Într-o binecuvântată zi de august, cu câţiva ani în urmă, am ajuns, după ce colindasem câteva mânăstiri din Episcopia Râmnicului, la Frăsinei, lăsând mai spre urma călătoriei, ca o încununare, ca un dar dumnezeiesc, să ajung în Athosul românesc despre care auzisem şi citisem atâtea. Şi, imediat lânga această bucurie, aşezam nădejdea că îl voi întâlni pe părintele Gheorghe Ghelasie. Nu o întâlnire oarecare, aşa cum treci pe lângă un necunoscut (din vedere sau auzite) şi-i dai „bună ziua”, ci o întrepătrundere a cugetelor inimii şi minţii, încât fiinţa să tresar, mai bogată cu o lumină, îmbucurată de cuvântul plin de har. Nu am grăbit nicicum lucrurile şi eram pregătit, dacă nu va fi fost să rânduiască Dumnezeu, să mă întorc şi să mă pregătesc pentru altă dată, când poate voi fi vrednic de o asemenea întâlnire. Aceasta mi-a fost, în vremea aceea, lucrarea: să fiu un simplu închinător, cu toate ale sufletului deschise spre izvoarele bucuriei. Şi unde ar fi curs ele mai bogat, dacă nu la Frăsinei? Într-adevăr, din primul moment, m-am integrat lucrării de rugăciune până când rânduielile cele sfinte s-au încheiat şi am putut astfel să iau aminte nu numai la „peisajul” duhovnicesc, ci şi la zidirea mâinilor lui Dumnezeu care a revărsat atâta frumuseţe peste locurile de aici. Nu ştiam cum voi proceda ca să îl văd pe părintele Ghelasie, însă totul a decurs foarte simplu după ce am lansat o întrebare, mai mult o tatonare a şanselor. Părintele era acolo, putea fi chemat de îndată.
Întâlnirea cu părintele Ghelasie Gheorghe părea să nu se mai încheie niciodată. În chip formal, pentru că în chip duhovnicesc ea nu a sfârşit niciodată. Relaţia mea cu părintele trece dincolo de ceea ce îndeobşte se numeşte o prietenie. Din viaţa binecuvântată de Dumnezeu s-a desprins o picătură şi a atins cu puterea harului două capete ale firului, producând un arc voltaic, incendiind cu focul bucuriei două făpturi care slăveau, prin ceea ce vine de dincolo de lucruri, puterea Lui nemăsurată care face ca două suflete să găsească armonii nebănuite ale tăcerii. Numai tăcerea şi uimirea pot exprima, în chipul cel mai potrivit, lauda Domnului pentru bucuria întâlnirilor de dincolo de cele ce se văd.
Părintele Ghelasie m-a invitat într-un fel de antreu al unui soi de birou-apartament şi nu-mi puteam desprinde privirile de la picioarele desculţe, tocmai de aceea, probabil, m-a dus să îmi arate câteva locuri de nevoinţă – nişte butoaie-căsuţe – explicându-mi cu răbdare şi afecţiune rostul lor. Aici picioarele desculţe, uscate de nevoinţe, se mişcau repede, încrezătoare, parcă înviorate. Orice mi-ar fi spus părintele, nu-mi puteam desprinde privirile de la acele locuri care îmi păreau nişte coşniţe răsturnate ale unor albine grăbite să culeagă, până nu vine furtuna, miresmele şi mierea duhovnicească revărsate de Dumnezeu în această lume. Descopeream, cu fiecare clipă, un suflet deschis, însetat de dialog, o inteligenţă flexibilă, iubitoare, convinsă că din taine i s-a dezvăluit numai o parte, ca un dar, pentru care trebuie să mulţumească perpetuu. Şi era inevitabil să ajunge şi la cărţile Sfinţiei Sale pe care trebuie să le privim ca acte de nevoinţă, fragmente dintr-o largă meditaţie, care aspiră să remodeleze idei dintr-o zestre îndeobşte cunoscută. Atunci nu cunoşteam decât câteva pagini ale părintelui, ceea ce a mai ajuns şi prin librăriile din ţară, dar părintele, cu generozitate, mi-a pus la dispoziţie tot ce publicase până în 1997. Şi i-am zis: „părinte, o să le citesc, dar... nu vă cruţ, o să vă spun opinia mea, nu vă iert”... Era o deprindere de critic şi istoric literar, o propoziţie belferească, topită de îndată de promptitudinea bunătăţii autorului: „Dar chiar vă rog, nu mă cruţaţi, nu mă iertaţi...” Parcă îl văd şi acum acolo, în prag, aşteptând clipa revederii, să discutăm în deplină cunoştinţă de cauză despre ceea ce a pus în paginile cărţilor. Din păcate, nu m-am grăbit să revin la Frăsinei, tinereţea şi vigoarea de atunci ale părintelui părându-mi-se departe de orice primejdie. Găsind o comoară, am pus-o deoparte, aşteptând un moment favorabil să mă smulg din chingile acestei lumi şi să continui dialogul, întreţinut de regularitatea cu care părintele îmi trimitea noile apariţii, iar eu îi răspundeam cu modestele mele volume de cercetare teologică. Timpul, cum spune un prozator, nu a mai avut răbdare.
Dar dialogul continuă, într-un alt spaţiu. Va trebui să cercetăm de ce substantivele şi verbele ţâşnesc din paginile părintelui Ghelasie ca nişte lumini de foc, resorturile profunde ale remodelării discursului teologic. Atunci ne vom putea întâlni cu adevărat cu părintele Ghelasie.
Pr. Prof. dr. Ovidiu MOCEANU
Facultatea de Litere,
Universitatea “Transilvania”, Braşov
(articol apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 50-52)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu