Am auzit de „părintele Ghelasie de la Frăsinei” înainte de a-l cunoaşte ca persoană în anii 1998-1999; un frate al unei rude prin alianţă a fost recuperat în mod miraculos din ultimul stadiu al unei ciroze hepatice prin „Reţetele medicinii isihaste” prescrise de Părintele. Ulterior, prin lectura cărţii cu acelaşi nume a Părintelui şi discuţiile directe cu acesta am avut acces la învăţăturile cu privire la „Actul Sacru” al Hranei, care înseamnă „Taina Vieţii de Creaţie” pentru omul în „plin” de DIVIN; în antiteză, pentru omul în „gol” de DIVIN, a se „hrăni” - trăit ca o „Relaţie Memorială a Originii proprii” a devenit în subsidiar un „Remediu Terapeutic” în cadrul unei „Medicini Isihaste”.
În cei câţiva ani care s-au scurs până la dispariţia trupească dintre noi a Părintelui, „scrieri” cu aceste învăţături şi altele au fost „apropiate” progresiv de tot mai mulţi oameni, care au devenit astfel martorii necesităţii acestora în lumea actuală de la noi şi nu numai.
În duhul iubirii lui Hristos din care trăieşte şi în baza criteriului înrâuririi învăţăturii asupra vieţii – în virtutea legăturii între conştiinţa dogmatică şi actul vieţii, Biserica noastră în mod inevitabil va examina în anii care vor urma toate aspectele cărţii mai sus menţionate şi ale celorlalte scrieri ale Părintelui.
În aceste cărţi în mod esenţial se conturează ipoteza unei creştinări imemoriale – simultană şi miraculoasă şi calea apropierii de Dumnezeu prin „Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus”- mijlocitoare în ruptura cotidiană între Divin şi Om; această cale este între cea a minţii şi cea slavă – a minţii în inimă, ilustrată în secolul trecut în mod pilduitor şi tulburător totodată de stareţul Siluan (cu o biografie ca un original „catehism” practic al spiritualităţii ortodoxe).
Îndrăzneala cuvintelor stareţului Siluan, care a depăşit uneori capacitatea de înţelegere a unor monahi, a fost a lucrării Duhului Sfânt – certificată prin adormirea Cuviosului şi continuarea lucrării lui în oameni; am încredinţarea că îndrăzneala din unele scrieri ale Părintelui Ghelasie are aceeaşi natură – cu aceeaşi certificare, iar acestea vor lucra în timp în acelaşi mod.
La originea acestei convingeri intime se află cred procesul oarecum iniţiatic şi simultan al cunoaşterii Părintelui – ca persoană şi prin scrieri. Apropierea de Părinte se făcea după un drum de ore printr-o natură învăluitoare prin forme şi culori – dar liniştită şi apoi sacralizată prin nesfârşitul număr de troiţe în atmosfera riguros athonită a mănăstirii, îndulcită de blândeţea şi smerenia Părintelui şi a altor monahi; dar ceea ce te cuprindea după un timp cu totul era predania adevărată şi curată a duhului şi cea a ascultării – după modelul ascultării depline a Părintelui – petrecute uneori chiar şi la sala de mese de o persoană care se hrănea exclusiv isihast – ca în vechime.
Apoi apropierea se săvârşea în conversaţiile cu Părintele – în care situarea fermă în interiorul Sfintei Tradiţii a Bisericii şi Sfintei Scripturi nu excludea din start unele practici iniţiatice (de ex. yoga), ci le evidenţia limitarea (şi mai ales orientarea spre neant – în afara lui Dumnezeu). Totul după cuvântul nespus „A crede în Dumnezeu e un lucru, a-L cunoaşte e altceva” şi pentru găsirea adevăratei libertăţi – în Dumnezeu sau măcar a unei credinţe corecte.
Şi astfel, acolo unde s-a sfârşit biografia spirituală a Părintelui – rememorată aici fugitiv şi selectiv, continuă lucrarea Duhului Sfânt.
Conf. Dr. Mihai Rebenciuc
Departamentul de Matematică
Univ. Politehnica Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu