcate
Şi zac în «prăpastie şi moarte»,
Dar, DOAMNE IISUSE, Primeşte-mă ca pe o PRESCURĂ
Din care pe MIELUL-AGNEŢUL TĂU îl Scoate,
Fă-mă şi pe mine a Ta LITURGHISIRE” [33].


Note:

[1] Acatistul Bunei Vestiri, Icos 12: „Cântând Naşterea ta te lăudăm toţi ca pe o Biserică însufleţită de Dumnezeu Născătoare...” şi Ceaslovul, p. 77: „Ce te vom numi pe tine Născătoare de Dumnezeu... Cer?... Rai?...”.
[2] Trăirea Mistică a Liturghiei, p.132.
[3] Părintele Dumitru Stăniloae afirmă într-una din notele sale la Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Raţiunea cea una, multiplicată în multe raţiuni ale făpturilor şi revenită la unitatea Ei, trebuie înţeleasă şi ca Cuvântul Ipostatic ce se multiplică cu apelul Lui, cu Lumina Lui, sau răsună şi se înţelege în multe cuvinte şi în multe feluri de prezenţe personale lucrătoare şi care redevine un Cuvânt total şi atotcuprinzător adresat făpturilor adunate în El prin aceeaşi înţelegere şi o prezenţă personală infinit de intensă şi de bogată în ele. [...] Ca asemenea Cuvânt sau prezenţă ipostatică totală S-a revelat Logosul făpturilor în Iisus Hristos, dându-ni-Se în forma aceasta mai ales în Euharistie spre a ne conduce spre capacitatea deplină de a-L sesiza ca atare în veacul viitor.” Nota 50, Ambigua, EIBMOR, p. 124 (Capete Gnostice, II, pp. 28-29).
[4] Op. cit., p.171. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune şi el că: „... fiecare îşi primeşte existenţa efectivă şi de sine la timpul potrivit, după înţelepciunea Creatorului, fiind create conform cu raţiunile (cuvintele) lor. Fiindcă Făcătorul există pururea în mod actual, pe când făpturile există în potenţă, dar actual încă nu. [...] Raţiunea (Cuvântul) cea una e multe raţiuni (cuvinte), iar după referirea şi pronia care le întoarce şi le călăuzeşte pe cele multe spre Unul, ca spre obârşia lor,..., Care are în Sine de mai înainte începuturile lor şi le adună pe toate, raţiunile cele multe sunt una. Deci suntem şi ni se zice „parte” a lui Dumnezeu, pentru faptul că raţiunile existenţei noastre preexistă în Dumnezeu (Ambigua, EIBMOR, p. 122-123). Sfinţia sa face aici o distincţie între Lumina necreată a Cuvântului lui Dumnezeu şi Lumina Creată prin „întruparea” mistică a Logosului Divin, zicând că „în sine nu există noapte-întuneric, ci Supralumina Absolută, care este dincolo de chipul Luminii Create. Faţă de Lumina Creată LUMINA NECREATĂ este ADÂNC-NOAPTE Transcendentală” . În acest sens, sfinţia sa ne atrage atenţia că este o deosebire fundamentală între Întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu ca act viu în făpturile create şi Întruparea Logosului din Fecioara Maria. Aşadar lucrurile şi făpturile întregului Univers sunt o întrupare de Activ divin, căci El a zis şi s-a făcut, s-a înfăptuit, şi nu o Întrupare a Însăşi Persoanei Întregi şi Fiinţiale a Fiului Lui Dumnezeu: „Mare atenţie la părerea greşită şi eronată, că Natura Cosmică ar fi „Mama”, din care se Naşte Lumea prin „germinare Spirituală” de Divin. [...] Lumea-Natura Cosmică este o PRE-Închipuire de Templu-CHIPUL FIULUI DUMNEZEIESC, ce Se va ÎNTRUPA ca CHIP de BISERICĂ în SUPRA-Natura-Om. Deci Natura este Chipul Fiului Divin, în MENIREA apoi a NAŞTERII-ÎNTRUPĂRII Sale”.
[5] Imnele Raiului, Deisis, Sibiu 2010, pp. 55-56.
[6] Trăirea Mistică a Liturghiei, p.162.
[7] Vezi Acatistul Bunei Vestiri, Icos 12.
[8] Trăirea Mistică a Liturghiei, p. 162.
[9] Ibid., pp. 162-163.
[10] Ibid., pp. 162-163.
[11] Ibid., p.170.
[12] Ibid., p.178.
[13] Ibid., p. 163.
[14] Ibid., p. 172.
[15] Lobgesang der Wuste, p.31.
[16] Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 181.
[17] Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, Ed. I.B.M. al B.O.R., cap. XXVII, p. 63.
[18] Trăirea mistică a Liturghiei., p. 201.
[19] Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 186.
[20] Trăirea Mistică a Liturghiei, p. 184.
[21] Ibid., p. 175.
[22] Maica Domnului în teologia secolului XX, traducere de diac. Ioan Ică jr, p.527.
[23] Trăirea Mistică a Liturghiei, p. 93.
[24] Maica Domnului în teologia secolului XX, traducere de diac. Ioan Ică jr, p. 560.
[25] Imnele Pocăinţei, Imnul Sfintei Marii la Cruce, Ed. Trisagion, pp.149-150.
[26] Trăirea Mistică a Liturghiei, p.174.
[27] Ibid., p. 166.
[28] Minunile şi vedeniile Sfântului Părintelui nostru Nil, izvorâtorul de mir, cel din Sfântul Munte Athos, 1935, retipărită cu binecuvântarea Ierom. Paisie, p. 73,
[29] Ambigua, pp. 137-138.
[30] Trăirea Mistică a Liturghiei, p. 229.
[31] Ibid., p. 238.
[32] Ibid., p. 241.
[33] Ibid., p. 158.

(text prezentat la cel de-al Doilea Colocviu Νaţional dedicat Părintelui Ghelasie Gheorghe, Bucureşti, 7 Octombrie 2010, Aula Magna, A.S.E. Bucureşti)