În data de joi, 29 Octombrie 2009, începând cu ora 10 a avut loc în Aula Magna, Academia de Studii Economice din Bucureşti, Piaţa Romană, nr. 6, Ciclul de conferinţe: 20 de ani de la Căderea Cortinei de Fier, Colocviul Naţional: „Spiritualitatea Creştină în Spaţiul Noii Europe. Personalitatea Părintelui Ghelasie Gheorghe” (Ediţia I). Manifestarea a fost organizată de Conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad, Biblioteca Centrală şi Centrul de Documentare Europeană, având ca partener Editura Platytera din Bucureşti.
Evenimentul a fost deschis de Protos. Varsanufie de la Mânăstirea Pătrunsa, printr-o scurtă rugăciune şi binecuvântare a întâlnirii, în acelaşi timp cu o pomenire în rugăciune a Părintelui Teofil Pârâianu, mare duhovnic român, care în zorii aceleiaşi zile a trecut la Domnul.
Invitat special a fost Prof. Dr. Ion Gh. Roşca, Rector al Academiei de Studii Economice, care a ţinut un discurs de întâmpinare. Cuvântul de deschidere a aparţinut Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad. Conf. dr. Iulian Costache a vorbit în continuare despre Părintele Ghelasie şi tradiţia în modernitatea Noii Europe. A fost apoi prezentat un film de scurt metraj realizat de clasa de la UNATC a regizoarei Elisabeta Bostan. După aceasta, au luat cuvântul, în ordine, în prima parte a Colocviului: Protos. Varsanufie (stareţul Μânăstirii Pătrunsa), Monahul Valerian (ucenicul de chilie al Pr. Ghelasie), Ierom. Neofit Linte, Protos. Hristofor Bucur (stareţul mânăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din Poiana Braşov), Ştefan Popescu (fratele Părintelui Ghelasie), Florin Caragiu (directorul editurii Platytera din Bucureşti).
A urmat, în holul Bibliotecii Centrale, vernisajul expoziţiei de pictură dedicate Părintelui Ghelasie Gheorghe, expoziţie realizată de artistul plastic George Alexandrescu.
Ilinca Sandu, de la TVR Cultural, a intervievat, în pauza întâlnirii, pe Părintele Stareţ Varsanufie, Monahul Valerian, Liviu Bogdan Vlad, Florin Caragiu şi George Alexandrescu, reportajul cuprinzând interviurile şi imagini cu expoziţia fiind difuzat la ediţiile Jurnalului Cultural de la TVR Cultural din 29.10 2009 (ora 19) şi 30. 10. 2009 (orele 1, 7 si 12).
În partea a doua a Colocviului Naţional, tot în Aula Magna, au luat cuvântul Pr. Costin Butnar, Prof. Ioan Bruss, Prof. Natalia Diaconescu, Alexandru Tulai, Ioan Gheorghian, Alexandru Valentin Crăciun şi Alexandru Bogdan Duca.
A urmat lansarea volumului "Trăirea Mistică a Liturghiei", de Ierom. Ghelasie Gheorghe, lucrare prezentată de către directorul editurii Platytera, Florin Caragiu.
În final, participanţii au vizionat secvenţe dintr-un interviu luat de Răzvan Bucuroiu Părintelui Ghelasie, chiar în incinta Sfintei Mânăstiri Frăsinei.
În continuarea Colocviului, cei prezenţi au vizitat Biblioteca Centrală a ASE şi paraclisul din incinta instituţiei, unde s-a săvârşit o rugăciune de mulţumire.
vineri, 30 octombrie 2009
miercuri, 28 octombrie 2009
Scrisoare adresată de Părintele Ghelasie organizatorilor Universităţii de Vară Sibiu, care în 1990 se afla la cea de-a V-a ediţie.
Existenţa în sine este Comuniune-Comunicare-Dialog, este treime – Familie. Şi aceasta este aşa de adânc întipărită, încât chiar şi creaţia în cele mai decăzute forme are nostalgia şi tinderea ei către reîntoarcerea la origini şi esenţă.
Noi am pierdut starea de adevărată creaţie, aşa cum a ieşit din mâna lui Dumnezeu. După căderea din Rai, Creaţia intră într-un proces de autodistrugere-falsificare. Şi aşa Creaţia are două „chipuri” pe care tot încercăm să le raportăm unul la altul. Chipul de Rai s-a uitat, iar chipul decăzut-falsificat a devenit aşa de obişnuit încât chiar ne este „simpatic” şi refuzul nostru de a-l întoarce la chipul originar este mai mult decât îndărătnicie, este de-a dreptul patimă şi păcat, un adevărat desfrâu spiritual ce uneori ajunge până la Extremismul demonic. Chipul Creaţiei căzute a devenit chipul real al nostru şi tot încercăm să-l înfrumuseţăm cu trăsăturile chiăpului Ancestral, să-i potolim astfel nostalgiile originii. Dar cu toată idolatrizarea chipului căzut, el singur îşi demască falsitatea, până la surâsul îngheţat şi înspăimântător al morţii, până la privirea sticloasă, pierdută în gol, până la otrava râsului dement de mimică idioată şi posedată a Sinucigaşului.
A devenit un adevărat eroism suportarea acestui fals chip, luat drept cel adevărat. A devenit o beţie de autosadism mergerea semiconştientă la moarte.
Mai curând sau mai târziu, toţi refuzăm însă spasmele înfricoşătoarei agonii. Dar neputinţa ne dă un plus de tragism. Vremurile noastre aspiră mai mult ca oricând la reîntoarcerea la origini. Aşa se observă, o nostalgie după chipul cel adevărat, să redevenim ce am fost înainte de căderea din Rai. Chipul primordial în care să ne oglindim, să ne redescoperim.
Filosofia şi ştiinţa fără religie este seacă, fără viaţă. Religia la fel, fără cele două este fără mişcare.
Realitatea în sine este viaţă şi mişcare. Ruperea celor două este mutilare şi falsificare de realitate. Aşa, în vremurile noastre mai mult ca oricând, este o demnitate pentru filosofie şi ştiinţă, să fie şi religioasă.
Aşa, suntem în adevăratul context al vremii, dacă ne unim în idealul comun al redescoperirii Chipului de Rai, ce este esenţa şi sensul trăirii isihaste, căzând în genunchi în faţa Tatălui-Dumnezeu. Iată rugăciunea!
Creaţia căzută are o astfel de rugăciune!
Aşa Rugăciunea este „tot complexul Existenţei”.
Isihasmul este această rugăciune integrală.
Isihasmul nu este doar o simplă tehnică de rugăciune. S-a încercat o individualizare a Rugăciunii ca ceva de la Sine, care să producă totul, fără să mai fie nevoie de ceva.
Rugăciunea isihastă, dacă este înţeleasă în specificul ei pur, are acest miracol-taină. Rugăciunea nu este doar o poziţie-tehnică- repetare-ridicare a minţii spre Cer.
Rugăciunea este o atitudine generală a Existenţei, o anumită atitudine, din care apoi decurge totul, de la legătura cu cele sfinte până la Transfigurare (extaz-iluminare).
Aceasta ni se pare nouă greu de înţeles. „Secretul” care se tot caută este tocmai acesta: „taina atitudinii integrale”. Isihasmul este „Rugăciunea integrală creştină”. Esenţa Creştinismului este realitatea integrală, trup şi suflet, Creaţie-Creator, creaţia în toată creaţia, unitate în suflet şi unitate în corp, unitate în toate formele de creaţie. Aceasta este „taina Isihiei” – Unitate între minte-inimă şi acţiune; unitate între voinţă-simţire şi gândire, unitate între Conştiinţă-Fiinţă-Sine; unitate între Dumnezeu şi Creaţie, împărtăşire integrală.
Să fie totul una precum Tatăl şi Fiul una sunt. De am defini Isihasmul doar într-un cuvânt, am zice: Împărtăşire.
Aceasta spune totul. Rugăciunea era în Rai chip de împărtăşanie. Noi cei căzuţi facem în rugăciune o revenire la împărăţie.
Noi am pierdut starea de adevărată creaţie, aşa cum a ieşit din mâna lui Dumnezeu. După căderea din Rai, Creaţia intră într-un proces de autodistrugere-falsificare. Şi aşa Creaţia are două „chipuri” pe care tot încercăm să le raportăm unul la altul. Chipul de Rai s-a uitat, iar chipul decăzut-falsificat a devenit aşa de obişnuit încât chiar ne este „simpatic” şi refuzul nostru de a-l întoarce la chipul originar este mai mult decât îndărătnicie, este de-a dreptul patimă şi păcat, un adevărat desfrâu spiritual ce uneori ajunge până la Extremismul demonic. Chipul Creaţiei căzute a devenit chipul real al nostru şi tot încercăm să-l înfrumuseţăm cu trăsăturile chiăpului Ancestral, să-i potolim astfel nostalgiile originii. Dar cu toată idolatrizarea chipului căzut, el singur îşi demască falsitatea, până la surâsul îngheţat şi înspăimântător al morţii, până la privirea sticloasă, pierdută în gol, până la otrava râsului dement de mimică idioată şi posedată a Sinucigaşului.
A devenit un adevărat eroism suportarea acestui fals chip, luat drept cel adevărat. A devenit o beţie de autosadism mergerea semiconştientă la moarte.
Mai curând sau mai târziu, toţi refuzăm însă spasmele înfricoşătoarei agonii. Dar neputinţa ne dă un plus de tragism. Vremurile noastre aspiră mai mult ca oricând la reîntoarcerea la origini. Aşa se observă, o nostalgie după chipul cel adevărat, să redevenim ce am fost înainte de căderea din Rai. Chipul primordial în care să ne oglindim, să ne redescoperim.
Filosofia şi ştiinţa fără religie este seacă, fără viaţă. Religia la fel, fără cele două este fără mişcare.
Realitatea în sine este viaţă şi mişcare. Ruperea celor două este mutilare şi falsificare de realitate. Aşa, în vremurile noastre mai mult ca oricând, este o demnitate pentru filosofie şi ştiinţă, să fie şi religioasă.
Aşa, suntem în adevăratul context al vremii, dacă ne unim în idealul comun al redescoperirii Chipului de Rai, ce este esenţa şi sensul trăirii isihaste, căzând în genunchi în faţa Tatălui-Dumnezeu. Iată rugăciunea!
Creaţia căzută are o astfel de rugăciune!
Aşa Rugăciunea este „tot complexul Existenţei”.
Isihasmul este această rugăciune integrală.
Isihasmul nu este doar o simplă tehnică de rugăciune. S-a încercat o individualizare a Rugăciunii ca ceva de la Sine, care să producă totul, fără să mai fie nevoie de ceva.
Rugăciunea isihastă, dacă este înţeleasă în specificul ei pur, are acest miracol-taină. Rugăciunea nu este doar o poziţie-tehnică- repetare-ridicare a minţii spre Cer.
Rugăciunea este o atitudine generală a Existenţei, o anumită atitudine, din care apoi decurge totul, de la legătura cu cele sfinte până la Transfigurare (extaz-iluminare).
Aceasta ni se pare nouă greu de înţeles. „Secretul” care se tot caută este tocmai acesta: „taina atitudinii integrale”. Isihasmul este „Rugăciunea integrală creştină”. Esenţa Creştinismului este realitatea integrală, trup şi suflet, Creaţie-Creator, creaţia în toată creaţia, unitate în suflet şi unitate în corp, unitate în toate formele de creaţie. Aceasta este „taina Isihiei” – Unitate între minte-inimă şi acţiune; unitate între voinţă-simţire şi gândire, unitate între Conştiinţă-Fiinţă-Sine; unitate între Dumnezeu şi Creaţie, împărtăşire integrală.
Să fie totul una precum Tatăl şi Fiul una sunt. De am defini Isihasmul doar într-un cuvânt, am zice: Împărtăşire.
Aceasta spune totul. Rugăciunea era în Rai chip de împărtăşanie. Noi cei căzuţi facem în rugăciune o revenire la împărăţie.
marți, 20 octombrie 2009
Părintele Gheorghe I. Popescu, tatăl Părintelui Ghelasie de la Frăsinei, şi presvitera Marcela
Părintele Gheorghe I. Popescu, parohul bisericii din Şerbăneşti-Păţeşti şi presvitera Marcela (părinţii Avvei Ghelasie).
joi, 1 octombrie 2009
Semnal editorial: „Trăirea mistică a Liturghiei”, de Ierom. Ghelasie Gheorghe (ed. Platytera, 2009)
În rândul recentelor apariţii la editura Platytera se numără volumul „Trăirea mistică a Liturghiei” scris de părintele Ghelasie Gheorghe. Volumul se prezintă structurat în trei secţiuni: prima constituie o privire generală asupra ritualului liturgic creştin, a doua cuprinde un amplu comentariu liturgic, iar a treia are în centru problematica ecleziologică, cu implicaţii istorice şi eshatologice.
În contextul unor tendinţe de izolare a trăirii religioase în domeniul privatului, Părintele Ghelasie pune în lumină incompletitudinea, insuficienţa unei pretinse „religii interioare” , arătând că „fără Liturghie sămânţa vieţii se usucă şi nu mai simţi în tine puterea veşniciei”, iar conştiinţa liturgică „este adevărata conştiinţă care stă la baza tuturor stărilor de conştiinţă”. Nevoinţa lăuntrică despre care vorbesc Sfinţii Părinţi nu reprezintă însăşi împlinirea, ci este o pregătire, „o trăire de duh cu dor dumnezeiesc pentru împărtăşirea cu Euharistia”, căci „prefacerea euharistică a Trupului înveşnicirii nu o poate face decât Biserica”.
Raportându-se la o lume care cunoaşte tendinţa marcantă spre devalorizarea cultului religios, năzuinţa fundamentală a cărţii este întemeierea conceptului de liturghie într-o amplă metafizică şi o fenomenologie nutrite de trăirea mistică a liturghiei. Această trăire constituie miezul antropologiei iconice la care cu insistenţă se referă autorul lucrării. Admiţând că se poate vorbi de o mistică autentic creştină, condiţia ei de posibilitate sine qua non este dată de actul revelării de Sine a lui Dumnezeu.
Liturghia porneşte de la acea posibilitate care i s-a oferit omului de a se întâlni faţă în faţă cu Dumnezeu Întrupat. Ritualul desfăşoară această taină în procesul de actualizare a „chipurilor liturgice”, dintre care prefacerea euharistică reprezintă momentul culminativ. Distincţia şi cuprinderera reciprocă dintre fiinţă şi energii este o judecată necesar prealabilă înţelegerii ritualului ca Act, ca o succesiune de „chipuri liturgice” ce reclamă o participare comunională la această prezenţă efectivă. Întinderea pe o durată considerabilă de timp a ritualului aduce cu sine această sugestie de desfăşurare a unui veritabil act comunional în toată amploarea sa. Însuşi modul verbal de a se adresa ucenicilor, când Domnul Iisus le-a spus acestora neuitatele cuvinte: „Luaţi, mâncaţi...” trădează o chemare îndoit articulată, o dată în sensul de implicare cu întreaga fiinţă pe întreaga durată a unui gest (luaţi), apoi în vederea săvârşirii actului (mâncaţi).
Părintele Ghelasie însuşi pledează pentru o valorizare liturgică a gestului. Actul dublat de un dialog real şi nu ca un simplu consum, iată cums e cere înţeles ritualul creştin. Spre deosebire de acest mod liturgic de a înţelege raportarea la realitatea divină, există, afirmă părintele Ghelasie, şi alt tip de practici religioase, autointitulate mistice, însă care pot fi mai degrabă asimilate unei modalităţi de operare magică. În acest context se urmăreşte depistarea unor mecanisme secrete în natură (cu substrat ocult), prin care pot fi manipulate energii fizice sau/şi mentale.
Trebuie semnalat faptul că în filosofia creştină contemporană, şi ne referim la spaţiul catolic, au existat demersuri – nu multe la număr, ce-i drept – ce şi-au propus să reorienteze mai vechi sau mai noi viziuni filosofice în funcţie de noţiunea centrală de liturghie. „Fenomenologia liturgicului” gândită de Jean Yves Lacoste reprezintă un exemplu reuşit de acest fel. Lacoste apreciază că noţiunea de liturgic e pregătită să desemneze, pe lângă ideea de cult religios, şi un mod de a fi specific al omului în lume, descris din perspectiva unei antropologii chenotice (precizăm că în viziunea părintelui Ghelasie, accentuată în sens creştin ortodox, antropologia chenotică este numai unul din modurile fenomenologice pe care le poate îmbrăca o antropologie iconică).
Prin cuvântul „liturghie”, afirmă Lacoste, se poate lua distanţă în raport cu raţiunile şi dispozitivele conceptuale ale filosofiei religiei, astfel încât liturghie nu înseamnă nici religia sentimentului pur, ca la Schleiermacher, nici „sacrul inerent lumii şi pământului” (acel „păgânism ontologic” la care făcuse referire Heidegger).
Opunând liturghia relaţiei cu „zeii pământului”, Lacoste subscrie aici aceleiaşi viziuni, prezente la Părintele Ghelasie, care opune mistica fiinţei-şi-energiilor (Liturghia, sau actul de părtăşie a omului cu Dumnezeul revelat) unei practici de tip magic, axată pe iluzoriul control al energiilor cu substrat necunoscut.
Ampla dezbatere asupra semnificaţiilor liturghiei înţeleasă în sensul cel mai larg posibil al cuvântului face din acest volum semnat de Părintele Ghelasie Gheorghe prilejul unei lecturi dense şi incitante, şi totodată oferă ocazia de a ne redescoperi pe noi înşine într-o relaţie cu Absolutul, cu Dumnezeul revelat în Iisus Hristos.
Florin Caragiu
(apărut în cotidianul "Lumina", 1 Octombrie 2009
http://www.ziarullumina.ro/articole%3B1035%3B1%3B28784%3B0%3BSemnal-editorial-Trairea-mistica-a-Liturghiei.html)
joi, 17 septembrie 2009
marți, 15 septembrie 2009
joi, 3 septembrie 2009
Duhovnicului meu, articol de Protos. Varsanufie Gherghel
„Întrebat-am luminata ciocârlie/ Candelă ce leagănă-n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt, / Unde sunt cei care nu mai sunt? / Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina Celui nepătruns” (Nichifor Crainic).
Existând mai înainte de veacuri şi strălucind prin veacuri nesfârşite, Împărăţia Mântuitorului Hristos i-a făcut nemuritori în amintirile şi conştiinţele noastre pe toţi aceia care au păstrat neîntinată şi neclintită credinţa lor în Dumnezeu.
Dumnezeu, Contemporanul tuturor neamurilor, i-a avut tot timpul pe ai lui aleşi, luptători întru toate nevoile, cârmuitori autentici, stâlpi, prove şi punţi ale sfintelor „corăbii”. Dătători de flacără duhovnicească şi de lumină mântuitoare, ei au atras în jurul lor sute şi mii de credincioşi, cum a fost şi cazul părintelui duhovnic Ghelasie de la Sfânta Mănăstire Frăsinei.
Aceste „ruguri aprinse” în enigmaticele lor chilii, tainicii anahoreţi, erau şi încă mai sunt cariatide spirituale pe care se sprijină îngreunatul univers.
De la adormirea sa întru Domnul, Părintele Ghelasie a ajuns să fie pomenit ca ascet şi aceasta este reprezentarea lui adevărată, icoana lui de vieţuire pe care ne-a lăsat-o mai cu seamă de zestre pentru cei care l-am cunoscut îndeaproape şi pentru cei ce i-am fost ucenici.
Urmând sfaturilor socotite ale Sfinţilor Părinţi, Părintele Ghelasie şi-a asumat osteneli ascetice cu cumpătare, adică osteneli după puterile lui şi nu s-a reţinut de la sarcinile zilnice, aceste osteneli ascetice fiind măsura obişnuită pentru călugării din mănăstirile tradiţionale.
De exemplu, patul Părintelui Ghelasie era unul tipic de mănăstire: îngust, tare, făcut din două scânduri şi fără saltea. Chilia sa în cea mai mare parte a timpului o avea la stupi, făcută din scânduri de lemn nevopsit şi fără izolaţie. Micuţa sobă de lemne nu păstra căldura în chilie mai mult de o oră după ce mergea noaptea la culcare; aşa că în dimineţile friguroase se trezea la temperaturi apropiate de zero grade. Aici părintele îşi pregătea singur pâinea pustnicească şi alte puţine verdeţuri, care îi constituiau de obicei hrana zilnică.
Despre unii ca aceştia spunea odinioară Sfântul Isaac Sirul: „Mireasma unui anahoret este cea mai dulce şi întâlnirea cu el aduce bucurie în inima celor care au dreaptă judecată”.
Părintele Ghelasie nu a impus niciodată postul său aspru, nici ostenelile sale ascetice altor fraţi din mănăstire şi niciodată în viaţa sa nu a certat pe cineva că mănâncă prea mult.
Vorbind despre ascetismul Părinteleui Ghelasie, putem observa numai un lucru care este cu adevărat extraordinar: niciodată nu a lenevit o clipă, ci era veşnic preocupat cu vreo lucrare dumnezeiască. Spovedania ucenicilor o săvârşea aproape zi şi noapte, într-una, după cum apăreau noii sosiţi de pe drumuri îndepărtate şi nu era posibil să nu ieşi refiinţat de la părintele de sub epitrahil. Era un preot pe măsura şi vrerea Sfântului Grigorie de Nazianz care, înfricoşat de măreţia slujirii preoţeşti, spune: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţesc pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere” (Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont).
De fiecare dată plecai din biserică cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un mai puternic sentiment de solidaritate pentru aproapele tău şi cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna. Sfinţia sa a fost o făclie care a propovăduit neîncetat iubirea dintre oameni, străin de orice semeţie şi îngâmfare, un om înzestrat cu nobile daruri care i-au spiritualizat şi eternizat viaţa, sfinţenia vieţii fiind cea care se opune uitării noastre faţă de el.
Părinţii care s-au ostenit alături de el în mănăstire nu l-au auzit pe Părintele Ghelasie să se fi plâns vreodată, niciodată nu dădea atenţie oboselii, era veşnic preocupat să scrie cât putea literatură isihastă mult trebuitoare, în scurt timp şi cu mijloace puţine. Lucrând în chilia sa smerită, adesea după miezul nopţii, Părintele Ghelasie a scris un torent de scrieri fără egal în zilele noastre. Oricând avea timp, se grăbea spre chilia sa şi îndată începea lucrul. Scria repede, ridicând ochii doar uneori. Deseori îşi făcea cruce când scria. Părintele Ghelasie şi-a petrecut viaţa între cărţi, mereu animat de setea neostoită de cunoaştere. Cugetul său s-a străduit să coboare în lumea cititorilor săi Logosul divin. A explorat mereu inefabilul, pătrunzând cu mintea în cotloanele cele mai ascunse ale cunoaşterii. Avea scânteieri ale minţii menite să spargă tiparele. Era un intelectual al prezentului, fiind fericit numai în măsura în care a făcut şi pe alţii fericiţi. A trăit între semeni şi pentru semeni.
Simţul nemaipomenit al presiunii timpului i-a dat prilejul Părintelui Ghelasie să-şi cunoască ameninţarea unei boli necruţătoare. Cu toate că în exterior a avut o privire perfectă până la moarte, în interior părea că o tulburare fizică îl rodea, ca şi cum fusese aşezată o cruce pe acest trup desăvârşit, o cruce care îl zdrobea în cele din urmă.
Ca unul ce era plin de înţelepciune, părintele Ghelasie Duhovnicul a avut o răbdare de sfânt şi a suportat acest chin îngăduit până la mutarea sa dintre noi – dovedind prin tot ce a fost că „Părinţii nu mor niciodată”.
La bine şi la greu împreună cu ucenicii, în zile senine şi furtunoase, mulţi dintre noi l-am iubit şi am suferit şi am fost iubiţi de cel care acum nu mai este între cei vii! Viaţa lui pământească stă încheiată înaintea noastră şi din ea se ridică câteva momente, care trec în şir pe dinaintea ochilor sufleteşti ca un mănunchi de amintiri.
Trupeşte el nu mai este printre noi, dar sufletul lui cel nobil viază în amintirile noastre. De aceea, dând ducerii lui de la noi tributul datorat al lacrimilor, nu-l tânguim mult, nu-l compătimim, ci mai vârtos îl fericim că Dumnezeu l-a învrednicit a-şi vedea aspiraţiile împletite în realitate şi în fapte. Cu bucurie regăsim acum, în această „legendă” trăită de Părintele Ghelasie, năzuinţa lui către desăvârşire, care este scopul suprem al omului.
Chipul celui iubit de noi se odihneşte în liniştea de veci şi în pacea Domnului.
Dormi în pace, iubit ostenitor, însoţi de glasul durerii noastre, a celor care am avut şansa unică să-ţi fim ucenici la picioarele tale sfinte Părinte şi să te regăsim după timpuri şi timpuri în versurile pline de har ale poetului: „Blândeţea ta ne-a fost dulceaţă/ În necăjita noastră viaţă. / Şi sfatul tău cel părintesc/ Ne-a fost balsamul sufletesc...”
Înveşnicit, am spune noi, prin iubirea şi recunoştinţa de fii ce ţi-o îndatorăm. Amin.
(articol apărut în "Lumea Monahilor", nr. 26, august 2009, pp. 28-30)
Existând mai înainte de veacuri şi strălucind prin veacuri nesfârşite, Împărăţia Mântuitorului Hristos i-a făcut nemuritori în amintirile şi conştiinţele noastre pe toţi aceia care au păstrat neîntinată şi neclintită credinţa lor în Dumnezeu.
Dumnezeu, Contemporanul tuturor neamurilor, i-a avut tot timpul pe ai lui aleşi, luptători întru toate nevoile, cârmuitori autentici, stâlpi, prove şi punţi ale sfintelor „corăbii”. Dătători de flacără duhovnicească şi de lumină mântuitoare, ei au atras în jurul lor sute şi mii de credincioşi, cum a fost şi cazul părintelui duhovnic Ghelasie de la Sfânta Mănăstire Frăsinei.
Aceste „ruguri aprinse” în enigmaticele lor chilii, tainicii anahoreţi, erau şi încă mai sunt cariatide spirituale pe care se sprijină îngreunatul univers.
De la adormirea sa întru Domnul, Părintele Ghelasie a ajuns să fie pomenit ca ascet şi aceasta este reprezentarea lui adevărată, icoana lui de vieţuire pe care ne-a lăsat-o mai cu seamă de zestre pentru cei care l-am cunoscut îndeaproape şi pentru cei ce i-am fost ucenici.
Urmând sfaturilor socotite ale Sfinţilor Părinţi, Părintele Ghelasie şi-a asumat osteneli ascetice cu cumpătare, adică osteneli după puterile lui şi nu s-a reţinut de la sarcinile zilnice, aceste osteneli ascetice fiind măsura obişnuită pentru călugării din mănăstirile tradiţionale.
De exemplu, patul Părintelui Ghelasie era unul tipic de mănăstire: îngust, tare, făcut din două scânduri şi fără saltea. Chilia sa în cea mai mare parte a timpului o avea la stupi, făcută din scânduri de lemn nevopsit şi fără izolaţie. Micuţa sobă de lemne nu păstra căldura în chilie mai mult de o oră după ce mergea noaptea la culcare; aşa că în dimineţile friguroase se trezea la temperaturi apropiate de zero grade. Aici părintele îşi pregătea singur pâinea pustnicească şi alte puţine verdeţuri, care îi constituiau de obicei hrana zilnică.
Despre unii ca aceştia spunea odinioară Sfântul Isaac Sirul: „Mireasma unui anahoret este cea mai dulce şi întâlnirea cu el aduce bucurie în inima celor care au dreaptă judecată”.
Părintele Ghelasie nu a impus niciodată postul său aspru, nici ostenelile sale ascetice altor fraţi din mănăstire şi niciodată în viaţa sa nu a certat pe cineva că mănâncă prea mult.
Vorbind despre ascetismul Părinteleui Ghelasie, putem observa numai un lucru care este cu adevărat extraordinar: niciodată nu a lenevit o clipă, ci era veşnic preocupat cu vreo lucrare dumnezeiască. Spovedania ucenicilor o săvârşea aproape zi şi noapte, într-una, după cum apăreau noii sosiţi de pe drumuri îndepărtate şi nu era posibil să nu ieşi refiinţat de la părintele de sub epitrahil. Era un preot pe măsura şi vrerea Sfântului Grigorie de Nazianz care, înfricoşat de măreţia slujirii preoţeşti, spune: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţesc pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere” (Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont).
De fiecare dată plecai din biserică cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un mai puternic sentiment de solidaritate pentru aproapele tău şi cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna. Sfinţia sa a fost o făclie care a propovăduit neîncetat iubirea dintre oameni, străin de orice semeţie şi îngâmfare, un om înzestrat cu nobile daruri care i-au spiritualizat şi eternizat viaţa, sfinţenia vieţii fiind cea care se opune uitării noastre faţă de el.
Părinţii care s-au ostenit alături de el în mănăstire nu l-au auzit pe Părintele Ghelasie să se fi plâns vreodată, niciodată nu dădea atenţie oboselii, era veşnic preocupat să scrie cât putea literatură isihastă mult trebuitoare, în scurt timp şi cu mijloace puţine. Lucrând în chilia sa smerită, adesea după miezul nopţii, Părintele Ghelasie a scris un torent de scrieri fără egal în zilele noastre. Oricând avea timp, se grăbea spre chilia sa şi îndată începea lucrul. Scria repede, ridicând ochii doar uneori. Deseori îşi făcea cruce când scria. Părintele Ghelasie şi-a petrecut viaţa între cărţi, mereu animat de setea neostoită de cunoaştere. Cugetul său s-a străduit să coboare în lumea cititorilor săi Logosul divin. A explorat mereu inefabilul, pătrunzând cu mintea în cotloanele cele mai ascunse ale cunoaşterii. Avea scânteieri ale minţii menite să spargă tiparele. Era un intelectual al prezentului, fiind fericit numai în măsura în care a făcut şi pe alţii fericiţi. A trăit între semeni şi pentru semeni.
Simţul nemaipomenit al presiunii timpului i-a dat prilejul Părintelui Ghelasie să-şi cunoască ameninţarea unei boli necruţătoare. Cu toate că în exterior a avut o privire perfectă până la moarte, în interior părea că o tulburare fizică îl rodea, ca şi cum fusese aşezată o cruce pe acest trup desăvârşit, o cruce care îl zdrobea în cele din urmă.
Ca unul ce era plin de înţelepciune, părintele Ghelasie Duhovnicul a avut o răbdare de sfânt şi a suportat acest chin îngăduit până la mutarea sa dintre noi – dovedind prin tot ce a fost că „Părinţii nu mor niciodată”.
La bine şi la greu împreună cu ucenicii, în zile senine şi furtunoase, mulţi dintre noi l-am iubit şi am suferit şi am fost iubiţi de cel care acum nu mai este între cei vii! Viaţa lui pământească stă încheiată înaintea noastră şi din ea se ridică câteva momente, care trec în şir pe dinaintea ochilor sufleteşti ca un mănunchi de amintiri.
Trupeşte el nu mai este printre noi, dar sufletul lui cel nobil viază în amintirile noastre. De aceea, dând ducerii lui de la noi tributul datorat al lacrimilor, nu-l tânguim mult, nu-l compătimim, ci mai vârtos îl fericim că Dumnezeu l-a învrednicit a-şi vedea aspiraţiile împletite în realitate şi în fapte. Cu bucurie regăsim acum, în această „legendă” trăită de Părintele Ghelasie, năzuinţa lui către desăvârşire, care este scopul suprem al omului.
Chipul celui iubit de noi se odihneşte în liniştea de veci şi în pacea Domnului.
Dormi în pace, iubit ostenitor, însoţi de glasul durerii noastre, a celor care am avut şansa unică să-ţi fim ucenici la picioarele tale sfinte Părinte şi să te regăsim după timpuri şi timpuri în versurile pline de har ale poetului: „Blândeţea ta ne-a fost dulceaţă/ În necăjita noastră viaţă. / Şi sfatul tău cel părintesc/ Ne-a fost balsamul sufletesc...”
Înveşnicit, am spune noi, prin iubirea şi recunoştinţa de fii ce ţi-o îndatorăm. Amin.
(articol apărut în "Lumea Monahilor", nr. 26, august 2009, pp. 28-30)
Părintele Ghelasie – o floare a isihiei în grădina Maicii Domnului
Când în anul 1991 l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie, am descoperit în el un monah „desprins” din Pateric. Mergând pe jos din locul unde m-a lăsat autobuzul, la capătul rutei Vâlcea-Andreieşti, am simţit o dată cu apropierea de Mânăstirea Frăsinei harul binecuvântării lui Dumnezeu peste acest loc ctitorit de Sfântul Calinic de la Cernica. Era ca şi cum intrai într-o „zonă” în care prezenţa lui Dumnezeu se făcea sesizată, pregătind sufletul pentru intrarea în perimetrul Sfintei Mânăstiri. Acest lucru îl simt de altfel foarte mulţi oameni care ajung în acea grădină binecuvântată a Maicii Domnului. Viaţa de obşte a Părinţilor de la Frăsinei respectă rânduielile din vechime ale Bisericii, neagonisirea, ascultarea, fecioria, însă în acelaşi timp fiecare dintre vieţuitori are o lucrare tainică, personală, în care harul străluceşte prin literă, într-un mod unic care face arătate frumuseţea nevoinţei duhovniceşti şi libertatea duhului.
În această grădină a sfinţeniei dumnezeieşti, Părintele Ghelasie a fost un părinte şi călăuzitor încercat. Felul său de a fi era atipic, după cum atipice erau şi nevoinţele sale. Isihasmul era viaţa sa, dorirea sa, hrana sa. Plecat de tânăr la pustie în Cheile Râmeţului, sub ascultarea unui alt încercat Avvă, Arsenie Praja, în cei trei ani cât a vieţuit sub îndrumarea acestuia a avut darul de la Dumnezeu de a se forma şi a întruchipa chipul fiului duhovnicesc care este binecuvântat de Dumnezeu să poarte el însuşi şi chipul de părinte. Părintele Ghelasie dormea extrem de puţin, împlinind cu voie bună ascultările rânduite, liturghisind, spovedind, retrăgându-se în taina chiliei, la rugăciune. Însă oricine îl căuta, la chilie sau la barăcile (între care s-a numărat, o vreme, şi un uriaş butoi amenajat) de la stupi, îl găsea invariabil în acea stare de dăruire în care, cu vreme şi fără vreme, se punea la dispoziţia oamenilor. Veneam din oraş cu probleme, griji lumeşti apăsătoare, cu angoasa dată de trecerea prin situaţii aparent fără ieşire, însă lângă Părintele darul lui Dumnezeu răsturna ordinea priorităţilor. Tulburarea se risipea şi făcea loc unei bucurii liniştite, unei încrederi în milostivirea lui Dumnezeu şi unei urgenţe de îndreptare a vieţii.
Avva Ghelasie nu păstra o distanţă faţă de om, îţi vorbea ca un apropiat, te primea ca pe un al casei, fără vreo distanţare formal-oficială. Încrederea şi respectul veneau de la sine atunci când cei veniţi pentru sfat simţeau că părintele, în timp ce le vorbeşte, vede în sufletul lor. De multe ori le făcea arătat un gând ascuns, o faptă tăinuită sau uitată. În puţine cuvinte mergea la miezul problemei, desfiinţând cu putere de Sus blocajele, mutând cu credinţă munţii de patimi din fiii duhovniceşti, trezind în ei în chip firesc, neafectat, disponibilitatea pentru un nou început. Când ieşeai de la el te şi întrebai mirat de ce te frământaseră atât de tare probleme care acum ţi se păreau neînsemnate. Am întâlnit mulţi oameni care se întorseseră să-i mulţumească părintelui pentru vindecări şi schimbări minunate în viaţa lor, primind de la el îndemnul: „Măi tăticule, nu-mi mulţumi mie, mulţumeşte-i lui Dumnezeu”. La Cuviosul Ghelasie am regăsit sentimentul, întâlnit în Vieţile Sfinţilor, că pentru un om duhovnicesc toţi semenii sunt familia Lui, pentru că îl are cu adevărat, întru cunoştinţă, pe Dumnezeu ca Părinte.
Negativismul, contrarierea şi revolta, întristarea şi necredinţa erau risipite şi cerul inimii devenea limpede. Părintele putea vorbi atât foarte simplu, cât şi foarte elevat, coborându-se la măsura fiecăruia. Nu numai felul surprinzător şi eliberator în care venea sfatul lui, amintindu-ţi că duhul suflă unde voieşte, ci şi vocaţia ascultării celuilalt era în el împlinită. Simţeai cu adevărat că îi pasă de tine, că este atent şi te priveşte în unicitatea ta, în specificul problemelor tale, dincolo de orice situaţie-tip. Şi, mai mult, realizai că, o dată ce te-ai întors în lume, se roagă pentru tine, te susţine de departe din taina unei isihii pentru care distanţa nu mai poate genera uitarea, pentru că ea pregustă un mod al veacului ce va să fie.
Părintele nu primea lauda oamenilor, minimalizând contribuţia sa şi întorcând toată atenţia omului spre iubirea şi darul lui Dumnezeu. Nu era tulburat de ocări, nu căuta să iasă în evidenţă, avea o smerenie neprefăcută şi bucuria slujirii. Singurul lucru care îl mâhnea profund erau învinuirile nedrepte la adresa scrierilor sale, aceasta pentru că Avva Ghelasie era un apărător al credinţei în toată puritatea ei creştină. Astfel, cu fapta şi cu cuvântul se dedica fără rest pentru ca oamenii să poată sesiza şi îmbrăţişa taina dumnezeiască, iubirea Sfintei Treimi şi darul Întrupării divine. Cu toate aceste defăimări provenite nu atât din rea-voinţă, cât din regretabile neînţelegeri, arăta o puritate de copil în a nu osândi pe nimeni, având deplină încredere în purtarea de grijă dumnezeiască. Era totodată un om cu un deosebit discernământ iconomic, urmând voii de Sus, care cunoaşte cele dinlăuntru ale omului. Ne spunea de fiecare dată să fim nelipsiţi de la Liturghie, în care harul se revarsă şi lucrează asupra celor prezenţi, să nu ne separăm niciodată de Biserică. Participarea la Liturghia Euharistiei ne poate aduce, arăta el în mod plastic, „acumulări de veşnicie”.
Este adevărat că scrierile sale, redactate în puţinul timp rămas de pe urma ascultărilor şi slujirii, fără timpul necesar revederii textului final, apar într-o formă atipică şi conţin pasaje mai greu de înţeles, mai ales când sunt separate de context. Ele realizează de asemeni o bogăţie de legături comparative cu filosofia antică şi cea orientală. Aceste incursiuni critice comparative în domenii vaste şi problematici complexe, care îi pot deruta pe unii, au scopul de a netezi terenul comunicării şi a clarifica specificul credinţei creştin-ortodoxe, ajută înţelegerea să vadă caracterul dumnezeiesc şi neasemuit al revelaţiei şi tradiţiei creştine, care sunt vii în Biserică. Acest tip de abordare poate lua forma unei condescendenţe iniţiale menite să amorseze dialogul inter-uman şi totodată să risipească erorile sau abaterile de la viziunea revelată. Condescendenţa iniţială este interpretabilă astfel ca un gest iconic de reverenţă faţă de chipul lui Dumnezeu din om, în orice condiţie existenţială sau mentală ar fi acesta. Totodată, acest demers recuperează critic scânteile de adevăr din istoria şi cultura lumii, întorcându-le în albia Logosului întrupat. Poate tocmai aceasta a fost provocarea dumnezeiască, de a ne scoate – într-o lume atât de grăbită să eticheteze – de pe „şinele” unor aprecieri superficiale, printr-un părinte care, împlinind rânduiala, iese totuşi din tipare, un trăitor în care legea s-a deschis prin Har.
Părintele, care a avut între îndeletniciri şi pictura de icoane, era un iconar şi în cuvânt. Scrierile sale nu sunt sistematizate, ci seamănă cu nişte adăugări succesive de trăsături de pensulă spre zugrăvirea chipului omului. Ele discern din multiple unghiuri atât condiţia omenească supusă căderii, cât şi pe cea transfigurată, în asemănare şi unire cu Prototipul dumnezeiesc. Părintele Ghelasie a fost unul dintre rarii oameni la care, datorită smereniei lor, darul experierii duhovniceşti s-a împletit cu darul înţelepciunii, al teologhisirii. Învăţătura sa despre Sfânta Treime şi Întruparea dumnezeiască ating o deosebită profunzime şi amploare, punându-şi pecetea peste înţelegerea omului şi a creaţiei, într-o perspectivă iconică ce sintetizează întreaga Tradiţie ortodoxă. Cu tot acest mare dar, Părintele avea, cum am spus, grija permanentă de a-l ascunde şi a păzi firescul smereniei. Deşi avea bucuria comunicării, nu era însetat de recunoaştere sau faimă, dimpotrivă, publica fasciculele sale în forme modeste, nu se înălţa cu gândul şi avea încredere că are Dumnezeu grijă, dacă va fi de folos, să facă să rodească cele pe care El Însuşi i le-a dat.
Mutarea la Domnul a Părintelui este vrednică de chipul sfinţeniei care a strălucit acoperit de smerenie în viaţa sa. Şi-a cunoscut mai înainte sfârşitul, cerând lui Dumnezeu să întârzie cu o zi plecarea spre a nu întrista pe un ucenic de ziua lui. Iar când s-a apropiat vremea, i-a cerut ucenicului său de chilie, monahul Valerian, cunoscutul fost actor Dragoş Pâslaru, să citească la chilie Acatistul Acoperământului Maicii Domnului. A trecut la Domnul în isihia rugăciunii, mângâiat, după trei ani de suferinţe răbdate cu o pace şi bunăvoire mai presus de fire, întru bucuria Domnului pe care atât l-a iubit.
Cu puţin înainte de mutarea la Domnul mi-a dat binecuvântarea de a-i publica scrierile. Nu am spus nimănui un timp, însă la un moment dat, în mod natural, am înfiinţat editura Platytera şi aşa s-au rânduit lucrurile, încât am putut demara editarea unei serii de volume de mărturii (au scris despre întâlnirea cu părintele în jur de o sută de persoane din toate categoriile sociale), şi apoi a Operelor Complete ale Părintelui Ghelasie. După volumul „Scrieri Isihaste”, au urmat „Memoriile unui Isihast” (I, II), „Dialog în Absolut”, „Medicina Isihastă” şi, de curând, a văzut lumina tiparului volumul intitulat „Trăirea Mistică a Liturghiei”, care grupează trei scrieri cu conţinut de comentariu liturgic: „Ritualul Liturghiei Hristice”, „Isihasm, Trăirea Mistică a Liturghiei”, şi „Biserica, Liturghia Euharistiei, Trupul Înveşnicirii Lumii”. Un alt volum, de accesibilizare, cu extrase din mai multe scrieri ale Părintelui Ghelasie, volum intitulat „Moşul din Carpaţi. Mistica Iconică”, a apărut la editura Platytera prin grija părintelui Neofit.
Părintele Ghelasie continuă să fie prezent în mod minunat şi după trecerea sa la cele veşnice. A fost văzut de un monah la cimitir, în miezul zilei, unui altuia i-a apărut în vis într-o cameră în care se afla împreună cu părintele Lavrentie, camera fiind a Sfântului Calinic, şi în alt rând i-a apărut ziua, aievea, în chilie, atenţionându-l să aibă grijă să nu se stingă candela. Aceste întâmplări minunate şi multe altele vor fi relatate pe larg de trăitorii lor. Nădăjduiesc ca prin milostivirea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Părintelui Ghelasie, care şi-a iubit atâta credinţa, neamul şi întreaga lume, să trăim acea reînviere a trăirii isihaste preconizată de pustnicul Neofit, de care Părintele Ghelasie aminteşte în scrierile sale. În fond, Părintele Ghelasie a avut marele dar de a descoperi isihasmul în toată cuprinderea sa, ca modul esenţial de viaţă în Hristos, trăit la diferite măsuri, în specificul tradiţional şi în înnoirea duhului, de cei care Îl iubesc şi Îi urmează.
Florin Caragiu
(articol apărut în "Lumea Monahilor", nr. 26, august 2009, pp. 24-27)
În această grădină a sfinţeniei dumnezeieşti, Părintele Ghelasie a fost un părinte şi călăuzitor încercat. Felul său de a fi era atipic, după cum atipice erau şi nevoinţele sale. Isihasmul era viaţa sa, dorirea sa, hrana sa. Plecat de tânăr la pustie în Cheile Râmeţului, sub ascultarea unui alt încercat Avvă, Arsenie Praja, în cei trei ani cât a vieţuit sub îndrumarea acestuia a avut darul de la Dumnezeu de a se forma şi a întruchipa chipul fiului duhovnicesc care este binecuvântat de Dumnezeu să poarte el însuşi şi chipul de părinte. Părintele Ghelasie dormea extrem de puţin, împlinind cu voie bună ascultările rânduite, liturghisind, spovedind, retrăgându-se în taina chiliei, la rugăciune. Însă oricine îl căuta, la chilie sau la barăcile (între care s-a numărat, o vreme, şi un uriaş butoi amenajat) de la stupi, îl găsea invariabil în acea stare de dăruire în care, cu vreme şi fără vreme, se punea la dispoziţia oamenilor. Veneam din oraş cu probleme, griji lumeşti apăsătoare, cu angoasa dată de trecerea prin situaţii aparent fără ieşire, însă lângă Părintele darul lui Dumnezeu răsturna ordinea priorităţilor. Tulburarea se risipea şi făcea loc unei bucurii liniştite, unei încrederi în milostivirea lui Dumnezeu şi unei urgenţe de îndreptare a vieţii.
Avva Ghelasie nu păstra o distanţă faţă de om, îţi vorbea ca un apropiat, te primea ca pe un al casei, fără vreo distanţare formal-oficială. Încrederea şi respectul veneau de la sine atunci când cei veniţi pentru sfat simţeau că părintele, în timp ce le vorbeşte, vede în sufletul lor. De multe ori le făcea arătat un gând ascuns, o faptă tăinuită sau uitată. În puţine cuvinte mergea la miezul problemei, desfiinţând cu putere de Sus blocajele, mutând cu credinţă munţii de patimi din fiii duhovniceşti, trezind în ei în chip firesc, neafectat, disponibilitatea pentru un nou început. Când ieşeai de la el te şi întrebai mirat de ce te frământaseră atât de tare probleme care acum ţi se păreau neînsemnate. Am întâlnit mulţi oameni care se întorseseră să-i mulţumească părintelui pentru vindecări şi schimbări minunate în viaţa lor, primind de la el îndemnul: „Măi tăticule, nu-mi mulţumi mie, mulţumeşte-i lui Dumnezeu”. La Cuviosul Ghelasie am regăsit sentimentul, întâlnit în Vieţile Sfinţilor, că pentru un om duhovnicesc toţi semenii sunt familia Lui, pentru că îl are cu adevărat, întru cunoştinţă, pe Dumnezeu ca Părinte.
Negativismul, contrarierea şi revolta, întristarea şi necredinţa erau risipite şi cerul inimii devenea limpede. Părintele putea vorbi atât foarte simplu, cât şi foarte elevat, coborându-se la măsura fiecăruia. Nu numai felul surprinzător şi eliberator în care venea sfatul lui, amintindu-ţi că duhul suflă unde voieşte, ci şi vocaţia ascultării celuilalt era în el împlinită. Simţeai cu adevărat că îi pasă de tine, că este atent şi te priveşte în unicitatea ta, în specificul problemelor tale, dincolo de orice situaţie-tip. Şi, mai mult, realizai că, o dată ce te-ai întors în lume, se roagă pentru tine, te susţine de departe din taina unei isihii pentru care distanţa nu mai poate genera uitarea, pentru că ea pregustă un mod al veacului ce va să fie.
Părintele nu primea lauda oamenilor, minimalizând contribuţia sa şi întorcând toată atenţia omului spre iubirea şi darul lui Dumnezeu. Nu era tulburat de ocări, nu căuta să iasă în evidenţă, avea o smerenie neprefăcută şi bucuria slujirii. Singurul lucru care îl mâhnea profund erau învinuirile nedrepte la adresa scrierilor sale, aceasta pentru că Avva Ghelasie era un apărător al credinţei în toată puritatea ei creştină. Astfel, cu fapta şi cu cuvântul se dedica fără rest pentru ca oamenii să poată sesiza şi îmbrăţişa taina dumnezeiască, iubirea Sfintei Treimi şi darul Întrupării divine. Cu toate aceste defăimări provenite nu atât din rea-voinţă, cât din regretabile neînţelegeri, arăta o puritate de copil în a nu osândi pe nimeni, având deplină încredere în purtarea de grijă dumnezeiască. Era totodată un om cu un deosebit discernământ iconomic, urmând voii de Sus, care cunoaşte cele dinlăuntru ale omului. Ne spunea de fiecare dată să fim nelipsiţi de la Liturghie, în care harul se revarsă şi lucrează asupra celor prezenţi, să nu ne separăm niciodată de Biserică. Participarea la Liturghia Euharistiei ne poate aduce, arăta el în mod plastic, „acumulări de veşnicie”.
Este adevărat că scrierile sale, redactate în puţinul timp rămas de pe urma ascultărilor şi slujirii, fără timpul necesar revederii textului final, apar într-o formă atipică şi conţin pasaje mai greu de înţeles, mai ales când sunt separate de context. Ele realizează de asemeni o bogăţie de legături comparative cu filosofia antică şi cea orientală. Aceste incursiuni critice comparative în domenii vaste şi problematici complexe, care îi pot deruta pe unii, au scopul de a netezi terenul comunicării şi a clarifica specificul credinţei creştin-ortodoxe, ajută înţelegerea să vadă caracterul dumnezeiesc şi neasemuit al revelaţiei şi tradiţiei creştine, care sunt vii în Biserică. Acest tip de abordare poate lua forma unei condescendenţe iniţiale menite să amorseze dialogul inter-uman şi totodată să risipească erorile sau abaterile de la viziunea revelată. Condescendenţa iniţială este interpretabilă astfel ca un gest iconic de reverenţă faţă de chipul lui Dumnezeu din om, în orice condiţie existenţială sau mentală ar fi acesta. Totodată, acest demers recuperează critic scânteile de adevăr din istoria şi cultura lumii, întorcându-le în albia Logosului întrupat. Poate tocmai aceasta a fost provocarea dumnezeiască, de a ne scoate – într-o lume atât de grăbită să eticheteze – de pe „şinele” unor aprecieri superficiale, printr-un părinte care, împlinind rânduiala, iese totuşi din tipare, un trăitor în care legea s-a deschis prin Har.
Părintele, care a avut între îndeletniciri şi pictura de icoane, era un iconar şi în cuvânt. Scrierile sale nu sunt sistematizate, ci seamănă cu nişte adăugări succesive de trăsături de pensulă spre zugrăvirea chipului omului. Ele discern din multiple unghiuri atât condiţia omenească supusă căderii, cât şi pe cea transfigurată, în asemănare şi unire cu Prototipul dumnezeiesc. Părintele Ghelasie a fost unul dintre rarii oameni la care, datorită smereniei lor, darul experierii duhovniceşti s-a împletit cu darul înţelepciunii, al teologhisirii. Învăţătura sa despre Sfânta Treime şi Întruparea dumnezeiască ating o deosebită profunzime şi amploare, punându-şi pecetea peste înţelegerea omului şi a creaţiei, într-o perspectivă iconică ce sintetizează întreaga Tradiţie ortodoxă. Cu tot acest mare dar, Părintele avea, cum am spus, grija permanentă de a-l ascunde şi a păzi firescul smereniei. Deşi avea bucuria comunicării, nu era însetat de recunoaştere sau faimă, dimpotrivă, publica fasciculele sale în forme modeste, nu se înălţa cu gândul şi avea încredere că are Dumnezeu grijă, dacă va fi de folos, să facă să rodească cele pe care El Însuşi i le-a dat.
Mutarea la Domnul a Părintelui este vrednică de chipul sfinţeniei care a strălucit acoperit de smerenie în viaţa sa. Şi-a cunoscut mai înainte sfârşitul, cerând lui Dumnezeu să întârzie cu o zi plecarea spre a nu întrista pe un ucenic de ziua lui. Iar când s-a apropiat vremea, i-a cerut ucenicului său de chilie, monahul Valerian, cunoscutul fost actor Dragoş Pâslaru, să citească la chilie Acatistul Acoperământului Maicii Domnului. A trecut la Domnul în isihia rugăciunii, mângâiat, după trei ani de suferinţe răbdate cu o pace şi bunăvoire mai presus de fire, întru bucuria Domnului pe care atât l-a iubit.
Cu puţin înainte de mutarea la Domnul mi-a dat binecuvântarea de a-i publica scrierile. Nu am spus nimănui un timp, însă la un moment dat, în mod natural, am înfiinţat editura Platytera şi aşa s-au rânduit lucrurile, încât am putut demara editarea unei serii de volume de mărturii (au scris despre întâlnirea cu părintele în jur de o sută de persoane din toate categoriile sociale), şi apoi a Operelor Complete ale Părintelui Ghelasie. După volumul „Scrieri Isihaste”, au urmat „Memoriile unui Isihast” (I, II), „Dialog în Absolut”, „Medicina Isihastă” şi, de curând, a văzut lumina tiparului volumul intitulat „Trăirea Mistică a Liturghiei”, care grupează trei scrieri cu conţinut de comentariu liturgic: „Ritualul Liturghiei Hristice”, „Isihasm, Trăirea Mistică a Liturghiei”, şi „Biserica, Liturghia Euharistiei, Trupul Înveşnicirii Lumii”. Un alt volum, de accesibilizare, cu extrase din mai multe scrieri ale Părintelui Ghelasie, volum intitulat „Moşul din Carpaţi. Mistica Iconică”, a apărut la editura Platytera prin grija părintelui Neofit.
Părintele Ghelasie continuă să fie prezent în mod minunat şi după trecerea sa la cele veşnice. A fost văzut de un monah la cimitir, în miezul zilei, unui altuia i-a apărut în vis într-o cameră în care se afla împreună cu părintele Lavrentie, camera fiind a Sfântului Calinic, şi în alt rând i-a apărut ziua, aievea, în chilie, atenţionându-l să aibă grijă să nu se stingă candela. Aceste întâmplări minunate şi multe altele vor fi relatate pe larg de trăitorii lor. Nădăjduiesc ca prin milostivirea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Părintelui Ghelasie, care şi-a iubit atâta credinţa, neamul şi întreaga lume, să trăim acea reînviere a trăirii isihaste preconizată de pustnicul Neofit, de care Părintele Ghelasie aminteşte în scrierile sale. În fond, Părintele Ghelasie a avut marele dar de a descoperi isihasmul în toată cuprinderea sa, ca modul esenţial de viaţă în Hristos, trăit la diferite măsuri, în specificul tradiţional şi în înnoirea duhului, de cei care Îl iubesc şi Îi urmează.
Florin Caragiu
(articol apărut în "Lumea Monahilor", nr. 26, august 2009, pp. 24-27)
duminică, 9 august 2009
+cu+Pruncul.bmp)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)