Nu e uşor să vorbeşti sau să scrii despre cineva cu o personalitate atât de complexă precum cea a părintelui Ghelasie. L-am cunoscut pe părintele Ghelasie în mod special prin intermediul unor oameni foarte apropiaţi de el şi prin cărţile sale. Am avut şi şansa unei întâlniri directe în care am apucat să stăm mai mult de vorbă. Întâlnirea personală cu părintele Ghelasie s-a petrecut în perioada cea mai importantă din viaţa mea în ceea ce priveşte regăsirea creştinismului ca mod de viaţă (practicat în copilărie datorită educaţiei primite în familie) şi creşterea într-o devenire existenţială luminată de forţa Tradiţiei ortodoxe.
În acea vreme eram student la Politehnica din Timişoara şi împreună cu alţi prieteni, după sincere şi istovitoare căutări existenţiale, regăseam într-o alta lumină identitatea modului de viaţă ortodox, întocmai ca fiul risipitor simţeam că mă întorc acasă, un "acasă" dumnezeiesc de odihnitor. După chinuitoare frământări existenţiale, mistuit de setea de aflare a Adevărului şi a Vieţii, am revenit pe Calea cea mântuitoare. Experienţa creştină trăită în următorii ani la Timişoara va presupune aflarea unor repere care cu siguranţă îmi vor rămâne semnificative pentru toata viaţa.
În acei ani am avut şansa de a forma şi de a întări prietenii trăite în perspectiva veşniciei; într-o lume ca cea de astăzi, în care suntem striviţi de o singurătate sufletească pustiitoare, resimt şi mai mult binecuvântarea prieteniilor formate atunci. Această singurătate trăită în prezenţa unei mulţimi de oameni devine şi mai apăsătoare. Deşi nu au trecut foarte mulţi ani de atunci, am impresia că trăim într-un altfel de lume în care relaţiile inter-umane se consumă într-un mod superficial, adeseori, fiind tentaţi să ne închidem în propriile interese. Astfel rămânem închişi în faţa tainei persoanei, atât a propriei persoane, cât şi cea a semenului nostru. În acei ani de studenţie la Timişoara am trăit bucuria asumării tainei persoanei în comuniunea trăită în Hristos. Doi dintre cei mai apropiaţi prieteni de atunci şi pentru totdeauna, actualmente, părintele Neofit, ieromonah la Schitul Piatra Scrisă şi părintele Dan, preot la Schitul Poşaga, au fost fii duhovniceşti ai părintelui Ghelasie.
L-am cunoscut pe părintele Ghelasie în mod cu totul deosebit prin persoana părintelui Neofit şi prin cărţile scrise de părintele Ghelasie. Recunosc că la început am avut oarecare rezervă în ceea ce priveşte mai ales maniera de a scrie a părintelui Ghelasie. Eram familiarizat cu teologia patristică şi filocalică, cu cărţile scrise de părintele Stăniloae, însă, când am citit pentru prima dată ceva scris de părintele Ghelasie, am sesizat o diferenţă de limbaj. Abia mai târziu şi după un efort de adâncire, mai ales în ceea ce priveşte experienţa prezenţei tainice a lui Hristos în Biserică, m-am putut împărtăşi după măsurile mele de puterea de viaţă întrupată în scrierile părintelui Ghelasie. În timp am conştientizat că dincolo de dificultatea unui anumit limbaj care încerca mereu şi mereu să exprime taina unei experienţe de nerostit în faţa căreia orice forma discursivă amuţeşte, se poate regăsi şi trăi în acelaşi duh taina cea din veac ascunsă, a întrupării lui Hristos, care se extinde la fiecare credincios. E vorba de o continuitate duhovnicească manifestată prin unitatea dată de acelaşi Duh Sfânt, dar diversificată în funcţie de darurile fiecăruia dintre cei care s-au împărtăşit de experienţa harului.
Mărturisesc că lectura cărţilor părintelui Ghelasie impune exigenţe existenţiale. Aceste cărţi nu pot fi citite cu o detaşare ce permite exersarea unei raţionalităţi critice, ci se cere o pregătire prealabilă prin care trebuie să ne "descălţăm" de iluziile noastre conceptuale, să ne scuturăm de zgura aşa ziselor cunoştinţe teologice (în fond compilaţii de informaţii devenite clişee de gândire şi de viaţă), pentru a putea fi disponibili să primim puterea Duhului existentă în aceste scrieri. Cărţile părintelui Ghelasie sunt un scandal pentru cei care încearcă să acomodeze învăţăturile părintelui la nişte tipare strâmte ale unei gândiri discursive, obişnuite să digere doar material pentru speculaţii gratuite ce dau amăgirea teologhisirii înalte. O astfel de gândire este ermetică în faţa vieţii, în faţa tainei trăite ca act de viaţă.
În mod deosebit am fost impresionat din învăţăturile părintelui Ghelasie de chipul iconic al creştinismului, evidenţiat cu multă tărie şi în diferite forme în cărţile sale. Chipul iconic al spiritualităţii creştine fundamentează înţelegerea creştinismului ca un mod de a fi în care fiecare gest, cuvânt sau gând devine rugăciune. Într-o asemenea perspectivă, asumarea iconică a lumii ne ajută să privim dincolo de materialitatea grosieră a lucrului înspre fundamentul lui spiritual, astfel încât atât relaţia cu creaţia cât şi cu oamenii nu se epuizează într-un mod consumist, ci se deschide către transfigurare. Asumarea chipului iconic al creştinismului înseamnă a contempla raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor în dinamica transfigurarii lumii în Hristos.
Împreună cu părintele Neofit am ajuns la mănăstirea Frăsinei, unde am avut ocazia să stau mai mult de vorbă cu părintele Ghelasie. Mi-a rămas vie în memorie întâlnirea personală pe care am avut-o cu părintele. În acea vreme, cu multă sinceritate eram în căutarea unor modele vii ale creştinismului. Aşa am ajuns la mari duhovnici ai creştinismului românesc. Printre ei, chipul părintelui Ghelasie are un loc aparte. Îmi aduc aminte că mi-a vorbit mult despre specificul misticii carpatine în care se regăsea foarte bine chipul iconic al creştinismului.
Spre deosebire de mistica ortodoxiei greceşti, care rămâne prea cerebrală, sau de mistica ortodoxiei slave, prea abisală, experienţa mistică de tip carpatin, specifică pentru tradiţia duhovnicească românească, reliefează plenar dimensiunea Întrupării, manifestă într-o tipologie variată în spiritualitatea ortodoxă românească. Însuşi părintele Ghelasie a crescut în duhul acestei tradiţii, sub ascultarea duhovnicească a unui pustnic din Ardeal. Această spiritualitate facilitează resimţirea multiplelor lucrări ca stare de rugăciune în care Hristos e o prezenţă vie, aşa cum o icoană în mod efectiv face ca reprezentarea iconică să fie trăită ca o realitate şi o prezenţă copleşitoare. Rugăciunea nu rămâne astfel într-o sferă a meditaţiei, ci se întrupează într-o lucrare concretă şi harică.
Însuşi chipul părintelui Ghelasie şi prezenţa lui erau mărturii vii ai acestei spiritualităţi iconice de tip carpatin. În primul rând l-am perceput pe părintele Ghelasie ca un om al unei adânci şi constante experienţe duhovniceşti. Nu prin teoretizare artificială, ci ca act de viaţă resimţit până în adâncul fiinţei mele, am trăit în prezenţa părintelui Ghelasie adevărul fundamental că nu se poate face teologie fără a avea ca temei şi motivaţie a studiului teologiei această experienţă duhovnicească. Cred că întâlnirea cu părintele Ghelasie nu te putea lăsa indiferent: într-un fel sau altul trebuia să iei o atitudine, simţeai nevoia să schimbi ceva în tine, să pui un fel de început în practica duhovnicească. Iar acest imbold niciodată nu era determinat sau impus prin măsuri legaliste, prin reguli general-valabile precizate în mod automat.
Întrucât personalitatea părintelui Ghelasie respira viaţa într-un aer puternic dat de culmile de experienţă în care trăia, schimbarea produsă în cei care-l contactau era în primul rând expresia unei întâlniri în planul relaţiei personale, astfel încât şi trăirea fiecăruia dintre cei care l-au cunoscut pe părintele Ghelasie devenea personalizată.
L-am cunoscut pe părintele Ghelasie ca pe un om de o mare generozitate, cu o disponibilitate deosebită de a primi pe oricine aşa cum este, de a încerca să sădească cu delicateţe o bună aşezare în tradiţia ortodoxă, plecând de la starea fiecăruia. L-am simţit pe părintele Ghelasie în întâlnirea pe care am avut-o ca pe o prezenţă ce respiră o rugăciune vie. Am avut ocazia apoi să-l văd slujind atât Sfânta Liturghie cat şi la privegherile de noapte specifice pentru mănăstirea Frăsinei. De fiecare dată, prin întregul lui fel de a sluji, am simţit că ceva tainic şi sfânt se împlineşte într-adevăr la Sfântul Altar.
Cred că atât viaţa, cât şi trecerea la cele veşnice ale părintelui Ghelasie sunt învăluite într-o mare taină, şi atunci când încercăm să ne apropiem de ceea ce înseamnă personalitatea şi lucrarea părintelui, ar trebui s-o facem cu multă cuviinţă, respectând prezenţa acestei taine. Din această perspectivă, nu pot să nu-mi exprim amărăciunea că, mai ales în mediul teologic academic, părintele Ghelasie a fost receptat cu multă rezervă, dacă nu cu ostilitate. Multe neînţelegeri şi confuzii s-au produs, tocmai datorită ocolirii întâlnirii reale cu părintele sau cu cărţile scrise de el.
Dincolo de erudiţia impresionantă şi inteligenţa pătrunzătoare, părintele Ghelasie trăia în smerenie experienţa unei intense rugăciuni. În această stare, el a manifestat o deschidere mare faţă de oricine care ar fi fost dispus să-i arate aşa zisele erori ale gândirii sale. Din păcate, însă e mult mai facil să critici de pe margine, refuzând întâlnirea autentică. Taina părintelui Ghelasie poate fi pentru fiecare dintre noi o adevărată lecţie umană şi duhovnicească deopotrivă. Nu cred că se poate atinge miezul învăţăturilor părintelui Ghelasie, de profundă consistenţă duhovnicească, fără a dobândi o onestitate obligatorie pentru oricine pretinde identitatea de creştin. Astfel vom învăţa să nu mai fim ipocriţi: faţă de noi înşine şi faţă de alţii, cu atât mai mult cu cât adeseori această ipocrizie este legitimată de o pretinsă rectitudine duhovnicească şi doctrinală.
Adrian LEMENI,
Facultatea de Teologie Ortodoxă,
Universitatea din Bucureşti
(articol apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 52-56)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu