Cătălin Cioabă: "Literă moartă, literă vie"

(cîteva cuvinte în amintirea Părintelui Ghelasie Gheorghe
de la Mănăstirea Frăsinei)

L-am întîlnit pentru prima oară pe Părintele Ghelasie în vara anului 1993, cînd am plecat spre Mănăstirea Frăsinei cu gîndul expres de a-l cunoaşte, într-o revistă-broşură ce purta numele Arhetip şi în care se publicau de-a valma tot felul de texte „iniţiatice”, pe teme precum „yoga şi creştinism”, „autocontrol şi divinaţie”; aici se aflau publicate şi cîteva fragmente din prima sa carte, „Memoriile unui isihast”. Din acea revistă-broşură, al cărei aer eclectic i-a stîrnit pînă şi unui necopt ca mine destulă neîncredere, textul semnat „Ieromonah Ghelasie Gheorghe” se detaşa printr-un sunet cu totul aparte. Era, dacă îmi amintesc bine, o „vorbire” ce m-a cucerit prin stranietatea şi totodată prin siguranţa tonului: un limbaj neobişnuit, căruia nu îi detectai din prima clipă referinţa, deci nu ştiai bine despre ce anume vorbeşte, dar în care se făcea simţită o „proprietate” a termenilor ce îmi scăpa. Iar cum — în plus — textul se intitula „Memoriile unui isihast”, mi-am închipuit că este vorba de ceva trecut, de vreun manuscris descoperit cine ştie unde, lăsat de vreun călugăr atemporal. Am simţit din primul moment că aveam de-a face cu un text care se cerea auzit, pentru care trebuia să ai ureche, aşa cum ai ureche muzicală. Căci ea te ajută nu numai să cînţi, ci şi să pricepi muzica.
Un coleg de facultate, căruia îi povestisem despre fragmentul citit în Arhetip, mi-a povestit întîmplător că autorul acestui text trăieşte, că este monah în Mănăstirea Frăsinei şi că a stat de vorbă cu dînsul. Ţin minte că informaţia m-a minunat peste măsură. Pur şi simplu nu puteam face vreo legătură între o astfel de scriere şi o persoană reală: mi se părea peste poate ca cineva care se află la cîţiva paşi de mine să vorbească în felul acela. Aşa se face că am plecat spre Frăsinei, vrînd să aflu despre ce anume vorbeşte autorul acelui text. Atît şi nimic mai mult.
Dar, fireşte, nu duceam cu mine numai atît. Căci am plecat să caut un „autor” şi am aflat un duhovnic. Am aflat, mai exact spus, la ce este bun un duhovnic, dat fiind că educaţia mea religioasă — petrecîndu-mi copilăria şi adolescenţa în vremea regimului comunist — lăsa foarte mult de dorit. Acum înţeleg că a fost o şansă pentru mine faptul că nu am apucat să mă îndrept spre yoga sau spre alte „exotisme” către care — mai ales în epoca bulversată de după 1990 — erau atraşi mulţi tineri şi că am nimerit foarte curînd drumul cel mai „la îndemînă”, dacă pot spune aşa, cel livrat de tradiţia autohtonă, un drum pe care să nu-l bat în zadar vreme de cîţiva ani, pentru ca să-l părăsesc mai tîrziu, ci unul care să ţină o viaţă întreagă.
Am plecat aşadar, ghidat de vagi repere, spre Mănăstirea Frăsinei, ascunsă undeva în Munţii Coziei. De la şoseaua ce duce de la Vâlcea la Sibiu, am mers pe jos, pe un drum de ţară, trecînd prin satul Muereasca, pînă ce am ajuns în plin munte, urcînd şi tot urcînd. Am intrat într-un tîrziu în „spaţiul” mănăstirii, pe lîngă „schitul femeilor”, prin locul unde se află o „legătură de blestem” a Sfîntului Calinic, pentru „partea femeiască" ce va îndrăzni să calce acel loc rezervat în exclusivitate călugărilor şi pe care, citind-o, n-ai cum să nu te înfiori, chiar bărbat fiind. Urcînd şi tot urcînd, m-am apropiat de capătul călătoriei mele, dar drumul face asemenea ocolişuri că nu reuşeşti să îţi dai seama cît de mult te apropii: pînă cînd, dintr-o dată, ţi se deschide privirii faţada albă a mănăstirii: o construcţie masivă, aşezată pe o pantă de deal, cu ziduri groase ca de cetate, avînd încrustate în ea ferestrele mici ale chiliilor, care, îngropate în albul zidului, par extrem de delicate; de la una dintre ferestre, aflată chiar în mijloc, ţi se pare că te priveşte cineva care e îmbrăcat strălucitor, în veşminte de purpură: curînd îţi dai seama că este icoana Fecioarei cu pruncul, o icoană mare, pusă chiar deasupra intrării în mănăstire, şi care e identică cu cea de pe iconostasul bisericii. Instantaneitatea cu care întreg acest aşezămînt se oferă privirii îi dă oricărui nou venit presimţirea că acolo va afla ceva, că acest loc nu poate să nu fie locul unei descoperiri.
Ajungînd şi întrebînd de părintele Ghelasie am fost condus către o mică curte aflată puţin mai sus de mănăstire, în marginea unei spaţioase livezi de meri ce coboară pe panta dealului: în interiorul curţii se aflau trei magazii de lemn, cuprinse cu totul de vegetaţia din jur, de iarba înaltă pînă la brîu, străbătută doar de o potecuţă abia văzută: în spaţiul neocupat de micile construcţii se aflau stupi de toate mărimile şi formele, iar peste tot, împrăştiate prin natura frenetică ce cuprindea această „gospodărie”, accesorii de apicultură, precum şi tot felul de obiecte de lemn sau de fier, unele mai de curînd folosite, altele aflate de multă vreme în părăsire; senzaţia pe care ţi-o dădea tot acest haos al uneltelor era aceea că nu mai poţi şi că nici nu mai are rost să distingi între ceea ce este făcut de om şi ceea ce este produs al naturii. O capră de tăiat lemne, aflată şi ea în această curte, părea mai degrabă un copac de pe marginea rîului care apucase să crească luînd forme spectaculoase decît un obiect asamblat cîndva de vreun meşter dulgher pentru a putea tăia mai bine lemnele. Se aflau aici şi obiecte „industriale”, precum o moară de grîu electrică, de mărimea unei maşini de spălat, dar şi ea, aruncată într-un colţ aglomerat de plante, părea că îşi uitase provenienţa şi că fraternizase cu buruienile din jur, începînd să se bucure la fel de mult de ploaie şi pregătindu-se să înflorească, într-una dintre cele trei magazii locuia Părintele, iar celelalte erau locul de depozitare al unei biblioteci imense. Cînd, un an şi ceva mai tîrziu, le-am deschis împreună, cu gîndul de a „aranja biblioteca”, le-am aflat burduşite pînă la refuz de cărţi: interiorul lor mi s-a părut atunci că se aseamănă cu acela al stupilor, rafturile lor mi-au apărut ca nişte faguri imenşi, a căror grijă nu o putea purta un bibliotecar, ci un priceput apicultor.
Acest mic univers în care trăia Părintele Ghelasie şi în care natura era atotstăpînitoare purta de fapt amprenta puternică a personalităţii sale. Căci şi înfăţişarea acestui monah era a unui om care nu făcea, cel puţin la nivelul îmbrăcăminţii şi al purtării cu obiectele din jur, deosebirea între spaţiul uman — în care accentul cade inevitabil pe artificial — şi cel al plantelor şi al pietrelor. Ca mulţi călugări, avea veşmintele atît de ponosite, încît din ele nu mai putea fi descifrat codul „uniformei” monahale, ba nici măcar nu mai aduceau a veşminte croite cîndva de mînă omenească. Centura de piele cu care era încins şi care e deopotrivă un însemn al angajării ascetice nu îi cuprindea propriu-zis mijlocul, ci doar acele straturi acoperitoare ce ţineau loc de veşminte şi în spatele cărora nu putea fi ghicit volumul unui trup. Cu toate acestea, nu avea nimic „sălbatic”, nu arăta precum Robinson Crusoe cu umbrela lui improvizată, cu care ştia bine că dacă ar apărea pe vreuna din străzile Londrei ar stîrni hohote de rîs. Aş spune că era chiar opusul lui Robinson, în măsura în care acesta, rămas pe o insulă pustie, face tot posibilul să civilizeze natura cu puţinele mijloace ce-i stau la dispoziţie. Apariţia Părintelui era a unui om care nu încearcă să civilizeze natura, ci care se lasă, aşa-zicînd, „civilizat” de către ea, dîndu-i „mînă liberă" în toate.
Chipul Părintelui nu aducea nici el cu figura clasică de călugăr cu barbă albă, pieptănată cu grijă, care e îndeobşte semnul unei bătrâneţi bine aşezate, al unei sobrietăţi ce le pare stranie mirenilor, emanînd un aer intangibil. Avea capul mic, cu bărbia ascuţită, împodobită doar de cîteva tuleie ce nu îndrăzniseră să crescă prea mult de-a lungul zecilor de ani şi care aduceau pesemne aminte celor din mănăstire de veselul şi totodată foarte ascultătorul „frate Gheorghiţă”, cum fusese numit Părintele în timpul primilor douăzeci de ani petrecuţi în Mănăstire. Din această cauză, faţa lui nu purta marca unei vîrste anume şi nici nu părea că a fost vreodată mai tînără sau că va fi vreodată mai bătrînă. Bineînţeles, nici nu ştiai ce vîrstă să-i dai şi, revăzîndu-l peste ani, nu puteai spune ca de obicei despre oameni: „ce a mai îmbătrânit!”; însă acestui chip ce părea inclasabil pe scara vîrstelor şi care, de aceea, căpăta un aer adolescentin, acestui chip încadrat de două urechi ieşite mult în afară ce îţi aminteau de chipul din fotografii al lui Kafka nu îi lipsea maturitatea: linia adîncă dintre sprâncene îţi dădea, dacă o priveai atent, măsura vîrstei, ascunsă de celelalte trăsături.
Omul în căutarea căruia plecasem nu era ceea ce se cheamă un „autor de cărţi”. Nu avea acea preocupare obstinată a autorilor — din orice tagmă ar face ei parte — pentru soarta textelor scrise de ei şi nu trăia cu senzaţia că în scrierile sale (şi care la vremea aceea erau mai numeroase decît ajunsesem eu să le cunosc) a spus „esenţialul”, nu avea convingerea că a ajuns să rostească ceva ce nu poate trece neluat în seamă de către ceilalţi oameni. Dimpotrivă. Ieromonahul Ghelasie socotea că „gestul” public pe care îl făcuse era în mare parte o „necuviinţă", un lucru care pînă la urmă nu se potrivea cu exigenţele monahale pe care şi le asumase şi care spera că „îi va fi iertat”. De aceea, toată preocupările legate de cărţile sale — scrierea, publicarea şi discutarea lor — erau puse, ca importanţă, cu mult în urma îndatoririlor pe care le avea ca preot, ca duhovnic şi ca monah, îndatoriri pe care le îndeplinea ireproşabil.
Am purtat, cu diferite ocazii, discuţii despre cărţile sale şi, prin „viu grai”, am aflat multe din problemele care îl preocupau şi pe care nu le putusem descifra din ceea ce citisem. Cum am spus de la început, nu era uşor să-ţi dai seama despre ce anume vorbeşte Ieromonahul Ghelasie, drept care nu puteai pricepe nici ce anume vrea să spună. Binenţeles, o întrebare pe care i-am pus-o încă de la început a fost de ce preferă să se exprime în acel limbaj straniu, care nu seamănă de loc cu cel „academic” şi care, în cele din urmă, „păcătuieşte" prin faptul că se îndepărtează atît de mult de vorbirea noastră obişnuită. Nu înţelegeam, de pildă, de ce e nevoie de toată abundenţa aceea de majuscule, puse la începutul mai tuturor cuvintelor, sau chiar folosite pentru grafierea în întregime a unor cuvinte care, în ansamblul textului, nu păreau să aibă o greutate deosebită. De ce, de pildă, în „Medicina isihastă”, preferă să folosească o formulă precum „Medicină de Orientare Creştină”, care e raţiunea pentru care aproape toate cuvintele — lucru de mirare mai ales în cazul adjectivelor — poartă povara unei puternice accentuări, marcată fie prin scrierea cu majusculă, fie prin scrierea cu cratimă, — formînd „pachete” neingurgitabile de cuvinte — fie prin folosirea cu totul aiuritoare a ghilimelelor? Nu este oare acest limbaj, prin dezordinea grafică pe care o practică, o piedică chiar în calea celui care încearcă să se exprime cu ajutorul lui? Şi, mai ales, nu este el „curată sminteală” pentru cei care vor căuta să-i prindă mesajul? Ce se va întîmpla dacă oameni fără discernămînt lingvistic vor lua acest discurs ca normă şi se vor deda la un epigonism în forme monstruoase? Toate aceste întrebări i le-am pus foarte devreme Părintelui Ghelasie şi — trebuie să recunosc — clarificarea lor a contat la acea vreme foarte mult.
„Frăţia Ta, de unde crezi că aş şti eu să scriu aşa cum zici? Căci n-am stat decît în vîrful muntelui şi singura şcoală pe care am făcut-o a fost, cîndva demult, liceul sanitar. Nu-i vorbă, am văzut şi eu cum se scrie prin cărţi, cum încearcă fiecare cît poate de bine să se facă înţeles, însă, citind Sfinţii Părinţi, am mereu senzaţia că pentru ceea ce ei spun, noi ne-am pierdut oarecum auzul. Nu mai reuşim, cei din ziua de azi, să îi percepem decît ca pe nişte povestitori sfătoşi din alte timpuri, care ne relatează martiriul cîte unui sfînt, din vremurile în care credinţa în Hristos era osîndită. Or, cum astăzi nu mai e nimeni care să fie jupuit de viu pentru credinţa lui, noi gîndim oarecum că aventura credinţei a încetat şi ea şi că trebuie să o punem pe aceasta liniştiţi în rîndul lucrurilor pe care le deţinem cît se poate de normal şi care nu trebuie nicidecum dobîndite, adică înţelese în ceea ce reprezintă ele pentru noi. Iată motivul pentru care cred că ceea ce au spus Sfinţii Părinţi trebuie spus din nou, adică actualizat, redat înţelegerii noastre, făcut să fie auzit şi de urechile prezentului. Frăţia Ta eşti filozof şi dă-mi voie să te întreb de ce Hegel, autorul Fenomenologiei spiritului, nu mai vorbeşte aşa de limpede şi de simplu ca Socrate şi ca Platon. Fiindcă are ceva nou de spus? Nu cred. În ce mă priveşte, eu nu spun absolut nimic nou, dar absolut nimic, nu am nici pe departe vreo pretenţie din asta, nu sînt inventatorul prafului de puşcă şi nici al maşinii cu aburi, ci lucrul pe care mi-l îmi doresc din toată inima este să pun două-trei accente acolo unde lucrurile au rămas atîta vreme nemişcate şi au sfîrşit prin a fi uitate. Şi fac acest lucru în felul meu, aşa cum mă pricep eu mai bine, ca un Ghelasie prostănacul ce sînt”.
Acum, după mai mulţi ani, întrebarea care îmi vine în minte este dacă nu cumva stilul atît de dificil şi de „original” al scrierilor Părintelui nu reprezenta o miză în sine, de vreme ce în intenţia lui stătea tocmai amintita „actualizare” a cîte ceva din scrierile Sfinţilor Părinţi, în definitiv, discursul unor fenomenologi ai religiei de anvergura unui Jean Luc Marion sau Michel Henry este, mutatis mutandis, de o stranietate asemănătoare, dacă judecăm după măsura vorbirii obişnuite. De ce să nu îi acordăm unui monah care şi-a petrecut viaţa „în creierul munţilor” dreptul de a face, cu mijloacele modeste care îi stau la îndemînă, o încercare asemănătoare de primenire a unui conţinut teologic? Şi, pînă la urmă, cum ne-am putea aştepta să se exprime un om neşcolit — dar în acelaşi timp foarte citit, după cum am putut să-mi dau singur seama —, un om care, în ciuda faptului că stă izolat într-un colţişor de lume, are totuşi „ceva de spus” şi care nu se îndură să nu rostească acest „ceva”?
Acestea sînt, cred, gînduri „de bun simţ" care ar trebui să-i vină oricui în minte înainte de a cataloga scrierile Părintelui într-un fel sau altul, socotindu-le „zănatice” şi „zăpăcite”. Mai înainte de a renunţa să înţelegem despre ce anume vorbesc ele, ar trebui poate să medităm asupra a ce anume face necesară ivirea unor astfel de încercări-limită, să căutăm să ne explicăm, nepripindu-ne, de ce un „trăitor” din Mănăstirea Frăsinei a găsit de cuviinţă să inventeze un cu totul alt mod de a vorbi pentru a exprima „adevărurile" vieţii creştine. Nu ne revine oare fiecăruia dintre noi — într-o măsură mai mică sau mai mare, fireşte — sarcina de a le formula pînă la urmă „cu cuvintele noastre” şi de a le feri astfel să devină nişte adevăruri „de împrumut”, nişte adevăruri făcute „în serie"?
În ce mă priveşte, cred că Părintele Ghelasie, în scrierile sale, s-a exprimat în felul cel mai nimerit în care îi era dat s-o facă. La o privire mai atentă, se poate observa că în abuzul de majuscule, de ghilimele, de cuvinte legate cu cratimă, care îl introduc pe cititor într-un desiş de litere, nu se ascunde altceva decît o asiduă şi vădit intenţionată suspendare a convenţiilor grafice, în speţă căutarea unui limbaj cît mai natural cu putinţă, în care ortografia, aruncată cu totul în aer, să nu mai încătuşeze forţa de expresie a cuvintelor. Cînd deschid vreuna din cărţile sale îmi apare în faţa ochilor tot acel paradis de ierburi din curticica sa şi ştiu că cel mai nimerit comerţ cu cuvintele înşirate pe pagină este de a afla potecuţa abia văzută ce duce la fagurii cu miere.


Cătălin Cioabă
Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti

(apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 200-206)