Aşa L-am întâlnit pe Dumnezeu

Vorbisem cu Mircea să scrie o Mărturie despre Părintele Ghelasie pe care s-o trimită spre publicare în noul volum de Mărturii. Peste câteva zile mi-a telefonat rugându-mă să scriu eu acest material, pentru că el nu poate afla nici un răgaz, având un program zilnic fără odihnă... Să-l scriu pentru că ştiu toate cum au fost… Atunci m-am gândit că această Mărturie a noastră este Răspunsul pe care îl dăm prin Părintele Ghelasie, Avva-Duhovnicul nostru, lui Dumnezeu Însuşi: Cine mă va mărturisi în faţa lumii, şi Eu îl voi mărturisi în faţa Tatălui Meu.
Nu fără emoţii şi nu fără teamă, încerc să povestesc cum l-a Întâlnit Mircea pe Dumnezeu în Chipul de Părinte Duhovnicesc, de Avva, al Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Sfânta Mănăstire Frăsinei.
Să fi fost în urmă cu vreo nouă-zece ani. Ţineam orele de filosofie la clasa a XII-a E, o clasă de băieţi toţi „unul şi unul”, o „furtună” de clasă... trosnete, urlete, ţipete, şi abia după 10-15 minute tăcere. Le vorbeam despre etimologia cuvântului filosofie: philia-iubire şi sophia-înţelepciune. Mai ales când le vorbeam despre philia, care este Însuşi Dumnezeu, când le spuneam că şi ei au în adâncul lor Chipul de philia, adică Chipul de Dumnezeu, Dumnezeu care i-a creat-născut cu Iubire, ca Fii ai Iubirii, din Iubirea Sa… mă priveau cu reproş, cu făţişă neîncredere, mai că nu mă făceau mincinoasă în faţă. Le simţeam ţipătul nerostit: „şi Iubirea asta unde este, că noi ne uscăm, pierim, dispărem de atâta ne-Iubire, urlăm de ne-Iubire, ne zdrobim zdrobind totul într-o mlaştină murdară, în familiile şi în viaţa noastră de dezorientaţi, de depravaţi”… Şi totuşi, ceva în ei tresărea, nădăjduia că le-am spus adevărul, mai ales unul dintre băieţii despre care aflasem că e „zmeul” cel mare, „boss-ul” răutăţilor celor mari. La ora de filosofie era cuminte ca un miel, cel mai cuminte, mereu tăcea şi asculta. Într-o pauză a venit să-mi spună cu multă fermitate că el crede că Dumnezeu este Iubirea, crede că El ne iubeşte, că nu de la Dumnezeu este suferinţa şi mizeria. Mi-a zis: „dacă eu aş fi sculptor, aş modela fiecare sculptură cu multă iubire şi n-aş distruge-o niciodată; aşa şi Dumnezeu. Nu ne-a făcut ca să ne distrugă, ca să ne urască. Cred că ne iubeşte”. Băiatul acesta este Mircea.
Au trecut câteva luni de zile. Cu examen de Bacalaureat, frământări, nereuşite multe. Din clasa „furtună”, puţini au reuşit la Facultate. Câţiva aflaseră calea spre Mănăstirea Frăsinei la Părintele Ghelasie. Unul dintre aceştia, Ionuţ, a venit într-o zi spunându-mi că vrea să-l ducă la Avva pe Mircea, căruia i se întâmplase un grav accident. Se întorcea noaptea cu un coleg într-o maşină Dacia, dintr-o comună vecină, beţi de-a binelea. Cu viteză mare, maşina a intrat într-un copac, dar Dumnezeu a întors-o aşa încât doar spatele maşinii a suferit impactul, făcându-se zob, faţa rămânând intactă. Cei doi băieţi, treziţi de şoc din beţie, au coborât fără nici o zgârietură, şi, cutremuraţi de ce-au văzut, au îngenuncheat şi au mulţumit lui Dumnezeu că i-a scăpat de la prăpăd. De atunci, Mircea a vrut neapărat să meargă la o mănăstire. Ionuţ l-a dus la Avva iar întâlnirea cu Avva l-a marcat pentru totdeauna. Prin Avva, Mircea a intrat într-o altă lume. Când s-au întors de la Frăsinei, Lumina şi Bucuria curgeau din Mircea, care nu putea crede că există un asemenea om… Rostea cu o bucurie de copil, fericit, cât putea de des, cu respect şi uimire: Avva, Avva…
A urmat aproape un an de duceri şi veniri de la Mănăstirea Frăsinei, şi nu mergeau singuri. Mulţi dintre băieţii care înspăimântau cartierul, băieţii dureroasei neiubiri părinteşti, au primit lacrima şi mângâierea Părintelui Ghelasie. I-a ajutat pe toţi, croindu-le un drum în viaţă, un rost tăcut, modest, dar demn. Fiecare din ei ştie că nu mai este singur, abandonat, alungat, că are un ajutor de nădejde.
Mircea şi Ionuţ au început să înveţe pentru Facultate. Schimbarea lui Mircea era totală. Toată forţa interioară pe care o punea mai înainte în cele golăneşti (bar, discotecă, mafie, droguri, săbii, escapade peste graniţă cu arestări ca-n filme, bătăi), Avva a întors-o spre Mântuitorul, spre Maica Domnului, spre Biserica lui Hristos, unde erau nelipsiţi. Fiecare cută a sufletului, a minţii, Avva a curăţat-o şi a vindecat-o. Viaţa lor a intrat într-o rânduială sfântă, cu rugăciuni, metanii, acatiste în faţa sfintelor icoane. Prezenţa lor la slujbele de la Sfânta Mănăstire Frăsinei devenise o obişnuinţă. Şi acum îşi aminteşte cum îl ardea focul Duhului Sfânt când Părintele Ghelasie le punea pe cap epitrahilul sau Sfintele Daruri.
La examenul de admitere la Facultate, Mircea a mers foarte sigur, fiindcă Avva i-a spus să fie fără frică. La matematică, proba cheie, i-au căzut chiar problemele pe care le rezolvase singur la meditaţie cu câteva zile înainte. Mare bucurie, dar, deodată, mintea i s-a golit de orice informaţie, era doar gol, gol, gol şi o negură rea care aducea o senzaţie de disperare tot mai acută. Aşa a fost tot examenul, iar disperarea l-a măcinat tot drumul către casă, şi apoi către Mănăstirea Frăsinei, la Avva. În faţa Avvei s-a prăbuşit într-o durere fără capăt. Avva s-a tulburat mult, a mers apoi în Sfântul Altar, unde s-a rugat. Când a revenit în chilie, i-a spus că totul vine de la blestemul din neam pe care îl poartă şi care s-a activat în el. Acest blestem l-a lovit pe Mircea, căutând să-l frângă, să-l doboare, vreo trei ani. În acest timp, rugăciunile şi suferinţa de martir a Avvei au topit încetul cu încetul acest blestem şi Mircea a fost eliberat. A putut să-şi termine Facultatea în timp ce lucra 10-11 ore pe zi, s-a putut bucura de vindecarea părinţilor săi, pe care Avva i-a ajutat atât de mult, a învăţat şi a trăit cu ajutorul Avvei Comuniunea Sfinţilor, Mila Sfântă a Maicii Domnului.
Prin pedagogia duhovnicească a Părintelui Ghelasie şi-a asumat Rostul-Datoria pe care i le-a dat Dumnezeu spre împlinirea vieţii lui. Orice mişcare a sufletului, a gândului, şi a inimii sale, Avva o cunoştea, o vindeca, spălând-o şi hrănind-o cu Lumina sa de Avva. „N-am întâlnit nici un om care să mă impresioneze şi să-mi impună atâta respect şi iubire ca Avva. Îi datorez totul. Este cea mai mare personalitate pe care am întâlnit-o în viaţa mea, e persoana cu cea mai mare nobleţe”, îmi spunea adesea, cu multă emoţie, Mircea. Şi cu toată credinţa lui, atâta câtă este, îl roagă pe Bunul Dumnezeu să fie în veci împreună cu Părintele Ghelasie, oriunde ar fi dânsul. Este cel mai de preţ dor al lui Mircea, pentru că prin Avva L-a întâlnit pe Dumnezeu.
Le-am adunat, cât am putut, doar în câteva rânduri, deşi cele ştiute de Mircea încap doar în viaţa unui om… Am să mai adaug totuşi o întâmplare recentă din toamna trecută. Unul din băieţii care mergeau la Avva îşi repara casa veche pe care şi-o cumpărase. Îi consolida temelia, lucrând împreună cu doi lucrători. O casă veche, săsească, cu ziduri de un metru grosime, cu bolţi de susţine la nivelul beciului, groase de mai bine de un metru. Sub o astfel de boltă lucra acest băiat aplecat în genunchi, când unul dintre lucrători îi strigă că se dărâmă casa. În secundele următoare s-a şi întâmplat. Bolta cu pricina a căzut şi la fel o parte din ziduri. Băiatul s-a trezit într-un timp, la zece metri depărtare de casă, culcat cu faţa în sus, fără nici o zgârietură. Cu groază, şi-a reamintit cele întâmplate şi a alergat să vadă ce este cu lucrătorii. Amândoi erau sub dărâmături. Unul s-a sculat teafăr, celălalt însă fusese lovit foarte rău. Nu se putea mişca. L-au dus la spital. Coloana vertebrală era deplasată, iar nervul care controlează urinarea fusese strangulat de coloana deplasată. I s-a pus o sondă. Era paralizat. Pentru vindecare era necesară o operaţie complicată la Bucureşti. Transportul până acolo era foarte delicat, pacientul neavând voie să se mişte, şi erau necesare sume foarte mari de bani. Când doctorul i-a dezvăluit tânărului diagnosticul final, acesta s-a cutremurat de neputinţă. Atunci şi-a amintit că Părintele îl mai ajutase într-o problemă, chiar mai gravă decât aceasta, pe care o rezolvase de parcă nici n-ar fi existat. În acea noapte a plecat la Frăsinei, la cinci dimineaţa fiind la poarta Mănăstirii. Câinii de pază l-au întâmpinat, dar nici măcar n-au lătrat. A mers la mormântul Părintelui, unde cu durere mare i-a cerut ajutorul. Apoi s-a întors, oprindu-se la spital. Aici totul părea neschimbat. Dar peste vreo două ore, bunica pacientului, care îl supraveghea, a venit cu multă emoţie să-i spună că pacientul poate urina în mod normal, că şi-a revenit. Într-un timp foarte scurt, s-a făcut recuperarea totală a pacientului, care într-o lună era pe picioarele sale, de parcă n-ar fi fost niciodată paralizat şi n-ar fi avut niciodată coloana deplasată...

Natalia Diaconescu


foto: Mircea Popovici

Î.P.S. Irineu Slătineanul - Mitropolitul Olteniei: Arhitectura şi pictura ctitoriei Sfântului Calinic

Biserica este construită în formă de cruce, cu o singură turlă centrală, sprijinită pe patru arcade ogivale. Păstrează împărţirea clasică cu pridvor, pronaos, naos şi altar.

Pridvorul este deschis, sprijinit pe patru stâlpi din piatră şi lipit de biserică, în stil brâncovenesc. Nu posedă bazoreliefuri şi nici nu adăposteşte picturi, ca la alte biserici, ci are o formă simplă, pustnicească. Pe peretele bisericii, în pridvor, se află pictura cu "Adormirea Maicii Domnului", hramul bisericii, dedesubtul căreia se află pisania bisericii. Intrarea în biserică se face prin două uşi masive de stejar pe care sunt încrustate numele ctitorului şi anii construcţiei (1860-1863).

Pronaosul este unit cu naosul, delimitarea fiind făcută numai de arcul absidei, care începe şi formează în continuare naosul. În pronaos sunt două ferestre mari, fără decoraţiuni interioare sau exterioare.

Naosul este larg, încăpător, prevăzut cu două ferestre, iar deasupra se află turla, sprijinită de cei patru pandantivi.

Altarul este situat în absida centrală, având un proscomidiar şi un diaconicon.

Ca plan şi construcţie, biserica mănăstirii Frăsinei se aseamănă cu catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea. Arhitectul acestei construcţii este meşterul Costache.

Pictura a fost realizată de Mişu Pop din Braşov. Este o pictură realistă, într-un stil academic. Scenele sunt aşezate întocmai ca în catedrala din Râmnicu Vâlcea. Predomină culoarea albastru, care dă locaşului o profundă ambianţă de linişte, seninătate şi elan duhovnicesc. Scenele inspiră religiozitate şi un adânc duh de rugăciune.

În pronaos sunt zugrăvite chipurile marilor pustnici, care poartă fiecare în mână câte un răvaş, pe care este scrisă o idee din învăţătura sau practica de rugăciune şi asceza lui. Pe pereţii dinspre Apus se află portretele Sfântului Calinic, în partea stângă, ctitorul acestei biserici, cu titlul dedesubt: "Calinic Cernicanu Românu Pământeanu". În partea dreaptă este pictat mitropolitul Nifon, mitropolitul primat de atunci, având la gât o eşarfă roşie, simbol al primatului României.

În naos, în registrul inferior, se află scenele cu Înălţarea Sfintei Cruci, în partea opusă scena Deisis, martirii Calinic şi Trifon, Gheorghe şi Dimitrie în latura opusă. Ambele perechi de martiri şi scene flanchează cele două ferestre ale naosului. În registrul superior pe calotă se află, într-o parte Naşterea Domnului, iar în cealaltă parte Învierea, într-un colorit foarte viu.

Pe calota absidei centrale în altar se află Maica Domnului, încon­jurată de îngeri. În registrul inferior sunt pictaţi Sfinţii Ierarhi autori de Liturghii, precum şi Sfântul Nicolae, patronul şi ocrotitorul Sfântului Calinic. Diaconiconul şi proscomidiarul nu sunt pictate. Catapeteasma este din lemn pictată.

Sursa: http://www.lavrentie-sovre.eu/Arhitectura%20si%20pictura.htm

Medicina Isihastă (Interviu publicat în „Informaţia de Severin”)

Pentru că suntem în Postul Paştelui, cel mai important de peste an, m-am gândit să evocăm amintirea unui om care a vieţuit şi s-a anevoit într-o mare lavră: Sfânta Mânăstire Frăsinei.
Importanţa acestei aşezări mânăstireşti vine din caracterul ei atonit. Ceea ce înseamnă că fraţii care trăiesc acolo ţin regula Sfântului Munte Athos: nici o femeie nu ajunge acolo. Istoria respectivei aşezări este şi ea deosebită şi va fi evocată în chiar interviul pe care l-am făcut cu o persoană care a avut şansa de a ajunge la Frăsinei şi, cel mai important lucru, l-a cunoscut în mod direct pe părintele Ghelasie. Căci, despre cuvioşia sa este vorba. Cel care mi-a acordat interviul m-a rugat să nu-i fac numele cunoscut. Îi respect rugămintea.

Reporter: Când aţi ajuns la Mânăstirea Frăsinei?

– Trebuie să vă spun că am ajuns la Sfânta Mânăstire după ce l-am cunoscut pe părintele Ghelasie. A, vă miraţi, este normal, dar şansa vieţii mele este că l-am cunoscut în lume, cum se spune în limbaj călugăresc. În casa unui om, foarte cunoscut azi în întreaga ţară, un mare actor român, Florin Zamfirescu, vărul bun al părintelui. Acolo l-am cunoscut, pe vremea când în ţara noastră credinţa în Dumnezeu era blocată de un materialism dialectic şi istoric iraţional în extremista sa raţionalitate. Fiind rudă cu maestrul Zamfirescu, părintele, trecând prin Bucureşti, a adăstat pentru două zile la ruda sa, prieten din copilărie. Florin, îmi pot permite să-i spun aşa întrucât mi-a fost şi mie maestru într-ale scenei, a invitat câţiva prieteni şi a făcut rost de filmul „Jesus of Nazareth” de Franco Zeffirelli. Prezenţa acelui om îmbrăcat în rasa călugărească, care vorbea foarte firesc, de parcă te ştia de mult timp, care te privea drept în ochi când vorbea cu tine, dădea întâlnirii din casa Zamfireştilor, cum le ziceam în glumă, un aer uşor conspirativ. Pe vremea aceea erau suficienţi oameni, români vreau să zic, fricoşi nevoie mare, care nici nu-şi botezeau copiii la biserică de frica tovarăşilor. Să participi la aşa o întâlnire nu era o chestie ce se întâmpla în fiecare zi. Florin ştia că sunt în căutare de experienţe spirituale, tot la el în casă îi cunoscusem pe Nichita, Petru Creţia, Sorin Dumitrescu, mă rog, cunoscusem foarte mulţi oameni care în vremea aceea erau, într-un mod posibil, în dezacord cu regimul politic aflat la conducerea României. În casa actorului aveau loc întâlniri cvasi carbonariceşti, era o casă de artist, deschisă întâlnirilor cu prietenii, unde aveau loc discuţii care, dacă ajungeau la urechile „băieţilor cu ochi albaştri”, am fi făcut drumuri multe la ei la sediu, pentru a da cu subsemnatul. În sfârşit, am vrut să evoc un pic din atmosfera acelor ani în care l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie de la Frăsinei. Ei, am văzut filmul în care era viaţa lui Iisus, apoi au început discuţiile. Am spus, atunci când am avut posibilitatea, că filmul prezintă o viziune catolică a vieţii sale. Afirmaţia mea a suscitat alte discuţii. Nimeni nu era în consens cu mine. Toţi mă contraziceau. Numai că şi ei erau la fel de creştini ca şi mine, nepracticanţi. Adică, nici ei nu mergeau decât arareori la biserică, nu duceau o viaţă de creştin autentic. Cunoştinţele noastre despre creştinism erau la nivelul intelectual al unor oameni care citiseră Biblia ca pe un roman interesant plin de diferite contradicţii. Părintele mi-a dat dreptate. Lucrul acesta m-a blocat. Ţin minte că nu mai ştiam ce să spun. Simţeam că ar fi trebui să mai spun ceva, să-mi argumentez afirmaţia, nu mai ştiam ce să spun, discuţia se prăbuşise, era un moment incert al întâlnirii, când a apărut soţia gazdei, Valeria, întrebându-ne dacă suntem de acord să servim... nu mai ţin minte ce anume, dar era ceva cu carne. Era tot în Postul Sfintelor Paşti. Nu ţineam postul, nimeni din cei prezenţi nu ţineau postul, aşa că toată lumea a fost de acord cu doamna care ne invitase la a ne bucura şi simţurile trupeşti după ce le bucuraserăm pe cele spirituale, văzusem doar un film religios, nu? M-am uitat cu stupoare la Părintele Ghelasie care nu a spus că ţine post. Doamna Valeria chiar l-a întrebat în mod special dacă mănâncă la fel ca noi. Şi, am să ţin minte toată viaţa această întâmplare, Părintele a spus doar: „Valeria, de mult doresc să mănânc nuci cu miere, dacă ai”. Evident că doamna avea nuci şi miere, mierea provenea chiar de la mama dânsei. Părintele nu a spus că ţine post! Am trăit atunci un fel de şoc mental, precum şi discipolii zen trăiesc în mânăstirile japoneze în clipa în care maeştrii lor le răspund cu un koan. Nu vă mai explic ce este un koan. Căutaţi şi aflaţi. A găsit un fel foarte rafinat de a spune că mănâncă altceva. Răspunsul său m-a năucit.

Rep.: Povesteaţi despre felul în care Părintele Ghelasie de la Frăsinei a reuşit să îşi ţină postul fără să spună că ţine post.

– Da. Prima dată m-am gândit că a fost un gest de frică. Poate i-a fost frică să spună că ţine post. Mai târziu, ajunsesem deja la dânsul, la mânăstire, l-am întrebat şi mi-a spus: „Neamule, nu trebuie să te lauzi. Acolo, la Florin, dacă aş fi spus că ţin post vă făceam la toţi rău. Vă sminteam, unii dintre cei prezenţi atunci acolo s-ar fi simţit nefericiţi din pricina asta, ar fi suferit. Aş fi făcut mai mult rău decât bine. Şi nici să vă explic de ce trebuie să ţinem postul nu aş fi putut, pentru că nu era locul şi momentul.” Aşa îmi spunea Părintele, neamule. Să fiu iertat de afirmaţia asta vanitoasă.

Rep.: Eraţi rudă cu dânsul?

– Nici vorbă. Şi acest lucru l-am întrebat. Mi-a răspuns: „Toţi suntem neamuri de la Adam, tăticule.” Dar vreau să vă spun ceva şi mai important. În perioada aceea, când hălăduiam prin Bucureştii anilor ’80, găsisem un grupuscul de băieţi foarte diferiţi de cei de vârsta lor, tineri care se ocupau cu tot felul de activităţi mai mult sau mai puţin oculte. Nu am să pomenesc decât experienţele de meditaţie cu ghid interior, meditaţii pe imagini mandalice, chestii de care azi este plin Net-ul, dar nu am să dezvolt chestiile astea pentru că nu am avea spaţiul necesar. În zona aceea am auzit şi de Filocalia. Era pentru prima oară când auzeam acest cuvânt şi auzeam despre aceste cărţi. Pe unde ajungeam, la întâlnirile cu cei care erau şi ei în căutarea browniană de spiritualitate, a epocii, asemănătoare cu aceasta de azi... dar altfel, întrebam dacă cineva poseda aceste volume, Filocaliile, pentru că ceva îmi spunea că trebuie să le citesc. Nimeni. La întâlnirea cu Părintele, de la Florin Zamfirescu, am îndrăznit să-i spun că aş vrea să citesc şi eu Filocalia. Părintele a fost de acord cu mine. După o perioadă de circa o lună, am fost căutat la familia Zamfirescu de cineva, un bărbat pe care nimeni nu l-a cunoscut, care mi-a adus din partea Părintelui Ghelasie ceea ce căutam: Filocalia. Întâmplarea aceasta m-a pus pe gânduri. Am început să mă pregătesc pentru a ajunge la Sfânta Mânăstire Frăsinei. În fiecare final de săptămână doream să pot pleca din Bucureşti, un oraş care-mi părea că miroase continuu a izmă, şi să ajung la mânăstirea respectivă. Nu reuşeam. Săptămâna viitoare eram invitat în weekend undeva la mare. Refuzam, pe motiv că plec la Mânăstire. Şi, nu plecam. Mult timp am ţinut-o aşa. Toată vara. Chestia asta mă umplea de furie. Simţeam că Părintele mă aşteaptă, simţeam că şi eu am mare nevoie de dânsul. Şi, nu puteam să plec. Ajungeam aproape de locul unde intenţionam să ajung, la Rm. Vâlcea, de unde puteam să iau rata să ajung la Muereasca, da... aşa se numeşte comuna de unde începi să urci spre Mânăstire, şi nu ajungeam... era îngrozitor de frustrant. O întâlnire cu un preot de mir, un om tânăr şi foarte comunicativ, m-a lămurit. La întrebarea mea, legată de acest amănunt ciudat, preotul mi-a spus: „Nu mai spune cu gura intenţiile pe care le ai. Marile planuri nu se şoptesc. Taci şi mergi acolo unde ai de mers.” Şi aşa am făcut. Am tăcut, nu am mai spus nimănui nimic, iar săptămâna viitoare eram la Frăsinei.

Rep.: Cred că a fost o experienţă covârşitoare.

– Prima parte a călătoriei a fost un coşmar. Am vrut de vreo trei ori să cobor din autobuz. În primul rând am urcat cu mare greutate. Era într-o vineri. Toată lumea satului se întorcea la ea acasă. Rata, ca să folosesc un cuvânt al epocii, era mai mult decât plină. Era extrem de plină. O cumplită buluceală de oameni şi bagaje, de copii şi orătănii, de parfumuri ieftine şi mirosuri alcoolice. Până la Muereasca am mers în braţe cu un moş de vreo 80 de ani care cânta şi chiuia, iar din când în când, mă întreba: cine sunt, unde merg şi de ce am barbă. Din locul unde am coborât, la cap de linie, la Muereasca, am luat-o spre drumul ce duce la Mânăstire cam vreo 4-5 oameni. Drumul era greu şi lung pentru un orăşean învăţat cu tramvaiul şi troleul. Am ajuns spre seară. Poate o să credeţi că fabulez, poate o să credeţi că timpul a adăugat amintirilor o fărâmă de fantastic. Credeţi ce vreţi. Ceea ce vă spun este adevărat: Părintele mă aştepta. Am simţit din primul moment acest lucru. În plus, se comporta de parcă eram acolo dintotdeauna.

Rep.: Cum a decurs întâlnirea?

– Până să-l întâlnesc pe Părintele a trecut ceva timp. Într-o mânăstire, loc de po¬menire, cum spune vechiul text al ritualului de construcţie din ţara noastră, sunt foarte multe lucruri de făcut. Fiecare călugăr are o ascultare de îndeplinit. Probabil că şi Părintele trebuia să facă ceva. În vremea aceea era chelarul mânăstirii Frăsinei. Cum am ajuns în locul acela cuprins de linişte, o linişte care venea din altă parte nu neapărat din faptul că nu era zgomot, o linişte ce venea din... venea de undeva de sus, am lăsat rucsacul jos, eram într-o tindă a mânăstirii, şi priveam în jurul meu încercând să inspir liniştea aceea. N-a durat mult pentru că a apărut un călugăr din biserică, m-a văzut şi s-a apropiat de mine, atât cât să-mi vorbească fără să ţipe. M-a întrebat de ce nu sunt la slujbă. I-am explicat, de fapt, am încercat să-i explic cauza pentru care mă aflam acolo, eu îl căutam pe Părintele Ghelasie... şi nu ştiu unde să-mi las rucsacul. Călugărul acela nici nu a catadicsit să mă asculte până la capăt. Mi-a spus să nu-mi fac griji de rucsac, să-l las acolo unde este, am să-l găsesc mai târziu, şi să fac bine să intru în biserică la slujbă nu să casc gura la peisaj. Ce să fac, m-am supus, am lăsat rucsacul pe locul unde-l pusesem la venire, am intrat în biserică şi m-am aşezat în genunchi. După slujbă aveam să ies, se mergea la masa de seară, la masa de seară veneau mai puţini călugări decât la cea de prânz, aveam să aflu mult mai târziu, aveam să-mi găsesc rucsacul, aveam să-l întâlnesc şi pe Părintele, aşa neamule ai venit... hai să-ţi dau o chilie... ai fost la slujbă? Acestea au fost primele cuvinte ale Părintelui. Chilia era mică şi mirosea în ea a casă de ţară. Casele de ţară au un miros anume. Mă feresc de a fi patetic, dar au ceva special care miroase a trecut, sau aşa asociez eu în mintea mea. Mi-a spus să mă aranjez în chilie şi să cobor la trapeză. Apoi cuvioşia sa a plecat. Rămas singur priveam pe fereastră cum în curtea mânăstirii călugării se agitau fiecare cu treburile sale. După mai multe urcări în acel loc aveam să observ că aproape toţi călugării aveau un mers anume. Toţi erau încălţaţi cu ghete mari negre. Mergeau repede, dar nu se grăbeau, uneori îşi târâiau picioarele dar nu călcau de două ori într-un loc. La trapeză erau şi închinători, laicii care veniseră la mânăstire. Nimeni nu mânca până nu venea stareţul să binecuvânteze masa. După o scurtă rugăciune, cei prezenţi au luat loc şi au început să mănânce. Un călugăr într-un colţ al trapezei citea din vieţile sfinţilor. Toţi cei care erau acolo mâncau cu grijă pentru a nu face zgomot. Primul lucru pe care l-am observat la unii dintre călugării prezenţi atunci acolo a fost faptul că, înainte de a-şi pune ghiveciul în farfurie, şi-au pus câte un pahar cu apă. După masă am mers cu Părintele în chilie. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat despre gestul observat. Eram şocat. Nu înţelegeam. Părintele mi-a explicat absolut firesc – avea calitatea aceasta de a-ţi explica lucruri pe care nu le pricepeai cu o naturaleţe de ţi se păreau apoi perfect normale – că mâncarea de la mânăstire este bună, „este bună”, am spus şi eu, „ei bine, neamule... ei fac asta ca să nu le placă; cel mai mare pericol pentru călugăr, ca şi pentru ceilalţi oameni, este nesimţirea pântecului...” Aveam să pricep acest lucru mai târziu, mult mai târziu. Când am priceput mi-am amintit de discuţia purtată atunci. Seara s-a încheiat cu discuţii despre ce fac oamenii pe care-i cunoşteam amândoi, Florin şi Valeria. I-am povestit despre viaţa noastră în ce era Bucureştiul de atunci. Credeam că mă va apostrofa, că mă va certa pentru ce-i povesteam. Niciodată nu mi-a zis nimic pentru care să am cea mai mică supărare. Eram obosit, aşa că Părintele s-a retras şi am adormit. Aveam să am cele mai cumplite vise pe care le ţin minte şi acum. Coşmaruri îngrozitoare. În plus, pe la miezul nopţii o izbitură şi uşa s-a deschis. Un călugăr hirsut a aprins lumina. „Ce faci?”, a strigat el la mine. „Dorm”, am zis eu. „Păi, de asta ai venit aici, ca să dormi?” „A?” „Imediat te îmbraci şi mergi la biserică la slujba de noapte. Ai înţeles?” Ce era să mai zic. Dacă mai ziceam ceva cred că le şi luam. A doua zi povestindu-i părintelui mi-a spus: „Credeai că totul este simplu, nu? Vii la mânăstire şi gata... ai scăpat... neamule, de acum începe greul...”

Rep.: Ce aţi discutat cu Părintele a doua zi?

– Despre albine. Părintele avea o mică stupină. Îngrijea cu mare bucurie de ele. Tot acolo avea şi o căsuţă, poate este prea mult căsuţă, un fel de mică... o construcţie în care abia puteai intra. Abia intrau doi oameni. Acolo avea numai cărţi. Interesant este că acea construcţie era cu acoperişul în formă de piramidă. Vrusese dânsul să facă o experienţă pentru prietenele sale albinele, auzind de la cei care veneau pe la mânăstire că forma de piramidă ajută la dezvoltarea lor.

Rep.: Şi a ajutat?

– Nu ştiu. Nu am discutat despre asta. Văzându-mă acolo între sumedenia aceea de cărţi, de la cele clasice la tot felul de manuscrise samizdat (scrieri care circulă neoficial), copiate pe hârtie ozalid (hârtie fotosensibilă folosită la reproducerea heliografică), cum se putea atunci, sau la copiator, cărţi în limbi străine... mă rog, era o comoară pentru cineva care vroia să se desfete cu cercetarea scrierilor legate de spiritualitate. De la Steiner la Krishnamurti, de la „Rugăciunea pelerinului rus” la filosofia zen, de la numerologie la kabală... ce să vă spun, era ceva ce nu aş fi crezut că poate să citească un călugăr. Mi-a spus că pot lua ce-mi doreşte inima. L-am întrebat dacă a citit cărţile acelea. „Nu pe toate, neamule! Unele. Sunt jucărele de amăgit lumea. Numai că trebuie să le ştim pentru că aici la noi vin tot felul de oameni şi nu trebuie să creadă că noi, călugării, suntem aşa... nişte fraieri. Îţi pun tot felul de întrebări. Dacă le spui câteva chestii citite în multele file scrise de oamenii disperaţi ai veacului, rămân muţi. Abia atunci ai posibilitatea de a le spune încotro să se-ndrepte. A venit unul şi m-a luat aşa... de sus. «Părinţele, ai auzit de Sai Baba?» «Da, i-am spus eu, s-a născut la Sathyanarayana Raju, la 23 noiembrie 1926, este un guru indian…» Ăla a rămas cu gura căscată şi şi-a făcut cruce. «Doamne părinte, a spus el, la aşa ceva nu mă aşteptam». «Bine, i-am zis eu, acum hai în biserică şi pune genunchele jos la rugăciune». Neamule, stranii sunt căile Domnului!”

Rep.: Cât timp aţi stat prima dată la Frăsinei?

Răspuns: Trei zile. Numai că acele trei zile mi s-au părut o lună. Adaptarea la viaţa de mânăstire nu era uşoară. Pentru un om ca mine, învăţat cu libertatea totală. Pe vremea aceea fumam. Vă daţi seama că nu puteam fuma la mânăstire. Cât de mult m-aş fi îndepărtat de mânăstire, tot pe terenul mânăstirii eram. Ca să ies din perimetrul ecleziastic, ar fi trebuit să fac ceva kilometri. Nu merita pentru o ţigară. Aşa că în zilele acelea nu am fumat, nu am băut nici votcuţele şi nici berile pe care le beam, de obicei, cu băieţii la întâlnirile noastre. Ziua, când nu eram la slujbă, citeam în piramida de lemn a Părintelui, apoi la masă, apoi iar la rugăciune, apoi la citit… aproape că uitasem de cât timp venisem. La plecare, pe măsură ce coboram spre locul de unde trebuia să iau autobuzul spre Rm-Vâlcea, ceva se desprindea de mine. Când am ajuns în oraş, toate vechile obsesii, gândurile şi agitaţiile psihice reveniseră. Atunci am înţeles ce rol au mânăstirile, care nu sunt construcţii arhitectonice frumoase şi atât: să-l scape pe omul modern de asaltul propriului său inconştient.

Rep.: Ce aţi învăţat la prima dvs. călătorie la Mănăstirea Frăsinei?

– Cum să-mi fac sfânta cruce corect. După slujbă toţi cei prezenţi se miruiau. Când mi-a venit rândul, m-am apropiat de călugărul care miruia, mi-am făcut o scurtă cruce, ceva aşa schiţat şi am aşteptat să fiu miruit. „Ce a fost asta?”, m-a întrebat călugărul, pe un ton aspru. „Asta a fost semnul Sfintei Cruci?” Mi-a luat mâna şi mi-a făcut cruce cu ea. „Aşa se face crucea. Ai înţeles?” Am dat din cap, n-am mai spus nimic şi am plecat. De atunci când îmi fac semnul crucii îl fac aşa cum m-a-nvăţat acel călugăr, Dumnezeu să-l aibă în paza Sa. S-ar putea să vi se pară puţin. Nu este puţin, având în vedere însemnătatea acestui gest al creştinului. Prima dată am învăţat ceva determinant.

Rep.: Aţi povestit de patru episoade cum aţi ajuns la Părintele. Dacă se poate, aş dori să ne vorbiţi despre medicina isihastă.

– Mda. Ştiţi dvs de ce am făcut acest ocol până să ajung la fondul problemei noastre: medicina isihastă? Simplu. Medicina isihastă, teoria ei, este foarte scurtă. Medicina isihastă spune aşa: roagă-te la Dumnezeu cu mare credinţă şi iubire! Atât. Restul sunt comentariile celor care l-au cunoscut pe Părintele. Lucrul pe care mi l-a spus cel mai des a fost: „Neamule! Roagă-te la Dumnezeu, neîncetat. Asta scrie Filocalia. Rugăciunea lui Iisus este medicamentul perfect pentru toate bolile timpului în care trăim. Bolile noastre sunt de factură sufletească, în primul rând. Vine preotul sau călugărul, dacă există posibilitatea să ai legătură directă cu un slujitor sârguincios al lui Dumnezeu, te spovedeşti, este primul pas spre însănătoşire!, apoi faci canonul pe care îl primeşti. Se numeşte medicina isihastă. Isihasmul este cea mai directă metodă de liniştire a sufletului. Asta şi înseamnă în greceşte. Liniştire. Cum să se facă omul bine de cauza profundă a bolilor sale... nimeni nu este bolnav doar de o singură boală, dar ele ies, pe rând, la suprafaţă, dacă sufletul său este tulburat. Ca să fie înţelese anumite profunzimi ale isihasmului, trebuie să fie citite Filocaliile, Rugăciunea pelerinului rus şi multe alte lucrări. Nu este rostul şi nici locul discuţiei noastre. Cine simte că se trezeşte ceva în sufletul său citind aceste rânduri să meargă degrabă la duhovnicul său, iar dacă nu are să-şi caute unul, să vorbească deschis despre durerile sale, care marea majoritate vin dintr-un suflet bolnav şi să caute. Să caute şi să afle el, în mod direct, despre ce înseamnă toate acestea. Eu am încercat numai să trezesc interesul celor care ne citesc. Pentru că totul se reduce, în esenţă, la rugăciunea lui Iisus. De acolo începe urcuşul”.

Rep.: Există şi reţete speciale?

– Toate reţetele pe care le poate face un om, începând de la ceea ce mănâncă. Sunt oameni care afirmă că postul are virtuţi terapeutice exclusive. Ceaiurile, cataplasmele, băile de plante, şi multe alte reţete bio şi neinvazive, toate astea nu au niciun fel de importanţă dacă nu există credinţă şi rugăciune până la lacrimă, până ce sufletul se moaie până la plâns. Părintele spunea aşa: „Neamule, dacă ţii post fără rugăciune şi fapte bune nu faci altceva decât să albeşti osul. Dar sufletul tot trist şi înnegurat rămâne”. Cam aşa este, en bref, medicina isihastă. Am văzut că părintele nu mânca decât seminţe, nuci, pâine făcută din făină necoaptă, ci numai uscată în spatele sobei. Acolo nu se consumă carne niciodată! Acolo, la Frăsinei – cel mai important lucru – toată obştea se roagă neîncetat! Nu numai nevoinţele sunt importante. Nu ele sunt cele care transformă omul. Rugăciunea. Cei care fac mâncarea se roagă, cei care sunt oieri – am cunoscut acolo un cioban, profesor de matematici în viaţa de mirean, cu care discutam despre romanul sud-american prin curtea mânăstirii, mulţi or să se amuze, dar fac asta pe ignoranţa lor – se roagă, cei care muncesc la diversele nevoi ale obştei se roagă neîncetat şi ei. Acolo se practică medicina isihastă. Cine vrea să se facă bine de multele neputinţe ale sale să se roage neîncetat.

Rep.: Ce se întâmplă, dacă reuşim să ne rugăm neîncetat?

– Cine poate aşa ceva nu mai are nevoie de explicaţii, de argumente. Să fim bine-nţeleşi: nu vreau să conving pe nimeni să se roage, să meargă la biserică. Acum, în starea aceasta de furtună interioară, mintea noastră este prinsă într-un vârtej cumplit. În clipa în care reuşim s-o liniştim, puteam să facem pasul următor. Acela de a coborî mintea în inimă. Toate acestea, repet, trebuie să fie făcute sub îndrumarea unui duhovnic într-o stare de ascultare perfectă. Nu vreau să intru în amănunte pe care să nu le lămuresc, lucru ce ar face mai mult rău decât bine. Cert este că prin rugăciunea lui Iisus se pierd gândurile profane şi păcătoase ale omului. Mintea noastră este un fel de maimuţă care nu are stare. Se mişcă neîncetat fără să ştie de ce şi fără să aibă un scop anume.

Rep.: Sunt lucrări despre acest subiect atât de important?

– Multe. Chiar şi pe internet. Numai că sfatul meu este să existe o relaţie cu un duhovnic. Ortodoxia înseamnă şi ajutarea slăbănogului, nu numai întărirea orgoliosului luptător. Părintele a scris şi cuvioşia sa cărţi inspirate, cei care l-au cunoscut au scris lucrări importante despre ceea ce înseamnă medicina isihastă. Cine are nevoie de hrană să o caute. Nimic nu se face fără efort, decât dacă vrea Dumnezeu în mod special pentru cineva anume. Acelea sunt revelaţii, sunt gesturi pe care nu le putem pricepe decât dacă Îl iubim mai presus decât orice pe lume. Pe Net se găseşte şi o pagină dedicată chiar Părintelui de către cei care l-au cunoscut şi iubit: http://parintele-ghelasie.net/
Trebuie să acţionăm. Poate cineva care citeşte aceste rânduri îşi propune să afle mai multe despre ceea ce noi doar am amintit. Dumnezeu să-l ajute şi să-i îndrume paşii. Numai credinţa şi liniştea poate să repare boala. Boala pentru care am fost pedepsiţi prin alungarea din Eden, este neatenţia. Este suficient să fiţi atenţi la voi o zi întreagă, dacă veţi putea, este un exerciţiu colosal, ca să pricepeţi cât de puţin suntem atenţi la noi şi cât de mult stăm cu minţile plecate ori în trecut, judecăm şi tot judecăm, sau în viitor, speranţe deşarte, dorinţe absolut neimportante pentru viaţa noastră. Noi, oamenii păcătoşi, facem cu multă greutate ceea ce avem de făcut atunci când păcatul se materializează în vreo boală. Dar, cu Dumnezeu suntem foarte principiali şi foarte pretenţioşi. Vrem de la El răspunsuri imediate şi perfect inteligibile de parcă am discuta cu un medic oarecare dintr-un spital oarecare. De la omul medic cerem un sfat, de multe ori primim sfaturi puţine şi multe medicamente sub formă de buline colorate, pentru că oamenii nu mai au timp unii de alţii, dar acest lucru îl respectăm la marele fix. Ceea ce ne spune Dumnezeu ni se pare... relativ. Acesta este paradoxul pe care omul îl trăieşte. Povestea spune că un călugăr tinerel, care era în ascultare faţă de duhovnicul său, l-a întrebat pe acesta într-o zi: „Ava, ce mă sfătuieşti să fac, pentru că de când sunt în mânăstire tot spun rugăciunea lui Iisus dar nu simt nimic”. Ava, adică părintele, l-a ascultat apoi i-a răspuns: „Mergi şi ia un butoi mare cât să încapi tu în el. Îl aşezi la o distanţă de 10 metri de râul ce curge-n vale. Iei sita aia veche din magazie, şi cari apă cu ea până umpli butoiul în întregime. Vii la mine peste o lună”. Călugăraşul pleacă şi face exact cum îi spusese Ava. Era în ascultare, nu putea face decât aşa. Evident că peste o lună a venit la duhovnicul său. „Ava, am venit”. „S-a umplut butoiul”, l-a întrebat duhovnicul? „Nu”. „Dar sita? Cum era sita veche la început?” „Ruginită, Ava”. „Şi acum cum este?” „Curată”, a răspuns călugăraşul. „Vezi, a spus bătrânul: NU UMPLEREA BUTOIULUI ESTE CEEA CE URMĂRIM NOI, CI CURĂŢIREA SITEI!” Această poveste o ştiu de la Părintele. Am povestit-o aşa cum mi-o aduc aminte. Dacă nu am redat-o aşa cum trebuie, să mă ierte Părintele. Vârtejul vieţii, cotropite aproape în totalitate de greutatea actelor materiale, ne zăpăceşte în aşa hal încât nu mai avem posibilitatea de a ne da seama de noi înşine în întregime. Mergem pe avarie. Şi, când apare boala, ridicăm privirea spre cer doar la stări dificile de abandonat prin indiferenţă la profunzimile sufleteşti. Iar, deasupra noastră, în oraşele noastre aglomerate cu oameni şi maşini, găsim colacii de cablu şi firele electrice. Atunci ne apucă toate angoasele existenţiale, toate disperările în faţa neantului, observând că dincolo de multele noastre scuturi tehnologice nu există mare lucru. Decât vidul. Cine îşi abandonează coaja de siguranţă, gândurile întărite şi devenite greutăţi de plumb şi dă drumul lacrimilor are mari şanse de a găsi centrul spre care trebuie să-şi îndrepte paşii. Dumnezeu! Creatorul Universului este „un mare boier” cum spunea, un alt gladiator al credinţei creştin-ortodoxe, Nicolae Steinhardt. Dar, despre părintele Nicolae de la Rohia în viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu.

(Interviu realizat de Manuela VASILESCU)

Articolele-sursă:
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4121-medicina-isihast-i.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4136-medicina-isihast-ii.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4158-medicina-isihast-iii.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4175-medicin-isihast-iv.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4189-medicin-isihast-v.html
http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/sanatate/4214-medicin-isihast-vi.html

Sfinţii Atoatăortodoxia

Un prieten din pustia munţilor mi-a făcut într-o zi o mare bucurie: am primit de la el în plic Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni, vol. I, septembrie-februarie, carte pe format academic, scoasă la Editura Platytera - Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010. Autorii semnează smerit pe spatele paginii de titlu: ediţie îngrijită de Părintele Valerian, Maica Iustina. În descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale găsim informaţii ceva mai complete privindu-i pe autori: Monahul Valerian Dragoş şi rasofora Iustina. Nu din duh de contrazicere vom spune că ediţia, cu adevăr este îngrijită de aceştia doi, dar ei sunt autori, nu doar îngrijitori, pentru că au creat în minte un concept, un proiect care nu exista, voind să adune într-o lucrare pe toţi sfinţii Ortodoxiei, apoi au cercetat documente timp de 15 ani, au rânduit materialul şi l-au redactat sub forma sinaxarului, folosind criteriul cronologic de ordonare, oferind creştinilor din România cel mai cuprinzător dicţionar de sfinţi de până acum. Acest volum acoperă prima jumătate a anului bisericesc, fiind anunţat deja şi cel de-al doilea volum care se află în procesul de editare. Cartea este binecuvântată de PS Galaction, episcopul Alexandriei şi Teleormanului, autor şi al unui cald cuvânt de întâmpinare, sub un generic definitoriu pentru această lucrare de duh: „Pe toţi Sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm". Citind aceste cuvinte, gândul ne duce la ideea că Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni constituie un uriaş pomelnic, adică o foarte cuprinzătoare rugăciune. Ne-a confirmat întru totul acest gând „declaraţia" pe proprie răspundere a autorilor, inserată în postfaţa cu titlul „Cuvânt pentru lucrarea de faţă", din care reţinem că scopul lor a fost de la început înmulţirea pomenirii, cinstirii şi dragostei faţă de aceşti sfinţi: „Ne-am încredinţat, când am purces la elaborarea acestui Sinaxar, Dreptei noastre Credinţe, atâta câtă o avem, nădejdii în ajutorul Domnului şi al Sfinţilor pe care îi doream pomeniţi şi cinstiţi după cuviinţă şi, mai ales, pe dragostea ce le-o purtăm, prea puţină şi prea săracă".
Adevărat, se vede că lucrarea este rodul dragostei faţă de sfinţii ortodocşi de pe toate laturile pământului, dragostea faţă de Biserica Biruitoare, aflată în comuniune cu noi, inclusiv prin acest pomelnic desfăşurat pe cuprinsul a peste 300 de pagini de sinaxar. Dacă nu ar fi fost adăpată continuu cu dragoste, munca de ocnaş, grea şi de lungă durată, nu ar fi rodit un lucru atât de preţios. Despre iubirea faţă de Dumnezeu „vorbeşte" şi poemul ieromonahului Ghelasie Gheorghe, aşezat la deschiderea cărţii şi pe care îl reproducem şi noi: „Părinte, Eu/ Fiul Tău absolut,/ Eu, Chipul Tău/ De Cuvânt,/ Iată îţi aduc un Dar:/ O Carte/ În care cânt/în limba de Creaţie/ Iubirea Mea/ Ce se cuvine/ Ţie Închinată./ O Carte/ Cât o lume/ De Cer şi de pământ/ Ce se Deschide/ Din peceţi de taină/ Doar pe altarul/Pământesc./ Taină de Icoană,/ Chipul lui Dumnezeu/ Întrupat în/ Chipul Creat". E o bucurie să constaţi că primele 24 de pagini ale Sinaxarului sfinţilor de pretutindeni reproduc policrom icoane de sfinţi, câte unul sau doi pentru fiecare zi din calendarul celor şase luni acoperite de această lucrare. Apoi să te minunezi parcurgând mii şi mii de nume de sfinţi acoperind locuri din Irlanda până în Siria, din Italia până în Alaska, pentru fiecare zi, aşezaţi întâi cei din Minei (şi aceştia mai mulţi decât avem în calendarul nostru de perete), urmaţi de sfinţi găsiţi în alte surse. De altfel, autorii îşi ascund într-un fel efortul spunând: „S-a pornit căutarea de la calendarul pe scurt al fiecărei zile, alcătuit de BOR, s-au adăugat Sfinţii zilei din Mineele editate de IBMOBOR. La acestea s-a adăugat Sinaxarul alcătuit de vrednicul de pomenire Arhim. Ioanichie Bălan". În realitate, ei au cercetat zeci de surse greceşti, siriene, franţuzeşti, ruseşti, englezeşti, georgiene, româneşti, vechi şi noi, realizând o sinteză, o lucrare integratoare, i-am zice pan-ortodoxă, de prezentare a sfinţeniei ca model pentru lumea de azi. O lucrare de mare valoare documentară şi duhovnicească.

Lector

(Text apărut în Revista „Credinţa ortodoxă”, nr.11 (165), Noiembrie 2010, p. 6)

Repere în contemporaneitate pentru o filosofie creştină a naturii

Mistica iconică hristică regândeşte întreaga teologie a naturii, plecând de la semnificaţia teologică a chipului omului. Este un mod de a vedea lucrurile, oricum, diferit de calea pe care a înaintat formalismul scolastic, parcurgând scara unor analogii simbolice între natură şi divinitate.
Se afirmă că prin chipul de om divinul a coborât în natura pe care şi-a asumat-o perihoretic şi tot prin chipul de om lumea s-a deschis către orizontul inefabil al transcendenţei. Astfel, chipul omului, în calitate de iconic hristic, dobândeşte semnificaţia de numitor comun universal. În acest punct crucial, lumea şi divinul, acele două extreme care păreau a fi la o distanţă infinită una de alta, ajung să se „privească în ochi” şi să comunice.
Nu mai poate fi nici măcar vorba de un joc al reflectărilor analogice, pe care mintea a convenit să le înregistreze ca atare, cu precizarea că din analogie se poate face oricum orice, cu ajutorul unui raţionament sofistic, mişcat după bunul plac subiectiv. Faptul că fabula naturii trimite constant către om adevereşte intuitiv ideea că răul din natură se raportează la desfigurarea omului, după cum, în alt sens, virtutea naturală oglindeşte, şi aceasta, tot o anumită stare a condiţiei umane. Omul este o placă turnantă între lumină şi întuneric. Tot el este factorul care determină transparenţa sau opacitatea unei figuri naturale în raport cu raţiunea ei logosică.
Faptul că omul se interpune între divinitate şi natură, şi că el poate deturna lumina, strâmbându-i raza, explică, bunăoară, de ce o doctrină pură a analogiilor e, practic, neviabilă, tocmai fiindcă ignoră rolul de mediator cosmic jucat de om. Nu putem „sări” peste om pentru a privi direct în lucruri, ca şi când de fapt ele nu ar fi lumea omului, înscrise în crucea destinului cosmic comun, cu memorialul unei solidarităţi de destin.
Căutarea şi regăsirea „chipului de taină al omului” rezumă toată istoria misticii umane şi se află la capătul unui urcuş comun, pe care îl străbat uniţi omul şi natura, în orizont dumnezeiesc, condiţie în care e permis să se facă referire şi la o mistică a naturii, al cărei destin îl constituie umanizarea. „Omul încearcă astfel să-şi adune toate potenţele sale, rupte şi fărâmiţate de păcat, ca să-şi refacă chipul şi, prin aceasta, să refacă chipul naturii”. [1]
Astfel, natura este reorientată către menirea ei originară, de aluat care creşte din şi întru cele bune. Când părintele Ghelasie spune (mistic) că „prin mâncare omul cade în păcat”, departe să lase loc unei interpretări vulgarizatoare, această afirmaţie e rodul unui adevăr cât se poate de subtil. Uciderea viului pentru consumul carnivor e o aberaţie în ordinea comunităţii paradisiace de viaţă şi de destin. În acest punct, se adânceşte criza duhovnicească a omului, inseparabilă de consecinţa dezumanizării naturii. Din dar al comuniunii, ea devine obiect de consum. Logica darului, ce guverna existenţa, a fost profund afectată.
Trăind în orizontul unei vieţi din ce în ce mai tehnicizate şi îngust utilitariste, abandonând îngrijirea sufletului şi virtutea firească, omul riscă să-şi piardă fiinţa sa minimală, însăşi umanitatea sa dezumanizându-se. El pierde iubirea, pierde starea de bunăvoinţă sufletească şi chiar dorinţa de comuniune de dragul comuniunii. După ce şi-a întors faţa de la Dumnezeu, omul însuşi a iniţiat războiul împotriva omului, împotriva a ceea ce Vattimo însuşi numea „rezistenţa ultimă şi indestructibilă a iubirii din suflet”. Această iubire, fragilă ca un fir de iarbă, care e mai degrabă o nevoie fundamentală de afecţiune, reprezintă, de fapt, o disponibilitate generală a naturii vii, însuşi temeiul comuniunii universale, aparent un produs al naturii (natură pe care, însă, logosul o animă din interior). Confruntat fiind cu sincopa propriei dezumanizări, ce ameninţă ca o moarte prin sufocare şi, în ultimă instanţă, cu autodistrugerea, din acest unghi-limită omul se redescoperă pe sine, paradoxal, privind „în jos”, către făpturile naturii, spre animalul care pare a fi, el însuşi, mai uman, mai viu decât maşina fără sentimente care a devenit omul. În această situaţie-limită, animalul joacă rolul de oglindă a umanităţii pierdute a omului. Psihologia contemporană recomandă, de altfel, ca pe un remediu al nevrozelor şi al maladiei înstrăinării, relaţia cu un necuvântător. Prin supunere şi prin ataşamentul necondiţionat, prin răbdare şi prin ascultare, prin sinceritate, simplitate şi nefăţărnicie, prin firescul, graţia lui şi condiţia de a fi pururi „copil”, prietenul necuvântător reprezintă, fără doar şi poate, un bun mediu de cultivare a sufletului.
De altfel, nu întâmplător, regăsim dragostea faţă de animale, îndrăgite şi ca personaje de poveşti nemuritoare, la copii. În acest sens, necuvântătorul oferă răspunsul său participativ, ca un pol al relaţiei afective, prielnice dezvoltării sufleteşti a odraslei umane. Să observăm faptul că orice copil, cu spiritul încă apărat de o armătură de predispoziţii paradisiace, e înclinat să vadă în animal un tovarăş, un prieten nedespărţit şi nu încă, ba chiar deloc, o sursă de hrană obţinută prin sacrificiu. [2] Chiar şi sub presiunea unor observaţii elementare, precum cele notate mai sus, se ridică firesc întrebarea, în cadru creştin: ce reprezintă animalul, sau oricare altă fiinţă vie, în contextul creaţiei dumnezeieşti şi în raport cu fiinţa umană, care e considerată unica purtătoare a chipului dumnezeiesc, în deplinătatea lui? Această problemă de filosofie, şi totodată de teologie a naturii, este una din provocările timpului nostru, ce reclamă un răspuns serios, de fineţe şi de anvergură, din direcţia gânditorilor creştini.
Studiind psihologia şi comportamentul animalelor, etologia contemporană a ajuns la concluzii impresionante, deşi pe deplin previzibile. Nu doar că animalul posedă, la nivel incipient inteligenţă, un anumit tip de limbaj şi o capacitate afectivă reală, mai ales în ceea ce priveşte relaţionarea cu omul, dar s-a constatat experimental că atunci când este crescut în mediu uman, sub un acoperământ al dragostei, el răspunde, de cele mai multe ori iubirii, ca şi cum s-ar umaniza, îşi modifică sensibil deprinderile agresive şi tinde să dezvolte o componentă flexibil individualizată a comportamentului. Finul analist etolog Mihail Cociu, în cartea sa „Pornind de la Cărţile Junglei”, descriind experienţele sale cu animalele de la Zoo, se arată convins că există variaţii individuale, chiar bine conturate, ale personalităţii animale. Aceasta e activată şi cunoscută numai în condiţii de comunicare om-animal. Fiecare exemplar reprezintă, în sine, o individualitate, nu un tip standard ce oferă răspunsuri automate la stimuli. Mai mult decât atât, respectiva făptură e mai mult sau mai puţin dispusă să înveţe, să asculte de sugestia educatorului ei, în felul care şi copiii mici învaţă: fiind atenţi, înţelegând vag şi reproducând, la început pur şi simplu prin imitaţie. Păsările cântătoare nu numai că reiau în cântecul lor ceea ce aud, dar prelucrează şi combină cu măiestrie. Specializat pe dimensiunea trăirii ludice, necuvântătorul se lasă uşor „dresat”, pentru că asimilează rapid semnalul formal. Când se joacă, de asemeni, comunică cu gestul, face giumbuşlucuri, experimentează variaţia de forme şi de presiune pe centrii nervoşi, cei în care rezonează, în unele cazuri, facultatea audiţiei tonale. Şi nu s-ar spune că facultatea percepţiei muzicale e cu totul străină de o activitate spirituală. Legătura subtilă dintre ton şi morală, unite prin arcul de boltă al sentimentului necondiţionat de armonie, a fost de mult teoretizată în filosofie. S-a constatat şi că, de multe ori, animalul se apără de nevroză prin joc, acest inefabil exerciţiu de libertate strâns îndatorat graţiosului şi propulsat de simţul posibilului, prin înfrângerea instantanee în imaginaţie a constrângerilor deterministe. Activitatea de substituire ludică transformă realitatea după dorinţă, astfel încât înstrăinarea dintre subiect şi obiect, dintre fiinţă şi lume, se aboleşte subit la nivel de trăire imaginară. Această refugiere în visul sincronicităţii existenţiale ideale demonstrează că, asemenea omului, deşi într-o modalitate specifică, mult mai puţin complexă, făpturile naturii au un simţ al transcenderii condiţiei lor actuale. Animalele cele mai sensibile la neurastenie au nevoie de „jucării”, pentru a nu se îmbolnăvi, mai ales în condiţiile de claustrofobie de care se resimt în grădinile zoologice. S-a spus despre corpul necuvântătorului că poate fi „citit” ca un fel de limbaj transparent, ca o concretizare elocventă a vieţii lui interioare. Cercetătorii constată, de asemeni, că animalele cunosc compasiunea. „Fenomenul se observă la animalele cele mai inteligente. În această privinţă, ele oferă exemple cu adevărat tulburătoare, de domeniul legendei”. [3]
O dată cu evoluţia ştiinţei moderne, întemeiată în observaţie şi experienţă, s-a impus paradigma conceptuală a unităţii lumii vii. În cadrul acesteia, fiinţa umană, deşi recunoscută ca fiind superioară, în felul ei, animalului, nu poate fi disociată de restul naturii şi valorizată în mod izolat, ca şi când ar trăi într-o cu totul altă lume. Una dintre cele mai adânci aspiraţii omeneşti este nu atât adaptarea la existenţa dată, cât transformarea şi umanizarea acesteia, astfel încât sistemul om-lume se mişcă simultan cu ambele sale componente. Fenomenologia, cu spiritul ei de fineţe, prezintă lumea cuiva ca pe însuşi mediul vieţii sale. În acest sens, nu poate exista un rai al omului separat de dramele naturii şi cu greu se justifică o aşa-zisă preferinţă exclusivistă a Creatorului pentru om, privilegiatul căruia i-a fost acordată nemurirea, restul făpturilor fiind sortite destrămării ireversibile. Nu trebuie uitat, totuşi, că acestea au fost cunoscute pe nume, au cunoscut şi au împărtăşit dragostea omului. Practic, chiar şi plantele pot manifesta o astfel de reactivitate afectivă, iar cercetări recente prezintă faptul că elemente intime ale structurii spaţiale interacţionează ca un factor viu cu albinele, dirijând inteligent orientarea lor în activitatea de construire a fagurilor.
Practic, se cunoaşte sufletul după dragostea lui, ne este indicat prin conduita creştină ca o concluzie majoră. Studiul filosofiei nu este altceva decât studiul fenomenului morţii, arăta Platon în Phaidon. Asta înseamnă că după destinul ei în veşnicie se cunoaşte esenţa unei fiinţe. O teologie a naturii în sfera creştină nu s-a pronunţat până în prezent într-un mod foarte răspicat asupra problemei referitoare la destinul individului animal în raport cu veşnicia.
În Noul Testament, sfântul apostol Pavel vede omul alcătuit din soma, psyche şi pneuma, ceea ce se traduce în mediile culturale occidentale ca trup, suflet şi spirit. În acest sens, spiritul trimite la conştiinţa umană, înzestrată cu cunoaştere extinsă, raţiune şi liber arbitru. Cu pneuma, omul comunică cu Dumnezeu. Considerat prin chipul vieţii fizice, psyche este prezent atât la om, cât şi la animale. Sfântul apostol Pavel se referă la omul „psychicos”, incapabil de a primi darurile pneumei, ca la un om cufundat în viaţa carnală. Comune omului şi animalelor, se arată de obicei, sunt, în condiţia căderii, standarde precum autoconservarea (lupta pentru existenţă), egocentrismul şi spiritul de acaparare. Această afirmaţie, însă, este mult prea puţin elaborată din punctul de vedere al unei judecăţi creştine mature şi oneste. Autoconservarea, egocentrismul şi spiritul de acaparare, atribuite de regulă naturii animale, sunt mai degrabă consecinţa unor mutaţii generale ale existenţei, care au deformat orientarea originară a acestei naturi. Făptura paradisiacă nu cunoştea moartea, aşa cum se afirmă biblic, trăia în afara luptei pentru existenţă şi nu căzuse sub dominaţia instinctului acerb de autoconservare, rădăcina egocentrismului şi a dorinţei iraţionale de posesiune. Dacă prin natura sa animalul s-ar reduce doar la aceste trăsături, ne întrebăm ce sens ar mai fi avut existenţa lui în absenţa lor, când moartea nu intrase în creaţie?
O dată cu trauma căderii, se petrec mutaţii fizice şi psihice impresionante. Iraţionalul începe să domine întreaga fire, fie ea animală sau umană, În căutarea unor surse de „energie alternativă”, făpturile naturii se sălbăticesc, devin carnivore ca şi omul. Conştiinţa se întunecă, corpul şi nevoile sale, dar mai ales maniile lui, acaparează fundalul trăirii. Totodată, nu trebuie uitat că tabloul de mai sus reprezintă o reacţie tragică a vieţii lezate. Făptura se apără. Ea luptă cu moartea şi cu suferinţa prin mijloace disproporţionate. Tragedia vieţii aruncate-întru-moarte, cum a spus Heidegger, constă mai ales în vina nevinovată a naturii, care a căzut prin om. Aceasta l-a determinat pe un personaj zbuciumat, ca Ivan Karamazov, să-şi piardă în final minţile, după ce s-a luptat inutil cu Dumnezeu.
Totodată, problema instinctului nu este, nici ea, lesne de rezolvat. O denumire comodă, credea Ţuţea, care cuprinde un complex de reacţii subtile. La animale, „egoismul speciei ne arată natura sub forma nerăbdării” (Remy de Gourmont). Nerăbdarea instinctului, îmbrăcând forma automatismului, trădează nevoia fundamentală de autoapărare, lupta cu foamea, cu durerea şi cu spectrul morţii. Nevoia de reacţie rapidă, comandamentul pândei şi cel al fugii agile simplifică existenţa în câteva scheme inflexibile de acţiune. În acest context, vidul de raţiune nu-i întâmplător. S-ar putea spune chiar că iraţionalul este o manifestare generală a firii căzute, şi nu o caracteristică proprie animalului. Într-o existenţă aflată sub incidenţa implacabilei legi „a mânca sau a fi mâncat”, în condiţia în care conservarea organismului poate depinde de rapiditatea şi eficacitatea execuţiei unui gest, operaţionalitatea ia locul raţionalităţii. Orbirea în anumite privinţe care defineşte instinctul îi garantează acestuia însăşi ascuţimea.
Realitatea, aşa cum s-a făcut cunoscută după cădere, se constituie, fenomenologic şi psihologic, printr-o lege a asociaţiilor psihice necunoscută până atunci. Determinismul cerebral, sub incidenţa căruia intră viaţa psihică, acţionează ca un acar, prin legile excitaţiei şi ale inhibiţiei, prin care informaţia apare triată şi distorsionată pe nesimţite. Limbajul însuşi îşi pierde „memoria”, livrat fiind ca un produs finit ce ocultează „munca” şi „înstrăinarea” ce-l preced. Cuvântul „carne”, de pildă, poate semnifica pur şi simplu mâncare, cu o conotaţie dezirabilă, fenomen din care s-a şters memoria uciderii unei vieţi. „Mirosul sângelui este un stimul – semnal foarte important pentru un animal carnivor – şi el poate comuta imediat impulsurile nervoase de pe circuitul comportamentului de joc pe cel al comportamentului de pradă. (…) Şi, dintr-o dată, omul îşi pierde, în mintea animalului, semnificaţia de partener de joacă, devenind o posibilă pradă. Şi animalul va acţiona în consecinţă, fără a fi moralmente vinovat de asta”. [4] Ciudat este faptul că atunci când se linişteşte, animalul îşi aminteşte şi se simte neliniştit. „Când instinctul foamei este nesatisfăcut mult timp, el capătă o asemenea forţă încât reduce la tăcere celelalte instincte majore, chiar şi pe cel al fricii, şi se face ascultat în aula «parlamentului motivaţiilor»”. [5] După satisfacerea instinctelor, însă, animalul devine, parcă, cu totul altul.
Contrar unei opinii care identifică fără rest instinctualitatea joasă cu animalitatea, credem că firea animalului, în adevărul ei, se dezvăluie, mai degrabă, în condiţiile în care acesta scapă, fie şi pentru câteva momente, de sub presiunea nevoilor elementare biciuitoare. Şi vedem atunci această făptură înzestrată cu răbdare, spirit de supunere şi o disponibilitate îndreptată spre om, care nu este viciată de plictiseală, cu o atenţie proaspătă, ca şi matinală în fiecare clipă, manifestând o receptivitate imprevizibilă, uneori ciulind urechea, parcă să audă neauzitul, căreia îi place să se joace, să comunice, să toropească sub audierea ca de frunziş a unei muzici blânde. În literatura română Sadoveanu este părintele iubitor ce a născut imaginea fidelă a acestei făpturi.
În romanul „Fraţii Karamazov”, o istorisire a stareţului Zosima mărturiseşte bineplăcut despre făpturile naturii, în preajma cărora omul se poate regăsi pe sine mai uman şi mai apropiat de Dumnezeu: „Uită-te, îi spune, la cal, la acest animal mare, care se află în apropierea omului, sau la boul pe care îl hrăneşti, dar îl şi munceşti, cum stă cu capul plecat şi gânditor, trist. Uită-te la feţele lor: câtă blândeţe, cât ataşament pentru omul care adeseori îl bate, fără nici o milă, câtă nerăutate şi câtă frumuseţe se află întipărită pe faţa lui. Rămâi chiar adânc mişcat când îţi dai seama că el n-are nici un păcat, căci totul, în jur, este desăvârşit, că totul este fără păcat afară de om, şi că Hristos este cu ei mai înainte de a fi cu noi. (…) «Dar, oare, întreabă tânărul, şi dobitoacele Îl au pe Hristos?» Dar cum poate fi altfel? îi spun, căci Cuvântul este pentru toţi. Toată zidirea şi toată făptura, fiecare frunzuliţă năzuieşte spre Cuvântul Întrupat, cântă slava lui Dumnezeu, plânge în faţa lui Hristos. Într-un chip necunoscut sieşi, săvârşind toate acestea, prin taina vieţii lor fără de prihană. Iată, îi spun, în pădure rătăceşte ursul cel cumplit, înfricoşat şi sălbatic, şi totuşi e nevinovat întru nimic de toate acestea. Şi a povestit cum venea odată ursul la un mare Sfânt, care se mântuia în pădure, într-o chiliuţă mică, şi marele Sfânt, umilindu-se pe sine, a ieşit fără frică în întâmpinarea lui, i-a dat o bucată de pâine şi i-a zis: «Du-te, Hristos să te aibă în pază». Şi a plecat fiara sălbatică ascultătoare şi blândă, fără să-i facă un rău”. [6]
O linie de gândire care a avut o notabilă influenţă asupra filosofiei creştine, dar mai ales asupra receptării ei populare, sincretiste, este cea care proclamă răul din trup. Sufletele care poartă povara cărnii, scris Philon din Alexandria, „sunt copleşite şi oprimate încât nu-şi mai pot îndrepta privirea spre cer, iar capetele lor sunt târâte cu faţa în jos, fiind legate de pământ, la fel ca vitele”. [7] Opoziţia ontologică dintre om şi animal este o concepţie care reeditează acelaşi dualism ce opune radical corpul spiritului. Desigur că rolul şi responsabilitatea omului în univers diferă considerabil de statutul fiinţei necuvântătoare, privite sub acelaşi raport. Deşi este fiinţă conştientă, raţională şi volitivă, care discerne răul de bine şi poate acţiona în consecinţă, omul cade în păcat şi atrage în această catastrofă ordinea cosmică. Pneuma, acea parte integrantă care asigură părtăşia cu Dumnezeu, nu poate identificată simplu cu raţiunea, pentru că cel mai ades raţiunea judecă împotriva lui Dumnezeu, caz în care instrumentalitatea raţionalistă este o formă de „orbire” utilitară, ea însăşi o manifestare de iraţionalitate.
Teologia ortodoxă tinde să echivaleze termenul de pneuma cu conţinutul ideii de suflet mişcat de Duh, care reprezintă infinit mai mult decât funcţia mentală. Întocmai ca şi instinctul, deşi la diferenţă de grad, raţiunea (în înţelesul foarte popular al cuvântului) acţionează preponderent în acelaşi sens adaptativ şi utilitar, fapt pentru care au existat destui filosofi care au opus-o legilor inefabile ale inimii. Sufletul, însă, deschis spre o receptare supraraţională, cere altceva de la existenţă. Substanţa sa este dragostea şi întemeierea sa în transcendent şi în etern.
Raţiunea teoretică a fost descrisă de Kant precum acea facultate a minţii de a primi lucrurile aşa cum sunt date, alcătuind un tablou fără ieşire al determinismului rigid şi al necesităţii naturale. Teoria reflectă pasiv realitatea. Practica, însă, acţionează asupra ei şi o vrea altfel. Praxisul artistic însuşi remodelează şi acesta din temelii imaginea existenţei, ca şi când ar încerca să restaureze o icoană măcinată de timp. Vederea teoretică, în sens kantian, se caracterizează prin acelaşi statism şi aceeaşi inflexibilă rigoare instrumentală ca şi instinctul biologic, strict adaptativ. Ambele pornesc de la datul imediat şi acţionează în limitele constrângătoare ale lumii. Ambele au ca premiză de eficientizare a acţiunii lor „răcirea inimii”, uitarea de tot ce se situează dincolo de orizontul consumist al calculului (Heidegger).
Părintele Ghelasie vorbeşte de o vedere cu conştiinţa sau cu ochii sufletului, în orizontul căruia se mişcă totalitatea. Este o vedere iconică. Dincolo de interesul îngust şi egoist, redescoperim lumea atunci când îl lăsăm pe Hristos să se mişte în noi. Iniţiind premize interesante pentru o mistică a naturii de factură creştină, părintele Ghelasie stabileşte o platformă de unitate menită să aşeze în armonie dialogică omul şi natura, privite parcă dinlăuntrul lui Hristos şi valorizate, astfel, nu în opoziţie, ci printr-o fericită complementaritate. Omul umanizează în trupul său natura, urmând lui Hristos care a înduhovnicit şi înveşnicit în trupul Său înviat existenţa în ansamblul ei. O natură antropotropică şi, mai mult, în curs de umanizare, către care fiinţa umană se deschide, e menită comunicării şi îngrijirii reciproce, nu consumului egoist. Erosul divin este cel ce animă din interior şi mişcă unele spre altele entităţile existenţei, a cărei raţiune de a fi ierarhică stă în slujirea de sus în jos, spre învăţarea smereniei şi a dragostei mistice, totul spre slava lui Hristos, Care acoperă şi vârful şi temelia piramidei. În această viziune, îngrijirea de natură, printr-o veghere şi dăruire reciprocă, menită să pună în mişcare potenţialul ei de umanizare, reprezintă o datorie de suflet a omului. Catehismul creştin descrie mutaţia produsă în natură prin cădere ca o sălbăticire a firii, altfel supusă în chip spontan şi iubitor omului.
Care este virtutea naturii? În sens mistic, constă în pura ei deschidere spre om, prin atracţia chipului lui Hristos. În nuvela „Măgăruşul meu cel verde”, scrisă de Ilse Aichinger, acest fapt esenţial şi de o simplitate paradoxală apare exprimat prin imaginea unui măgăruş care vine, ştie să vină, a învăţat să vină în fiecare dimineaţă, la aceaşi oră. El străbate de fiecare dată depoul cu fiare ruginite (o privelişte, în sine dezolantă) care-i rănesc picioruşele, lăsându-se privit de la o fereastră de ochiul unui om care îl vede trecând încet pe linia orizontului. Virtutea măgăruşului verde, o apariţie parcă din altă lume, este aceea că el vine, pur şi simplu vine neabătut. Şi tâlcul ascuns al povestirii este chiar existenţa acelui ochi iubitor care nu pierde din raza privirii firava şi aproape tragica apariţie.
În „Fenomenologia experienţei estetice”, Mikel Dufrenne a pus în mişcare postulatele fenomenologiei, conform cărora puterea de deschidere a subiectului asupra obiectului devine posibilă doar printr-o reciprocitate participativă: „A simţi, deci, înseamnă a încerca un sentiment. Dar nu numai ca stare a fiinţei mele, ci şi ca proprietate a obiectului. Afectivul nu este în mine decât răspunsul la o anumită structură afectivă existentă în obiect. Şi, invers, această structură afectivă atestă faptul că obiectul este pentru subiect, că obiectul nu se reduce la dimensiunile obiectivităţii, după care el este pentru nimeni. (…) De exemplu, oribilul lui Bosch, tandreţea lui Mozart, tragicul lui Macbeth, derizoriul lui Faulkner, toate aceste calităţi afective desemnează deopotrivă atât o atitudine a subiectului, cât şi o anumită structură a obiectului, şi anume pentru că, în ultimă analiză, atitudinea subiectului şi structura obiectului sunt complementare. [8]
Constituie o evidenţă, cel puţin de ordin fenomenologic, faptul că o făptură înzestrată cu curiozitate, bucurie de a trăi şi afecţiune, în relaţie cu care omul însuşi e chemat să participe, cu faţa spontan luminată de bucuria mutuală, nu poate fi sortită aneantizării, după legile obiectului care este sau devine „întru nimeni”. A spune „te iubesc” e totuna cu a spune „nu vei muri”, afirmase pe bună dreptate Gabriel Marcel, care punea în miezul oricărei iubiri adevărate veşnicia sine qua non a relaţiei. Dumnezeul creştin al dragostei este Dumnezeul viilor şi cea mai puternică taină ce apropie fiinţele este, la urma urmelor, dragostea, deopotrivă slujitoare şi înălţătoare, conformă cu capacitatea dată fiecăruia de a face loc în sine chemării ei.
Dezvrăjind lumea din lanţurile animismului şi panteismului caracteristice mitologiilor şi religiilor antice, creştinismul a deschis calea înţelegerii psihologice a naturii, prin care aceasta, lepădând masca idolului şi pe cea a zeităţii, este recunoscută drept ceea ce este, operă a aceluiaşi Dumnezeu Care a făcut omul. Drept aceea, imaginea încreştinată a naturii nu mai inspiră frică, ci dragoste. Natura nu mai este privită ca o existenţă mai presus de om, sediul unor forţe oculte incontrolabile, ci dimpotrivă, îşi recapătă figura nevinovăţiei, cea de „copil de-a pururea” al creaţiei. O problemă pe care şi-o pun în speţă teologii protestanţi este „dacă pneuma este o parte a omului ca atare, sau dacă nu cumva ea este o parte a unui om numai după ce acesta a devenit creştin, dacă pneuma este o parte a naturii umane sau dacă ea este darul pe care îl oferă Dumnezeu naturii uamne răscumpărate”. [9] Vorbind despre faptele cărnii în opoziţie cu roada Duhului, sfântul apostol Pavel nu se referă la ele ca şi când carnea (sarx) ar fi totuna cu corpul, cu natura corporală. Natura nu este în sine rea. Un necreştin, un om natural, nu este nici acesta în totalitate rău, pentru că legile dumnezeieşti rămân scrise pe inima sa, având pecetea chipului lui Dumnezeu neştearsă. De altfel, stricăciunea a contaminat întreaga natură şi, adesea, omul, prin aberaţiile şi prin desfrâul său, cade sub comportamentul fraţilor săi necuvântători.
Despre omul care îşi trădează propria menire spirituală, stăpânit fiind de patimi şi comiţând fapte sub demnitatea sa, se obişnuieşte să se spună, folosind o comparaţie improprie dintr-un punct de vedere, că se comportă ca un animal, că s-a animalizat. Totuşi, subînţelesul accentuat al acestei afirmaţii subversionează oarecum receptarea cuvântului „animal” în înţeles propriu, în respectivul context. Când caracterizăm un om ca fiind un animal, există un accent apăsat pus pe acest cuvânt numai când el vizează omul, omul ce s-a abătut de la firea sa şi a devenit subfiresc, subuman. La adresa unui bou, chiar dacă el e chiar un bou, nu se obişnuieşte folosirea imperativului apăsat prin definiţie (boule!), imperativ care reclamă corecţia unei abateri de la linia firescului, a naturii proprii. Adevărul e că pe când animalul rămâne mereu ceea ce este, o fiinţă naturală, ea însăşi, deşi purtând povara ancestrală a căderii, omul cu cugetul pătimaş devine o creatură antifirească, perversă, chiar monstruoasă. Atributul de „animalic” destinat peiorativ omului nu incriminează, aşadar, animalul, ci pe omul însuşi.
În Jurnalul său filosofic, Beethoven s-a referit, astfel, la binefacerea sufletească pe care o poate aduce cu sine prezenţa unui animal. „Naturaleţea animalului i-a inspirat dintotdeauna pe poeţi şi muzicieni, şi ea păstrează o notă din frumuseţea paradisiacă a fiinţei. Cu toţii avem nostalgia unei priviri nededublate, neînşelătoare, capabile să uite de sine, care există numai ca să se reverse spre celălalt, spre sufletul celuilalt. Pe când omul ştie şi simte că e privit, adesea centrul său de interes – desigur, disimulat – fiind propria fiinţă, propria înfăţişare, pe care caută s-o pună în valoare, animalul nu manifestă aceste complexe narcisiste. Din această pricină, intuiţia lui sufletească e mult mai rapidă decât a omului. Principalul lui interes e pătrunderea, înţelegerea, comuniunea, abandonul afectiv şi mai deloc autoreplierea egocentrică. Absenţa disimulării la animal e un real element paradisiac. De aceea, ne fac atât de bine animalele din preajma noastră, când ajungem să le inspirăm încredere şi să comunicăm cu ele. Această ieşire din raza de acţiune a egocentrismului (şi mai ales a corpocentrismului) creează o atmosferă care ne influenţează mult în bine.
Urmare a unei operaţii proiective de antropomorfizare negativă, imaginea animalului a luat adesea chipul fiarei, al monstrului sau al bestiei. Să comparăm omul cu o gorilă, aşa cum ne-o imaginăm şi avem în faţă reperul cel mai negativ cu putinţă. În mod suprinzător, în realitate lucrurile stau altfel. „Universul gorilelor este total diferit de ceea ce-şi imaginează de obicei omul. În pofida înfăţişării lor fioroase, ele sunt cele mai neprimejdioase animale, încât expresia „amabil şi blând ca o gorilă” nu este defel nepotrivită. E greu de găsit în lumea animală un soţ mai curetnitor, părinte mai bun, făptură mai potolită decât gorila, Ea ilustrează o lege a naturii, care face ca numai cei slabi să urle şi să ameninţe intenţionat, în timp ce cei puternici, conştienţi de forţa lor, se feresc în genere să facă rău celor mici. Întreaga viaţa unui grup este determinată de atitudinea şi iniţiativele şefului, care poate fi comparat cu un adevărat patriarh, cu un înţelept. În acelaşi timp, gorilele nu ştiu ce-i legea junglei. Singurul lor inamic fiind bolile, în care caz pacienţii sunt îngrijiţi cu multă afecţiune. Gorilele mai cunosc şi un mijloc foarte bun de a-i calma pe cei agitaţi. E suficient să ia o atitudine de supunere: îşi apleacă smerite capul sau îl întorc într-o parte, privind într-o direcţie nedefinită, şi acest lucru îl face pe furios să se potolească imediat”. [10]
Intuitivul Goethe, nu fără un temei, credea că „sufletele patrupedelor, păsărilor, peştilor, insectelor, până la infuzori, fiecare reclamă o ştiinţă specială. Cu denumirea tradiţională de instinct nu o scoatem la capăt”. [11] N. Matsoukas, într-o lucrare a sa de referinţă [12], remarcă personalitatea de o rară specificitate a lui Albert Schweitzer, întemeietorul unei filosofii a religiei specifice, nu atât la modul teoretic, cât mai ales la modul practic. „Nicăieri nu se disting între teoria şi practica acestui om de ştiinţă şi umanist contradicţii, mimetisme, sau elemente neasimilate. Avem în faţă o persoană şi o operă completă, o statură originală şi specifică”. Credinţa în Dumnezeu şi în veşnicie se revelează şi se descoperă, credea Schweitzer, în respectarea sfinţeniei vieţii. Adevărata dragoste nu se reduce la relaţia cu aproapele uman, ci se cuvine să fie o dăruire deplină faţă de toate fiinţele vii. „Refuzul omului de a-şi asuma suferinţa şi alterabilitatea creaţiei constituie închiderea şi neutralizarea sa în cercul vicios al instinctelor egoiste şi distrugătoare, iar identificarea lui cu durerea şi destinul creaţiei, dimpotrivă, îl eliberează din cercul egoist şi catastrofal, şi îi dinamizează conştiinţa morală”. [13]
Omul ca piatră de hotar aşezată între natură şi Dumnezeu este locul mistic unde Dumnezeu coboară şi natura este înălţată întru tainica sa umanizare. O dată asumată în Hristos, şi natura umană, purtătoare de pecete dumnezeiască şi cuprinzătoare a raţiunilor creaţiei, devine în om o putere iconică prin care Hristos Însuşi se comunică celor din jur. Astfel, omul devine preotul creaţiei, mediator prin Hristos între cer şi pământ. Părintele Ghelasie numeşte duh de viaţă acea pecete a Cuvântului divin ce însemnează făpturile pământului [14] şi afirmă că natura şi-a păstrat bunul memorial, acela trasmis de divinul Creator [15], prin care rămâne receptivă şi dăruitoare în raport cu omul, în aşteptarea umanizării sale. De la natură, omul pervertit poate reînvăţa firescul, bunul simţ de care s-a înstrăinat şi la care se întoarce, de parcă ar urca un munte. „Menirea omului nu este de a consuma natura, ci de a o umaniza, adică a o orienta spre Dumnezeu” [16] În fapt, „nici îngerii, nici natura universului nu pot realiza unitatea cosmică decât prin Chipul Omului. De aceea, tot universul este cu ochii pe om şi toate tind spre om şi toate caută să se unească în om. În sens mistic, creaţia lumii este în destinul Chipului Omului”. [17] În acest sens, natura se comportă ca un mediu euharistic, un receptacol şi un depozitar al Harului.
În raportul omului cu natura, pentru a înţelege condiţia şi semnificaţia acestuia, de mare însemnătate este şi problema hrănirii. Cum, de ce şi ce mâncăm? Uciderea viului pentru a fi mâncat echivalează cu o cădere din starea de conştiinţă a omului. În chip originar, conştiinţa reacţionează maximal la gândul uciderii, pe care nu-l poate, practic, asimila. Cum spune părintele, „conştiinţa se mişcă prin memoria Originii”. În cazul făpturii căzute, se întâmplă astfel: un produs finit (carnea gătită, de pildă) nu mai impresionează o conştiinţă care e acoperită şi care, fiind ca şi orbită, a încetat să se raporteze în mod reflex la Originea hranei, văzând în ea, de exemplu, jertfa unei vieţi care s-a împotrivit cu durere omorârii ei, în condiţii de la care orice om normal îşi întoarce faţa.
Căderea a scindat conştiinţa, aşezând o barieră între minte şi subconştient, tasând adevăruri sub masive lespezi de uitare. Astăzi, omul nu mai trăieşte prin măsura întregului adevăr, ci de cele mai multe ori ca un consumator de „produse finite” artificiale, escamotând o întreagă istorie sub o etichetă frivolă. Nu-i mai puţin adevărat că, în marea Sa milostivire, Dumnezeu a lăsat pogorăminte pentru neputinţa şi slăbiciunea fiinţei, cum ar fi îngăduinţa de a consuma carne, dar şi în acest caz datoria omului este să se raporteze pururi la reperul originar privitor la modul de existenţă desăvârşită. Pentru părintele Ghelasie, însuşi actul mâncării respectă un ritual al comuniunii. Hrana vie trebuie primită aproape cu gingăşie, cu mulţumire, ca şi când ea ar veni să se dăruiască omului. E un dar al vieţii către viaţă, iar imperativul principal, atunci când ne hrănim, este tocmai respectarea cu sfinţenie a vieţii.
Volumul „Reţetele medicinii isihaste”, al şaptelea din seria de Opere Complete ale Părintelui Ghelasie, cuprinde şapte din lucrările sale de medicină isihastă aplicată: „Reţetele medicinii isihaste”, „Reţetele medicinii isihaste pentru cei grav bolnavi”, „Medicină în reţete alimentare”, „Între boală şi Viaţă”, „Cerealele, între Sacru şi Medicină”, „Autoimunizarea şi autovaccinul”, „Hrana Harică. Reţete în completare la Medicina Isihastă”. Am considerat cuvenit să includem aici scrierile respective în forma lor completă, chiar dacă există pasaje ce se repetă de la o lucrare la alta.
Sunt adresări deosebit de actuale în contextul unei nevoi, exprimate tot mai des în contemporaneitate, după o integralitate a înţelegerii şi trăirii omeneşti, după o redescoperire şi o terapie integrală a omului, într-o lume marcată de înstrăinare, anomalii şi suferinţe tot mai extinse şi incontrolabile.

Note:

[1] Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Răspuns de apărare”, Col. Isihasm, Rm.-Vâlcea, p. 42.
[2] Ne amintim de prima emoţie pe care am trăit-o citind poemul „Moartea căprioarei”, de Nicolae Labiş.
[3] M. Dumitrescu, „Din lumea animalelor”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 86.
[4] Mihail Cociu, „Pornind de la Cărţile Junglei”, ed. Sport Turism, Bucureşti, 1989, p. 66.
[5] Idem, p. 67.
[6] În: Paulin Lecca, „Frumosul divin în opera lui Dostoevski”, ed. Discipol, Bucureşti, 1998, p. 287.
[7] Philon din Alexandria, „De gigantibus”, apud. William Barkley, „Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament”, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, U.S.A., 1992, p. 37.
[8] Mikel Dufrenne, „Fenomenologia experienţei estetice”, ed. Meridiane, 1976, vol. 2, p. 125.
[9] William Barkley, „Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament”, p. 18.
[10] M. Dumitrescu, „Din lumea animalelor”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pp. 130-131.
[11] În: Petre Ţuţea, „Proiectul de tratat. Eros (Filosofia nuanţelor)”, ed. „Pronto & Astra” (Braşov), 1992, p. 125.
[12] N. Matsoukas, „Introducere în gnoseologia creştină”, ed. Bizantină, Bucureşti, 1997.
[13] Idem, p. 100.
[14] Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Omul, hotarul de taină”, col. Isihasm, Rm.-Vâlcea, p. 89.
[15] Idem, p. 92.
[16] Idem, p. 54.
[17] Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Mic Dicţionar de Isihasm”, Col. Isihasm, 1996, p. 59.


Florin Caragiu


(Prefaţă la „Reţetele Medicinii Isihaste”, ed. Platytera, Bucureşti, 2011, pp. 5-20)

Mariana Borloveanu - Dialog cu Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu: "Rugăciunea isihastă nu se învaţă, ci se trăieşte"

Rugăciunea isihastă ne fascinează şi ne luminează pe toţi întru aleasă liniştire, aşa cum numai Dumnezeu a rânduit să primim darul de adâncă pace şi trăire întru Hristos. Discuţia cu IPS Irineu mi-aş fi dorit să dureze o viaţă. Era senin vlădica şi, în acelaşi timp, vădit tulburat de subiectul pe care cu îndrăzneală l-am ales. Astfel de trăitori sunt greu de abordat, dar atunci când mănăstirea de metanie este Frăsinei, lucrurile se schimbă. Am vorbit despre rugăciune isihastă, despre smerenie, despre comuniunea cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să înţeleg că nimic nu este mai de preţ decât privirea cu sfială plecată în faţa măreţiei Harului Divin.

- În abordarea unui asemenea subiect e greu să găseşti traiectul care să definească o stare de lucruri, motiv pentru care dintru început aş vrea să stabilim concret, ce este isihasmul, un concept sau un principiu de viaţă?

- Isihasmul nu este un concept, ci un principiu de viaţă. Isihasmul este o modalitate de a trăi în linişte, dar nu neapărat într-un loc retras sau într-un loc ascuns, ci liniştirea despre care vorbesc Patericul şi experienţa Părinţilor. Este în primul rând un soi de viaţă plăcută lui Dumnezeu, care se adresează sufletului, vieţii, intelectului, voinţei şi sentimentului. Cei care doresc să se liniştească pot fi atât călugări, cât şi mireni. Nu este o vocaţie prin excelenţă a călugărilor. Este adevărat că monahul trebuie să practice această liniştire. Prin definiţie, monahus înseamnă reunit în sine, adică devii una cu Dumnezeu. Şi dacă vrei să devii una cu Dumnezeu, trebuie ca viaţa ta să fie într-o stare de har. Proorocul Ilie a primit descoperirea lui Dumnezeu în linişte, nici în furtună, nici în tunete, ci într-un zefir lin, într-o stare de pace, de liniştire sufletească, astfel încât nimic din ceea ce este pământesc să nu tulbure această linişte. Nevoitorul, atunci când iese din lume, doreşte să se unească cu Dumnezeu, doreşte într-adevăr viaţa pustnicească, aşa cum se spune la slujba călugăriei. Această dorinţă are un singur ţel, apropierea de Dumnezeu. În activitatea lui, el urcă neîncetat. Dinamismul din fiinţa umană ne face să înţelegem că în fiecare zi trebuie să facem ceva pentru a ajunge mai sus. Întotdeauna ne raportăm spre o ţintă, la care privim şi la care întotdeauna ne nevoim să ajungem. Sfântul Apostol Pavel fixează această nevoinţă în crucea lui Hristos. Deci, cu ochii aţintiţi spre crucea lui Hristos înaintăm, suntem într-o permanentă ascensiune spre Dumnezeu, care este iubire. Din partea lui Dumnezeu, această liniştire este împărtăşită prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin nevoinţă. Deci Dumnezeu, în aceste porunci ale sale, a aşezat multă linişte, multă pace sufletească. Omul însă trebuie să descopere prin meditaţie, prin contemplaţie, printr-o cercetare de sine, ce este liniştea ca stare sufletească, pentru că isihia tocmai aceasta este, o pace a noastră interioară. Dar nu este o pace a firii, ci o pace ca dar al lui Dumnezeu, care s-a revărsat asupra noastră prin Duhul Sfânt. Atunci când ne rugăm şi când ne concentrăm asupra rugăciunii, mintea intră într-o stare de nevoinţă, într-o stare de asceză, astfel încât ea trebuie să ajungă la deşertare, la smerenie.
În acelaşi timp, şi inima trebuie să se ridice spre minte, pentru că trăirea sufletească are nevoie de Cuvânt, care, la rândul lui, trebuie perceput raţional.

- Cuvântul ca percepţie raţională implică ridicarea inimii spre minte. Când descoperi, însă, că eşti în Dumnezeu, că eşti cuprins de puterea Duhului Sfânt?

- Psalmistul vorbeşte adesea despre munţi, despre locuri înalte, ceea ce ne îndeamnă să ne ridicăm de la starea pământească spre starea cerească.
Coborârea minţii în inimă nu este ceva la care trebuie neapărat să gândim, această coborâre se face numai pe căile smereniei. Calea smereniei este o cale de înţelegere a propriei fiinţe. Este o stare prin care vedem slăbiciunea noastră, vedem neputinţa noastră, dar în acelaşi timp vedem şi puterea lui Dumnezeu. Am putea spune că în momentul acesta suntem în slavă dumnezeiască, aşa cum şi Sfântul Serafim de Sarov ne învaţă. El spune: "Acum eşti în slavă, acum eşti în bucurie" şi îl întreabă: "Ce simţi?". Iar el îi răspunde că slava dumnezeiască este doar slava de liniştire, care de fapt este o liniştire a propriei identităţi, o aflare şi o împlinire în acelaşi timp. Liniştea o găseşti numai atunci când eşti cuprins de puterea Duhului Sfânt, când ai aflat calea, când ai aflat viaţa, când descoperi că eşti în Dumnezeu, fără să te opreşti vreodată.
Fericitul Augustin spune: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne" şi "Ne linişteşte sufletul nostru, până când se va odihni întru Tine". Mistica ortodoxă vede într-adevăr în linişte o lumină, o pace sufletească, pe când mistica apuseană vede întotdeauna un zbucium al crucii, al suferinţei, al durerii, al ascezei duse la extrem. Omul, când ajunge la lumină, nu mai are frică, nu mai are acea încrâncenare interioară, pentru că lumina aduce liniştirea sufletului.

- Isihasmul este perceput ca o permanentă asceză şi o trăire aparte. Totuşi, aţi putea să delimitaţi centrele reprezentative ale isihasmului ca trăire de sine?

- Putem vorbi de centre isihaste, adică locuri unde s-au nevoit Părinţii. Isihasmul este unul şi acelaşi ca trăire, ca învăţătură. Pornind de la Sfântul Munte Athos, unde isihasmul este de o asceză şi o trăire aparte, şi continuând cu Meteora, vorbim de centre isihaste cu tradiţie. Putem continua cu Sfântul Ioan de Rila, în Bulgaria, cu centrele isihaste din Serbia. Un astfel de centru, extrem de important după părerea mea, a fost Palestina, cu trăitori precum Sfântul Sava, Sfântul Teodosie, Gherasim de la Iordan. Un alt centru isihast care trebuie amintit este Siria. Mănăstirea Sfântului Simion Stâlpnicul este un loc ales, de rugăciune isihastă. Felul în care se ruga Sfântul Simion, trăind în vârful stâlpului, este unul dintre cele mai aspre moduri de rugăciune. Dumnezeu a rânduit să ajung în locul acela magnific şi să simt prezenţa acestui sfânt de o smerenie inimaginabilă şi de o trăire aparte. La Mănăstirea Sfânta Tecla, tot în Siria, am simţit aceeaşi putere a rugăciunii isihaste. Şi la noi în ţară sunt centre isihaste de tradiţie, precum cele de la Mănăstirea Frăsinei, Mănăstirea Neamţ, Mănăstirea Tismana, Mănăstirea Sihăstria. Ca pretutindeni în centrele isihaste, şi aici trăieşti certitudinea că fructul se coace noaptea, într-o ardere treptată, în linişte şi lumină dumnezeiască. Cine vrea să fie pătruns de acest foc al crucii trebuie să se facă pâinea lui Hristos. Jertfa este absolut necesară. Ea ne subţiază, ne transfigurează, pentru că doar aşa vom putea primi lucrarea lui Dumnezeu. Cu cât inima se micşorează faţă de lume, cu atât se dilată faţă de Dumnezeu şi ajungem să-L iubim pe Dumnezeu. Rugăciunea în asemenea cazuri este insistentă, este strigăt. Sfinţii ridicau glasul spre Dumnezeu pentru că ei ajungeau la starea pe care Însuşi Mântuitorul a avut-o pe cruce atunci când a strigat: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?". Sfântul Siluan vorbeşte adesea despre această părăsire şi ne face să înţelegem că nu putem ajunge la Dumnezeu dacă nu stăruim. Dumnezeu ne spune "Bate şi ţi se va deschide", dar această stăruinţă trebuie să fie întocmai ca a lui Iacob cu Îngerul. Mântuitorul ne întreabă: "Vrei să te vindeci?", iar noi îi răspundem: "Da, Doamne, vreau", dar vindecarea cere sacrificiu, cere jertfă, cere smerenie. Trăirea în suferinţă este o mare catastrofă, te pândeşte următorul pas, moartea, or, ca să scapi de moarte, trebuie să te vindeci. Întotdeauna m-a impresionat o scenă în care Michelangelo l-a redat pe păcătos încorsetat de şarpe. Este extrem de sugestivă această imagine a omului păcătos, în care se vede clar cum păcatul îl sugrumă pe om. Păcatul implică existenţa în chinuire, dar împăcarea cu Dumnezeu ne arată că trăim în pace şi murim în pace. De-aceea se şi spune: "S-a săvârşit în pace". Asta înseamnă că s-a săvârşit în linişte, în bucurie, în dragostea lui Dumnezeu.

- În Mănăstirea Frăsinei, în care de-a lungul timpului s-au nevoit desăvârşiţi sihaştri, am putea vorbi despre o trăire desăvârşit athonită?

- Mănăstirea Frăsinei este un loc ales de sfinţi. Înainte de Sfântul Calinic, ocrotitorul acestei sihăstrii, la Frăsinei s-au nevoit părinţi sihaştri care încă din vremea aceea aveau rânduială athonită. În legământul de blestem pe care Sfântul Calinic l-a lăsat acolo este menţionat clar că viaţa monahală de la Frăsinei este o viaţă de tip athonit. Acest loc de rugăciune şi de viaţă pustnicească este şi un loc al prezenţei Sfântului Calinic. El nu a părăsit niciodată această sfântă mănăstire, rânduiala impusă de el păstrându-se şi astăzi. Ceea ce înseamnă că harul pe care l-a primit Sfântul Calinic de la Dumnezeu de a întemeia această sfântă mănăstire este prezent acolo, prezent în viaţa şi trăirea monastică a locului. Ceea ce mă impresionează foarte mult este că cei care ajung la Mănăstirea Frăsinei nu caută un călugăr anume, ci rânduiala Sfântului Calinic, care este o rânduială de slujbă, de rugăciune, de viaţă duhovnicească. Prin aceeaşi rânduială, se ştie că femeilor nu le este îngăduit să păşească în Sfânta Mănăstire Frăsinei, şi asta din simplul motiv de a respecta regulile monastice ale locului ocrotit de duhul Sfântului Calinic.

- Ştiu că mănăstirea dumneavoastră de metanie este Frăsinei, că niciodată nu veţi avea o viaţă duhovnicească menită să se detaşeze de rugăciunea şi asceza athonită. Aş vrea să ştiu cum aţi perceput impactul rugăciunii isihaste?

- Având în vedere că şi acum mă consider tot acolo, am 34 de ani de Frăsinei, cele mai multe amintiri şi trăiri duhovniceşti tot de Frăsinei mă leagă. După cum bine ştim, "viaţa pustnicilor fericită este", iar întâlnirea cu Dumnezeu la Frăsinei este prezenţă, este profundă, este vie, cel puţin aşa simte sufletul meu de monah. Să nu credeţi că viaţa de acolo este frumoasă pentru că este lipsită de griji, ci pentru că acolo poţi trăi cu desăvârşire o permanentă asceză. Mănăstirea nu este un loc de meditaţie şi odihnă. Postul, rugăciunea, metaniile, lacrimile, slujbele de noapte, acestea sunt hrana de fiecare clipă a călugărului. Dacă monahul reuşeşte să îşi facă rânduiala, ca pe un principiu de viaţă, abia atunci putem spune că a dobândit calea cea dreaptă a împărăţiei lui Dumnezeu. Slujba călugărească ne învaţă că "Iisus Hristos trebuie să îţi fie la sculare, Iisus Hristos să-ţi fie la culcare, Iisus Hristos să-ţi fie întotdeauna preocuparea de căpetenie". Ori eşti ars de focul Duhului, ori eşti ars de focul acesta al instabilităţii, sau, altfel spus, nu te ţine locul. Frăsineiul a avut dintotdeauna mari trăitori în Hristos.

- Trăind puterea rugăciunii isihaste în aceeaşi perioadă cu părintele Ghelasie, aţi putea delimita traiectul spiritual şi ascetic al acestui atipic isihast?

- Noi am fost contemporani, el ajungând doar cu câteva luni înaintea mea în mănăstire. Eram din aceeaşi zonă, aveam aceleaşi idealuri, asemănându-ne în dorul permanent după Dumnezeu şi după rugăciune, fiind cu toată fiinţa iubitori ai Sfântului Calinic. Pentru părintele Ghelasie rânduiala mănăstirii era ceva sacru, de care nu-i era îngăduit nimănui să se atingă. El a avut un canon al lui, datorită căruia multă vreme nu a slujit, iar eu am avut marea bucurie să-l repun în activitate ca preot. Şi a fost un preot trăitor şi un bun duhovnic, preocupat de mistică. În cei din urmă ani ai vieţii nu a dorit să fie consultat de medici, ci a ales să-şi ducă propria cruce. Şi a ars ca o lumânare, cu o prezenţă continuă. În ultima perioadă a vieţii mânca extrem de puţin şi, slăbit fiind, stătea tot timpul pe pat, cu patrafirul pregătit pentru cei care veneau să se spovedească.

- Până la urmă, cine poate practica isihasmul?

- Orice om, fie călugăr, fie mirean, oricine! Important este să ajungi la acea stare în care Dumnezeu să coboare în inima ta şi să te uneşti cu El. Rugăciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu pe care trebuie să-l căutăm şi trebuie să-l găsim cu orice preţ, dar nu trebuie să-l forţăm pe Dumnezeu să ni-l dea. Ca orice dar, se cuvine doar aceluia care îl merită cu desăvârşire.


"Omul însă trebuie să descopere prin meditaţie, prin contemplaţie, printr-o cercetare de sine, ce este liniştea ca stare sufletească, pentru că isihia tocmai aceasta este, o pace a noastră interioară. Dar nu este o pace a firii, ci o pace ca dar al lui Dumnezeu, care s-a revărsat asupra noastră prin Duhul Sfânt."


(Sursa: Mariana Borloveanu, Dialog cu Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei: Rugăciunea isihastă nu se învaţă, ci se trăieşte, Ziarul Lumina, Joi 17 Martie 2011.)

18 Martie (1944) - ziua de naştere a părintelui Ghelasie

Dor de Avva (I)

Mi-e dor de tine, Avva, din ce în ce mai dor,
Ca stelelor din lacrimi de stelele ce mor,
Precum tămâia simte un dor adânc de jar
Şi navei în furtună îi este dor de far…

Mi-e dor de mângâierea Cuvântului aprins
Al duhului în rugă, când e de Duh cuprins,
De Primăvara Vieţii înveşnicind de sus
Cu Înflorirea Albă în mine-a lui Iisus!

Cucernice Părinte, îmi este dor de Rai,
De Gestul tău Iconic, de Viul tău de Grai,
De-ngemănarea sfântă de Apă şi de Duh,
De zumzetul de taină al mierii în văzduh…

Fiinţa mea te cheamă în roua de pe fragi,
În bezna-ngrijorării, în râsul celor dragi,
În Sfânt Potir de aur al inimii de lut,
În orice încheiere, în orice început…

Revino-n suflet, Avva, în ucenicul tău,
Şi-ntoarce-mă-n Lumină din calea Celui Rău,
Pecetluieşte-mi ochii cu Dragostea de Fiu
Şi mâinile şi gura cu Focul Celui Viu…

O, Doamne-al Învierii, din moarte şi păcat,
Ţi-ai sfâşiat Iubirea şi-n ea m-ai îmbrăcat,
Sfărâmă Tu tăcerea din Piatra de Hotar
Şi adu-mi-l, Iisuse, pe Avva iar în dar!

(din volumul "Vecernie", de Eugen Serea, Platytera, 2011, p. 56)

Notă la „Hrana Harică”

Lucrările lui Dumnezeu în creaţie, după sfântul Grigorie Palama, sunt multiple. Se poate vorbi, astfel, de harul existenţei, harul vieţii, harul purificării, harul iluminării, harul îndumnezeirii sau al înveşnicirii creaţiei în unire cu Dumnezeu. Pe de altă parte, potrivit sfântului Maxim Mărturisitorul, cum orice fiinţă are harul, lucrările sau energiile ei, de aceeaşi natură cu fiinţa respectivă, dacă fiinţa dumnezeiască necreată are har, lucrări sau energii necreate, fiinţa creată are, la rândul ei, har, lucrări sau energii create.
Deşi părintele Ghelasie a explicat în mod limpede şi repetat că atributul de „harică” din expresii precum „hrana harică” şi „pâinea harică” invocă Harul vieţii lucrător în respectiva hrană – privit în întrepătrunderea dintre Actul divin creator şi susţinător al vieţii create şi răspunsul formei vii de creaţie – au existat comentatori care au răstălmăcit această înţelegere. Ei l-au acuzat pe părintele Ghelasie de o presupusă identificare a pâinii sau hranei harice chiar cu Sfânta Împărtăşanie, fapt cu totul inexistent la părintele Ghelasie, care chiar îi previne în mod explicit pe cititori să evite această identificare, precum şi orice fel de înţelegere „magică”, sau alte confuzii asemănătoare.
Pentru a nu mai da, însă, loc interpretărilor false, şi chiar în mod tendenţios creatoare de confuzii, părintele Ghelasie a înlocuit, în lucrările ulterioare volumului „Hrana Harică”, expresiile de „hrană harică” sau „pâine harică” ş.c.l. prin cele de „hrană pustnicească”, „pâine pustnicească”, ş.c.l., modelul de alimentaţie propus fiind inspirat de tradiţia carpatină pustnicească.
Cei ce vor să înţeleagă cu onestitate, în mod just, modelul terapeutic avansat de părintele Ghelasie trebuie să ţină cont de perspectiva iconică şi de conţinutul dialogic şi liturgic proprii abordării, de către medicina isihastă, a raportului dintre viul de creaţie şi Viaţa dumnezeiască.
Pentru părintele Ghelasie, natura este suportul viu al vieţii noastre biologice, care „trebuie să se lege cu Viul fiinţial nemuritor din noi, pe care ni l-a dat Dumnezeu când ne-a Creat”. În această înţelegere, omul integral este suflet, corp şi, peste acestea, pecetea chipului lui Dumnezeu pe fiinţa noastră, pecetea însăşi a Vieţii dumnezeieşti ce ne-a creat.

Florin Caragiu

Reportaj la Mânăstirea Pătrunsa (Universul Credinţei, TVR 1) (II)

(emisiune difuzată Duminică, 13 Martie 2011)