Ştefan Popescu: "Amintiri despre fratele meu, Ieromonahul Ghelasie"

Eu sunt Ştefan Popescu, fratele celui care a fost un adevărat sfânt, după părerea mea, pentru că şi-a consacrat întreaga sa viaţă binelui, a adunat lângă sufletul său sufletele celor neputincioşi, le-a îndrumat a face bine şi a îndeplini poruncile Domnului. Acesta a fost părintele Ghelasie.
Ne-am născut dintr-o familie de preoţi în Comuna Sălătrucel, satul Şerbăneşti, jud. Vâlcea. Îmi amintesc cu multă plăcere de anii copilăriei petrecuţi în satul natal. Imediat după ce a terminat şcoala primară, ciclul II 5-7 a fost urmat la şcoala din oraşul Călimăneşti. Fratele Ghelasie, fiind cu doar 1 an şi câteva luni mai mare ca mine, a fost un adevărat sprijin pentru mine, pentru că imediat după un an am urmat şi eu celelalte 3 clase tot la Călimăneşti. Am stat împreună la internatul şcolii, am dormit în acelaşi pat, şi eram împreună mereu, la meditaţii, la masă şi în multe alte activităţi şcolare.
Veneam deseori sâmbăta acasă, în satul natal. Îmi amintesc că în fiecare duminică mergeam la biserică şi ascultam sfânta slujbă. Fratele meu totdeauna mă atenţiona când observa că nu sunt întru totul de acord cu el. în anii 1957-1958 a fost admis la liceul teoretic din Rm. Vâlcea. Cu un an mai târziu, am dat şi eu examen de admitere tot la acelaşi liceu, mai ales că şi sora mea şi fratele erau deja admişi. Din nefericire, datorită legilor din timpul acela, deşi obţinusem media de admitere 9.50, am fost respins ca şi alţi 10 candidaţi, fiind fiu de preot. Acum, destinul ne-a despărţit oarecum.
Am putut observa adeseori în vacanţe, pentru că de la această dată atunci stăteam împreună, că dorinţa lui cea mai mare era de a scrie, de a merge la diferite mănăstiri. Era un suflet cu mare frică de Dumnezeu. Posteam împreună cu el postul Sf. Marii din August, iar miercurea şi vinerea nici nu încăpea discuţie. E adevărat că tatăl nostru ne insufla acest lucru, mai ales că era preot. Multe scrieri de ale sale le citeam deseori. A scris chiar din fragedă copilărie chiar de la vârsta de 15 ani, scrieri destul de valoroase, despre tot ce înseamnă Dumnezeu, pentru noi oamenii, despre sfinţi, şi ce trebuie să facem ca să îndeplinim Voia Domnului. La terminarea liceului, fratele Ghelasie a vrut mult să se facă preot, mai ales că dorinţa tatălui era foarte mare. Dar mama noastră s-a împotrivit, dat fiind faptul că am fost persecutaţi mult în acele vremuri din cauza originii sociale. A vrut apoi să urmeze medicina, dar un eşec l-a făcut să urmeze doar şcoala tehnică sanitară din oraşul Cluj. După teminarea şcolii, a funcţionat ca asistent medical în Abrud, apoi la Brezoi, foarte puţin timp ca profesor suplinitor la Şerbăneşti, satul natal, apoi şi-a urmat orientarea lui, care cu mulţi ani înainte era stabilită: şi-a ales calea mântuirii – Mănăstirea Frăsinei. Din 1973 fiind la această mănăstire, am început să-l vizitez în permanenţă, aproape lunar.
Lucrând în industria lemnului ca maistru, deseori îi aduceam lemn de esenţă moale (tei), după dimensiunile pe care mi le dădea, îi făceam rost de diferite scule, şi îmi arăta o serie de cruci sculptate de el. Mare îmi era bucuria când vedeam că şi eu contribui cu ceva la aceste lucruri sfinte, făcute cu mâna lui. Apoi s-a îndeletnicit cu apicultura. De asemenea îi aduceam rame, sârmă, faguri, lăzi de stupi şi tot ce dorea el.
Nu-mi amintesc să-i fi frânt voia cu ceva. I-am făcut chiar şi 2 cabane din placaj tego, unde în mijlocul stupilor îşi petrecea o parte din timpul său. Ne-am înţeles minunat. În fiecare an, veneam vara cu maşina şi mergeam împreună la părinţi în Zimnicea, pentru că ultimii ani de viaţă ai părinţilor noştri au fost în acest oraş, unde era căsătorită sora noastră. Ultima dată când fratele Ghelasie a mai venit în satul natal a fost în anul 2000, luna iunie 12, la moartea mamei noastre. De atunci am observat că el este mult schimbat. În aceşti ultimi 3 ani din viaţa sa, a fost foarte lucid, îmi dădea sfaturi utile pentru viaţa mea în continuare, spunându-mi că el în curând o să mă părăsească.
Am fost mult ajutat de el, chiar şi material, chiar ultimele cuvinte pe care mi le-a spus, cu doar 3 zile înainte de a muri, au fost: „Am să primesc nişte bani pe cărţi, şi am să-ţi dau ţie. Ştiu că ai 4 fete şi ai nevoie. Dar nu a mai apucat. Mila Domnului se va revărsa peste mine la rugămintea fratelui meu de sus spre bunul Dumnezeu. M-aş bucura nespus de mult ca într-adevăr, mulţi, dacă nu toţi cei care l-au iubit şi al căror duhovnic a fost fratele Ghelasie să vină în satul lui natal, să vadă unde s-a născut, a copilărit şi a trăit aproape 30 de ani. Satul Şerbăneşti, Comuna Sălătrucel, jud. Vâlcea, la casa părintească.


(text apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii Dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 183-184)

Dinu Mărăşoiu: "Întâlnirea mea cu Părintele Ghelasie"

După o călătorie nu lipsită de oarecare emoţii (zi nelucrătoare în care orarul autobuzelor din Râmnicul Vâlcea era diferit de cel cunoscut) am ajuns la Sf. Mânăstire Frăsinei pe la 12 ore si 20 minute, împreună cu prietenul meu Florin, ucenicul de mai mulţi ani al părintelui Ghelasie.
N-am apucat decât să luăm o binecuvântare de la dânsul căci începea Sf.Liturghie din Joia Mare, la care nu trebuia să lipsim.
În cursul după-amiezei n-am mai ajuns să ne spovedim. Urma să ne trimită părintele vorba prin ucenicul de chilie dacă şi când ne poate primi. Numai din cele până aici vedem că ar fi o greşeală să despărţim pe părintele Ghelasie de viaţa mănăstirească. Cu toate că el fizic era rupt de obşte prin boala care-l fixase deja la pat, participa în chilie la rugăciunile rânduite. Între timp la uşa dumnealui se succedau mireni ca şi noi, dar şi călugări vieţuitori de acolo, cu toţii dornici să se spovedească la Părintele Ghelasie. Ca să nu se mai formeze coadă, ucenicul dumnealui chema pe rând oamenii la mărturisit. Vecernia s-a contopit cu slujba celor 12 evanghelii şi a început mai târziu, la miezul nopţii. Între timp luasem masa la trapeza mănăstirii- cea mai buna cină, cu verdeţuri fierte şi mămăliguţă în gură şi cuvintele Sf. Scripturi în urechi-la care am participat toţi, de la stareţ la ultimul mirean aflat acolo în pelerinaj.
Părintele Ghelasie nu uitase de noi şi ne-a trimis vorbă că ne aşteaptă spre dimineaţă, după slujbă. Mai târziu am realizat că această aşteptare în rugăciune pe parcursul mai multor ore, care era o experienţă nouă pentru mine, ajuta la pregătirea pentru spovedanie. Undeva în cer părintele Mihai –duhovnicul meu, plecat dintre noi exact pe 11 aprilie 2002 - ziua Sf. Calinic (nimic nu-i întâmplător!) cred că se bucura pentru mine. În Bucureşti nu întâlneşti uşor preoţi cu harul duhovnicului meu-şi tocmai îl pierdusem! Părintele Ghelasie era o salvare, căci nu luam hotărârea de a merge la duhovnicul soţiei mele şi tot ocolind vedeam cum trece postul şi nu mai merg să mă spovedesc. Părintele Ghelasie avea o privire blândă, iertătoare, care vedea dincolo de tine. La păcatele mai mari sau mai mici, spune sub patrafir „Ei tată, tată!”- amestec de mustrare blândă şi confirmare a neputinţelor mele sufleteşti şi trupeşti.
În acele momente realizam că eu sunt bolnavul, iar Părintele Ghelasie medicul. N-a dorit să-mi dea canon, dar mi-a cerut să-i spun ce anume din vechiul canon, rânduit de Părintele Mihai, nu am respectat. Apoi la plecare m-a întrebat dacă-i cunosc cărţile. I-am spus că da, dar nu le pot citi uşor, pentru că la un moment dat nu mai înţeleg.
Am primit câteva nou apărute de la dânsul (erau pe teancuri şi categorii, aproape tapiţând chilia cea mică în care vieţuia şi unde nu mai vedeai decât patul, o măsuţă şi un scăunel, încât fără cărţi nu cred că ar mai fi fost alte lucruri de remarcat). Mi-a spus că având răbdare şi perseverând, cu timpul le voi putea citi şi înţelege. Un Acatistier - Sinaxar l-a destinat soţiei mele.
Polemicile stârnite de limbajul oarecum încifrat al acestei cărţi arată totuşi un studiu superficial, o lipsă de cercetare duhovnicească.
Aceste scrieri au un mesaj de o bună lecţie de viaţă pentru o civilizaţie prea grăbită. Totul calculat în timp şi măsurat într-o viaţă de orăşean pare ceva total firesc, dar este total nesănătos. În meseria mea se cere în câteva cuvinte să „ilustrăm”, să însufleţim un text de specialitate pentru a fi înţeleşi de marele public. Părintele Ghelasie se delimitează de acest stil. El ne cere să lucrăm cu timp şi fără timp, nu pentru un rezultat imediat (ca nu cumva să tragem concluzii pripite).
Cine-i răsfoieşte cărţile, are surpriza să regăsească idei mai vechi reluate şi amplificate, pe măsură ce Părintele a putut pătrunde cu mintea şi inima taine ale vieţii cereşti. Logic ar fi să-i urmărim viaţa şi de am ajunge la nivelul duhovnicesc potrivit (despre care ştim ceva doar teoretic), poate cuvintele sale n-ar mai fi atât de încifrate.
Şi aici se observă o provocare spre sfinţenie, de fapt în bună concordanţă cu Sfânta Mânăstire Frăsinei. Se ştie că aici sunt numai călugării pe care i-a ţinut mănăstirea. De reţinut: omul sfinţeşte locul (a fost doar Sf. Calinic!). Dar apoi locul, în care sfinţii ce au vieţuit şi au trecut la Domnul îşi manifestă tainic prezenţa, sfinţeşte vieţuitorii, sau pur şi simplu nu-i primeşte!
Părintele subliniază unele idei astfel: aici se încurcă mulţi! La o asemenea provocare se răspunde cu seriozitate prin muncă, rugăciune, cugetare smerită - răspuns călugăresc în esenţă. Şi abia apoi se trag concluziile. Comentatorii vorbesc şi scriu însă de parcă ar fi din zona periferiilor orăşeneşti. De fapt, Dumnezeu lucrează prin aleşii săi - lăsându-i în trup pentru ca să-i putem pipăi ca Toma pe Mântuitorul - şi noi le negăm autenticitatea cerând să vedem învieri din morţi, vindecări miraculoase din boli incurabile şi alte fapte spectaculoase. Dar când un muribund îţi face rugăciunea de iertare a păcatelor, nu e o minune?
La plecare, am întrebat pe Părintele dacă este adevărat că cel mai greu canon este să nu mai faci păcatul mărturisit. Şi mi-a spus că aşa este. În felul acesta am primit confirmarea pentru alegerea unui duhovnic în Bucureşti - cel care-i spune acestea soţiei mele. La el încă nu mă învrednicisem să merg. Tot spre confirmarea îndemnului mi-a căzut în mână învăţătura despre duhovnicii celor căsătoriţi care au, precum tâmplarii, de potrivit două lemne. Dintr-unul taie, pe altul îl şlefuieşte, până acestea se potrivesc. Mărturisesc că munca este de durată, tot cu „timp şi fără timp”. Vin necazuri, ispite, lucrează duhul cel lumesc, încât sarcina duhovnicului nu este uşoară.
Ne întăreşte gândul că Dumnezeu ajută!
„Fenomenul” ieromonah Ghelasie m-a urmărit şi pe drumul de întoarcere la Bucureşti. Figura lui de ascet imobilizat la pat o aveam în faţa ochilor. De emoţie, n-am simţit cum îmi alunecă portofelul din buzunar în autobuzul spre Râmnicu-Vâlcea. Acolo aveam toate actele şi banii pentru cursa spre Bucureşti. Am alergat înapoi spre autogară, unde din fericire autobuzul nu plecase în altă călătorie. Portofelul căzuse între două scaune. Mai târziu, când am ajuns la Bucureşti, am observat că ceva tot am uitat în acelaşi autobuz. Tricoul de training scos din cauza căldurii şi pus undeva prin plasa de deasupra scaunului. Am luat-o ca pe o mustrare de la părintele Ghelasie, ca adică altă dată să fac milostenie din voia proprie când voi mai veni la Sf. Mânăstire Frăsinei.
Nu ştiam atunci că nu-l voi mai afla printre noi pe părintele Ghelasie, care exact după un an şi două luni va trece într-o lume mai bună. Dacă ar fi să-l caracterizez pe acest mare duhovnic, aş spune atât: el a trăit în patul suferinţei atât timp cât Dumnezeu ni l-a lăsat nouă nevrednicilor, care nu l-am cercetat îndeajuns şi nu l-am meritat. Cum spunea un alt ucenic al lui, preotul Cornel din Bucureşti: „Ce greu este să găseşti un duhovnic în zilele noastre!”


Dinu Mărăşoiu
fizician-meteorolog

(text publicat în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, 2004, pp. 144-147)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Psalm"

DOAMNE,
Peste Zămislirea
Din Părinţii mei
Ai SUFLAT
Şi aşa m-am Născut
Încă un CHIP de Om,
În care TE-AI PECETLUIT
Cu REVĂRSAREA
DUMNEZEIASCĂ,
Pe care şi Eu
Să o PRIMESC
Ca DAR de VEŞNICIE.
CHIPUL meu de Om
Are un Suflet
Şi un Trup,
Chip de Cer
Şi de Pământ,
În care şi eu să fiu
Rai-Locaş Sfânt,
Unde LITURGHIA IUBIRII
Încă odată
Să se facă.
CHIPUL Tău
SE VEDE
Peste mine,
Peste Chipul Părinţilor
În Fiinţa mea.
Cerul se oglindeşte
În Suflet,
Pământul se mişcă
În Trup,
Şi toate în UNIRE
În CHIPUL MEU
De Om
Se fac ÎNCHINARE,
ŢIE, DOMNUL
Şi DUMNEZEUL meu,
ŢIE CÂNTARE,
Încă o VEŞNICIE
OPRITĂ
În FAŢA TA!

PREA SFÂNTĂ TREIME
DUMNEZEUL nostru,
SLAVĂ Ţie,
ÎNCHINARE Ţie,
Iartă-ne.
lartă-ne de puţinătatea noastră,
De neputinţele noastre,
Iartă-ne slăbiciunile,
Nu lua în consideraţie
Păcatele noastre.
Peste păcatele noastre,
Peste păcatele noastre,
Totuşi ne Închinăm Ţie,
IUBIRE DUMNEZEIASCĂ,
MILA VEŞNICĂ.
Treci peste micimea noastră,
CHIPUL Tău SUFLAT în noi
Este mai tare,
Păcatul n-a putut să-l distrugă,
Chiar acoperit.
Dezvăluie-l TU, DOAMNE,
Deschide-ne TU Ochii, DOAMNE.
MILA TA
Să fie, DOAMNE,
Picătura de HAR.
SLAVĂ Ţie,
PREA SFÂNTĂ TREIME!
O, Rugătoarea,
Rugătoarea BISERICII noastre,
MAICA DOMNULUI,
Şi Rugătorii BISERICII
A Măririi tuturor Sfinţilor Împreună
A UNIRII Cerului cu Pământul!
O, ÎNTÂLNIRE,
O, ÎMPĂRTĂŞIRE
A VEŞNICIEI,
O, CÂNTARE
A VEŞNICIEI!

(text apărut în volumul Ierom. Ghelasie, "Isihasm", ed. Platytera, Bucureşti, 2007, pp. 16-18).

Versiunea în limba engleză poate fi accesată aici.

Versiunea în limba germană poate fi accesată aici.

Florin Caragiu: "Cultura în lumina Tainei (Dilemele identităţii şi paradoxurile isihiei)"

Existenţa bisericească nu este lipsită de primejdiile adeseori negândit de fertile ale dilemelor. Cea mai izbitoare autoispitire este căutarea prin hăţişurile gândirii a propriei identităţi. Orice „înaintare” riscă să devină multiplicare a impasului atunci când nu presupune proximitatea intimă a unui chip călăuzitor şi chemător la dialog. Cuvântul împrimat de frumuseţea duhovnicească a Chipului de Părinte se face „trup” al unei comunicări-cuminecări aparte, descoperitoare a înseşi tainei identităţii.
În ce mod săvârşeşti dialogul interpersonal, cum comunici şi mai ales cum te comunici celuilalt, dacă nu ai conştiinţa chipului dinamic al propriei identităţi, dacă nu te-ai „împărtăşit” de Chipul de fiu al lui Dumnezeu, în specificul creştin, însuşi Chipul omului? Iar această comunicare nu devine ea, oare, odată împlinită, purtătoare în „inima” fiinţei a unei „prezenţe” cuvântătoare pe care nimeni nu o poate lua de la noi?
Transformarea societăţii presupune dialogul între identităţi, un dialog „în care se întâlnesc toate valorile, în care ele se regăsesc şi mai mult, se unesc, fără să se distrugă”, spunea Părintele Ghelasie. „Filiaţia duhovnicească” nu împiedică astfel „întâlnirea”, ci şi-o asumă în specificul propriu, într-o vedere faţă către faţă. De o importanţă aparte îmi pare la Sfinţia sa acordul fin, nuanţarea şi plasticizarea iconică la nivel comprehensiv a realităţii şi, în acelaşi timp, păstrarea contrastului viu, maximal al tensiunii ecclesiale eshatologice, ca resort intim al implicării ascetice, duhovniceşti.
Aceasta face din dilemele identităţii orizonturi de aşteptare, rememorare şi răspuns creativ faţă de iubirea Dumnezeiască şi omenească, în împletirea şi denecuprinsa lor taină.
Echilibrarea acestor două planuri, al înţelegerii şi al implicării, în specificul lor, degajează terenul minat al conflictualităţii resentimentare sau uniformităţii in-diferente şi dă tocmai cheia prezenţei „dospitoare” a teologiei în spaţiul culturii.
Cultura, remarcă Andrei Pleşu în „Minima Moralia”, „nu e un domeniu autonom”, „mai trebuie ceva dincolo de cultură, ceva care să o susţină şi care să ne susţină pe noi înşine odată cu ea”, „în problemele esenţiale, în momentele cheie ale vieţii”. Altfel, după cum conchide filosoful român, „cultura intră într-un proces de degenerescenţă, cu rezultate destul de grave”.
„Spărgând” multe aşteptări şi şabloane ale gândirii repliate într-o redută dialectică, într-un formalism aproape monologic şi într-o adresare uneori întoarsă într-un gest reflex, uşor împanicat, de la spontaneitatea realului, Părintele Ghelasie a dat discursului teologic o nouă turnură, o deschidere mistică, iconologică, ce îngăduie chiar imposibile altădată „convorbiri între contrarii”.
Dacă „autonomizată”, desprinsă agresiv de religie, cultura devine lipsită de „acel” suflu viu de Duh, este nu mai puţin adevărat că „redutele” unei ştiinţe teologice „autonomizate” faţă de cultură sunt tot mai fragile şi doar un spirit ecclesial apostolic, într-un dialog creator-dospitor cu lumea, spre împărtăşirea cuvântului-viaţă, poate fi o soluţie viabilă la criza de identitate ce răvăşeşte omul contemporan.
O deschidere mistică, dar şi dialogică, recuperatoare, paradoxal, „plineşte a lumii taină”, întinzând punţi ontologice, împrietenind limbaje, lărgind înţelegeri într-o mai cuprinzătoare vedere, operând nu numai strict dialectic, prin negări-excluderi, ci şi prin parcurgerea unor câmpuri de alternative apropieri şi distanţări, prin depăşiri nuanţatoare şi recuperatoare, într-o rară varietate şi bogăţie a reliefului unui limbaj integrator, deşi atent păstrător al peceţii identitare.
Trecând prin rigoarea ascultării pustniceşti, ca ucenic al lui Arsenie Praja Pustnicul din Cheile Râmeţului, Părintele Ghelasie a dat rodul, surprinzător pentru unii, al unei libertăţi ce poartă spre împlinire însăşi ascultarea ce a născut-o.
În această logică iconică, convieţuirea dilematică a „contrariilor” din ordinea lumii devine cu putinţă. Astfel, Părintele a trecut pustniceşte, în rugăciune, la 2 iulie 2003, „hotarul de taină” al morţii, cu o extraordinară discreţie şi o rară limpezime a minţii, parcă îmblânzind şi iconizând modul de neîmblânzit al morţii. Între aici şi dincolo ieşind la iveală familiaritatea unui chip iconic, pe care de altfel, Părintele Ghelasie îl trăia ca pe însăşi pecetea fiinţialităţii sale.
Ca un alt paradox izvorând din taina identităţii, la Părintele Ghelasie singurătatea şi comunicarea erau nu într-o desfăşurare alternativă, ci păreau împreunate şi impregnate în acelaşi gest iconic de deschidere dialogală. Taina unui gest ritualic continuu cuprindea atât actele sale exterioare, cât şi mişcările lăuntrice, prelungind în biserica propriului Suflet Liturghia euharistică a Bisericii.
Această „aşezare” iconică a zămislit vederea mistică, directă a Sufletului, prin care lucra „mâna sigură” a cuvântului duhovnicesc şi liniştea ce „topea” tulburările şi zbaterile convulsive, angoasate ale unor vieţi pradă eşecului, durerilor şi neîmplinirilor.
Ascultare şi libertate, înţelegere şi implicare, singurătate şi comunicare - iată o moştenire duhovnicească exemplificată prin câteva perechi aflate într-o reciprocă, paradoxală cuprindere în specificul misticii iconice. Locul unde toate aceste, cel puţin în planul reducţiilor dialectice, aparente contrarii, se întâlnesc şi se unesc este tocmai „icoana”, în a cărei „logică” nu se mai „războiesc”, ci apar ca vii contraste de luminări ale Chipului personal, pecetluit şi transfigurat de Arhemodelul său dumnezeiesc.
Înflorirea darului Sfintei Treimi, a seminţei comuniunii, cultivate în diversele planuri ale existenţei, va dura în măsura în care autentica deschidere creştină va rodi. În contextul „coborârii în lume” a duhului isihiei pe care o anunţă deja înaintaşul său, Pustnicul „iconar” Neofit, Părintele Ghelasie afirmă importanţa pentru Biserică a culturii ca factor potenţator al limbajului, inclusiv teologic.
Căci nu avem de-a face doar cu raţiuni divine, ci şi cu un cuvânt dumnezeiesc „întrupat” dinamic în limbajul omenesc al culturii, privite şi ca răspuns-aport creator al omului. E vorba de o împletire, în care Cuvântul lui Dumnezeu, prin Întrupare, primeşte să conlocuiască şi să conlucreze cu partea omenească, într-o reciprocă cuprindere.
După cum în cultură nimic nu e pierdut definitiv, ci prin iconomia lui Dumnezeu totul poate fi reconvertit, revalorificat şi reinserat în fluxul comunicării, la fel şi în teologie, limbajul poate fi reinvestit în mod nuanţat şi totuşi nu lipsit de cel mai autentic contrast existenţial, întru zugrăvirea iconică a aceluiaşi, neschimbător Chip revelat.
În mod semnificativ, Părintele Neofit de la Piatra Scrisă îmi amintea de curând că drumul pe care Părintele Ghelasie îl făcea de la chilie la biserică şi înapoi nu era acelaşi. Nu l-a văzut niciodată întorcându-se pe acelaşi drum.
Această spontaneitate şi păzire a cuvântului de „automatisme”, de „tocirea” înţelesurilor prin lipsa corelării cu trăirea concretă, mistică, se regăseşte în scrierile şi îndemnurile duhovniceşti ale Părintelui Ghelasie.
Însă, paradoxal, şi poate tocmai de aceea, vedem cum această libertate a cugetului nu opune rezistenţă repetiţiei liturgice, ci intră de bunăvoie în ritualul ascultării şi închinării creştine, spre a primi împărtăşirea prefacerii duhovniceşti din care iese mereu înnoită şi infinit potenţată.

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 413-416).

Poetul Ioan Gheorghian: "Părintele Ghelasie, purtătorul Tainelor Isihiei"

I

TAINA BINECUVÂNTĂRILOR ISIHIEI, IZVOARELE PURUREA VII ALE RENAŞTERII ŞI HRĂNIRII LITURGHISIRII ORTODOXIEI

Toată viaţa mea am fost un căutător şi cântăreţ de Frumuseţe, de Bucurie, de Lumină şi Încredfere între oameni, un poet. După revoluţia din 1989 aveam 33 de ani şi, printre multe altele, brusc l-am descoperit pe părintele Ghelasie, prin prima sa carte, „Memoriile unui Isihast”.
Zguduit cu totul de Eveniment, am început să citesc, cu toate energiile pe care le aveam. Eram conştient că am aflat Misterul sau Mistica Trăirii Adevărului. Întreaga-mi Fiinţă s-a Descoperit pe Sine, a Înflorit în Lumină...
Mai mult, de la început mă şi vedeam Acolo, în Chilia Pustnicului Neofit, deodată cu avva Ghelasie, un urmaş al Neofiţilor, al marilor Taine care vor reînvia Duhul Trăirii Isihaste în acest Unic Spaţiu Carpatin. În Taina sa, le îmbrăţişează pe toate Celelalte Trăiri Ascetice Filocalice, ca PREZENŢĂ ICONICĂ, a Nevăzutului în Văzut.
Eram atât de fericit... Sunt şi ASTĂZI ACOLO. Nu pot uita nimic. Mă Cufund în Istoria Tainei ADEVĂRULUI VIU. S-a Întâmplat AICI, în Carpaţii noştri... Foşneau pădurile de pustnici...
Lumea flămândă, secătuită de pustiul morţii sufletului va Căuta AICI, se va Reîntoarce la Sine, în Inima Altarelor Străbune, la Izvoarele Fiinţei...


II

TAINA CÂNTECULUI ÎMPĂRĂŢIEI IUBIRII PREASFINTEI TREIMI, ÎNTRU VORBIREA ICONICĂ a Avvei Ghelasie

Pentru mine, părintele Ghelasie a fost şi rămâne persoana providenţială care m-a introdus în trăirea şi contemplarea Marelui Mister al existenţei şi Vieţii omului pe pământ, în scurta sa Trecere. Dar, mai cu seamă, ceea ce este cu totul inefabil şi inegalabil, pentru noi toţi, este Darul Pogorământului de HAR al părintelui, în Descoperirea şi Lămurirea unor Taine Sfinte Dumnezeieşti referitoare la isihasmul iconic tradiţional, specific carpatin, al Moş-Avvei, Pustnicul Neofit Carpatinul.
Eu sunt chemat să mărturisesc ACUM, AICI, Deschis, Faptul cu totul Tainic şi Miraculos al Evenimentului Hristic, precum că Avva Ghelasie, cum spuneam, Providenţial Vorbind, este, inevitabil, absolut Firesc duhovniceşte, Trimis de DUMNEZEU fiecăruia dintre noi, la Timpul potrivit.
Este o acută şi teribilă, nevoie să ni-l Impropriem pe acest mare trăitor. El va deveni ca Aerul pentru lumea aceasta căzută pe panta provizoratului şi marginalizării Adevăratei Trăiri şi Prezenţe în Sânul Maicii noastre Biserici Dreptslăvitoare din veac, Unica Autoritate Divino-Umană a Mântuirii noastre.
Nu se poate trece peste Mesajul avvei Ghelasie de la Frăsinei. Trebuie făcut cunoscut întregii lumi. Şi nu exagerez cu nimic dacă spun, potrivit Cuvântului multor mari duhovnici şi sfinţi ai Ortodoxiei, că România, în acest sens, are o Misiune Aleasă, de la Naşterea ei în Istorie. Să cinstim Minunea că ne-am Născut deodată români şi ortodocşi!
Aşa că această Mare Voce a lui DUMNEZEU trebuie negreşit să intre în Auzul Simţirii duhovniceşti, al minţii şi al inimii fiecăruia dintre noi. Ca să putem reveni la Izvoarele-Originile Trăirii de Taină a UNIRII noastre cu DUMNEZEUL IUBIRII, prin LITURGHISIREA DRAGOSTEI SALE, întru INIMA de TAINĂ a LITURGHISIRII IUBIRII SALE.
Ca să ne Cunoaştem Obârşia, Neamul, Sfinţenia, Biserica, Liturghioa, Tainele, CALEA SFÂNTĂ a Demersului Viu şi Real al Mântuirii noastre.
Ca să ne Cunoaştem Istoria Sfântă a Neamului de Sfinţi şi de Sfinţenie a Mântuirii sufletelor noastre...
Sfânta Simplicitate a IUBIRII DUMNEZEIEŞTI...
Avva Ghelasie ne Umple de VEŞNICIE...
Un suflet ales, providenţial, apropiat de noi, care Trăia în Cer, printre Sfinţi...
Şi l-am avut şi Este AICI, ACUM, printre noi.
CUVÂNTĂTORUL IUBIRII DUMNEZEIEŞTI...
Legătura cu Divinul, de la ORIGINILE Neamului...
Acest CHIP al ÎMBRĂŢIŞĂRII ICONICE din noi, dintre Persoana Chip de Creaţie sau de Filiaţie, a Tainei Unicităţii Fiecăruia dintre noi şi PREZENŢA HARULUI NECREAT al DUHULUI SFÂNT, a CHIPULUI FIULUI lui DUMNEZEU, IISUS HRISTOS, Transfigurat, ÎNTRUPAT în Zidirea SA, TAINĂ a Tainelor Dintru Care se Liturghisesc Tainele IUBIRII DUMNEZEIEŞTI, Întru VEŞNICUL ACUM...
Este greu să vorbeşti despre părintele Ghelasie, purtătorul Tainelor Isihiei şi Urmaş al DUHULUI Pustnicului NEOFIT Carpatinul, fără să încerci, să doreşti să te ridici la Înălţimea Trăirii Sale.

O, ÎMBRĂŢIŞARE ICONICĂ,
O, CÂNTEC AL NEMĂRGINIRILOR,
ÎMBRĂŢIŞARE A CÂNTECULUI VEŞNICIEI,
Cuvântătorule al DRAGOSTEI PREASFINTEI TREIMI,
CUVÂNTĂTORULE de TAINĂ al IUBIRII DUMNEZEIEŞTI,
Podoabă şi Minune şi Cunună
A SFINŢENIEI CERURILOR,
Cuvioase părinte Ghelasie,
Roagă-te pentru noi toţi,
Fiii tăi duhovniceşti, să Devenim Fiii LUMINII,
Fiii ÎMPĂRĂŢIEI IUBIRII PREASFINTEI TREIMI,
Precum atât de Frumos ne-ai adus în Dar,
Cu Tot ce ai Fost şi Eşti,
Dăruirea LITURGHISIRII DE ÎNCHINARE
Întru Taina Fericirilor ICOANEI ÎMBRĂŢIŞĂRILOR
VEŞNICIEI IUBIRII NEÎNSERATE,
A ÎMPĂRĂŢIEI CERURILOR:
ALILUIA! ALILUIA! ALILUIA! Amin.


Cu smerită nepricepere,

Ioan Gheorghian
7 Mai 2010

Ing. Alexandru Catana: "Părintele Ghelasie – frânturi din cum l-am cunoscut"

Foto: Bisericuţa veche a Mânăstirii Frăsinei.















Îi povesteam Părintelui Ghelasie de toate, şi la un moment dat îi zic: „Părinte, bine a spus cine a spus odată că, cine intră în această Sfântă Mânăstire, nu se mai poate despărţi de ea”. „Aşa e, măi tataie”, mi-a răspuns Părintele (care ştia că eu vin aici la Sf. Calinic, la Prietenul meu, cum îi spuneam eu). „Da, a avut dreptate cine a spus lucrul ăsta, pentru că acolo la frăţiile voastre sunt moaştele Sf. Calinic, iar aici pluteşte duhul lui”.
„Părinte, nu ştiu ce să fac: mă necăjesc că mi-e lene la rugăciune, şi ţipă inima-n mine de asta”, i-am spus odată. „Băi tataie”, mi-a răspuns Părintele Ghelasie, „nu-i nimic, păi ce, tot timpul vrei să stai în rugăciune? Să ştii că toată lumea are cădere. Şi eu am căderi. Dar trebuie să ai răbdare”. „Păi, Părinte”, am izbucnit eu, „cad şi de mai multe ori pe zi şi nu pot să mă ridic şi câte o zi întreagă”. „Păi asta nu-i nimic. Poţi să ai cădere şi de câteva săptămâni sau luni”. „Dacă se-ntâmplă asta, înseamnă că sunt terminat!”. „Asta s-o crezi dumneata! Lasă-le mai uşor”.
„Părinte, cum să fac rugăciunea?” „Totdeauna când faci rugăciunea în gând, să dai şi din buze, să n-o faci numai în gând. Iar când citeşti acatistul, să nu-l citeşti intonat şi rar, să-l citeşti repede şi fără intonaţie”. „De ce să-l citesc repede?” „Ca să n-adormi”. „Da, dar nu-nţeleg”. „Las’ că-nţelegi”. Exact acelaşi lucru mi l-a spus şi Părintele Ilarion (Argatu), „să citesc repede şi neintonat, să nu citesc ca la teatru”.
„Părinte drag, spuneţi-mi şi mie ce să fac, pentru că mă-nspăimânt”. „De ce, măi tataie, de ce te-nspăimânţi?” „Ştiţi de ce? Pentru că mi se-ntâmplă să am ceva în minte, îmi vine ceva în gând, dar nici nu apuc să-mi termin gândul că mai fac nişte legături şi imediat am realizarea. Mă-nspăimânt, cum se poate aşa ceva? Alte dăţi, la biserica din vale, sau la Stânişoara, mă podideşte plânsul”. „Auzi, măi tataie, nu te mai minuna atâta, că nu ştii de unde vine, ori de la Dumnezeu, ori de la Aghiuţă. Ţine în frăţia ta, nici nu mai spune la nimeni, şi nu mai întreba pe unul, pe altul”.
Aveam la Părintele Ghelasie un carton mare cu pomelnicul meu. Din vreme în vreme, mai îl rugam să mi-l dea să adaug nişte nume. Odată îi zic: „Părinte, mai daţi-mi cartonul acela”. „Păi ce vrei să faci cu el?” „Vreau să mai pun să vă rugaţi pentru încă nişte prieteni”. „Auzi, măi tataie, frăţia ta te rogi pentru ei, dar ei se roagă? Dacă te rogi numai frăţia ta şi ei fac orice şi nu se roagă, degeaba mă pui să mă rog eu. Trebuie să se roage şi ei. Ca să se roage pentru frăţia ta nu-i nevoie, dar măcar să se roage pentru ei!”
În biserică, la slujba de noapte, îi vedeam pe călugări cum se aşezau cu şezutul pe călcâie, ori în strană în picioare, şi cu ochii închişi se legănau în faţă şi în spate, de mă minunam cum de nu-şi pierd echilibrul. Păreau ca şi cum ar dormi. Odată, m-am dus la Părintele Ghelasie şi l-am întrebat: „Părinte dragă, nu ştii ce se-ntâmplă? Nu e oare deranjant, că e slujbă?!” „Ăsta e timpul când este cea mai bună stare, când intră în legătură cu Duhul Sfânt”, mi-a răspuns Părintele.
L-am întrebat odată în legătură cu soţia mea: „Ce să mă fac cu nevasta, că adoarme la rugăciune şi atunci îi fac scandal!”. Părintele mi-a zis atunci: „Las-o în pace, că aşa e bine. Nu-i mai face nici un scandal. Las-o în pace, potoleşte-te o dată!”.
Am făcut la un moment dat nişte planuri pentru chilii la mănăstire, dar Părintele Stareţ nu a fost de acord şi mi-a spus să le refac. M-a cuprins aşa, o mare descurajare. Atunci, iată că vine Părintele Ghelasie. Îi spun: „Sunt tare necăjit, Părinte drag. Părintele Stareţ spune să nu-i fac aşa cum i-am arătat”. „Măi frate, vrei să-ţi fie bine? Vrei să-şi dorească să vii aici? Nu mai discuta, nu te contrazice, spune 'da' şi fă cum îţi spune”. „Părinte, eu nu pot să fac aşa, pentru că nu merge. Eu vreau să fac treaba aşa cum trebuie” – şi m-a podidit plânsul. „Ştii cum suntem noi, călugării, frate? Vrem să băgăm ceapa cu cozile în pământ şi vrem să şi răsară. Stai aşa, linişteşte-te. Hai, bă tataie, termină odată, nu mai plânge atâta”. După un timp, proiectul s-a realizat. Stăteam de vorbă cu părintele Stareţ, mă plimbam cu Sfinţia sa pe alee, se risipise toată tulburarea. Părintele Ghelasie îmi zice atunci: „Ai văzut, tataie, acum, că nu-ţi mai zice nimic? Trebuie să faci aşa cum zice el, că uite, eşti liniştit acum”. Când mai aveam probleme, mergeam la Părintele, şi-i spuneam: „Părinte, ce facem?” „Staţi acolo liniştiţi, că vorbesc eu cu el”. După un timp, îl întrebam: „Ce-a zis, Părinte?” El ne răspundea scurt: „Staţi acolo liniştiţi”.
Am avut desprindere de retină la ambii ochi. Am fost la d-l Medic Profesor, General Olteanu care, după ce m-a consultat, mi-a zis că ochiul drept mai „durează” şase luni, iar cel stâng un an, cel mult un an jumătate. Mi-a dat o reţetă cu nişte medicamente pe care trebuia să le procur din străinătate. „Nu pot să le iau, domnule doctor, pentru că n-am prin cine să trimit în străinătate să mi le ia”. „Eu îţi dau reţeta, şi tu încearcă să faci rost de ele”. După ce mi-a spus medicul despre iminenta orbire, şi cum nu puteam să fac rost de medicamentele din reţetă, am fost la Frăsinei şi am vorbit cu părintele Ghelasie. „Ştii ce să faci?”, mi-a spus el. „În fiecare seară, să pui un păhărel plin cu apă de la Izvorul Sf. Calinic peste ochi, să-l ţii aşa şi să clipeşti”. Din pricina bolii, dacă acopeream cu mâna un ochi, cu celălalt nu mai vedeam decât o zonă. Cu tratamentul dat de Părintele Ghelasie, a început încet să-mi revină vederea, încât după un timp m-am făcut bine. După 4-5 ani, m-am dus la control. Cum venea Profesorul cu grupul de studenţi, mă vede: „Ce faceţi, domnule inginer? Cum merge?”. Se uită atunci la mine, mă bagă la aparat, şi se întoarce spre ceilalţi: „Aţi văzut? Trebuie să ştii ce medicamentaţie să dai bolnavului”. Am tăcut pe moment, iar ceilalţi din grup au început să vorbească între ei. Apoi am îndrăznit: „Domnule Profesor, să ştiţi că n-am luat nici un medicament, v-am spus de la început că nu am posibilitatea să fac rost”. „Dar, cum asta, că s-a închis! Cum se poate aceasta?” „Ştiţi cu ce s-a lipit? Cu apă de la izvorul Sf. Calinic”. „De unde?” „De la Mânăstirea Frăsinei a Sfântului Calinic”. „Ei, asta-i!”, a mai putut să zică medicul. „Da, domnule Profesor”.
Uneori, în acea perioadă, seara, în drum spre izvorul Sf. Calinic, mă întâneam cu părintele Ghelasie, la „butoi”. „Ce faci?”, mă întreba el. „Mă duc la Prietenul meu (Sf. Calinic)”. „Dă-i (cu apă) la ochi” îmi spunea Părintele, întărindu-mă să caut cu credinţă vindecare de boala mea la Sf. Calinic, ocrotitorul Sf. Mânăstiri Frăsinei.
Odată, pe când eram la Frăsinei, mi-am pus în gând să merg la Schitul Pătrunsa. Apare Părintele Ghelasie şi îmi zice: „Ce faci, pleci undeva? Te duci acasă?” „Vreau să mă duc la Pătrunsa”. „Auzi, tataie, ştii pe unde să te duci la Pătrunsa? Uite, aşa, pe aici”, şi mi-a arătat cu mâna peste deal. „Nu pot aşa, Părinte, nu pot să trec aşa, peste munte”. Părintele a insistat: „Du-te pe acolo, pentru că aşa ai să vezi frumuseţea grădinii unde o să ajungă cei care vor pleca la Domnul”. Şi aşa am luat pentru întâia oară drumul de la Frăsinei la Pătrunsa peste munte, drum pe care l-am mai străbătut apoi de încă două ori. Într-adevăr, era de o rară frumuseţe, ca de rai, cu iarbă până la brâu, şi flori de toate culorile...
Părintele Ghelasie a avut o vreme ascultare la Arhondaric. Când ajungeam la Frăsinei: „Ei, tataie, ai venit? ‘Aide aduceţi fratelui Alexandru”, zicea el câte unui ucenic ce se afla în preajmă „puneţi-i ceva în farfurie, că merge la slujbă acum”. Eu începeam să-i pun întrebări, să mai vorbim, dar el îmi zicea: „Ia, nu mai vorbi, ia şi mănâncă să te duci”. Când mă spovedeam, spovada era dialog, vorbeam de absolut toate. Era un Duhovnic deschis, cu care se putea discuta absolut orice, şi ne plăcea că discutam şi multă cultură. Odată, mi-a zis: „Ştii ce?”, şi s-a uitat aşa la mine. „Să fii atent, că ai să te îmbolnăveşti de partea de jos, din cauza stării acesteia de agitaţie pe care o ai” (m-am îmbolnăvit, într-adevăr, de prostată). Şi a adăugat: „Ştii ce? Ascultă-mă şi o să te faci bine. Pune să-ţi culeagă doi saci de urzici, le usuci şi numai asta să mănânci la masă cu pâine şi nu o să mai ai nimic”. „Cum să mănânc urzici?”, am spus eu. „Mănânci, că asta-ţi curăţă sângele”, mi-a răspuns. La spovedanie, totdeauna mă lăsa la urmă, că stăteam mult de vorbă. „Ce să mănânci să-ţi fie bine? Nimic fiert, seminţe şi crudităţi”, mi-a spus odată.
Îmi dădea din cărţile şi revistele sfinţiei sale. „Ia din astea şi mai citeşte şi după ce citeşti să vii să-mi spui ce-ai înţeles”. Când veneam, mă întreba: „Ei, ia zi, ce-ai înţeles?” „Părinte dragă, n-am prea înţeles. Mă ameţeşte scrisul cu literă mare, felul cum puneţi virgula...” „Măi tataie”, mi-a spus, „eu nu scriu acolo ca scriitorul, eu scriu exact ce-mi insuflă Sf. Duh. Eu nu stau acolo să mă gândesc unde să pun punct şi celelalte, că nu vine de la mine, ci de la Sfântul Duh”. Cum am ajuns să înţeleg? Am citit de câteva ori textul de la început până la sfârşit şi în plus căutam să fac eu legăturile şi corecţiile de ortografie acolo unde nu înţelegeam sau părea că s-au strecurat mici greşeli la transcrierea pe calculator. De asemeni, se ştie că scrierile mistice, insuflate, ale Părinţilor, nu au, adesea, aspectul unor lucrări elaborate sistematic, tocmai datorită adâncimii negrăite a conţinutului lor redat în mod spontan.


Alexandru Catana,
Inginer

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 409-412)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "PSALMUL Închinăciunii Fiinţei Create"

1. Cum să ridic ochii mei către Tine, DOAMNE, cum să caut la MĂREŢIA Ta?
2. Tu m-ai Creat după CHIPUL şi ASEMĂNAREA Ta.
3. Tu mă chemi – „vino să te Împărtăşeşti din toate ale Mele“.
4. Curge HARUL Tău în mine ca să deschidă „hotarele“ Fiinţei de Creaţie, să poţi INTRA Tu.
5. Mă cutremur cum Tu CEL MARE Poţi INTRA în mine cel mic...
6. Cum să te cuprindă Făptura pe Tine, CREATORUL?
7. Tu ştii Taina de a INTRA în mine, că eşti DUMNEZEU. Eu nu pot nici să mă apropii de Tine.
8. Tu mă poţi cuprinde, eu nu pot nici să Te ating...
9. Tu peste Firea mea de Creaţie INTRI în mine şi mă cutremur că eu nu Te pot cuprinde pe Tine...
10. Această TAINĂ este veşnica mea UIMIRE şi Închinăciune.
11. Este TAINA CHIPULUI Tău PECETLUIT în mine, că doar în CHIPUL Tău Tu poţi încăpea.
12. Tu m-ai Creat dându-mi CHIPUL Tău, că doar prin acesta pot sta în FAŢA Ta.
13. O, MĂREŢIA CHIPULUI Tău, mă uimesc cum poţi încăpea în Chipul meu Creat...
14. Cum pot eu Făptura să fiu un „locaş“ al tău?...
15. O TAINĂ! TU INTRI întâi în mine, mă faci CHIPUL şi ASEMĂNAREA Ta, ca şi eu apoi să Te pot „PRIMI“ pe Tine.
16. Eu, Făptura, sunt în „afara“ Ta, dar Tu INTRI în mine ca să pot şi eu să Te ÎNTÂLNESC pe Tine.
17. Tu m-ai Creat din IUBIREA Ta, şi aceasta este TAINA ce poate face totul.
18. Fără IUBIRE nici Tu n-ai INTRA în mine şi eu niciodată n-aş putea să Te ÎNTÂLNESC pe Tine.
19. Fără IUBIRE eu m-aş „pierde“ în Tine, IUBIREA fiind aceea care mă face să fiu şi eu „un alături“ cu Tine.
20. Tu m-ai Creat ca să fiu şi eu „Un Veşnic“ ca şi Tine.
21. Nu nu Te transformi în Creaţie, ci Dăruieşti Creaţiei CHIPUL şi ASEMĂNAREA Ta.
22. Niciodată Creaţia nu poate intra în CHIPUL Tău, ci CHIPUL Tău intră în Creaţie. Şi aşa Dăruieşti Creaţiei Veşnicia Ta.
23. Tu Cel VEŞNIC Creezi doar tot ceva Veşnic.
24. O, DOMNUL şi DUMNEZEUL meu, Tu m-ai Creat Dăruindu-mi ASEMĂNAREA CHIPULUI Tău, prin care astfel Te Înrudeşti cu mine şi eu cu Tine.
25. Prin CHIPUL Tău Pecetluit pe Fiinţa mea ai făcut din mine MASA CINEI celei de TAINĂ, unde să mă Împărtăşeşti de cele ale Tale.
26. Tu eşti primul cu IUBIREA Ta în mine şi eu sunt aşa tot o Iubire.
27. O, DOAMNE, Tu eşti TAINA mea, în care îmi regăsesc propriul meu Chip de Creaţie.
28. O, am căzut în amăgirea păcatului şi s-a închis UŞA CINEI celei de TAINĂ.
29. DOAMNE, iartă-mă, primeşte-mă iarăşi ca pe „fiul risipitor“.
30. O, DOAMNE, ce Fericit sunt eu la MASA CINEI celei de TAINĂ.
31. Mă Închin Ţie, DOAMNE, şi cu Braţele Chipului meu Fiinţial îndrăznesc să mă ating de marginea HAINEI-HARULUI Tău.
32. Fericit sunt eu, Făptura, în care Tu ai BINEVOIT să-ţi faci şi un Locaş de Creaţie.


(text apărut în volumul Ierom. Ghelasie, "Isihasm", ed. Platytera, Bucureşti, 2007, pp. 13-15).

Versiunea în limba engleză poate fi accesată aici.

Versiunea în limba germană poate fi accesată aici.

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "PSALMUL Fiinţei Create"

1. Fericiţi sunt toţi pe cei care i-ai Creat, DOAMNE.
1. O, Taină doar de Tine ştiută, ca să Creezi şi o Fiinţă ce n-a existat şi pe care Tu o aduci la Existenţă!.
2. O, „nimic“, ce n-ai fost, cum te faci Creaţie! Doar CREATORUL are Taina ta.
3. Tu, DOAMNE, Creezi cu adevărat şi o Fiinţă Creată, fără să iei ceva din FIINŢA Ta, dar în care Reverşi toate ale FIINŢEI Tale.
4. Creaţia este dincolo de FIINŢA Ta şi nu din FIINŢA Ta, Tu aducând la Fiinţă şi o Fiinţă Creată.
5. Cum poate să mai existe şi o a doua Fiinţă?
6. Doar dacă Tu Creezi cu adevărat şi o Fiinţă Creată, pot fi Două, UNA CREATOARE şi alta Creată, fără să se absoarbă.
7. O, DUMNEZEUL şi CREATORUL meu, Fericit sunt eu, Fiinţa Creată, că pot Fi şi eu „alături“ de Tine, FIINŢA absolută, Împărtăşindu-mă de Cele ce nu sunt ale mele.
8. Tu eşti TAINA cea dincolo de Creaţie şi eu sunt Taina dincolo de Tine.
9. Tu ai Revărsat TAINA Ta înfricoşătoare în mine, şi peste Fire Te cuprinzi în mine, fără să Te micşorezi sau să Te împarţi.
10. TAINA Ta de CREATOR este că peste Fire Tu mai Creezi şi o Fiinţă de Creaţie. Şi Taina mea de Creaţie este că pot Fi peste Fire „alături“ de FIINŢA Ta.
11. Fericit sunt eu, Fiinţa Creată, în care Cobori Tu ca DUMNEZEU, ca să URC eu în DUMNEZEIRE.
12. Ziua şi noaptea mă închin, mulţumesc şi cânt TAINA LITURGHIEI TALE, care coboară în Taina Liturghiei mele de Creaţie, făcându-se EUHARISTIA CINEI celei de TAINĂ.
13. Fericit sunt eu, Fiinţa Creată, că pot fi în PĂMÂNTUL şi lângă IZVOARELE LITURGHIEI CINEI celei de TAINĂ.


(text apărut în volumul Ierom. Ghelasie, "Isihasm", ed. Platytera, Bucureşti, 2007, pp. 11-12).

Versiunea în limba engleză poate fi accesată aici.

Versiunea în limba germană poate fi accesată aici.

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "TESTAMENTUL PUSTNICULUI NEOFIT"

Arsenie Praja Pustnicul

















TESTAMENT

Avva Arsenie, unul din cei mai apropiaţi ucenici ai pustnicului Neofit, a lăsat un Testament ucenicului său:

„Fiule, îţi las ca Moştenire Dumnezeiescul Dar al Isihiei, ca Binecuvântare transmisă de la avva Neofit Pustnicul, cel ce s-a învrednicit de Darul Dumnezeiesc al Lucrării celei de Taină a Isihiei. Îţi las ca Moştenire acest Dar ca pe un Talant. Ai grijă să nu-l îngropi, ci să-l dai schimbătorilor ca să-l înmulţeşti şi să câştigi dobândă înzecită, prin care să nu se stingă Văpaia de Taină a Lucrării Isihiei. Ţine Candela Aprinsă a Luminii Isihiei şi nu te îngrijora că pari singur. A proorocit avva Neofit Pustnicul că vor fi cu miile cei ce vor Urma Calea cea de Taină a Isihiei. Grele vor fi schimbările Lumii, dar tot aşa de minunate vor fi şi Renaşterile Spirituale ale multora. Va coborî din Munte şi din Peşteri Lucrarea cea de Taină a Isihiei până în Inima Oraşelor şi mulţi Tineri, aparent neştiutori, se vor Trezi cu tărie la o Viaţă de Duh asemănătoare celei din vechime. Minunată va fi această ÎNVIERE tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îţi va arăta Puterea mai presus de toate. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va înflori în pustiul multor Inimi ce vor deveni apoi Ceruri Întrupate. Îţi las Binecuvântarea Isihiei, pe care să o ţii Aprinsă în propria Candelă, ca o Scânteie din care să se Aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi această minune. Lucrarea cea de Taină a Isihiei va fi Taina Viitorului Lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar Puterea Luminii va fi atât de mare, încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare Aprindere Duhovnicească a Lucrării celei de Taină. Îţi las această Binecuvântare şi Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu tine şi cu toţi doritorii de Taina Dumnezeiască. Prea Sfântul Duh să te ocrotească, Amin!“

(text apărut în volumul Ierom. Ghelasie, "Isihasm", ed. Platytera, Bucureşti, 2007, pp. 9-10).

Versiunea în limba engleză poate fi accesată aici.

Versiunea în limba germană poate fi accesată aici.

Prof. lb. clasice Ion Pătrulescu: „Iată israelit fără vicleşug”

Chilia de la stupi











„Iată israelit fără vicleşug”, iată om fără de răutate, iată creştin, iată român plin de bunătate, de simplitate şi iubire. Acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte pomenindu-l pe părintele Ghelasie.
Împrejurările în care ne-am cunoscut scapă exactităţii memoriei şi, ca în toate întâlnirile mari din viaţă, ţin de Pronia dumnezeiască, ce nu se cuvine a fi ispitită. Un student teolog, astăzi ieromonahul Neofit, unul dintre ucenicii de taină ai părintelui a mijlocit întâlnirea...
Întâlnirea cu omul a fost cu totul altfel decât întâlnirea cu scrisul lui. Îmi părea a fi o nepotrivire între textul scris şi omul viu. Omul te cucerea iar textul îţi refuza intrarea în universul gândirii lui. Poate că acesta este lucrul asupra căruia ar trebui să ne oprim pentru început.
Toată lumea a remarcat bulversarea normelor obişnuite de stil şi ortografie prin sublinieri, majuscule, redundanţa unor termeni al căror înţeles este greu de prins etc. Poate că aceste caracteristici stilistice vor face cândva obiectul unei cercetări lingvistice. Din punctul nostru de vedere important este să simţim acelaşi lucru pe care l-a simţit părintele scriind astfel.
Noi, oamenii obişnuiţi, folosim cuvintele pentru a ne face înţeleşi. Dorim să ne facem înţeleşi pentru a ne afirma pe noi înşine. Când discursul nostru nu este înţeles aşa cum vrem noi ne simţim respinşi, lezaţi, neacceptaţi ca persoane. Este într-un anume fel expresia excomunicării. Din dorinţa de aprobare suntem întotdeauna dispuşi spre conformism, spre clişee stilistice, până la flatarea grosolană a ascultătorului sau cititorului. „Victima” acestui mod de exprimare este în primul rând Adevărul.
Aşa se întâmplă cu cei mulţi. Cei puţini, din ce în ce mai puţini, se comportă altfel. Sunt catalogaţi ca excentrici, nebuni, neadaptaţi, marginali etc. Şi de multe ori aşa şi este. Dintre ei se aleg, însă, marile spirite creatoare, poeta vates. Felul de a scrie al părintelui îl aşază între poeţi, între văzători, nu între versificatori. Dacă versificatorii potrivesc cuvintele ca să sune „din coadă”, ceilalţi sunt torturaţi de eterna întrebare: „Unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul?”
Aici trebuie căutat părintele Ghelasie: între nebuni sau între înţelepţi. El însuşi mărturisea: „Zic unii că sunt nebun, iar eu îi rog mereu să-mi spună unde greşesc”. Cei care au cu adevărat ceva de spus sunt în primul rând chinuiţi de spaima de a nu trăda adevărul, puritatea gândului, inspiraţia dumnezeiască. Ei ştiu ce mare răspundere au înain¬tea lui Dumnezeu şi a veşniciei. Abia apoi se gândesc, dacă se mai gândesc, la potrivirea cuvintelor după regulile comune spre a fi înţeleşi de cei mulţi. Părintele nu pare a fi dintre aceia care şi-au pus această problemă. Discursul său impune o selecţie între cititori. Cei mulţi, asemenea mie, au respins dintru început efortul de a sparge acest cod lingvistic, care asemenea unei coji dure ascunde miezul cel dulce. Cei puţini, cei chemaţi, nu s-au împiedicat în dificultăţile urcuşului şi au încercat cu sudoarea frunţii să culeagă roadele unei osteneli hermeneutice aparte. Limbajul părintelui nu se adresează celor fixaţi în formele comune, aruncă în aer comodităţile de gândire, re-construieşte mintea şi sufletul după o arhitectură de taină, după chip şi icoană. De-construcţia şi re-construcţia lăuntrică ţine de o alchimie de taină, care nu este la îndemâna oricui: „Cine vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să vină după Mine”, sau „Cine îşi iubeşte sufletul său îl va pierde...”, sau „Cine iubeşte pe tată, pe mamă, pe fiică mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de Mine”. Sunt doar câteva exemple de limbaj paradoxal, care aparţine unei paradigme neobişnuite şi se adresează doar celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut.
La părintele Ghelasie, limbajul este un test pe care îl ai de trecut ca pe un examen. Îţi dă de gândit; nu ţi se des-taină ci se în-cifrează, nu se des-făşoară ci se în-făşoară, te obligă la efort şi dacă eşti leneş rămâi pe alături de drum. Cine nu are destulă credinţă rămâne cu logica. Credinţa are logica ei, pe când logica poate funcţiona fără nici o credinţă. Cine caută adevărul nu se va lăsa intimidat nici de majuscule, nici de sublinieri, nici de grafia surprinzătoare, ci se va lăsa modelat el însuşi de limbaj. Discursul părintelui nu se adresează omului care suntem, iubitor de limbaj de lemn, de clişee comode, ci se adresează omului care putem fi, după măsura bărbatului desăvârşit, se adresează omului înnoit prin apă şi prin duh, se adresează omului ceresc, nu celui pământesc.
Părintele era puţintel la trup şi cuvântul lui era desprins de cugetul trupesc. Bine, veţi zice, atunci de ce atâta importanţă acordată alimentaţiei? Simplu, pentru că nici hrănirea nu este trupească, cum se crede îndeobşte. „Diavolul umblă ca un leu căutând pe cine să înghită.” Dumnezeu Însuşi se lasă mâncat în Euharistie. Mama îşi mănâncă copilul de drag, iar cel ce urăşte şi-ar sfâşia duşmanul în bucăţi. Fiecare dintre noi atunci când iubim sau urâm ne mâncăm unii pe alţii. Poţi gusta şi poţi devora, te poţi împărtăşi sau poţi sfâşia. Încă se pot mânca şi zilele omului. Cine se gândeşte că aceste lucruri au legătură cu mâncarea propriu-zisă se înşeală. „A mânca” este în viziunea părintelui un act duhovnicesc. Toate acest cuvinte descriu atitudini ale sufletului. Prin urmare trebuie să înţelegem interesul acordat alimentaţiei ca având o semnificaţie simbolică.
ADN-ul şi ARN-ul din celulele noastre se construieşte din ceea ce mâncăm. Dar sufletul nostru nu se zideşte din ceea ce gândim? Precum îţi este credinţa aşa îţi este şi viaţa. Cei care consideră alimentaţia ca fiind trupească, materială, sunt foarte atenţi cu ce mănâncă pentru a nu se îmbolnăvi, pentru a trăi mult şi ei ar putea fi contrariaţi de moartea prematură a părintelui uitând că „plăcută este înaintea Domnului moartea cuvioşilor săi”. Nu viaţa îndelungată este scopul hrănirii cum crede omul de rând, precum nici scopul postului nu este silueta, ci toate sunt chip şi icoană, după cum zicea părintele. În tradiţia românească se crede că pe fiecare bob de grâu este însemnat chipul Domnului Hristos. Iar zdrobirea grâului şi transformarea lui în pâine sunt chip al Patimilor, al Jertfei dumnezeieşti pentru viaţa lumii. Moartea părintelui ne vorbeşte prin ea însăşi despre înţelesul de taină al hrănirii.

Cele văzute grăiesc despre cele nevăzute.

Ne-am oprit numai la aceste două aspecte ale mărturiei părintelui: cuvântul şi hrana, convinşi fiind de legătura profundă dintre ele. Pentru noi, creştinii veacului (post) modern afectaţi deopotrivă de derapajul limbii spre Babel, de pierderea şi confuzia sensului cuvintelor (vechii greci foloseau pentru „sens” termenul „dynamis” care înseamnă „putere”), cât şi de produsele alimentare destructurate prin ingineria genetică, abordarea simultană a celor două teme are tâlcul ei. Suntem loviţi de acelaşi rău pe două planuri:

1. Sufletul este infestat prin manipularea limbajului, expus „eurilor” ereziilor camuflate de „corectitudinea” politică şi de prăbuşirea sistemului imunitar al comunităţii ecleziale, care nu mai poate identifica şi neutraliza viruşii noetici, (sida se manifestă nu numai fizic ci şi metafizic) fapt care afectează metabolismul tradiţional al Scripturii şi al dogmelor. În acest fel sufletele nu se mai pot dezvolta în sânul Bisericii şi nu se mai pot naşte la vreme şi nici creşte spre mântuire.

2. Trupul, templul Duhului Sfânt, este slăbit şi îmbolnăvit de produsele modificate genetic – adevărate erezii ale ştiinţei fără Dumnezeu – fiind redus la neputinţă, incapabil de efort duhovnicesc şi intelectual. Din Templu ajunge peşteră de tâlhari, lăcaş al patimilor. În U.S.A. statisticile spun că există o epidemie de obezitate: 30% dintre americani fiind obezi, alţi 30% supraponderali iar dintre cei 40% rămaşi nu ni se spune câţi sunt sănătoşi.

Acesta este „paradisul” care ni se pregăteşte, sub pecetea numărului fatidic 666.
Pâinea pustnicească propusă de părintele Ghelasie ne fereşte de economia de piaţă, pecetluită prin codul de bare, deja omniprezent, la fel cum limbajul tradiţional al Bisericii, şlefuit de cugetarea părinţilor de azi şi de ieri, ne păzeşte de bâlciul deşertăciunilor lumii (care abundă în literatură, filozofie, artă etc.)

Cuvintele cheie ale oricărui text semnat de părintele Ghelasie sunt „chip şi icoană”. Este puţin probabil că părintele s-a gândit că în limba greacă eikonizo nu înseamnă numai „a picta icoane” după cum sugerează acest verb, derivat de la eikon „icoană”, ci înseamnă şi „a descrie”, a dăltui icoane din cuvinte, din materia limbii. În acest sens părintele Ghelasie a fost un iconar, un sculptor, un artist al icoanei de suflet întru bunătate, simplitate, voioşie. Însuşi numele părintelui „Ghelasie” vine din grecescul gelos, care înseamnă „rîs, voioşie”, iar „Gheorghe” vine de la ge-orgos „lucrător al pământului”, la origini fiind un ritual de închinare, un sacerdoţiu, de unde şi „Pop-escu” adică „al popii” cum se zice la moldoveni sau „fiul popii”, cum a şi fost cu adevărat. Puţini ştiu că numele întreg al părintelui era Ghelasie Gheorghe Popescu care ar însemna aşadar: vesel lucrător al firii pământeşti ca preot.

Fratele Ioan
Sfânta Mânăstire Oaşa


(text publicat în postfaţa volumului Ierom. Ghelasie Gheorghe, "Scrieri Isihaste", ed. Platytera, Bucureşti, 2006, pp. 421-426).


vezi şi:
Prof. Ioan Pătrulescu - Conferinţa susţinută în martie 2008 la Timişoara (Everghetinos)


Asculta mai multe audio Diverse

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă: Un Dialog despre ORIGINILE LUMII cu Părintele Ghelasie Gheorghe

Introducere

Începând cu anul 1990, universul gândirii mistice este susţinut şi de relatările Părintelui Ghelasie Gheorghe.
Lucrările sale ne surprind prin forţa cu care se pun problemele, prin stilul insolit şi prin caracteristicile ortografice. Cu adevărat importantă este însă profunzimea gândirii şi redescoperirea Duhului Misticii. Limbajul Părintelui Ghelasie Gheorghe încercă paradoxal o „desincretizare” a misticii creştine, pentru a fi apoi ,,restructurată”.
Ucenic al pustnicului Arsenie Praja din Cheile Râmeţului (Munţii Apuseni), la rândul său ucenic al ,,tradiţionalului” specific mistic Carpatin, Părintele Ghlasie Gheorghe ne dezvăluie ,,frumoase iconări” mistice ale Isihasmului Românesc.
Mergând pe această linie,Părintele Ghelasie ne reaminteşte că Taina misticii creştine este Taina ,,ÎNTRUPĂRII-ICONĂRII” DIVINULUI în Lume.
Cine nu porneşte de la „CUVÂNTUL care se face TRUP”, nu va înţelege niciodată Taina creştină. .Şi cine nu vede Lumea ca pe o ICOANĂ a FIULUI Lui DUMNEZEU, care ,,Se face PRUNC în Braţele MAICII DOMNULUI, Fecioarei Lumii, nu va şti ce este „Sacralitatea ICOANEI” şi nu va şti să facă „Gestul de taină” al ÎNCHINĂRII DIVINE.
Părintele Ghelasie ne dezvăluie în majoritatea relatărilor sale tocmai acest ,,ICONIC de Taină”, ce reprezintă de fapt însăşi ,,Misticul Lumii”.
,,ORIGINILE” Lumii sunt în Taina ,,TRUPULUI ICONIC” al CUVÂNTULUI DIVIN ce astfel se face şi o ,,Lume de Creaţie”.
Mai mult ca oricând se simte nevoia unor ,,Convorbiri” dintre ,,Ştiinţă şi Religie”. Cum spune Părintele Ghelasie, să nu se confunde ,,Cunoaşterea-Ştiinţă” cu ,,gnosticismul” (ce pretinde că Divinul se poate cuprinde de Cunoaştere). Cunoaşterea –Ştiinţă este ca ,,ceara şi uleiul” în care se poate ,,aprinde” LUMINA cea de TAINĂ a Revelaţiei, fără să se confunde.
Să urmărim scurtul nostru Dialog ce îşi propune tocmai această dezbatere.

Iaşi, Săptămâna Luminată,
Mai 1997,
Mustaţă Gheorghe


Un Dialog despre ORIGINILE LUMII cu Părintele
Ghelasie Gheorghe

Mereu recitesc cartea dumneavoastră ,,Din Memoriile originilor” şi de fiecare dată, surprind noi faţete ale interpretării Originilor noastre. Unele aspecte sunt criptice pentru mine, iar altele au o apropiere paradoxală de teoriile ştiinţifice, în circulaţie astăzi, care încearcă să descifreze tainele Originilor.
Gheorghe Ghelasie – Acestea sunt cu adevărat taine. Ele pot fi înţelese doar prin revelaţie. Misterele Originilor nu se pot descifra doar prin gândire, fie ea şi ştiinţifică, cum pretind unii. Numai Revelaţia Divină ne poate permite accesul la cunoaşterea unor taine atât de profunde care, altfel, sunt de nepătruns pentru Fiinţa umană.
Mustaţă Gheorghe – Pe bună dreptate, D. D. Roşca consideră că tragedia umană este tragedia cunoaşterii. Cu cât cunoşti mai mult, cu atât ţi se deschide hăul necunoaşterii.
G. G. – Cunoaşterea este limitată pentru Om. Numai prin Harul lui Dumnezeu ni se poate deschide calea către Cunoaşterea Divină.
M. G. – Prea Cuvioase Părinte, ştiu că vă daţi silinţa să pătrundeţi în tainele cunoaşterii mistice. Căutarea Originilor este calea misticii pe care o alegeţi.
G. G. – Într-adevăr, trăirea mistică este Regăsirea Originilor în propria Fiinţialitate. Originea Originilor este DUMNEZEU şi noi suntem Chipul şi Asermănarea Lui.
M. G. - Întrucât am descoperit multe afinităţi în gândirea noastră, nu ar fi lipsit de interes să încercăm a găsi elemente comune privind descifrarea Originilor.
G. G. – În prima perioadă, se accepta Creaţia şi se căuta planul după care Dumnezeu a făcut lumea.
M. G. – Au pornit de aici, însă treptat s-au detaşat de ideile creaţioniste şi au încercat să explice lumea ca urmare a unui proces de evoluţie, unde hazardul sau jocul întâmplărilor ar fi avut un rol mai mult sau mai puţin important în realizarea configuraţiei actuale a universului şi în apariţia vieţii.
G. G. – În multe privinţe, gândirea mistică nu intră în contradicţie cu cea ştiinţifică.
M. G. – Pentru mine, a constituit un paradox faptul că multe aspecte privind Căutarea Originilor prezintă elemente comune în gândirea ştiinţifică şi cea mistică, sau vizează aceleaşi esenţe, chiar dacă interpretările sunt adesea diferite.
Biolog fiind, eu văd Cosmosul într-o perpetuă evoluţie. Evoluţia este pentru mine un dat, o dogmă, care caracterizează nu numai viaţa, ci întreg Cosmosul. Putem surprinde multiple aspecte evolutive la nivelul structurii profunde a materiei, la nivelul atomului, de asemenea putem vorbi de o evoluţie a elementelor chimice şi chiar a cristalelor, înainte de evoluţia fiinţelor vii, fiecare palier tinzând parcă spre desăvârşire.
G. G. – În această privinţă, nu cred să găsim puncte comune, deoarece Dumnezeu a Creat Lumea cu adevărat ,,Întreagă” chiar din Actul Creaţiei.
M. G. – Pentru ochiul cercetătorului, pentru cel care încearcă să urmărească fenomenele vitale de la primele începuturi, i se deschide perspectiva evoluţiei. Planeta noastră a început a fi populată cu fiinţe cvasisimple, de tipul Monerelor lui Ernest Haekel, iar treptat au apărut fiinţe din ce în ce mai complex structurate şi cu funcţii mai diversificate şi mai integratoare. Seria fosilelor porneşte chiar de la formaţiuni abiologice, de la microsferele imaginate de S. Fox şi se desfăşoară până la omul de Cro Magnon.
G. G. – În Căutarea Originilor, trebuie să pornim de la faptul că Viaţa este o permanentă Rememorare a Originilor. Viaţa este reproducere din Memoriile Originilor.
M. G. – În biologie există o lege fundamentală, care postulează faptul că ,,ontogenia reprezintă o recapitulare scurtă şi rapidă a filogeniei”. Deci, în dezvoltarea individuală, de la celula ou până la maturitate şi chiar pînă la senectute, pot fi recapitulate anumite etape ale istoriei speciei. Aşa cum aţi afirmat, Viaţa este o reproducere din memoriile originilor.
G. G. – În Adâncul Fiinţei noastre se găsesc Memoriile Originilor, care fără oprire se renasc pe sine.
M. G. – Fiecare fiinţă realizează o recapitulare sau o rememorare a originilor, putând adesea să introducă o notă particulară, o conotaţie de care se va putea ţine seama în dezvoltarea altor fiinţe.
G. G. – Memoriile Originilor din Adâncul nostru ,,Singurul SACRU” căruia trebuie să ne ,,Închinăm” cu adevărat.
M. G. – În căutarea originilor trebuie să pornim de la începutul Timpului,de la Explozia Primordială sau Big- beng.
G. G. – Şi noi, în gândirea mistică vorbim de ,,Big – bangul Creaţiei” deoarece Creaţia începe cu Big – bangul CUVÂNTULUI CREATOR.
M. G. – Expresia folosită de dumneavoastră ,,Big – bangul Creaţiei” m-a lăsat cu respiraţia tăiată. Putem porni alături în descifrarea Originilor.
G. G. – Putem porni de la ipotezele cosmogonice, destinele ,,laicilor” adică publicului general, teoria Universului în expresiune emanând de la o explozie primordială ,,marea explozie” Big – bang, pe care o prezintă atât de bine Steven Weinberg în ,,Primele trei minute ale Universului”.
M. G. – Spre deosebire de animal, omul îşi pune întrebări asupra existenţei şi nemuririi sale în univers. Pentru ce există Existentul? De ce a trebuit să existe ceva ca să existăm şi noi ?
Se încearcă diferite răspunsuri la astfel de întrebări.Apariţia universului ar putea fi rodul hazardului, după unele teorii. Că totul s-ar datora întâmplării, nu poate fi un răspuns. Şi, dacă totuşi, ne este impus ca un răspuns, este fără sens, fără noimă.
G. G. – Şi dacă Existentul există, ne apare o nouă întrebare. Aşa a fost de la începutul Timpului ?
M. G. – Că n-a fost aşa, suntem siguri deoarece în existenţa noastră ca oameni, am surprins unele modificări. Am putea afirma că am pus în evidenţă unele aspecte evolutive majore.
G. G. – Dacă este aşa, atunci ce a fost la începutul Timpului?
M. G. – Într-un fel trebuie să fi existat, chiar dacă un astfel de început pentru noi ar marca un sfârşit sau o fază a unui algoritm etern.
G. G. – De unde s-a pornit şi cum de s-a ajuns la ceea ce percepem noi astăzi?
M. G. – De-a lungul timpului, oamenii au încercat tot felul de răspunsuri. Au fost formulate diferite teorii. Noi ne vom opri asupra unei teorii moderne care, în zilele noastre, pare a fi mai plauzibilă. Este vorba de teoria Big- bangului.
Conform acestei teorii, universul s-a născut în urma unei explozii gigantice, după care a urmat expansiunea materiei şi formarea a tot cea ce percepem astăzi.
G. G. – Ce anume se acumulase înainte de a fi provocată explozia? Este o întrebare pe care ne-o punem cu toţii.
M. G. – O formaţiune care pare a fi egală cu nimicul şi care, totuşi, conţinea în ea atâta energie şi materie încât ne este greu să ne putem imagina. Formaţiunea care ar fi explodat ar fi măsurat 10 -33 cm, ceea ce înseamnă de miliarde şi miliarde de ori mai mică decât nucleul unui atom, care ar măsura 10 -13 cm. Temperatura acestei formaţiuni era de 1032 grade, ceea ce constituie un aşa–numit ,,zid de temperatură”. Presiunea era pe aceeaşi măsură, iar materia nu avea o structură orgrnizată. Materia ar fi putut fi reprezentată printr-o ,,supă” de formaţiuni sau de particule primare, care ar fi constituit strămoşii îndepărtaţi ai cuarcilor, dacă şi cuarcii au avut o evoluţie a lor, după cum afirma Jean Guiton, 1992.
Cele patru forţe fundamentale (gravitaţia, forţa electromagnetică, forţa tare şi forţa slabă) nu erau diferenţiate.
G. G. – Şi ce s-a întâmplat după explozie?
M. G. – După Big- bang, deci după explozia primordială, cosmosul s-a organizat după legi perfecte şi rigide, urmând o traiectorie evolutivă.
Dacă pornim de la începutul Timpului, de la 10-43 de secunde de la declanşarea exploziei originare, atunci universul măsura, aşa cum am mai amintit, 10 -33 cm. În perioada cuprinsă între 10 -35 şi 10 -32 secunde ar fi avut loc cea mai fantastică mărire a universului. Acesta s-ar fi dilatat de 10 50 ori, ajungând până la dimensiunea unei portocale de circa 10 cm diametru. Acest univers ar fi prezentat numeroase striuri şi neregularităţi, care s-ar fi dezvoltat mai târziu şi ar fi dat naştere la galaxii, planete şi stele. În deplasarea sa spaţială şi temporală, universul s-ar fi structurat. Astfel, la 10 -32 secunde ar fi avut loc separarea forţei electro-slabă. La 10 -11 secunde, forţa electro–slabă s-ar fi separat în forţa electromagnetică şi forţa slabă. Fotonii erau diferenţiaţi de alte particule primordiale, de cuarci, leptoni şi gluoni.
În perioada cuprinsă între 10 -15 şi 10 -5 se formează neutronii şi protonii prin asocierea cuarcilor. Se formează apoi celelalte particule elementare şi atomii. Particulele elementare se asamblează pentru a forma izotopii nucleelor de hidrogen şi apoi de heliu. Cam după o perioadă de 100 milioane de ani se formează primele stele.
Urmărind traiectoria evoluţiei cosmosului, putem surprinde faptul că el se organizează după legi perfecte şi rigide, că nimic nu se desfăşoară la întâmplare.
G. G. – Dacă este aşa, atunci unde sunt înscrise aceste legi perfecte şi rigide? Unde se găseşte înscris algoritmul după care se realizează desfăşurarea spaţială şi temporală a cosmosului?
Există o informaţie primordială? Există un cod, asemenea celui genetic, care să fie înscris la nivelul materiei profunde?
M. G. – Aici este o mare taină. În fond, ce a existat înainte de explozia primordială, înainte de ,,zidul lui Planck”? Se pare că, aşa cum afirma J. Guitton, ,,în spatele acestui zid se ascunde o realitate inimaginabilă”.
Un fizician care a încercat să privească dincolo de ,,zidul lui Planck” spune că ,,zărise o realitate ameţitoare în care domină haosul, în care gravitaţia era aşa de puternică încât sfărâma structura spaţiului pentru a-i da alte dimensiuni, pentru care trecutul, prezentul şi viitorul nu mai aveau nici o semnificaţie” (J. Guitton, p. 33).
John Wheeler considera că dincolo de ,,zidul lui Planck” era „un ocean de energie care are înfăţişarea neantului”.
Se pare că John Wheeler are dreptate. În fond, conform teoriei câmpului cuantic, universul fizic este făcut din fluctuaţii minore, care au loc pe suprafaţa unui imens ocean de energie. Deci, particulele materiale elementare şi universul întreg ar proveni din acest ,,ocean de energie”. Spaţiul, timpul şi materia se nasc din acest ocean de energie infinită şi de flux cuantic.
Poate că dincolo de ,,zidul lui Planck” era un ocean de vid cuantic. Vorbim de un vid cuantic deoarece vidul absolut, carectizat aşa cum credem noi, printr-o lipsă totală de materie şi energie nu există. Vidul în stare pură este o imaginaţie a minţii omeneşti, nu există, deoarece nu putem elimina acel câmp electromagnetic rezidual, care constituie ,,fondul” vidului.
G. G. – Nimicul nu ,,există” şi astfel Creaţia este ceva care n-a existat şi de aceea se zice că este Creată din nimic.
M. G. – Ceea ce reuşeşte fizica cuantică să descifreze este de-a dreptul fantastic. S-a descoperit existenţa unei energii reziduale în sânul vidului. Această energie ar putea ca, în cursul ,,fluctuaţiilor ei de stare” să se transforme în materie. Ajungem astfel să acceptăm ideea paradoxală că ,,noi particule se vor naşte din neant” (J. Guitton, p. 34)
În vidul cuantic, particulele pot apare şi dispare într-un timp extrem de scurt. Aici dispare graniţa dintre materie şi energie. Aici putem să surprindem jocul trecerii materiei şi invers, într-o succesiune infinită.
Suntem la graniţa nimicului, a neantului,dar nu a inexistenţei.
G. G. – Nimicul…golul…
Ca viziune Creştină, DUMNZEU este FIINŢA-TOTUL absolut, ca Originea în Sine. Nimicul nu există şi nici nu este noţiunea despre aşa ceva.
M. G. – Nimicul, vidul nu există. „Fizica cuantică demonstrează că materia poate să apară din vid cu condiţia ca să fie injectată o cantitate suficientă de energie; prin extensie, este aşadar îngăduit să presupunem că la orogine, exact înainte de big-bang, un flux de energie incomensurabilă a fost transferat în vidul iniţial, antrenând o fluctuaţie cuantică primordială, din care avea să se nască universul nostru”, afirma J. Guitton, p. 34.
De aici, ideea că în spatele „zidului lui Planck” se găseşte un ocean de enegie primordială, a cărei forţă n-o putem concepe.
După Jean Guitton, „oceanul energiei nelimitate este Creatorul” (1992, p. 35).
G. G. – La început a fost TOTUL –DUMNEZEU.
M. G. – Se mai spune că înaintea „zidului lui Planck” nu exista nimic, sau că exista „împărăţia totalităţii atemporale”, sau o simetrie absolută, sau „un ocean de inteligenţă”.
G. G. – „La început era CUVÂNTUL şi DUMNEZEU era CUVÂNTUL, Care a făcut Cerul şi Pământul” (Ioan 1, 1-3, Fac. 1,1 ).
M. G. – Ce se întâmpla înainte de Big –bang? Se pregătea marea explozie, se cristaliza „codul genetic” al cosmosului. Dacă după explozie totul se desfăşoară după legi perfecte şi rigide, înseamnă că întregul algoritm al evoluţiei cosmosului s-a pregătit în „oceanul de inteligenţă” şi a fost înscris într-un „cod cosmic primordial”.
G. G. – Un astfel de cod nu putea să fie conceput decât de Inteligenţa Divină. E ca şi cum, în nemărginirea oceanului de Inteligenţă, în infinitatea timpului de dinaintea „zidului lui Planck” se concepea şi se scria „codul cosmic primordial”, pregătindu-se Big–bangul Creaţiei.
M. G. – Cum s-a declanşat explozia? Ce s-a întâmplat ?
Jean Guitton îşi imaginează că „apoi «ceva» urmează să se producă. Ce? Nu ştiu. Un suspin al nimicului. Poate un fel de accident al neantului, al fluctuaţiei, al vidului; într-o clipă fantastică, Creatorul, conştient de a fi Cel ce Este în Totalitatea neantului, va hotărî să creeze o oglindă pentru propria-i existenţă. Materia, universul; reflectări ale conştiinţei sale, ruptură definitivă cu frumoasa armonie a neantului originar. Dumnezeu tocmai şi-a creat o imagine a lui însuşi” (1992, p 35)
G. G. – Nimicul Facerii Lumii este legat doar de creaţie. DUMNEZEUL Relevaţiei Creştine este aşa de DEPLIN, încât nu mai poate fi şi „altceva” dincolo de EL. Creaţia trebuie să fie total de „altă natură, de alt spaţiu, de altă mişcare”, şi mai mult, „de altă Fiinţă”.
DUMNEZEUL Relevaţiei Creştine este FIINŢA UNICĂ absolută, care poate Crea şi o „Fiinţă Creată”, care n-a putut exista înainte şi care astfel este Creată din „nimic”. ACTUL Creaţiei produce „nimicul”.
Creaţia începe cu Big–bangul CUVÂNTULUI CREATOR, cu Big–bangul LUMINII.
CUVÂNTUL Creează real şi concret, din nimicul făcut special ca spaţiu de Creaţie. Pentru actul Creaţiei se produce „nimicul”. Dumnezeu trebuie să facă un loc în deplinul Său, deoarece „alt spaţiu” nu există. FIINŢA Lui DUMNEZEU se retrage pe Sine ca să rămână „golul- nimicul” pentru Fiinţa sau Existenţa Creată.
M. G. – Să rămânem la pregătirea exploziei primordiale. Cum poate fi privită aceasta în gândirea mistică?
G. G. – Fizicienii spun că înainte de „zidul lui Planck” era „neantul” sau poate un „ocean de simetrie”, o energie infinită….
Mai bine să spunem că era un „ocean de Inteligenţă”, un „ocean de IUBIRE” sau de LUMINĂ, era TAINA LUI DUMNEZEU, TAINA DIVINĂ, era DUMNEZEIREA ADEVĂRATĂ.
Nu se realizase încă nimic din Creaţie.
Urmează momentul cel de Taină, este momentul exploziei primordiale, este momentul începutului Creaţiei. În acest moment, se revarsă în Cosmos un CEVA DIVIN, Binecuvântarea TATĂLUI DUMNEZEU, care se dăruieşte Lumii.
Începe Dimineaţa Cosmică. Un GLAS ce zguduie Cosmosul rosteşte UN NUME DE TAINĂ. Este GLASUL DIVIN. Este GLASUL LUI DUMNEZEU, ce declanşează Creaţia, explozia primordială.
Să fie LUMINĂ!
Iată rostirea glasului lui DUMNEZEU. Această rostire provoacă explozia.
M. G. – Anticii vorbesc şi ei de un SUNET ce pulsează în cosmos.
G. G. – Pentru Creştini, Numele Lui IISUS HRISTOS este CUVÂNTUL-LOGOSUL, care se face trup de creaţie. Numele lui DUMNEZEU este deci CUVÂNTUL, prin care toate s-au făcut.
M. G. – CUVÂNTUL DIVIN este Glasul Informaţional al Cosmosului, este Inteligenţa Divină după care toate s-au făcut?
G. G. – Anticii ţineau „ascuns” Numele Divin şi doar „corespondenţa” Sa o dezvăluiau. Creştinismul scoate din Chivot Numele lui DUMNEZEU, nu însă şi Taina Numelui Divin. Taina Numelui Divin se poate dezvălui doar celor care vor reuşi să-L audă. El este auzit de cei sfinţi.
Începe DIMINEAŢA SUPRACOSMICĂ, cu aşa-numitul SUNET SUPRACOSMIC, din care izvorăşte şi se menţine lumea.
Glasul FIULUI LUI DUMNEZEU, LOGOSUL a declanşat Creaţia.
Să fie LUMINĂ!
După acest moment Supracosmic urmează un al doilea moment, un al doilea fapt tot atât de intens. Un GLAS tot DIVIN, intră în Cosmos şi se PECETLUIEŞTE în Creaţie. Acest GLAS DIVIN este un GLAS DE TAINĂ în Numele Lui Hristos, este CUVÂNTUL VIU, care se face Trup de Creaţie. GLASUL DIVIN conţine Informaţia, Inteligenţa Divină, Planul Creaţiei. Acesta este format din Cuvintele (codonii cosmici) care curg din CARTEA VIEŢII. Cuvintele se însămânţează şi fac să „crească Lumea”.
GLASUL DIVIN este complex, este asemenea unei Simfonii Divine, care generează Simfonia Creaţiei. GLASUL DIVIN este codul informaţional Divin, care intră în Cosmos şi se pecetluieşte în Creaţie. Conţine acele Cuvinte Arhetipale care au creat şi creează mereu Lumea.
M. G. – Cuvintele Arhetipale sunt „codonii” şi „genele” informaţionale care alcătuiesc Informaţia Cosmică Divină.
G. G. – Prin cele două GLASURI de Taină, Divinul coboară permanent în Creaţie. Creaţia are un fond Divin permanent.
M. G. – Să revenim şi să detaliem încă unele elemente legate de pregătirea Big–bangului Luminii. Cum se face mai departe pregătirea Dimineţii Supracosmice?
G. G. – Ca răspuns la Iubirea TATĂLUI, FIUL îi aduce TATĂLUI şi un Chip de Iubire de Creaţie. – „EU, FIUL TĂU, sunt MĂSURA TA, ŞI IATĂ şi o Creaţie pe Măsura Mea, ca o „CARTE a Creaţiei”. Din bucuria Iubirii Mele de FIU, Eu Creez şi un chip de Iubire de Creaţie. Pentru aceasta, EU Însumi Mă fac şi un Chip de Creaţie. În acest fel, sunt de două ori FIU.
EU, FIUL TĂU, sunt în acelaşi timp şi CUPRINDEREA TA într-o „cuprindere de Creaţie”. Primeşte dar, PĂRINTE al MEU, ca prinos din partea FIULUI TĂU DUMNEZEIESC, şi acest CHIP de Iubire de Creaţie. Astfel vom face OM după CHIPUL NOSTRU.
M. G. – În ce mod a prezentat FIUL Darul Său de Creaţie?
G. G. – Este un aşa zis ICONIC Precosmic, „CARTEA VIEŢII”. În CARTEA VIEŢII se găseşte întregul algoritm al Creaţiei.
CUVÂNTUL este CREATOR.
În acest mod, prin CARTEA VIEŢII care se va desfăşura în Creaţie, FIUL DUMNEZEIESC devine de două ori FIU. Cel Născut direct din TATĂL şi cel făcut şi un Chip de Creaţie.
M. G. – Deci două Chipuri într-un Unic IPOSTAS de FIU.
G. G. – LOGOSUL CREATOR revarsă Chipul TREIMEI DUMNEZEIEŞTI.
M. G. – Şi astfel putem deduce că Chipul Creaţiei îşi are Originea în CHIPUL LOGOSULUI CREATOR.
G. G. – FIUL FIINŢIAL al Lui DUMNEZEU este LOGOSUL în SINE. El îşi Creează SIEŞI un CHIP DE LOGOS DE CREAŢIE, ce este un LOGOS PREHRISTIC sau LOGOSUL CREATOR AL LUMINII (LOGOSUL FĂPTURILOR, LOGOSUL COSMIC şi DEMIURG al LUMII).
M. G. – Lucrurile sunt limpezi acum. La început a fost CUVÂNTUL şi CUVÂNTUL era DUMNEZEU (Ioan, I,1-3).
G. G. – Înainte de Dimineaţa Supracosmică, Inteligenţa Divină pregătise totul. Totul era înscris în CARTEA VIEŢII. Inteligenţa Divină elaborase întregul „cod cosmic” al Creaţiei şi algoritmul după care avea să se desfăşoare. CARTEA VIEŢII este o „MAMĂ” cu Însuşi FIUL LUI DUMNEZEU în Pântece.
M. G. – Codul este CUVÂNTUL. CUVINTELE înscrise în CARTEA VIEŢII se materializează. Decodificarea „codului cosmic” din CARTEA VIEŢII este tocmai materializarea Cuvintelor.
G. G. – Aşa cum se spune în Biblie, Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ”(Fac., cap. 1)
M. G. – Trebuie să înţelegem că toate Cuvintele care erau înscrise în CARTEA VIEŢII în acest „paragraf” al „codului cosmic” se materializează în funcţie de ordinea în care erau înscrise, devenind elemente ale Creaţiei.
G. G. – Încă nu se realizase explozia. Urmează Momentul cel de Taină. În acest moment se revarsă, aşa cum am mai spus, CEVA DIVIN în Cosmos. Începe Dimineaţa Supracosmică. Un GLAS ce zguduie Cosmosul rosteşte Cuvinte de Taină. Este GLASUL DIVIN. Este GLASUL FIULUI LUI DUMNEZEU, este rostirea LOGOSULUI, care provoacă explozia.
Să fie LUMINĂ!
M. G. – Şi s-a făcut lumină. Ce simbolizează în gândirea mistică?
G. G. – Chipul Luminii este Arhechipul MAICII DOMNULUI, care este ARHECHIPUL MAICII COSMICE, care conţine în sine codul COSMIC prin care FIUL se desfăşoară în Creaţie. MAMA COSMICĂ simbolizează BISERICA COSMICĂ, iar în Chivotul din Altarul Cosmic se găseşte Codul Cosmic al Creaţiei.
MAMA COSMICĂ a Chipului Creat, care poate să Întrupeze pe FIUL Lui DUMNEZEU este Taina Posibilităţii Creaţiei. Arhechipul MAICII COSMICE este Taina care poate Întrupa LOGOSUL DIVIN.
M. G. – Cum poate INCREATUL să „treacă” în Creat? Iată o întrebare dificilă a filosofiei antice.
G. G. – Revelaţia Creştină arată că această „trecere” este posibilă prin Iconicul de Creaţie, care este ARHIECHIPUL MAICII DOMNULUI. După cum afirma Sf. Maxim Mărturisitorul, Originea în sine a Creaţiei este FIUL DUMNEZEIESC, care Creează un Chip de Creaţie, pe care îl asumă ca ARHECHIP PREHRISTIC CREATOR.
Acest Arhechip, care este un Chip de Preoţie şi un Chip de Biserică, poate realiza dialogul între Divin şi Creaţie în Facerea Lumii.
M. G. – Trebuie să înţelegem că, după cum Arhechipul Prehristic Creator se Întrupează şi într-un Chip de Făptură de Creaţie, ca OMUL HRISTOS, tot aşa şi ARHIECHIPUL de MAMĂ COSMICĂ (de Biserică Cosmică) se Întrupează în Chipul de Făptură ca MAICA DOMNULUI.
G. G. – Arhechipul Creator Prehristic, ca FIU de Creaţie, creează din „Coasta” Sa pe MAMA COSMICĂ, care devine în acelaşi timp şi MAMA –NĂSCĂTOARE a FIULUI (aşa cum Eva a fost Creată din Coasta lui Adam).
FIUL nu are pe MAMA în Sine, ci din «Coasta” FIULUI de Creaţie Creează Chipul de Mamă-Născătoarea Fiului.
M. G. – Cu alte cuvinte, FIUL nu are în Sine pe MAMA SA, ci are în Sine Naşterea Sa (Coasta) care este „Sămânţa” din care se Plămădeşte Mama – Născătoarea Fiului. Mama are în schimb în Sine, prin natura sa, pe Fiul în Sine (Chipul Fiului spre Naştere).
G. G. – De aici apare ARHECHIPUL MAICII DOMNULUI ca Iconic de Creaţie.
M. G. – Trebuie să înţelegem că Fiul Divin Creator îşi Creează pe Mama Sa, Lumina?
G. G. – Intrarea Divinului în Creaţie se face prin Lumină-Timp. Divinul se înscrie în Cuvântul CREATOR, ca Spaţiu şi intră în Creaţie prin Lumină-Timp. Lumina este Arhechipul Naşterii, este Chipul FIULUI, care Naşte Lumina, care este Propria MAMĂ.
M. G. – Deci, în Creaţie FIUL este Originea MAMEI.
G. G. – În Dumnezeire, TATĂL este Originea FIULUI şi FIUL care „iese” în Creaţie îşi Naşte o Origine de Creaţie, ca MAMA.
M. G. – Putem folosi şi alte simboluri?
G. G. – FIUL este „Coasta” sau Inima TATĂLUI, deoarece mistic, COASTA este Chipul INIMII –Centrul FIINŢEI.
M. G. – Deci, FIUL este Naşterea Inimii TATĂLUI, iar MAMA din Creaţie este Naşterea Inimii FIULUI. În FIUL bate Inima TATĂLUI şi FIUL este Icoana TATĂLUI.
G. G. – FIUL CREATOR Îşi face INIMA SA CUVÂNT de Creaţie. Şi Limbajul Cuvântului Său este CARTEA de Creaţie.
În Actul Creator, Cuvântul Divin Îşi Creează prima dată o Inimă de Creaţie, care este Lumina sau Mama de Creaţie.
De aici Hexaimeronul Facerii Lumii, ca Hexaimeronul Naşterii Cuvântului Creator în Multitudinea de Creaţie, prin Întruparea din Arhechipul Mamei–Lumina Creată.
M. G. – Chipul MAMEI CUVÂNTULUI CREATOR are mai întâi CHIPUL LUMINII Create, care apoi va avea Chipul de Mamă de făpturi.
G. G. – Creaţia este o TAINĂ. FIUL Lui DUMNEZEU nu este doar un arhitect al Lumii, ci chiar Născătorul ei. FIUL LUI DUMNEZEU Se Renaşte în Făpturile Create. „Eu concep şi Nasc totodată Creaţia. Şi aceasta nu este «totul», în «afara» MEA, că EU Însumi Mă RENASC în Făpturile Create. CONCEPEREA MEA o fac VIE mai întâi prin MINE ÎNSUMI, care se face totodată Fiecare Făptură Creată. Aşa, Fiecare Creaţie este o MEMORIE mai întâi a Mea, în care Mă IDENTIFIC, EU însumi. Mă fac în MINE Fiecare Făptură şi după aceea o Creez în „afară”.
M. G. – Este ca şi cum fiecare Concepere a SA din Creaţie este un Cuvânt şi prin fiecare Cuvânt se crează o Făptură individuală, deoarece Cuvântul Se Întrupează.
G. G. – Creaţia este în Originea FIULUI DUMNEZEIESC. „La început era CUVÂNTUL prin care toate s-au făcut” (Ioan. 1. 1-3) .
CARTEA CUVÂNTULUI VIEŢII, APA care Curge din ea şi LUMINA sunt Arhechipurile Luminii Create.
Începe Prima Zi a Creaţiei.
Să fie LUMINĂ!
Cu Chipul LUMINII Create Lumea se Naşte. Primul Chip al Lumii sunt Îngerii LUMINII. Îngerii sunt Făpturi de Lumină. Îngerii sunt Spiritele Luminii Create. Ei sunt primii Cuvântători şi primii Cântători ai CUVÂNTULUI şi ai LUMINII.
Îngerii, Spiritele Luminii Create, apar ca Chip al Cerului, care nu este încă Creat din Apa Primordială, deoarece întâi se creează un Cer Spiritual şi apoi un Cer Spaţial.
Originea Spaţiului Creat este CARTEA CUVÂNTULUI CREATOR din care Curge APA Primordială, Spaţiul se Naşte din CUVÂNTUL Creator.
G. M. – Deci cu Lumina începe Prima Zi.
G. G. – Îngerii stăteau permanent în jurul Altarului, în jurul CĂRŢII DIVINE . Deschiderea CĂRŢII DIVINE avea să declanşeze desfăşurarea Creaţiei. CARTEA VIEŢII era pecetluită, iar Îngerii nu ştiau ce este în ea.
Deschiderea CĂRŢII n-o putea realiza decât FIUL LUI DUMNEZEU. Cartea era înconjurată de Îngeri, iar în fruntea lor stătea Luceafărul. Cu toţii vedeau CARTEA DIVINĂ ca pe o TAINĂ care poartă în „Pântecele” său pe Însuşi FIUL DIVIN. CARTEA SFÂNTĂ este MAMA ce-L va Naşte pe FIUL LUI DUMNEZEU în Creaţie.
Dar iată marea surpriză! Luceafărul se grăbeşte să rupă peceţile CĂRŢII pentru a declanşa El Naşterea Creaţiei, deoarece El dorea ca DUMNEZEU să Creeze prin Îngeri lumea. Luceafărul considera că DUMNEZEU i-a gândit pe Îngeri, iar Îngerii trebuie să gândească Lumea.
Acest comportament a determinat Căderea. Alături de Îngerul Luceafăr au căzut ca un trăznet, prăvălindu-se într-un „gol”, toţi Îngerii care i se alăturaseră.
M. G. – Aceasta a fost deci, căderea Îngerilor.
G. G. – La început DUMNEZEU face Cerul şi Pământul, adică Chipul de Altar de Sus şi de Jos. După acestea trece la „Construirea” Lumii. Pentru aceasta face mai întâi „Materialul – Apa Primordială”. Este „APA VIE”, Arhetipul apei obişnuite, este APA COSMICĂ.
M. G. – Ce simbolizează APA din punct de vedere mistic?
G. G. – Apa ESTE Iconografie Chipul LOGOSULUI-CUVÂNTULUI care „curge” din DUMNEZEIRE şi Naşte Lumea Creată.
Apa este substanţializarea de Creaţie a CUVÂNTULUI, este VIAŢA, „prin care toate s-au făcut”.
Apa este Arhetipul Sângelui – Substanţializarea Vieţii. Lumea se Naşte din Apă – SÂNGELE CUVÂNTULUI DIVIN.
FIUL LUI DUMNEZEU Crează mai întâi Altarul, ca Cer şi ca Pământ, apoi face „Temelia – Apa Primordială”. Chipul CUVÂNTULUI DIVIN Cel A-Cosmic se Cosmicizează prin Chipul Apei.
M. G. – Având Altarul şi Temelia trece la „Facerea” propriu-zisă a Lumii. Urmează „Zidirea”.
Temelia este APA – Spaţiul, iar LUMINA este Timpul Creat.
G. G. – Spaţiul – APA Primordială este Transpunerea CUVÂNTULUI Creator. De aceea Lumina – Timpul şi Spaţiul – Apa sunt cele două paralele ale Creaţiei.
Apa şi Lumina sunt „Împletirea” Divin şi Creaţie În Transpunere reciprocă.
În sens Creştin, Divinul Se Îmbracă în Creaţie şi totodată Creaţia se Îmbracă în Divin.
M. G. – Deci, Apa – Spaţiul este Îmbrăcarea Divinului în Creaţie, iar Lumina – Timpul este Îmbrăcarea Creaţiei în Divin.
G. G. – Divinul coborât din Creaţie este CUVÂNTUL – LOGOSUL – APA, iar Creaţia urcată în Divin este Lumea. Lumea este Pământul care Întrupează APA şi LUMINA.
LOGOSUL Prehristic Creator Creează Chipul de „Substanţă Creată” care este APA Primordială. În APA primordială este „Cerul şi Pământul”, peste care se odihneşte DUHUL DUMNEZEIESC.
M. G. – APA Primordială nu trebuie înţeleasă ca apa fizică substanţializată.
APA Primordială ar putea fi comparată cu Hyle sau materia lui Aristotel, iar DUHUL DUMNEZEIESC ar putea fi asemănat formei aristotelice? Ele sunt elemente care se găseau înaintea exploziei primordiale. Apa reprezintă „substanţa” de Creaţie. LOGOSUL DIVIN creează „Substanţa de Creaţie” care este Însuşi LOGOSUL Creat, pe care o face „Trupul Său”.
G. G. – Lumea Creată nu înseamnă desacralizarea Sacrului Divin, ci Crearea unui „Sacru de Creaţie”. Deci Sacrul nu se pierde, ci se arată într-un Chip Creat.
M. G. – APA primordială este APA VIE, este Chipul LOGOSULUI, care curge din Dumnezeire şi Naşte Lumea Creată.
Cerul este întruparea CHIPULUI DUMNEZEIESC de SUS, iar pământul al Celui de Jos. În Cer au fost creaţi Îngerii, iar pe Pământ Natura, OMUL este unirea celor două Întrupări.
Încep să se limpezească multe lucruri. Să revenim însă la „Zidirea” Lumii. „La început, DUMNEZEU face Cerul şi Pământul” (Fac. 1, 1), adică CHIPUL de ALTAR de Sus şi Jos, după care trece la „zidirea” Creaţiei. Ce simbolizează ALTARUL din punct de vedere mistic?
G. G. – Altarul este CHIPUL LOGOSULUI ÎNTRUPAT, care apoi se face Model al „Bisericii – Lumea Creată”. Aici se încurcă unii care vorbesc de o simplă Biserică fără ALTAR. ALTARUL este originea Bisericii, iar Transpunerea ALTARULUI este Biserica.
ALTARUL reprezintă în aceeaşi măsură Originea PREOŢIEI, care este CHIPUL direct Divin.
FIUL DUMNEZEIESC, ca PREOŢIE, Creează ALTARUL – ÎNTRUPAREA PREOŢIEI şi ALTARUL se ÎNTRUPEAZĂ în PÂNTECELE FECIOAREI – Bisericii.
ALTARUL este LOGOSUL Creat ASUMAT direct de LOGOSUL în Sine CREATOR.
„La început FIUL DUMNEZEIESC a Creat Cerul şi Pământul, CHIPUL de ALTAR, CHIPUL LOGOSULUI DIVIN şi AL LOGOSULUI CREAT, CA CHIP Prehristic. Şi LOGOSUL Prehristic CREATOR Creează Chipul de „Substanţă Creată”, APA Primordială, în care este „Cerul şi Pământul netocmit şi gol”, peste care DUHUL DUMNEZEIESC se ODIHNEŞTE. Şi a Zis : „Să fie LUMINĂ!” şi se zideşte Altarul de Creaţie. Cu LUMINA – ALTARUL de Creaţie începe prima Zi de Creaţie”.
M. G. – Deci trebuie să înţeleg că Cerul, Pământul, APA Primordială sunt ARHECHIPURILE LOGOSULUI CREATOR, care Se ÎNTRUPEAZĂ Prehristic în LUMINA Creată – ALTARUL de Creaţie.
G. G. – Întocmai. Iată cum în Creştinism este ÎMPLINIREA întocmai a BISERICII INTEGRALE,ca ALTAR şi Biserică, PREOŢIE-DIVIN şi Biserică-Creaţie.
De aici cele „Două Hexameroane”, al Facerii Lumii, ca DIVIN închis în CHIVOT, Prehristic şi „cel EUHARISTIC, ca DIVIN HRISTIC, NĂSCUT-ÎNTRUPAT, Ieşit la VEDERE, ca Deschiderea ALTARULUI şi extinderea lui ca Biserică a Tuturor.
M. G. – După câte ştiu, nu este vorba doar de două Hexameroane.
G. G. – Da, este vorba de Hexameronul Facerii Lumii, de Hexameronul EUHARISTIC sau LITURGIC şi de Hexameronul ESHATOLOGIC.
Hexameronul Facerii Lumii este cel al Vechiului Testament. Viziunea Creştină vorbeşte de ENIPOSTAZIEREA LOGOSULUI DUMNEZEIESC, adică de preluarea şi asumarea de către IPOSTASUL FIULUI DUMNEZEIESC şi a Firii de Creaţie. „Şi CUVÂNTUL Trup S-a făcut”(Ioan, 1,14).Aceasta este însăşi ÎNTRUPAREA HRISTICĂ. Astfel, PERSOANA FIULUI LUI DUMNEZEU îşi asumă şi Firea de Creaţie, alături de SUPRAFIREA de DUMNEZEU, în acelaşi IPOSTAS–PERSOANĂ, HRISTOS Cel deodată DUMNEZEU şi OM. Este TAINA esenţială a Revelaţiei Creştine.
În Hexameronul Facerii Lumii sunt „SEMINŢELE” CHIPULUI LUI HRISTOS. LOGOSUL PREHRISTIC şi PREEVANGHELIC, al Templului şi al DIVINULUI „închis” în CHIVOT, trece în LOGOSUL LITURGIC, Nou- Testamentar. Este LOGOSUL ICONIC al CHIPULUI HRISTIC TAINIC, ce se ARATĂ la FAŢĂ. Acum POMUL VIEŢII-PREHRISTICUL-Se face ROD-EUHARISTIE-ÎMPĂRTĂŞANIE.
Acum IPOSTASUL FIINŢIAL direct şi PERSONAL Se ÎNTRUPEAZĂ şi Se ARATĂ ca ICOANĂ.
În Hexameronul Facerii Lumii, DUMNEZEU Se FACE şi Creaţie, iar în Hexameronul LITURGIC, Creaţia se face şi DUMNEZEU.
În Hexameronul EUHARISTIC, lucrurile structurate ca individualităţi se reunesc şi refac CARTEA VIEŢII prin formarea POMULUI VIEŢII.
Este ca şi cum TRUPUL HRISTIC s-a Împărtăşit în lucrurile create, însă prin POMUL VIEŢII are loc refacerea TRUPULUI HRISTIC, ce reface Rodul.
M. G. – De aici practica liturgică şi Împărtăşirea care se face din Trupul lui Hristos.
G. G. – Da, fiecare lucru creat are parte din TRUPUL Lui HRISTOS.
Mântuirea sau preîndumnezeirea se face prin câştigarea condiţiei Hristice, deci prin Împărtăşirea cu TRUPUL Lui HRISTOS.
Datorită păcatului, căderii Îngerilor şi pierderii Raiului, LOGOSUL ICONIC îşi mai adaugă şi MENIREA de MÂNTUITOR şi RESTAURATOR (RESTABILITOR) al Chipului de Creaţie.
M. G. – Şi astfel se furnizează Plămădeala Veşniciei.
G. G. – Şi, în sfârşit, urmează Hexameronul ESHATOLOGIC, al CELEI de a DOUA VENIRI.
Este Hexameronul SFÂNTULUI DUH, care va determina Îndumnezeirea Creaţiei.
M. G. – Am încercat să facem o paralelă între cunoaşterea ştiinţifică şi cea mistică în ceea ce priveşte căutarea Originilor şi constat că am ajuns, poate paradoxal, la o comuniune de idei. Este dificil să privim dincolo de „Zidul lui Planck” şi chiar dacă acest lucru ar fi cu putinţă, ne-ar fi greu să înţelegem ceea ce vedem.
G. G. – Aceasta fiindcă este vorba de o mare TAINĂ DIVINĂ, care nu se descoperă decât prin Revelaţie.
M. G. – În ultima vreme se vorbeşte tot mai mult de o „inteligenţă a materiei”, de capacitatea de a se autoorganiza după legi precise.
G. G. – Şi anticii vorbeau de o inteligenţă Divină, chiar dacă nu o concepeau în sensul creştin.
M. G. – Mihai Drăgănescu, un gânditor contemporan, vorbeşte despre o inteligenţă primordială, la nivelul informateriei. De altfel, Lima de Faria în Teoria autoevoluţiei (Teoria evoluţiei fără selecţie) sugerează existenţa unui cod informaţional la nivelul materiei profunde, care ar putea explica algoritmul desfăşurării cosmosului în traiectoria sa evoluţionistă.
G. G. – Acest algoritm, pentru gândirea mistică, se află în CARTEA VIEŢII. Aşa cum subliniam, întreaga desfăşurare a informaţiei s-a realizat prin Întruparea CUVÂNTULUI înscris în CARTEA VIEŢII.
M. G. – Vă mulţumesc, Prea Cuvioase Părinte, pentru disponibilitatea de a parcurge împreună acest itinerar în căutarea Originilor. Sper să mai avem ocazia să abordăm fenomenele Vieţii şi ale Creaţiei.
G. G. – Se va putea face, chiar dacă gândirea mistică este mai criptică şi nu poate fi abordată fără un limbaj adecvat.
M. G. – Mulţi vă înţeleg greu.
G. G. – Cine „caută“ LUMINA, va trece peste toate „greutăţile” până o va „Găsi”şi Bucuria va fi cu atât mai mare.
M. G. – Mulţumesc, Prea Cuvioase Părinte, şi Dumnezeu să ne dea „Gândul cel Bun de Rai”, nu cel „rupt” după căderea în păcat!


(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 179-197)