Ierom. Ghelasie Gheorghe: "DIN TAINELE HARICE ale ISIHASMULUI"

1. Introducere în LIMBAJUL Isihast

Isihasm este Taina Cuvântului – Fiului Lui Dumnezeu „coborât” în Creaţie. Revelaţia Creştină ne vorbeşte de Taina Treimii Dumnezeieşti, ca Viaţă Dumnezeiască în Sine. Dumnezeu Tatăl este IUBIREA absolută, Sf. Duh este Dragostea absolută şi Fiul este Dăruirea – Cuvântul absolut. Iată Originile Vieţii. Chipul lui Dumnezeu este CHIPUL TREIMII Dumnezeieşti. Şi noi, Creaţia, suntem „Chip de Dumnezeu” transpus în „chip creat” (Fac. 1, 26).
Domnul Hristos Vine cu „descoperirea CHIPULUI Lui Dumnezeu”. „Cine M-a văzut pe Mine a Văzut pe TATĂL” (Ioan, 14, 9). Fiul este CUVÂNTUL Tatălui. Iată „esenţa Chip”. „La început a fost Cuvântul” (Ioan 1, 1). CHIPUL Lui Dumnezeu este Vorbirea – Cuvântul. Aici mistica Isihastă îşi identifică „Fiinţa”. „A FI” este „a Cuvânta – Vorbi”. Limbajul este totuna cu Fiinţa. Aici filosofii se încurcă.
CUVÂNTUL este CHIP – PERSOANĂ, nu Idee devenită apoi Cuvânt. Ideea este „energia harică” a CUVÂNTULUI – CHIP – PERSOANĂ. Iată „fiinţa” misticii Isihaste. LIMBAJUL CHIP – PERSOANĂ, din care apoi energetic iese „Ideea” – semilimbajul CUVÂNTULUI CHIP.
Aristotel învinuia „Ideile platonice” că nu au „ideea ideii în sine”, adică nu au „CHIPUL” Ideii. Creştinismul vine cu „redescoperirea” CHIPULUI Ideii, ce este CUVÂNTUL CHIP PERSOANĂ, HRISTOS. Cine vrea mistică Isihastă, trebuie să „descopere” Limbajul CUVÂNTULUI CHIP PERSOANĂ, dincolo de „semilimbajul” filosofic al Ideii.
Isihasmul începe cu „Redescoperirea” Limbajului CUVÂNTULUI CHIP. Isihasmul este mistica „RESACRALIZĂRII” Limbajului, a „Intrării” în Limbajul CUVÂNTULUI CHIP dincolo de „limbajul ideilor”. „Cuvintele Idei”, nu sunt Limbajul Isihast, ci „CUVINTELE LOGOS PERSOANĂ CHIP” sunt Isihasmul. Ideile – esenţele sunt „umbre – informaţii” de CUVÂNT CHIP PERSOANĂ.
Ca „introducere în Limbajul Isihast” este „Intrarea în LIMBAJUL CUVÂNTULUI CHIP”. Taina Trăirii Isihaste este Taina Lui Hristos CUVÂNTUL CHIP PERSOANĂ. Isihasmul Este Taina COMUNICĂRII CHIP PERSOANĂ, ca PERSOANĂ faţă de PERSOANĂ, nu prin „idei” de Persoană. Limbajul de Rai era Limbajul CHIP. Căderea din Rai „întunecă” până la uitare acest Limbaj Fiinţial. Mistica filozofilor este „mistica limbajului Ideilor”, a „umbrelor de LIMBAJ CHIP”.
Isihasmul este „Rememorarea” LIMBAJULUI de Rai. Gramatica Limbajului Ideilor este „logica dualităţii contrare”, bine şi rău, pozitiv şi negativ. GRAMATICA LIMBAJULUI CHIP este LOGICA TRINITARĂ, a Triplei Afirmaţii, ce nu are niciodată „negaţie”. Raiul este „fără negaţie”. Căderea din Rai aduce „negaţia”. Fiinţa LIMBAJULUI CHIP este TREIMEA CHIP Dumnezeiesc, CHIPUL TATĂLUI – IUBIRII, CHIPUL SF. DUH – DRAGOSTEI, CHIPUL FIULUI – CUVÂNTULUI. IUBIREA este Supraafirmaţia, DRAGOSTEA este Afirmaţia şi CUVÂNTUL este Recunoaşterea.
Iată Gramatica Limbajului CHIP, Logica Trinitară de Rai, ce este „readusă” de Hristos. Căderea din Rai aduce „destructurarea” Limbajului. Hristos aduce „RESTRUCTURAREA” Limbajului. Dacă se poate vorbi de o „Filozofie Creştină”, aceasta ar fi Filozofia Restructurării destructurării Limbajului. CUVÂNTUL CHIP este Taina Restructurării. Isihasmul are acest „ideal”. Frumos zice Părintele Stăniloae, că „Restaurarea Omului” este „CUVÂNTUL HRISTOS (CUVÂNTUL CHIP parafrazăm noi).

2. Isihasm, Taina Limbajului PREOŢIEI şi Bisericii Hristice,
Început în „dicţionarul” Isihast

Pentru „lumea de astăzi”, Taina Creştină trebuie „retradusă” în „limbajul specificului său”. Turnul lui Babel este în maximă destructurare a „limbilor”. Trebuie „păstrat” Dicţionarul „Limbajului Unic”, ca „Reidentificarea” limbajelor „încurcate – denaturate”. Creştinismul Vine cu „Rememorarea Limbajului Ancestral”. Isihasmul este Mistica „Limbajului Hristic, Rememorarea Limbajului Sacru” Sfinţii Părinţi s-au străduit să ne „lase” o „Limbă pur Creştină”. Noi cei de astăzi o „destructurăm” până la „neînţelegerea ei”.
Învăţătura Teologică se sileşte să o „salveze”. Dar şi în „Teologie” apare o „încurcare a limbilor”, de unde atâtea confesiuni şi secte. Filosofia şi Ştiinţa sunt de asemeni aşa de „controversate”, încât destructurările sunt în adevărată „avalanşă”. Se încearcă mai nou o „Salvare prin Mistică”. Dar şi „misticile” sunt o „puzderie”...
Mistica Isihastă este astfel în situaţia de a se „Identifica prin Sine”, faţă de celelalte. De aici „situaţia nouă” de „Dialog între Limbaje”. Astăzi vor Isihasm şi „laicii” şi aceştia au nevoie de „Restructurarea Limbajului laic”, Resacralizarea limbajului. Noi cei de astăzi trebuie să „redescoperim” Limbajul „Filocalic”, prin „Resacralizarea” Limbajului „laic”. Relatările noastre despre Isihasm sunt în această „formă de Resacralizarea limbajului”, (fapt, n. red.) ce multora le pare „netradiţional”. Noi vrem „Limbajul Sf. Părinţi”, dar ca să „ajungem” la el trebuie să trecem prin „Sacralizarea” limbajului nostru „laic”.
Încercăm astfel „câteva repere de Dicţionar Isihast”. Alfabetul este în „Origini”. CHIPUL, TRIFIINŢIALITATEA CHIPULUI şi PERSOANA, sunt cele Trei Începuturi, ca Logică şi Gramatică a Limbajului Creştin. Revelaţia Creştină vine cu „descoperirea CHIPULUI TREIMIC” al Lui Dumnezeu. De aici cele Trei Categorii de Limbaj Creştin:
1. CHIPUL, Deplină Fiinţialitate – Totalitate de Sine, permanentă, Indestructibilă, în deschidere nesfârşită de Sine;
2. TRIFIINŢIALITATEA CHIPULUI [1], ca Deplinătate UNUL deschis deja în Sine, în Potenţă dar nu Manifestat. CHIPUL Absolut este DUMNEZEU TATĂL, care este deja în Sine TATĂL – TRIFIINŢIALITATE, ca Potenţă de Purcederea Sf. Duh şi Naşterea Fiului. Aşa CHIPUL este ORIGINEA Originilor, este TATĂL, SPIRITUL DUMNEZEU ABSOLUT.
În Viziunea Creştină, SPIRITUL Absolut DUMNEZEU nu este „neantul divin”, ci « UN DUMNEZEIESC CHIP – TATĂL, nu este „necuprinsul fără formă”, ci Necuprinsul „SUPRAFORMĂ CHIP TATĂL”. CHIPUL este SUPRAFORMA – Deplinătatea şi a Formei şi a Conţinutului şi Dincolo de ele. SUPRAFORMA – CHIPUL are deja în Sine FORMA şi CONŢINUTUL, are pe SF. DUH şi pe FIUL şi aşa din CHIPUL TATĂL deja TRIFIINŢIALITATE POTENTĂ se Naşte TREIMEA de PERSOANE CHIP. De aici:
3. PERSOANA, ca CHIP TRIFIINŢIAL PROPRIU. Revelaţia TREIMII Creştine ne „readuce” Originile „tuturor Chipurilor” de Realitate, ne „rememorează” Limbajul Realităţilor. (Mai pe larg în manuscrisul „Memoriile unui Isihast”, vezi Triadele Chipului – Persoanei).
De aici „Limbajul” nostru Creştin, ca CHIP de Dumnezeu, CHIP de TREIME de PERSOANE, TATĂL, SF. DUH, FIUL. Chipul Creat este „după CHIPUL Lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26). CHIPUL Lui Dumnezeu tradus în Creaţie este CHIPUL ALTAR + PREOŢIE. Chipul Creat este Chipul Biserică, Templul CHIPULUI Lui Dumnezeu.
Început în Dicţionarul Limbajului Trăirii Mistice Isihaste sunt acestea: Limbajul Preoţiei – CHIP de Dumnezeu, şi Limbajul Bisericii – Chip de Creaţie. Trăirea Isihastă este astfel Dialogul Haric între CHIPUL Lui Dumnezeu ca Preoţie şi Chipul de Creaţie ca Biserică – Cântare (adusă, n. red.) Lui Dumnezeu.

3. Isihasm, RITUALUL Haric al Liturghiei PREOŢIEI Hristice

Mistica isihastă este UNIREA în DIALOG dintre CHIPUL Lui Dumnezeu şi Chipul de Creaţie, Dialog Liturgic dintre Altar – Preoţie şi Credincioşi – Biserică. Fiinţa Misticii Isihaste este în cele Trei Chipuri de bază:
1. CHIPUL de DUMNEZEU, SACRUL Absolut în Sine, dincolo de toate Chipurile de Creaţie, dar Izvorul tuturor Chipurilor;
2. CHIPUL Dumnezeiesc „coborât” în Creaţie, ca Altar – Preoţie, SACRUL în Dăruire – Împărtăşirea Creaţiei;
3. Dialogul între CHIPUL – SACRUL Dumnezeiesc şi CHIPUL de CREAŢIE, Biserica – Templul SACRULUI, adică RITUALUL HARIC.
SACRUL este CHIPUL Lui DUMNEZEU TATĂL, PREOŢIA + ALTARUL este CHIPUL lui DUMNEZEU FIUL şi RITUALUL este CHIPUL SF. DUH. Fără acestea Trei deodată, neamestecate, nedespărţite şi în egalitate, nu se poate vorbi de o Trăire mistică pur Creştină. Trăirea isihastă este SACRUL CHIP de DUMNEZEU, în RITUAL HARIC CHIP de SF. DUH, prin LITURGHIA PREOŢIEI EUHARISTICE HRISTICE.
Misticile necreştine sunt o „Căutare” a Sacrului fără CHIP, de Sacru „neant divin”, într-un Ritual „gol” de CHIP Dumnezeiesc, fără Liturghie – Preoţie. Ritualul – gesturile misticilor necreştine sunt „autogesturi”, ca „deschidere” de Creaţie spre „divin”. RITUALUL HARIC Creştin este din contră „coborârea” Lui DUMNEZEU în GESTURI de DUMNEZEU şi în LITURGHIE tot de DUMNEZEU.
RITUALUL HARIC Creştin este ÎNSUŞI SF. DUH cu ENERGIILE HARICE NECREATE, Care SĂVÂRŞEŞTE LITURGHIA LUI HRISTOS CEL DUMNEZEU, prin PREOŢIA HRISTICĂ. Preotul de Creaţie trebuie să „Primească PREOŢIA HRISTICĂ”, prin care RITUALUL – PREOŢIA SF. DUH Săvârşeşte LITURGHIA Lui HRISTOS totodată DUMNEZEU şi FIU – Frate de Creaţie, ca DUMNEZEU Întrupat.
Cine nu „descoperă” Taina RITUALULUI HARIC al SF. DUH, nu va „Trăi” Liturghia HRISTICĂ, nu se va „Împărtăşi” de EUHARISTIA Lui Hristos şi nu va şti ce este „Mistica pur Creştină”. Fără RITUALUL HARIC nu este Lucrarea SF. DUH şi fără LITURGHIA HRISTICĂ nu este SACRUL DUMNEZEIESC al TATĂLUI DUMNEZEU, nu este UNIRE cu DUMNEZEU.
RITUAL fără Preoţie, sau Preoţie fără Ritual, nu este RITUAL şi PREOŢIE HARICĂ, ci doar „simboluri – umbre”. Unii vor un „ritual” laic, până la „gesturi tehnice – mecanice”, fără Liturghie Sacerdotală, doar ca „autopreoţie de proprie împărtăşire”. De aici „laicizarea Ritualului” în „tehnici şi gesturi mecanice de energii corporale profane”. Autoritualizarea şi autoliturghisirea până la „desfiinţarea” RITUALULUI şi PREOŢIEI în SINE, este „pierderea” Misticii Harice, şi „căderea” în mistică „laică”.
Isihasmul este prin excelenţă „Mistică HARICĂ”, ca RITUAL şi PREOŢIE HRISTICĂ „peste autoritualul şi autopreoţia proprie de Creaţie”. Fără aceste „repere”, Isihasmul este „falsificat” şi eronat interpretat. Noi Creaţia avem şi „un autosacru” propriu, dar este „Dăruire” de la Dumnezeu, ca Chip Sacru Creat, ca Chip de CHIP de Dumnezeu. Despărţirea de SACRUL CREATOR şi „rămânerea” doar în Sacrul Creat se face „magie ritual laic”, nu „Taină RITUAL HARIC”. Deosebiţi Chipurile. SACRUL CREATOR este HARIC.


Notă:
[1] sau TREIMICITATEA CHIPULUI; în lucrarea sa „Mystagogia Icoanei”, Părintele Ghelasie precizează:
„Esenţa-DUMNEZEIREA este SUPRAESENŢA TRIFIINŢIALĂ, fără să fie „trei fiinţe”, ci o Absolută FIINŢĂ cu Esenţă de Trifiinţialitate...
Ca Teologie, TATĂL DUMNEZEU este MONADA în care este Esenţa – DUMNEZEIREA, ca Identitate şi totodată Distincţie, ca Fire – Natură – Substanţă în deja Distincţie de Persoană. Şi aşa MONADA TATĂL poate NAŞTE pe FIUL şi purcede pe SF. DUH, ca TREIME a UNICEI FIRI – NATURI – a TATĂLUI şi totodată a SUPRAESENŢEI DUMNEZEIRII. Sf. Părinţi au clarificat toate acestea. Noi însă mai insistăm pe „Puntea” dintre TATĂL ca ÎNCEPUT al TREIMII şi DUMNEZEIREA – ESENŢA care este Însăşi PATERNITATEA în Sine. Această Tainică „Punte” noi o Identificăm cu ARHECHIPUL de PATERNITATE, care neputând fi fără IPOSTAS – PERSOANĂ, are deja ca ASUMANT CHIPUL de IPOSTAS – PERSOANĂ ca TATĂL.
Aşa, TATĂL este mai Întâi SUPRACHIP al SUPRAESENŢEI de PERSONALITATE şi apoi CHIP al TREIMII de PERSOANE TREIMICE. Şi aceasta rezolvă greaua problemă a CHIPULUI de PERSOANĂ... Ce face ca ESENŢA DIVINĂ să se facă CHIP de PERSOANĂ? Dacă este deja un ARHECHIP în Sine de PERSOANĂ, atunci CHIPUL de PERSOANĂ nu mai este „o derivaţie de structurare”, ci o „Deschidere tocmai de Esenţă – Natură” în Sine...
Aşa, DUMNEZEIREA nu mai este o Esenţă „separată” de Distincţiile Sale IPOSTATICE şi totodată SUPRAPERSONALUL ARHECHIPAL de PATERNITATE anihilează presupusul „impersonal”, fiind fără „gol” faţă de CHIPUL de PERSOANĂ”. (p. 11-12).
„Puntea” între esenţă şi distincţii este „Taina ICONICULUI”: „Iată Originea ICONICULUI, ca TEO-CHIPUL PATERNITĂŢII ARHEPERSOANEI TATĂL”. „De aceea în Practica Mistică ICONICĂ, Rugăciunea TATĂL Nostru ocupă un loc de mare Valoare, ca ORIGINEA ARHECHIPALĂ în SINE a RUGĂCIUNII. Cu Rugăciunea TATĂL Nostru se începe orice Rugăciune şi tot cu aceasta se sfârşeşte. Este Origine şi ÎNCUNUNARE”. (ibid. p. 12). (n. ns.)

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 122-127)

Ştefan Trăuşan-Matu: "Răspunsurile Părintelui Ghelasie"

Din nefericire, nu am mai avut posibilitatea să-l întâlnesc personal pe Părintele Ghelasie. Am aflat de el de la Florin Caragiu, pe care l-am cunoscut de abia la scurt timp după plecaea Părintelui dintre noi… Din cărţile primite cu mare generozitate de la Florin, am descoperit un gânditor de mare profunzime şi originalitate, şi în plus, care răspunde destul de clar şi răspicat (deşi uneori în exprimări un pic ermetice) la nişte întrebări care mă frământă de ceva timp…

De mulţi ani am simţit atracţia de a studia şi proiecta automate în versiunea lor extremă, de programe de calculator, cu un număr imens de stări posibile. Am fost fascinat de complexitatea şi posibilităţile remarcabile ale programelor, care depăşesc cu mult capacităţile umane de calcul. De aici a fost doar un pas către curiozitatea de a vedea cât de departe se poate merge pe drumul construirii unei maşini, a unui robot care să se comporte ca un om, o aşa numită inteligenţă artificială (IA)...

Ceva îmi spunea însă că omul are ceva în plus, acel chip şi acea asemănare... Cred că voiam să înţeleg ce înseamnă acestea, ce lipseşte unui robot ... Îmi doream să cunosc un teolog cu care să pot discuta aceste lucruri. Am căutat şi cărţi sau scriitori creştini ortodocşi care s-au preocupat de acelaşi întrebări.

Iată că deodată, la scurt timp, am descoperit doi gânditori care au mai multe în comun: sunt din aria ortodoxiei, au avut o viaţă chinuită de suferinţe şi, cel mai important, au câteva idei similare, care, în plus, mi-au adus un început de răspuns la întrebările mele. Este vorba, de Mihail Bahtin şi de Părintele Ghelasie. Primul este un filosof, filolog şi critic literar rus, care a trăit în cea mai mare parte în prima jumătate a secolului trecut, a avut o boală cumplită (mielită), a fost persecutat în perioada comunistă, neavând drept de a scrie pentru o perioadă (scriind sub alte nume) şi care este acum foarte apreciat, poate că chiar mai mult în Statele Unite (unde a fost descoperit de circa 30-40 de ani) decât în Europa. De el am aflat întâmplător, acum câţiva ani, de la o profesoară de la Universitatea din Simferopol (Crimeea), care mi l-a recomandat în legătură cu studiile mele despre metafore. Atunci n-am dat multă importanţă, crezând că nu a fost tradus în română, însă, în contextul unui proiect de cercetare la care am participat la Philadelphia, am văzut că este citat la loc de cinste..., ceea ce m-a făcut să mă interesez de ceea ce a scris...

Cel de-al doilea gânditor este cu mult mai puţin cunoscut în străinătate, a murit de curând, a suferit şi el cumplit..., este vorba, bineînţeles, de Părintele Ghelasie. Şi cu el lucrurile s-au întâmplat oarecum similar: Imediat după revoluţie am cumpărat o carte a lui, care mi s-a părut că are multe de spus. Este vorba de „Isihasm, Dialog în absolut”. Poate că atunci nu eram pregătit pentru a trece de limbajul lui, greu de urmărit, din această carte..., aşa că am răsfoit-o şi am pus-o alături de multele cărţi pe care mi-am propus să le citesc cândva. Mi-am adus aminte de ea atunci cînd Florin Caragiu mi-a zis de el şi mi-a dat câteva cărţi despre el...

Să trecem însă la ceea ce zic eu că-i leagă mai profund pe cei doi decât întâmplările vieţii... La amândoi am găsit idei oarecum asemănătoare referitoare la problema limbajului, care a fost şi unul din subiectele predilecte ale filosofiei secolului al XX-lea. Eu am ajuns la această problemă pe drumul pe care l-am parcurs de mai mulţi ani prin inteligenţa artificială. Alături de conştiinţă, intuiţie şi creaţie, limbajul este o trăsătură definitorie a naturii umane, şi, totodată, toate sunt obstacole către obţinerea unui surogat de natură umană prin tehnologie.

Structuralismul, una din paradigmele predominante în secolul trecut, nu numai în lingvistică ci şi în multe alte domenii, a susţinut posibilitatea descrierii limbajului prin structuri fixe. De aceea probabil, Saussure, iniţiatorul structuralismului, refuza să considere limba vorbită, ca fiind în permanentă schimbare, în favoarea limbii scrise, cu caracter stabil. Pe de altă parte, tot el afirma caracterul pur arbitrar al cuvintelor, văzute ca semne, ca o formă arbitrară. Concepţia structuralistă se încadrează în direcţia (neo)pozitivistă care încerca să reducă totul la descrieri independente de subiectivitatea umană şi, mai ales, de o influenţă religioasă. Metafizica şi religia sunt considerate de pozitivişti ca etape în istoria omenirii către idealul în care totul este bazat pe ştiinţă, ca model având matematica şi fizica.

Un pasaj din Părintele Ghelasie care m-a făcut să fac o asociere cu reacţia mea de respingere a unor idei structuraliste este cel în care el spune: „DUMNEZEU nu Creează Structuri, ci direct FORMELE- ÎNTREGURILE (care au de la sine părţile-structurile)”. (Ghelasie Gh, Chipul Omului, Colecţia Isihasm, 2003, p.7)

Ideea unui întreg apare apare şi la alţi filosofi, adepţi ai holismului. Un exemplu drag mie este Constantin Noica, care, în „Scrisori despre logica lui Hermes”, face o distincţie între „logica lui Ares”, care disecă, împarte, şi „logica lui Hermes”, care păstrează permanent întregul... De fapt, structuralismul este astăzi contrazis de mulţi gânditori, unii dintre ei grupaţi în curentele poststructuralist şi postmodernist.

Părintele Ghelasie nu este însă doar un simplu holist sau un gestaltist. El analizează formele create şi remarcă faptul că ele nu sunt manifestări, umbre ale Divinului, ci Creaţia este „VORBIREA Lui DUMNEZEU… Revelaţia Biblică este TAINA DIALOGULUI” (ibidem, p.9)

Rolul central al limbajului, al dialogului, îl pune pe Părinte alături de Mihail Bahtin, creatorul dialogismului şi totodată considerat un postmodernist înainte de Derrida. Pe de altă parte, sunt mai multe voci care consideră că ideile lui Bahtin exprimă concepţii teologice creştin-ortodoxe deosebit de profunde, fiind chiar scrise cărţi pe această temă. De exemplu, el spune: „unde începe conştiinţa, acolo începe şi dialogul” (Bahtin, M., Problemele poeticii lui Dostoievski, Ed. Univers, 1970, p. 41).

Inteligenţa artificială poate fi văzută ca un apogeu al pozitivismului. Ea este un domeniu în care se încearcă să se construiască programe de calculator care să imite omul prin reprezentări simbolice şi raţionamente formale efectuate asupra acestora. Unul din principalele ei scopuri a fost dintotdeauna scrierea de programe de calculator care să înţeleagă limbajul vorbit de oameni. Limbajul este văzut ca un sistem de semne, descriptibil formal, în logica matematică. Semantica, înţelesul cuvintelor şi textelor, caută pentru fiecare cuvânt sau propoziţie corespondente în lumea fizică sau mentală. Scopul oricărui program de înţelegere a textelor este de a reduce orice propoziţie la descrieri într-un limbaj ideal, de „reprezentare a înţelesului“. Putem spune că limbajul în inteligenţa artificială este văzut ca o modalitate de descriere a înţelesurilor, a raţionamentelor.

Eşecul parţial al inteligenţei artificiale în privinţa prelucrării limbajului este justificat, după părerea mea, de gânditori ca Bahtin sau Derrida, care afirmă că nu este nimic în afara textului. Care, adaug eu, nu este altceva decât o materializare a limbajului, a unor FORME-ÎNTREGURI (cum spune Părintele). În aceeaşi linie se poate considera, cred eu, şi afirmaţia: că „noi eronat considerăm 'Limbajul' ca 'vehicul' al Gândirii, căci, în fond, Gândirea este 'vehiculul' Limbajului în Sine Fiinţial” (Ghelasie, Gh., Dialog în Absolut, Editura Axis Mundi, 1992, p. 134).

Mai mult, la fel ca Bahtin, Părintele Ghelasie pune dialogul la loc central; „Mistica pur Creştină este 'Dialog' Dumnezeu şi Creaţie, nu 'monolog panteist' de 'absorbire' într-o Fiinţă singulară Absolută. … Limbajul este 'Esenţă Dialogală', pe când Gândirea este 'esenţă monologală'” ….. Limbaj înseamnă 'Convorbire'. … Convorbirea nu este 'fărîmiţarea în părţi de Sine', ce face Limbajul net deosebit de Gândire ce este 'părţi-niveluri de sine'” (ibidem, p. 129).

Tot în călătoria mea în lumea inteligenţei artificiale, acum câţiva ani mi-am pus întrebarea dacă se poate vorbi de o psihologie a roboţilor. Răspunsul care l-am găsit după mai multe întrebări este că, poate, principalul element care îl deosebeşte pe om de un robot este conştiinţa. De exemplu, deşi există încercări de a realiza roboţi cu conştiinţă, rezultatele sunt cu totul inexistente (una din aceste încercări este desfăşurată la laboratorul de robotică de la M.I.T. – Massachussets Institute of Technology, unde există un proiect care îşi propune să creeze roboţi cu inteligenţă încorporată, ca precusoare a conştiinţei şi, interesant, există în acel colectiv şi un teolog care îşi pune întrebări referitoare la rolul preocupărilor de natură religioasă în acest context).

Părintele Ghelasie mi-a rezervat şi aici o surpriză, răspunzându-mi neaşteptat la întrebările mele, mai mult, el legând conştiinţa de limbaj: „conştiinţa în Sine este Limbaj, nu Gândire” (ibidem, p.127) sau „esenţa Conştiinţei este Limbajul, nu Gândirea” (ibidem, p.128) sau: „Cât LIMBAJ are Omul atâta are şi CONŞTIINŢĂ şi apoi o anumită capacitate de Raţiune şi Memorial.” (idem, Chipul Omului, p. 12)

Mai mult, el se referă clar chiar la roboţi: „Se face mare paradă de „limbajul Minţii”, până la 'limbajul mecanic-robotic' (al maşinăriilor şi aparatelor), dar trebuie deosebit net şi clar Adevăratul LIMBAJ al CHIPULUI de Om, de 'reflectările' de LIMBAJ (Raţiunile, senzorii, memoriile mecanice)” (ibidem, p.13).

Este foarte interesant în concepţia Părintelui Ghelasie că pune limbajul (ca Limbaj, cu literă mare), înaintea Gândirii. Aceasta este o inversare a raportului din inteligenţa artificială, în care limbajul era redus la gândire, se încerca trecerea de la limbaj, ca o secvenţă de semne lingvistice, la o reprezentare a înţelesului, a gândirii.

Părintele dă chiar şi o explicaţie: „doar Limbajul are acces la Fiinţă, pe când Gândirea este doar în 'afara Fiinţei' …Gândirea 'trebuie' să devină 'Limbaj', altfel simte că-i lipseşte 'împlinirea'. Gândirea fără 'concretizarea' Limbajului rămâne o 'imaginaţie' în 'gol'” (idem, Dialog în Absolut, pp.130-131)

Aceste rânduri ne fac să ne clarificăm diferenţa între om şi un robot: Este vorba de accesul la Fiinţă, care este una din capacităţile umane, care nu e clar cum poate fi simulată pe un calculator. Pentru a fi însă corect, vreau să evidenţiez că nu trebuie să blamăm preocupările de a construi maşini care să facă cât mai mult din ceea ce facem noi. Această preocupare nu este decât o manifestare a necesităţii noastre definitorii de a crea... Ce trebuie să avem grijă este să nu cădem în păcatul de a ne considera capabili de a fi ca Dumnezeu... (v. Fac. 3, 5) Dacă ne propunem doar să creem instrumente, ustensile, prelungitoare ale minţii noastre, nu cred că facem decât ceva util, care ne poate ajuta, de exemplu, să beneficiem de posibilitatea de a avea acces, prin web şi programe de genul Google, care beneficiază de pe urma cercetărilor de inteligenţă artificială, la tot ce se gândeşte, de a comunica, de a forma comunităţi virtuale pe tot globul.

Prof. Dr. Ştefan Trăuşan-Matu
Facultatea de Autonatică şi Calculatoare
Universitatea „Politehnica” Bucureşti

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 202-208)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: ISIHASM şi „alte mistici”

MISTICĂ înseamnă Unire Perfectă. Religia este „Legătura Perfectă cu Dumnezeu”. După „păcatul” căderii din Rai, Legătura cu Dumnezeu slăbeşte. Noi „ne rupem” de Dumnezeu, dar El nu Se rupe niciodată de noi. Aici este „accesibilitatea” Mistică, de „deschiderea Unirii cu Dumnezeu”.
Înstrăinându-ne de Dumnezeu, ne înstrăinăm de noi înşine. Aşa apare „nevoia” de a ne regăsi şi a ne „reuni” cu noi înşine. De aici apariţia „automisticii”, „reunirea cu tine Însuţi”. Mulţi amestecă până la confuzie Mistica UNIRII cu Dumnezeu, cu „automistica”. Aici este „deosebirea” între Isihasm şi alte mistici. Isihasmul are Mistica UNIRII cu Dumnezeu mai întâi de toate şi doar ca „efect” şi „automistica”. Sunt şi „filosofi” de „automistică fără Dumnezeu”. Unii consideră însuşi „interiorul” nostru Dumnezeu. Deosebiţi. În viziunea Creştină, Sufletul nostru este „Creaţie”, nu Însuşi Dumnezeu, este Chip Creat „după Chipul şi Asemănarea Chipului Dumnezeiesc” (Fac. 1, 27). Aşa, Isihasmul Creştin este Mistică-Unire cu Dumnezeu Cel „Dincolo de Sufletul nostru”.
Isihasmul nu este „automistică”, deşi ca efect este şi „regăsirea prin Dumnezeu şi a propriului nostru Suflet uitat şi întunecat”. Automisticile sunt „căutări în golul Sufletului” ale Sufletului şi ale lui Dumnezeu. Isihasmul este „căutarea” în Plinul Lui Dumnezeu şi niciodată în „gol”.
Isihasmul nu porneşte de la „gol”, ci de la Deplinul Dumnezeu, prin care apoi se face UNIREA cu Dumnezeu. Dar zice proverbul, „nu uita nici de valoarea vecinului”. Domnul Hristos, se zice într-o povestire apocrifă, mergând cu ucenicii, văd un „Câine mort”. Toţi îi văd doar putreziciunea, doar Domnul „Zice”: „ce dinţi frumoşi are”. Şi „automisticile” au valoarea „căutării cu străduinţă” a propriului Chip „uitat”. Automisticile trebuie să mai facă „pasul” căutării şi a lui Dumnezeu.
Să se concretizeze clar însă, că Isihasmul este UNIRE întâi cu Dumnezeu şi apoi „regăsirea propriului Interior de Suflet”. Pare paradoxal. Noi nu putem „intra în Sufletul nostru” decât „prin Dumnezeu”. Aici este Taina Harică a Isihasmului. Dumnezeu poate să ne „deschidă Uşa propriului nostru Suflet”, că doar El „are Cheia”... De aceea, Creştinismul începe cu „Primirea lui Hristos”, El apoi „Lucrând ce noi nu putem lucra”.
Începe „Cunoaşterea” cu „Primirea lui Hristos”, El apoi deschizând în tine Cunoaşterea. Automisticile încep Cunoaşterea în „gol de Cunoaştere”, pe parcurs câştigând-o. Isihasmul porneşte direct de la „Plinul Hristic”, prin Acesta apoi adăugându-se şi „autocunoaşterea”. Deschide Mintea, Inima şi Sufletul să Intre Hristos, şi El vine cu totul, cu Supracunoaşterea. Automisticile jinduiesc după „unirea contrariilor”, ca „pace-linişte”. Isihasmul este direct Pacea-Liniştea-Isihia lui Hristos.


(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 119-120)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: ISIHASMUL „coborât” în lume

ISIHASM înseamnă „Unire Mistică prin Hristos”. Hristos înseamnă Liturghie Euharistică. Liturghia înseamnă „Ritualul Sf. Duh în Cântarea Bisericii”, a Liturghiei Euharistice. Biserica fără Ritual şi Liturghie nu mai este Biserică. Cei „doritori” de intensă „trăire Liturgică” au găsit „calea Isihasmului”. Isihasm este „Liturghie Hristică Necontenită”, în Cântarea Minţii, Inimii şi Sufletului direct.
Rugăciunea Isihastă este „Cântarea Liturgică permanentă şi fără oprire” în cei care vor să fie „Biserică Vie” a lui Hristos. Isihasm este „Prelungirea de Liturghie Hristică” în Cântare necontenită de Minte, Inimă şi Suflet Personal. Pustnicii şi călugării au simţit „nevoia” unei „trăiri fără oprire” a Liturghiei lui Hristos. Astăzi se pare că „mulţi laici” din lume vor şi ei „aceasta”. Aşa „Isihasmul coboară în mijlocul lumii”. Aşa Isihasmul nu este doar al „pustnicilor şi călugărilor”, ci al tuturor. Isihasmul este „Prelungire de Biserică de afară în Biserică lăuntrică”, fiind Aceeaşi Unică Biserică a lui Hristos”. „Calea Isihastă” este „aceeaşi” pentru toţi, fără deosebire... Unii încearcă un „creştinism în afara Bisericii”. Fiţi cu atenţie. Chiar şi Biserica oficială a făcut greşeli de a „ţine în afara sa” pe mulţi „mistici”, ce la început păreau „neoficiali”... Să nu se „închidă Uşile Bisericii” niciodată, chiar dacă „unii sunt mai puţin de aceeaşi culoare”. Intraţi în Biserică, toţi cei cu „lucruri străine” vor deveni cu timpul ce trebuie. Biserica are „puterea să purifice şi să prefacă”.
Astăzi este o „năvală a laicilor spre Biserică”. Dar „laicii” nu se pot „debarasa” imediat de „impurităţile” lor, faţă de care Biserica trebuie să fie „răbdătoare şi educatoare”. Aşa este cu „Isihasmul laicilor” de astăzi. Mulţi ai Bisericii nu vor să-i „primească” în Biserică... pe considerente minore. Mare atenţie. „Copiii rătăciţi” se întorc „Acasă”, murdari, gălăgioşi şi cu obiceiuri rele... Nu-i respingeţi, că vă „omorâţi” propriii Copii... Nu le puneţi condiţii grele la început, ci pe parcurs ei înşişi vor „vedea” ce este „nepotrivit”. Laicii, cei din „lume” doresc „trăire Creştină, Isihasm”.
Să nu se confunde „Isihasmul laicilor” cu „isihasmul laic”. Unii poate ar vrea „un isihasm laic, fără Biserică”... Dar Isihasmul nu poate fi niciodată „laic-fără-Biserică”, Isihasmul însemnând „Prelungire de Biserică Hristică în Interiorul propriu”. Isihasmul este „Chip de Biserică Hristică” în Trăire proprie-individuală. Isihasmul poate fi şi „al laicilor”, al celor din lume, dar nu poate fi niciodată „isihasm laic-profan-nereligios-necreştin”.
Isihasmul nu poate fi niciodată „tehnică de spiritualizare”, Isihasm fiind „Liturghie Hristică în Trăire proprie”, adică Taină Hristică Divină. Tehnica este „lucrare laică-profană”, pe când „Taina Harică” este „Ritualul Chipului Sf. Duh”. Deosebiţi. Ritualul este Haric, pe când „tehnica” este „mecanicistă”. Unii văd şi în „Ritual” un „mecanicism” de „gesturi formale”... Aici se încurcă mulţi.
Unii „cad” într-un „ritual mecanic-teatral”, dar şi aceasta încă nu se poate „tehniciza-laiciza”. Cei care vor „redescoperi Ritualul Sacru” vor putea face deosebirea clară între „Ritual şi tehnică-mecanicism”. Isihasmul este „Ritual Sacru” şi niciodată „tehnică”. Mulţi „laici” vin în Biserică păstrând „reziduurile tehnicismului laic” şi greu renunţă la ele. Biserica să fie „înţelegătoare”, că pe parcurs va fi remedierea. Biserica să nu se „grăbească” în a „stigmatiza” aparenţele „neconcordante”. Doar în „cadrul Bisericii”, acestea se vor corecta. Nu „opriţi” Intrarea în Biserică, pe simple motive.

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 119-120)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Între SACRU şi profan, între Biserică şi laicizare"

Este mare nevoie de „Reînsufleţire Spirituală”. Toţi aşteaptă ca Biserica s-o facă. Într-adevăr, Biserica va face această „Minune”. Veniţi, toţi doritorii de Spiritualitate, veniţi în Biserică, reintraţi în Sacralitate şi Minunea va începe să se arate. Se încearcă o „rememorare” a Sacrului, prin tot felul de artificialităţi, pînă la „tehnicile laice de spiritualizare”.
Cultura Spirituală este astăzi în mare impas. Valorile Spirituale sînt considerate „învechite”, simple exponate de muzeu şi bibliotecă. Parcă nimic nu ne mai „atinge” Sufletul direct... Învăţătorii nu mai sunt ascultaţi, părinţii parcă sînt străini în propria familie, Prietenii nu mai există... totul este de un „tehnicism de interese profane”.
Fraţilor, să ne trezim. Nu este altă „cale” decît Resacralizarea Vieţii. Unde găsim Sacrul? ... îl cumpărăm, îl fabricăm?... Nu există decît „Un Unic Sacru, DUMNEZEU”. Reîntoarceţi-vă cu „faţa” către Dumnezeu şi veţi redescoperi Sacrul. Cei care „neagă” pe Dumnezeu de fapt îi „întorc” spatele.
Mulţi fac „filozofia” căutării Lui Dumnezeu. Întoarceţi-vă „faţa” către El şi L-aţi şi găsit. Chipul Sacralităţii lui Dumnezeu este „concretizat” în Chipul Bisericii. Biserica este Prezenţa Sacrului în lume. Unde nu mai este Chip de Biserică, acolo se şterg „urmele” Lui Dumnezeu.
Mulţi „invocă” o Biserică „interioară”. Fiţi atenţi. Dumnezeu „Vine de Dincolo” de noi. Mulţi fac filozofia că „adîncul Sufletului” nostru este „însuşi Divinul”. Mare atenţie. Dumnezeu este „dincolo” de noi, dar „trece şi locuieşte” în noi. De aceea, Dumnezeu este „întîi” Biserică „exterioară”, care „trecînd” prin „interiorul” nostru, ne face şi pe noi „biserici interioare”. Dacă Dumnezeu nu „trece” prin noi, Sufletul nostru este „gol” de Dumnezeu, şi se face „casă profană – laică”. Sufletul nostru „se face” Biserică doar dacă „trece” Dumnezeu prin el. În Sufletul tău „gol” de Dumnezeu, nu-L vei găsi niciodată.
Prin Biserica Lui Dumnezeu devenind şi tu apoi Biserică, doar aşa Îl vei întîlni cu adevărat. De aceea, trebuie să mergi la Biserică unde să-L primeşti pe Dumnezeu în Suflet ca să-L poţi avea. Fraţilor, fiţi sinceri căutători de Dumnezeu, altfel vă „autoînşelaţi”. Ca să deveniţi şi voi Biserici „proprii”, trebuie să vă adunaţi în Biserica Lui Hristos, unde se „săvîrşeşte”Liturghia Împărtăşaniei Sale, prin care Dumnezeu va „intra” în Sufletele voastre şi vă va face Biserici – Templele Sale.
Fără „Împărtăşirea” din Liturghia lui Hristos nu veţi deveni cu adevărat „Biserici proprii”. Prin aceasta se va săvîrşi Minunea „Reînvierii Spirituale”, prin Împărtăşirea din Liturghia Bisericii Lui Hristos. Veniţi, fraţilor, la Liturghia Hristică, şi aşa vă veţi „trezi” Sufletele la Spiritualitate. Veniţi „aşa cum sînteţi, mai puţin pregătiţi”, că Participarea la Liturghie este aceea care vă va „pregăti” Sufletul să-L primiţi pe Dumnezeu.
Orice Participare la Liturghie este o „scînteie” ce va aprinde „Lumina” întregului Suflet. Nu rămîneţi în „afara” Bisericii. Cei lipsiţi de Biserică fac un fel de Sacralitate în „gol”. Nu faceţi „Spiritualitate în gol”, în „afara” Sacrului Bisericii, că este o spiritualitate „artificială”. Ieşiţi din „profan şi laicizare” şi intraţi în Sacru prin Biserica Lui Hristos.

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 117-119)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Avva şi Ucenicul"

I

Consemnez în câteva amintiri, momente de Ucenicie pe care şi eu le-am avut faţă de Avva-Duhovnicul meu.

Avva Pustnicul, cum îi ziceam eu, era simplu, dar cu o pătrundere Duhovnicească şi chiar obişnuită, deosebit de mare. Se uita doar la tine şi te „citea” până în străfunduri.

Eu mai ştiam din Patericul Egiptean, din Vieţile Sfinţilor, mai ştiam câte ceva despre Duhovnicie şi Ucenicie şi căutam să găsesc aceste „modele” şi între mine şi Avva Pustnicul. Dar Avva Pustnicul m-a luat direct în specificul său. Mi-am dat seama că Practica este PESTE cele teoretice şi dacă nu ştii să vezi acest „PESTE”, te poticneşti şi chiar faci contraziceri între teorie şi practică.

Mi-am dat seama, că de la Duhovnicul Avva trebuie mai mult să descoperi tu din cele ce „face el” ca PRACTICĂ de TAINĂ.

Se ştie că au fost „Duhovnici Mari”, care au vorbit şi şi-au arătat Viaţa foarte puţin, dar prin faptul că au avut câte un „Ucenic tot aşa de Mare”, li s-a DESCOPERIT TAINA Duhovnicească pe care au URMAT-O, şi aşa s-au evidenţiat reciproc.

Mulţi se plâng că nu mai găsesc Duhovnici Mari şi Duhovnicii se plâng că nu mai găsesc „Ucenici Mari”... şi iată criza Practicii Duhovniceşti.

Cine va reuşi să „depăşească” şi această „Criză Duhovnicească” va reuşi să REDESCOPERE şi o PRACTICĂ de TAINĂ, PESTE toate lipsurile şi piedicile.

Sunt Duhovnici care se silesc să „aprindă” FOCUL Duhovnicesc în Ucenici, şi cu greu reuşesc.

Să fii tu însă însuţi ca Ucenic, un „ÎNFOCAT” Duhovniceşte este ideal.
Trebuie înţeles, că cel mai important este să fie „Ucenici Mari şi ÎNFOCAŢI”, că aceştia Descoperă şi menţin şi pe Duhovnicii Mari şi totodată se fac „Urmaşi şi Continuatori”.

Unde lipsesc Duhovnicii Buni, înseamnă că lipsesc de fapt „Ucenicii Buni”, capabili de Duhovnicie.

Sunt Ucenici din Curiozitate trecătoare; sau care, când văd anumite greutăţi, „renunţă”, sau sunt într-o fluctuaţie de renunţare şi reveniri; mai puţin sau deloc Ucenici ÎNFOCAŢI, ce nu se împiedică de nimic şi caută fără încetare „GĂSIREA Duhovnicească”.

Această GĂSIRE Duhovnicească nu ţi-o poate da nici un Duhovnic, cât de mare ar fi, ci trebuie s-o câştigi tu direct şi Personal. Şi aşa Vei putea fi şi tu un Urmaş al TAINEI Duhovniceşti.

Fac aceste remarci, că de abia acum, după zeci de Ani de „Ucenicie şi Căutare”, am înţeles ce este „Adevărata UCENICIE”. Este o „Mare” ARTĂ de TAINĂ, ce te dovedeşte dacă ai „talent” sau nu, sau eşti un mâzgălitor şi un fals „cântăreţ”.

De aceea, majoritatea se feresc să vorbească despre această „PRACTICĂ de UCENICIE”, că mulţi o vor „batjocori” mai mult, decât o vor primi.

Avva Pustnicul chiar din prima zi m-a avertizat:
- Poţi sta pe lângă mine, dar nu te consider ca Ucenic. A fi Ucenic înseamnă să te LEGI tu de mine şi eu de tine şi aşa să ducem JUGUL CRUCII Duhovniceşti.
Este greu să ne „POTRIVIM”. Aşa, te rog, nu-mi strica „Liniştea” cu această „Obligaţie” în plus. Dacă tu ca Ucenic te vei „LEGA” de mine, fără ca eu să mă LEG de tine, treaba ta. Dacă eşti capabil să mă URMEZI fără ca eu să-ţi cer, fără ca eu să-ţi spun prea multe, este treaba ta să te faci „Ucenic”. La urmă de tot, se va vedea dacă şi eu te „PRIMESC”, şi te ÎNFIEZ ca Ucenic. Să vedem ce „FOC de Ucenic” ai.

Avva Pustnicul era deja dezamăgit de mulţi care au încercat să-i fie Ucenici, care i-au adus multe necazuri şi greutăţi. Unii au încercat să fie Ucenici cu diferite interese materiale, alţii crezând că vor primi „Vindecări miraculoase”, alţii ispititori şi chiar vrăjmaşi.


II

Îmi spunea Avva Pustnicul:
- Fiule, să nu admiţi pe lângă tine Ucenic supărăcios, gâlcevitor, viclean şi pătimaş.

Aşa mă punea tocmai la aceste probe. Când vroiam să vorbesc, mă respingea chiar brutal şi mă refuza să mă vadă câteva zile. Ca un făcut, când aveam nevoie de mâncare, eram necăjit şi luptat şi aş fi putut fi ajutat, tocmai atunci mă respingea.

La început am fost surprins şi nedumerit, apoi am căzut în bănuiala de răutate, că vrea să scape de mine şi cu adevărat să mă alunge. O mânie şi o supărare nemaipomenită răbufnea în mine, de îmi venea să mă răzbun, să-l bat chiar. Mă luptam totuşi cu gândul „dacă mă încearcă de răbdare şi să vadă dacă sunt supărăcios”.

- Fiule, îmi mai zicea Avva, Ucenicul Supărăcios este ca o „muiere blestemată”... Fii atent, eu sunt călugăr şi nu am voie să am pe lângă mine „chipuri muiereşti”. Dacă te Superi ca o muiere, să dispari din faţa mea, că şi eu te alung ca pe un „drac blestemat”.
Cel mofturos şi Supărăcios să nu fie făcut călugăr şi să fie scos din Mănăstire. Să nu ai milă de Cel Supărăcios ca de un Şarpe otrăvitor, pe care trebuie să-l alungi. Este prima condiţie şi baza Vieţii Duhovniceşti: să domini Supărarea şi mofturile ca de muiere. Te tulburi pe moment ca om, dar trebuie să-ţi domini Supărarea şi mai ales ţinerea Supărării. Eu de copil am primit lecţii aspre în acest sens. Eu eram foarte mânios şi Supărăcios, dar Mama m-a bătut, m-a lecuit de acestea... Eu mă supăram aproape permanent, de nu mai ştia nimeni cum să se poarte cu mine... mi se părea că toţi mă desconsideră, că nu mă iubesc, că Mama ţine mai mult la sora mea... şi multe altele, nenumărate... Mama, cum mă vedea supărat şi mânios, îmi trăsnea o bătaie zdravănă, care şi mai mult mă mânia şi mă supăra. Şi Mama mă închidea în beci, unde mă ţinea nemâncat şi în frig.
- Femeie, îl omori, îi zicea Tata.
- Mai bine să moară, răspundea ea, decât să fie „muiere cu barbă, mai târziu”.
Seara venea să mă scoată din beci.
-Drăcuşorule, te-ai făcut iarăşi Îngeraş?.
Aceste Cuvinte m-au luminat dintr-o dată... era clar... dracul din mine trebuia să-l fac Înger, obligatoriu. Supărarea şi mânia erau „dracul din mine”... toţi îl avem, dar trebuie să-l facem Înger... Aşa că, de atunci mă sileam să fac aceasta şi mi-a prins bine. Acum vreo câţiva ani am avut un zis Ucenic la fel, foarte slab de caracter şi repede se supăra... Am încercat să-l ajut, să-l povăţuiesc, dar el nu se silea deloc să-şi facă „dracul din el iarăşi Înger”... Un altul în schimb, repede se mânia, se supăra, dar peste câteva minute îi trecea, cerea IERTARE şi uita Supărarea...

- Dar, Avva, poate pe drept mă supăr?
- Fiule, să treci şi PESTE DREPTATE, este Puterea de a învinge supărarea, să fii „DEASUPRA” a Toate, şi atunci ierţi orice, înduri orice, primeşti loviturile chiar de la cel de aproape. Să te „RIDICI DEASUPRA a Toate” permanent. Duhovnicii au mari probleme mai ales cu Uceniţele-Femeile, ce au Însăşi Caracterul Supărăcios şi mofturos. Pe cele ce se Supără să le alungi imediat, ca pe nişte „draci”, fără milă. Dacă revin smerite şi hotărâte să nu se mai supere, le reprimeşti... şi doar aşa le formezi ca Adevărate Uceniţe.

Fiule, încă un fapt de mare importanţă: să nu se creadă şi nici să se aibă falsa pretenţie, ca Duhovnicul să IUBEASCĂ pe Ucenici şi la fel Ucenicii să IUBEASCĂ pe Duhovnicul-Avva. Aici apar cele mai groaznice nenorociri, între Ucenici şi Duhovnic.

Ucenicul trebuie să vadă în Avva-Duhovnic o posibilitate de „Salvare şi mântuire”, ca şi un „Doctor împotriva morţii”. Aşa, Ucenicul nu trebuie să aibă „pretenţii”, ci să „primească” întru totul cele „date de Duhovnic”.

Duhovnicul trebuie să fie „neutru” şi egal faţă de toţi, şi Ucenicii apoi se ALEG, care se vor ATAŞA de Duhovnic şi care îl vor ASCULTA şi îl vor URMA.

Până nu se trece prin această treaptă a unei ALEGERI stricte, nu se poate trece la a doua Treaptă, care este CINSTIREA Duhovnicească, prin care Ucenicul începe să SFINŢEASCĂ ASCULTAREA şi IMITAREA Duhovnicului.

În prima treaptă, se primeşte de la Duhovnic sfaturi şi porunci-canoane, stricte, ca nişte „LEGI”, indiferent de Ucenic şi Duhovnic. În a doua treaptă, „LEGILE” mai primesc HARUL-LUMINA de DINCOLO, ce dă o Sacralitate DUMNEZEIASCĂ Duhovnicului.
În prima treaptă, Ucenicul vede pe Duhovnic ca pe un „LEGIST” ce produce tocmai acele răbufniri de supărări şi respingeri.

Ucenicul ar vrea ca de la început, Duhovnicul să-i fie ca un IUBITOR Părinte... Atenţie! Este o mare greşeală şi din partea Ucenicului şi din partea Duhovnicului.

În prima treaptă, trebuie să se treacă strict prin „FOCUL LEGII”, fără nici o altă adăugire. Duhovnicul este LEGEA Sfântă pe care nu o poate călca nici el, nici Ucenicul. Cine nu PRIMEŞTE LEGEA întru totul, nu poate deveni niciodată un adevărat Ucenic.

În această Treaptă, Duhovnicul este adesea considerat rău, neînţelegător şi batjocorit ca lipsit de Duhovnicie. Aici se ALEG Ucenicii adevăraţi, care chiar de se mai supără, încep să înţeleagă şi să prefacă „dracul din el, în Înger”.

Această Supraminune este prima treaptă a Uceniciei. Diavolul nu se mai face Înger, că nu vrea, dar tocmai aici este marea Taină, că tu ca Om nu mai vrei să fii ca diavolul, ci Vrei să fii ASCULTĂTOR ca un Înger, VREI să fii ca un Înger, şi aşa tu ca Om poţi face acest imposibil, poţi face acest imposibil ca să „VREI PESTE refuzul drăcesc”. Această luptă cu propria „VRERE” este prima Treaptă.
În prima Treaptă, Ucenicul trebuie să fie „ROBUL LEGII”, în care Ucenicul ca şi Robul nu are nici un drept, care poate fi bătut, batjocorit şi chiar vândut. Robul nu are nici un Cuvânt în faţa STĂPÂNULUI-Duhovnicului.
Robul este Omul–animal, care suportă pe STĂPÂNUL său fără supărare şi revoltă.

Ucenicul care va reuşi să fie un astfel de ROB-Duhovnicesc, va putea trece la Treapta a doua, a HARULUI.

Îmi spunea Avva Pustnicul, că la prima Treaptă, cu Femeile este mai complicat. Femeia se „PREFACE” Roaba LEGII, pentru „Satisfacerea ascunsă” a ei, şi când va vedea că nu ajunge la aceasta, răbufneşte cu furii şi supărări drăceşti, greu de corectat. Supărarea Femeii este mai „drăcească” decât a Bărbatului, că „NU VREA” să PREFACĂ pe „dracul din ea în ÎNGER”. Femeia amestecă Duhovnicescul cu propriile ei „Satisfacţii şi Insatisfacţii ascunse” şi cu mare greutate se poate interveni. Dar, Duhovnicul să nu LASE LEGEA, şi Ucenicele astfel se ALEG, care pot DEVENI Ucenice sau nu. „Mila drăcească feministă” de a lăsa LEGEA, este cea mai mare greşeală a Duhovnicului. Mulţi Duhovnici cad ei înşişi „Robi ai milei drăceşti feministe”.

În prima Treaptă, Duhovnicul este CRUCE şi RĂSTIGNIRE pentru a ÎNVIA apoi în HAR - treapta a doua.

În treapta întâi, Duhovnicul este cu bâta, cu sabia în mână. Ucenicul îl vede pe Duhovnic „LEGISTUL”, HOTARUL, peste care nu poate trece.

ÎNVIEREA în HAR din Treapta a Doua este „DESFACEREA LEGII în HAR”, în care LEGEA - HOTARUL Duhovnicesc se TRANSFIGUREAZĂ şi se DESCHIDE ca o UŞĂ de Taină spre Lumea DE DINCOLO.

LEGEA-Canonul Duhovnicul nu mai este ceva „închis”, ci se DESCHIDE şi aşa se PRIMEŞTE de Ucenic cu o BUCURIE de Taină, şi aşa „îndrăcirea din tine se preface în Înger”.

Duhovnicul el însuşi este văzut ca un ÎNGER al DOMNULUI, chiar dacă Poartă SABIA. Şi aşa O CINSTIRE SFÂNTĂ se trezeşte în Ucenic şi o ATENŢIE Duhovnicească în Duhovnic.

Atenţie! Aici pot apare „dulcegăriile feministe zis duhovniceşti”, nenorocirea căderii multora.

Mulţi zişi Ucenici cred că „CINSTESC pe Duhovnic cu tot felul de „atenţii înşelătoare”. Atenţie! Duhovnicul să fie „aspru” cu „darurile” de la zişii Ucenici, şi pe cât posibil să le refuze. Unii vor să „cumpere şi să domine” pe Duhovnic cu astfel de „daruri”. Femeile încearcă în acest sens tot mai mult.

Duhovnicul trebuie să „Primească”, dar să „ardă” totul în faţa Ucenicilor respectivi.

Un Duhovnic avea obiceiul ca tot ce aduceau în „Dar” Ucenicii, împărţea imediat în jumătate şi Binecuvânta şi îl da înapoi, ca Ucenicii să se SFINŢEASCĂ, iar restul îl da altora şi el oprea foarte puţin.

Ucenicii să ştie că Duhovnicul nu poate fi „cumpărat” cu „darurile” lor.

Treapta a Treia este cea mai ÎNALTĂ, a Ucenicului cu adevărat, când HARUL LEGII se face şi IUBIRE de FIU şi de PĂRINTE.

Au fost şi Sfinţi, care nu au avut Ucenici care să URCE la această TREAPTĂ. Complexul Duhovnicesc implică şi „Sfătuiri ample”, dar Treptele dintre Ucenic şi Duhovnic trebuie respectate.


III

N-am să uit prima mea „confruntare” cu Avva Pustnicul.

Trecuse mai mult de o Lună de zile. Eu stam într-o colibă nu departe de a Pustnicului. Avva Pustnicul se ferea să-i văd eu „nevoinţele Duhovniceşti”, de aceea, el sta retras. Pe zişii Ucenici îi primea din când în când.

- Fiule, Duhovnicul niciodată nu trebuie să stea în aceeaşi încăpere cu Ucenicul. Şi Duhovnicul este încă Om, are chiar unele neputinţe ce pot „sminti-deruta” pe Ucenic. Apoi Ucenicul nu trebuie să vadă de la început „nevoinţele” Duhovnicului, ci după ce trece prin Treptele Uceniciei, mai înainte menţionate.

Ucenicul „Cere” INTRAREA la Duhovnic şi Duhovnicul după „Înţelepciunea” sa, îl va PRIMI şi îl va Povăţui.
Ucenicul trebuie să fie acel „rob Duhovnicesc”, ca să câştige „HARUL Uceniciei”.

Ucenicul în schimb să întrebe de are nevoie de ceva ca lucrări exterioare. Şi eu tăiam lemne, i le aduceam lângă uşă, îi duceam Apă şi îi făceam mici servicii.

Eu însă ardeam de dorinţa să-i stau în preajmă, să stau ca Maria la Picioarele lui, nu să slujesc ca Marta.

Avva mă „refuza”, mă lăsa să mă zbat, ca prin aceasta să mi se „rupă lanţurile drăceşti din mine”.

Într-o zi, după lupte aprige cu tot felul de gânduri, m-am dus la Avva, să mă „întărească”. Mă plictisisem şi parcă doream să plec din nou în lume.

Ca un făcut, nu m-a primit. Mai „aşteaptă” a fost tot răspunsul său, fără să-mi deschidă Uşa.

Dintr-o dată m-am înfuriat, am tras un picior în Uşă de s-a crăpat, şi supărat m-am reîntors la colibă. Începuse şi o ploaie torenţială, ce m-a udat zdravăn.

Fierbeam de Supărare şi mânie. Nu puteam înţelege această „Duhovnicie de armată”, sau cum o judecam eu în furia mea, ca pe o „duhovnicie răutăcioasă”... Oare de ce ni se pare că Duhovnicii sunt răutăcioşi, că fac pe Sfinţii şi ei sunt nişte „falşi duhovniceşte”?... Aşa şi mai multe şi mai rele îmi treceau prin cap.
Îmi venea să plâng, dar mi-aduceam aminte să nu fiu „muiere cu barbă”. Nu mă mai puteam Ruga. Mâncam ca un apucat şi pofte nemaipomenite de mâncare şi de desfrâu se răscoleau în mine.

Am făcut şi eu pe Supărăciosul şi o Săptămână de zile nu m-am mai dus la Avva. Îl uram de moarte.

Îmi sunau în urechi Cuvintele Pustnicului: „mai AŞTEAPTĂ”.

Spumegam de furie... cât să mai AŞTEPT?... Duhovnicii aceştia au pierdut noţiunea timpului... Nu, nu, de o mie de ori nu, fără această insuportabilă AŞTEPTARE...

În această zbatere am început să „pricep” câte ceva. Vasăzică, Ucenicia este în primul rând „AŞTEPTARE de robie Duhovnicească”. Cât să AŞTEPT? Vasăzică, până se va preface „îndrăcirea din mine în Înger” – trebuie să AŞTEPT.

Eu doream ca repede să PRIMESC toate TAINELE Duhovniceşti, dar atenţie, nu se dau „Mărgăritarele porcilor”.

Şi unii Duhovnici fac greşeala de „aglomerează” pe Ucenici cu zise „Înduhovniciri”, care mai mult strică şi niciodată nu le „formează” un chip adevărat de Ucenici. Copilul nu poate fi dintr-o dată Bărbat, până nu Creşte. Ucenicul trebuie să Crească.

Aşa am început să mă calmez. M-am dus la Avva smerit ca un „căţeluş flămând şi supus”.

- N-ai murit, Fiule?, au fost cuvintele Pustnicului.
- Iartă-mă Avva!, atât am putut şi eu răspunde.
- Vezi că mâine este Ziua când trebuie să te Spovedeşti, a mai adăugat el.

Ah! Şi Spovedania mă răscolea cu furii. Mă luptau gândurile rele, patimile tinereşti şi tot felul de aiureli drăceşti... Eu doream ca Avva la Spovedanie să mă „scape” dintr-o dată de acestea. Avva, calm, îmi zicea: AŞTEAPTĂ cu Răbdare!
- Cât să mai AŞTEPT, că nu mai pot... Crăp...
– Asta şi trebuie, să „CRĂPI”, şi aşa ţi se va DESCHIDE Fiinţa ta, ca să pătrundă HARUL DOMNULUI IISUS HRISTOS.

- Sunt un mizerabil, un pătimaş ascuns, un îndrăcit acoperit... fă ceva cu mine....
- Tu trebuie să faci, nu eu, îmi răspundea Avva.
- Ce să fac?
- De câte ori să-ţi repet... AŞTEAPTĂ cu Răbdare. Copilul face pe el, miroase şi încet-încet se schimbă... Ucenicul este ca un Copil-puturos, care trebuie să devină tot mai conştient de murdăria lui şi aşa Creşte.
- Cum să mă Curăţ?
- Cu POST şi cu RUGĂCIUNE!
- Ah! Încă o răscolire de furie şi supărare...

În Pustie unde stam cu Avva Pustnicul nu aveam de mâncare decât Grâu şi Porumb, din care făceam zisa „PÂINE Pustnicească”, făină cu puţină Apă şi Coca tare făcută ca un pesmet de un centimetru grosime, ce îl uscam la aer liber.

Zdrobeam zilnic o măsură de un Pumn de Grâu şi Puţin Porumb, că altfel Coca după uscare devine foarte tare, Porumbul dându-i o Sfărâmiciune.

Mai aveam nişte poame de Mure, zmeură, măceşe şi câteva pere pădureţe. Mai aveam şi nişte Oţet din aceste Poame.

Eu, cel învăţat cu mâncări grase, drese, prăjite şi diverse, acum eram silit să mănânc o „Cocă fără gust”... La început nu prea am băgat în seamă, de foame o mâncam oricum. După un timp, mi-a devenit greţoasă şi insuportabilă.

- Avva, nu mai pot mânca PÂINEA asta insuportabilă.
- ÎMPRIETENEŞTE-TE cu ea!
- Ce măciucă de furie... Cum să mă ÎMPRIETENESC?...
- Descurcă-te singur... dar să ştii că nu ai altceva de mâncare, este singura, singura...

Eram exasperat. De aici înclinaţia mea de a face tot felul de REŢETE. Aşa făceam un fel de „Lapte” din PÂINEA aceasta înmuiată, sau direct din Grâul şi Porumbul măcinat. Apoi mai făceam diferite combinaţii cu Verdeţuri. Nu combinam cu fructe, că îmi produceau gaze în stomac. Aşa, m-am ÎMPRIETENIT cu PÂINEA Pustnicească.

Referitor la POST, Avva îmi zicea:
- Fiule, poţi mânca de câte ori îţi e foame, dar nu altceva. Aici este secretul, să fie doar PÂINEA şi adaosurile simple de Verdeţuri. Poţi încerca să Posteşti până seara, chiar şi două-trei zile... treaba ta, dar te vei convinge că POSTUL este „nu ca durată”, cum cred majoritatea, ci de „ce ANUME mănânci”.

Să mănânci doar Cereale ca PÂINE, cu mici adaosuri de Verdeţuri şi alte feluri, este POSTUL Pustnicului în primul rând şi al celor ce mai vor şi dintre alţii.

Unii zic că Postesc până Seara, când mănâncă tot felul de mâncăruri tari şi pregătite, cu multe dulciuri şi fierturi, prăjeli...

Patimile tinereşti aici îşi au baza... în mâncare.

La mine, aici în Pustie, nu găseşti decât Grâu şi Porumb, fără Fasole boabe, fără uleiuri prăjite. Uneori mai aducea câte cineva Cartofi, Nuci şi Pâine coaptă pe care o făceam posmagi pentru „Ciorba de Pâine” din Sărbători. Nu se admit dulceţurile, decât Fructele de Pădure. Vara, mai sunt Ciuperci. Urzicile sunt Verdeaţa de bază ce se usucă şi pentru iarnă.

Referitor la RUGĂCIUNE, iarăşi Avva Pustnicul avea Specificul său pentru Ucenic. Cum se RUGA el în ascuns, era altceva.

Nu-l pune pe Ucenic la multă RUGĂCIUNE, ci pune-l să se mişte mult cu diferite lucrări fizice. Opreşte-l pe Ucenic să facă „extremismul” RUGĂCIUNII multe la început, că va „întărâta” prea mult „îndrăcirea din el” şi de asemenea patimile.

Să facă în schimb multe metanii şi închinăciuni. Mie, deşi eram mai slăbuţ fizic, mi-a dat până la 500 de metanii şi 3000 de Închinăciuni.

-Vreau Rugăciunea Minţii şi a Inimii, îi ziceam eu.
- În Treapta întâi, Ucenicul nu are voie la aceasta.
- Fac Rugăciunea fără atenţie, de formă... cu multe gânduri.
- Nu au importanţă aceasta..., îmi spunea pustnicul, trebuie făcută însă cu stricteţe şi la timpul ei.

Aşa, mult timp păream în „aer”. Mâncam de formă, mă Rugam de formă, toate le făceam fără nici-o tragere de inimă.
AŞTEPTAM, însă, CRĂPAREA de Taină din mine, cum zicea Avva.

Deveneam mai potolit, îmi trecea supărarea şi furia mai repede.

AŞTEPTAREA de Taină parcă o simţeam ca pe un DUH ce îl DOREAM să COBOARE peste mine şi să INTRE în mine.

AŞTEPTAM Treapta a Doua a Uceniciei, Treapta de DESCHIDERE de HAR DIVIN.

Începeam să am şi BUCURIA cea Duhovnicească!

Aceste „repere” sunt valabile şi pentru cei din Obştea Mănăstirii. Fratele începător să Asculte de Regula Mănăstirii ca Prima Treaptă. Faţă de Duhovnic să aibă apoi Cinstirea Cuvenită, şi aşa în măsura DORINŢEI sale Duhovniceşti va URCA la cele HARICE.


IV

Mulţi doresc şi nişte relatări despre „Viaţa intimă” a Pustnicului Avva. Duhovnicii mai deosebiţi ascund Viaţa lor Duhovnicească şi ce mai descopăr Ucenicii este câte o frântură. Încerc şi eu câteva frânturi.
De abia acum, după ani mulţi, pot discerne în ce consta „Taina Duhovnicească” a Pustnicului Avva, cum îl Numeam eu.

De aici am deprins eu Specificul Carpatin pe care încerc să-l evidenţiez şi să-l readuc în atenţie. Avva Pustnicul era un băştinaş-pământean, cu „Sânge pur Strămoşesc”, cu acel „Memorial de Neam şi Pământ autohton, în care se PĂSTRA toată MOŞTENIREA Locului. Era UNA cu Neamul-Pământul-Locul.

Mai mult Avva Pustnicul era şi el un „Urmaş-Continuator al Pustnicilor Carpatini”, făcând Ucenicia la vreo-câţiva ce i-a mai prins în viaţă.

Pustnicii noştri din Munţii Carpaţi au fost „LEGAŢI” de o TRADIŢIE a „LOCULUI” pe care eu încerc acum s-o „definesc”, s-o încadrez să zic aşa şi „Teologic-mistic”.

Pustnicii Mari Carpatini, simpli şi ai Pământului, nu aveau „şcolile” din Muntele Athos, Ierusalim, Rusia, ci aveau „PREDANIA SÂNGELUI LOCULUI-Pământului”. De aici, Specificul Carpatin pe care eu îl încadrez în zisa Mistică a ICOANEI.

Avva Pustnicul avea în mod deosebit O ICOANĂ Mare cu MAICA DOMNULUI cu PRUNCUL DUMNEZEIESC în Braţe, la care avea şi o Candelă, singura pentru care folosea „Uleiul” adus şi procurat în mod special.

ICOANA aceasta era pentru el totul. La început, l-am învinuit chiar de un fel de „idolatrie”.

Eu deja citisem câteva Scrieri Filocalice, îndeosebi despre Isihasmul Sf. Grigore de Palama, referitor la „Rugăciunea Minţii”.

Aveam şi eu părerea că Mintea şi Duhul ei este adevărata Duhovnicie. Avva Pustnicul nu făcea Rugăciunea Minţii, ci RUGĂCIUNEA ICOANEI.

În slăbiciunea şi aprinderea mea tinerească încercam să-l învăţ eu pe Avva „Mistica Isihastă”. M-a ascultat zâmbind şi nu mi-a dat nici un răspuns. Doar după câteva zile îmi zise:
- Omul este Fiu sau Minte? Fiul are Minte şi Simţire şi ICOANA de FIU este Omul. Om şi FIU este totuna. Omul este Fiul şi Fiul este Omul. DUMNEZEU a SUFLAT în Om tocmai Chipul de FIU şi acesta l-a făcut Om. Fiul este Omul Întreg şi Omul Întreg este Chip de FIU.

Dar, Avva, Taina de DUH a Chipului de FIU este Mintea ce-l înalţă deasupra a toate spre DUMNEZEU.

Pentru mine Fiule, DUMNEZEU a făcut Lumea ca să COBOARE EL în ea, Minunea cea mai mare, şi îmi arată ICOANA.

- Avva, Lumea este stricăcioasă şi doar Mintea este „Asemănarea” Chipului Lui DUMNEZEU. Omul trebuie să treacă DINCOLO de Trup.

- Fiule, Omul este Om, tocmai că este Fiu în Trup.
- Aşa este! Omul peste Trup este Înger.
- Fiule, să nu fii eretic, cum zici tu. Să nu confunzi Omul cu Îngerul şi nici să nu-i amesteci. Omul niciodată nu se face Înger şi nici Îngerul nu se face Om, ci se „Aseamănă” ca Făpturi Iubitoare de DUMNEZEU. Omul să IUBEASCĂ pe DUMNEZEU ca un Înger, şi aşa este Asemănare de Înger, dar nu însăşi ca Înger. Se zice că Îngerii căzuţi ca diavoli încearcă să se „împreuneze cu oamenii”, în dorinţa lor de a se face Oameni, dar nu este posibil şi aşa „îndrăcesc” pe Oameni, mai ales pe Femei. De aceea, nicăieri diavolii nu caută „loc” ca în Oameni. Şi în Biblie se zice că Îngerii-diavolii au plănuit să se „împreuneze” cu Fetele frumoase ale Oamenilor, dar n-au făcut altceva decât să le „îndrăcească în desfrânare” şi aşa se spune că au ieşit Uriaşii... dar să nu se creadă că diavolii-îngerii înşişi s-au născut ca Uriaşi, ci patimile drăceşti din Fetele Oamenilor au produs Oameni anormali, dar tot ca Oameni şi tot prin Împreunare Omenească, dar cu „împătimire drăcească”.

Omul este Făptura cea mai de TAINĂ a Lui DUMNEZEU, de aceea FIUL Său S-a ÎNTRUPAT în Chip de Om, că Omul a fost Creat ca TAINA Chipului FIULUI. Pentru mine, Omul ca Asemănare a FIULUI Lui DUMNEZEU, este totul, iar că are şi Minte şi Inimă, este alcătuirea omului.

- Dar Mintea îl face pe Om ca Om, susţineam eu.
- Eu consider că CHIPUL de FIU îl face pe Om ca Om. Eu pe DOMNUL HRISTOS îl văd ca CHIP de FIU al Lui DUMNEZEU, iar că este şi Mintea ce a Gândit Lumea, este Lucrarea Sa. Eu nu amestec CHIPUL cu Lucrarea. Pentru mine, ÎNTRUPAREA în CHIP de Om a Lui HRISTOS este mai întâi şi apoi CEL de Dincolo de Lume. Pentru mine, DUMNEZEU Cel VENIT în Lume este mai întâi şi apoi Cel Dincolo de ea.
- Cu Mintea noi trebuie să ajungem la DUMNEZEU Cel Dincolo de Lume, ca DUH, să ne Înălţăm în DUMNEZEU, susţineam eu.
- Eu nu mă Înalţ niciodată în DUMNEZEU, ci ca Făptură de jos îl CHEM pe DUMNEZEU să COBOARE la Mine şi aşa să mă ÎNTÂLNESC cu El.
- HRISTOS Cel ÎNVIAT, cu TRUPUL în DUHUL Cel Dincolo de Trup, este HRISTOS Cel Adevărat.
- Pentru mine, susţinea Avva Pustnicul, HRISTOS Cel ÎNVIAT tocmai în TRUP, ca să RĂMÂNĂ pentru VEŞNICIE TRUP, nu ca să treacă în DUHUL Cel Dincolo de Trup, este Marea TAINĂ. Pentru mine, cum am Învăţat de la Duhovnicul meu, DUHUL care COBOARĂ în Trup este DUHUL ce îl Primim noi. Eu nu mă RIDIC în DUH, ci CHEM ca DUHUL să COBOARE la mine Făptura şi aşa să mă Înduhovnicească.
- DUMNEZEU a Creat Lumea ca s-o RIDICE la El şi să o „facă Dumnezeu după HAR”, să o PREFACĂ în DUH, să o facă PĂRTAŞĂ la Cele DUMNEZEIEŞTI, susţineam eu.
- DUMNEZEU a Creat Lumea, nu ca s-o desfiinţeze apoi, nu ca să o „dizolve” în DUH, ci ca VEŞNIC DUHUL să COBOARE în Lume şi să se ODIHNEASCĂ în Făpturile Sale. Această ODIHNIRE de DUH şi în Făptură este Duhovnicia moştenită la noi. HRISTOS Cel ÎNVIAT ODIHNEŞTE tot în TRUP, nu în DUH, de aceea Marea TAINĂ a Lui HRISTOS rămâne tot VEŞNICA Sa ÎNTRUPARE. De aceea, noi avem SF. ÎMPĂRTĂŞANIE cu TRUPUL DUMNEZEIESC al Lui HRISTOS Cel ÎNVIAT, Cel ce în TRUPUL Său ODIHNEŞTE şi pe SF. DUH.

La început mi se părea că Avva Pustnicul contrazice învăţătura Filocalică, dar mi-am dat seama, că de fapt este acelaşi lucru, dar într-un specific propriu al Locului, specificul autohton-Carpatin.
DUMNEZEU este şi în COBORÂRE şi în URCARE şi pe ambele Căi este ÎNTÂLNIREA cu EL. Să te ODIHNEŞTI tu în DUHUL prin Contemplarea Minţii sau să se ODIHNEASCĂ DUHUL în tine, Trup şi Suflet, este acelaşi fapt. DUHUL dă o CONDIŢIE DUMNEZEIASCĂ în ambele cazuri.

Eu am Numit acest specific autohton de predilecţie spre ÎNTRUPAREA DUHULUI HRISTIC, ca specific ICONIC.

Avva Pustnicul, moştenitor al Memorialului ancestral al Pământului acesta, avea din plin acest DUH.

- Cum te ROGI Avva, nu cu Mintea?
- Fiule, eu mă ROG cu toată Fiinţa mea, Suflet şi Trup, ca Întreg de Om. Eu fac din Om ICOANA ODIHNEI Lui HRISTOS. Uită-te la ICOANĂ... totul este ODIHNĂ, în care DUHUL DUMNEZEIESC poate să-şi facă LOCAŞ. Ce mare BUCURIE Duhovnicească este ca tu să te faci LOCAŞ ODIHNEI Lui HRISTOS şi al PRESFÂNTULUI DUH. Eu nu mă Ridic cu Mintea şi Inima la Cele de DUH, ci mă fac Trup şi Suflet ÎNCHINARE de Om-Fiu, şi în ICOANA de ÎNCHINARE CHEM şi mă silesc să ODIHNESC pe DOMNUL HRISTOS şi pe PREASFÂNTUL DUH şi BINECUVÂNTAREA TATĂLUI. Mintea şi Inima mea este însăşi ÎNCHINAREA, şi aşa mi se Opresc gândurile şi simţirile, iar cele păcătoase se curăţesc. Eu nu fac Mintea şi Inima DUH, cum zici tu, ci le fac ÎNCHINARE de Fiu-Om şi din această ÎNCHINARE fac ca un ALTAR pe care se COBOARĂ DOMNUL HRISTOS şi PREASFÂNTUL DUH. Eu nu mă Unesc cu DUHUL, ci cu ÎNCHINAREA în care este DUHUL şi LUMINA. În ÎNCHINAREA aceasta se ODIHNEŞTE DUMNEZEU şi eu mă ODIHNESC tot în această ÎNCHINARE şi în ÎNCHINARE-ALTAR ne ÎNTÂLNIM şi ne UNIM ca INIMĂ-ICOANĂ. Mintea şi Inima mea nu se fac DUH, ci se fac ÎNCHINARE în care se ODIHNEŞTE DUHUL. Tu zici că Pronunţi mereu NUMELE Preasfânt al DOMNULUI IISUS HRISTOS. Eu în NUMELE DOMNULUI IISUS repet neîncetat ÎNCHINAREA, că ÎNCHINAREA este CHIPUL de TAINĂ al DOMNULUI IISUS şi al PREASFÂNTULUI DUH. Dar Atenţia mea este în mod deosebit pe ÎNCHINARE în care ODIHNEŞTE pe DOMNUL IISUS şi pe PREASFÂNTUL DUH şi în care mă Odihnesc şi eu însumi.

Mintea şi Inima mea nu capătă Vedere de DUH, ci capătă VEDERE de CRUCE-ÎNCHINARE, ca un ALTAR-ICOANĂ în care ODIHNEŞTE DUMNEZEU. În ÎNCHINARE bag totul, orice imaginaţie şi simţire, orice Luminare şi Grăire. Avva Pustnicul al meu făcea Metanii şi Închinăciuni Ziua şi Noaptea fără oprire şi a murit Închinându-se.

Poţi face şi cu Respiraţia în stare de liniştire. Când inspiri aerul să te Lărgeşti-întinzi în tine, Trup şi Suflet, dar ca o ÎNTINDERE pe CRUCE, CRUCEA fiind UŞA de DESCHIDERE, şi aşa toată Atenţia ta să fie pe această LĂRGIRE.

Sau cu Atenţia pe Expiraţia aerului în Gest de ÎNCHINARE a Întregii tale Fiinţe şi a tot ce este în tine Trup şi Suflet, şi a tot ce vine din exterior, şi aşa să te faci UNA cu ÎNCHINAREA în care să ODIHNEŞTI pe DUMNEZEU şi pe tine însuţi.

Mintea va încerca să gândească, Simţirile să-ţi dea imagini, dar pe toate bagă-le în Formă de ÎNCHINARE. STAI în ÎNCHINARE ca într-o ICOANĂ. De aceea, pentru mine ICOANA este „ALTARUL de TAINĂ”. Să STAI ca în ICOANĂ Este Treapta înaltă a Duhovniciei învăţate de la Avva al meu.

ÎNCHINAREA-Îngenuncherea propriei Fiinţe în FAŢA Lui DUMNEZEU Cel în TREIME, TATĂL, FIUL şi SF. DUH este Practica mea, cum zici tu. Eu nu caut Vedenii, lumini, cine ştie ce stări miraculoase... le alung imediat ce apar. Pentru mine, ÎNCHINAREA ca în ICOANĂ este cea mai Mare VEDENIE şi Minune şi LUMINĂ. Această LUMINĂ HARICĂ ODIHNITĂ şi ACOPERITĂ în ÎNCHINAREA mea este TRĂIREA PESTE Fire, ÎNDUMNEZEITOARE. O, de ai gusta o picătură din BUCURIA ÎNCHINĂRII ca în ICOANĂ!

Mai mult Avva Pustnicul nu vorbea despre Trăirea lui Mistică. Ce am mai putut eu surprinde, mi-a completat Duhovnicia Sa.

Eu ca Tânăr, căutător de Cele de Taină, consideram Marea Duhovnicie a Celor Aleşi în trei puncte: Asceza de performanţă, Rugăciunea miraculoasă şi Darul Vindecărilor, aşa cum citeam prin Vieţile Sfinţilor. Aşa căutam la Avva Pustnicul aceste „semne”.

Asceza de performanţă eu o înţelegeam prin TĂRIA de Mari NEVOINŢE peste Fire, ca Post mult, Privegheri de noapte, Starea în Rugăciune cât mai mult, chiar zile întregi, Somn puţin, retragere şi tăcere, lepădare totală de cele lumeşti şi trupeşti.

Ca Pustnic, mă interesa mult zisa „Rugăciune liniştitoare”... după Filocalie, Rugăciunea Minţii şi a Inimii.

Avva Pustnicul m-a lămurit într-un fel despre, „Specificul său”, dar eu căutam şi „modalităţile” de a face această Rugăciune ICONICĂ a lui. Mă interesa, cum putea sta el o Zi întreagă doar în Rugăciune, sau cum Priveghea noaptea, cum se comporta el Sufleteşte şi trupeşte în lupta cu gândurile şi patimile.

- Vreau „Rugăciunea Liniştitoare”, Avva! Cum să fac?
- STAI NEMIŞCAT ca în ICOANĂ!
Aşa mă punea să „STAU NEMIŞCAT” de la câteva minute, până la o Oră şi mai mult.
- Fiule, Rugătorul îl cunoşti după capacitatea lui de a STA NEMIŞCAT în ÎNCHINARE, în acest GEST, cu toată Fiinţa Sa, nu cu Mintea şi Închipuirea. Poate zice şi câte o Rugăciune scurtă, dar ATENŢIA este pe NEMIŞCAREA ÎNCHINATĂ.

Când mă Primea pe la el, mai întâi mă punea să Stau pe un scăunel, să STAU NEMIŞCAT şi apoi vorbea cu mine. Era un chin la început, de parcă plesneam în mine.
- Nu pot, Avva, sta NEMIŞCAT. Eu sunt tânăr, trebuie să mă mişc cu trupul şi cu Mintea, dar să fie o Mişcare Duhovnicească. Învaţă-mă Mişcarea Duhovnicească.
- Fiule, Duhovnicia înseamnă ODIHNĂ Duhovnicească.
- Dar asta se câştigă cu timpul.
- Fiule, Avva al meu îmi zicea că trebuie să ÎNCEPI cu SFÂRŞITUL şi atunci Începi Bine cu adevărat. Duhovnicia Creştină înseamnă „LEGARE-OPRIRE-HOTAR” şi tocmai această NEMIŞCARE este înfăptuirea ei. Dacă tu nu te „OPREŞTI”, nici DUMNEZEU nu se OPREŞTE în tine. Fă Practica acestei OPRIRI, în timpul lucrului puţin timp, când stai jos, pe scaun, înainte de somn, când mănânci. Cele două, OPRIREA şi ÎNCHINAREA sunt „lupta de o viaţă” a celui Duhovnicesc. Atenţie! OPRIREA să fie pe ÎNCHINARE şi ÎNCHINAREA să fie pe OPRIRE. OPREŞTE totul, doar Respiraţia las-o liberă. Mintea să se OPREASCĂ în însăşi OPRIREA şi aşa se potoleşte. Mintea este cea mai „mişcătoare”, de aceea este şi cea mai vătămătoare şi cu patimi. Dar Mintea trebuie să o LEGI de o NEMIŞCARE şi aşa o potoleşti. Cum zici tu, cu Pronunţarea repetată a NUMELUI DOMNULUI IISUS, sau cu ÎNCHINAREA NEMIŞCATĂ. Unii fac „gândiri, meditaţii”. Fereşte-te de acestea că îţi dau „fixări” periculoase. Mintea nu are Voie să se fixeze, ci să se OPREASCĂ pe o OPRIRE ce nu este a Minţii. Oprirea Minţii în proprie Minte este foarte periculoasă. Am cunoscut şi eu pe unii care au înnebunit cu această Practică a „fixării Minţii în minte”. Eu OPRESC Mintea pe OPRIREA ÎNCHINĂRII Întregii mele Fiinţe şi aşa Mintea se ÎNCHINĂ şi ea, nu în Sine, ci PESTE Sine. Fii foarte atent aici. Gândurile năvălesc, că sunt „fixări pătimaşe” ale Minţii unite cu simţirea şi cu bântuielile diavoleşti. Trebuie să le scoţi din fixarea Minţii pe o OPRIRE Dincolo de Minte şi aşa le potoleşti şi le cureţi, le despătimeşti. Am auzit şi eu că mulţi fac un fel de practici ale Minţii. Fii atent, nu te lăsa momit de „pomul căderii din Rai”, ce îl avem în noi, ca Sămânţa păcatului lui Adam. În Rai, Adam în loc să se OPREASCĂ în faţa HOTARULUI Pomului LEGĂMÂNTULUI, zis şi al ispitirii, el „mănâncă”, adică îl „trece forţat”, rupând HOTARUL şi îl bagă în sine, adică îl „fixează în el”, dar nu se mai fixează OPRIREA LEGĂMÂNTUL-HOTARUL, ci se fixează tocmai „ruperea-distrugerea” şi aşa păcatul lui Adam produce „sămânţa morţii”, a distrugerii proprii. Omul trebuie să se OPREASCĂ în ÎNCHINARE de HOTAR-OPRIRE SFÂNTĂ, altfel face „opriri” distrugătoare în el. Gândurile pătimaşe sunt aceste „opriri distrugătoare”, ca Memorii moştenite şi produse de Viaţa ta proprie.

De aceea, în Duhovnicie este nevoie de Legi-Canoane, că acestea sunt OPRIRI Sfinte. Toate Nevoinţele pustniceşti şi duhovniceşti sunt în acest Sens de OPRIRI Sfinte. Să-ţi intre bine în cap. Până nu reuşeşti să câştigi OPRIREA Sfântă, nici DUMNEZEU nu se va OPRI să se ODIHNEASCĂ în tine. Sfinţii au câştigat OPRIREA Sfântă.

Aceste dezvăluiri ale Pustnicului mi-au lămurit multe zbateri ale mele.

Aşa încercam şi eu să fac aceste OPRIRI Sfinte. Mi se păreau grele şi parcă Rugăciunea Minţii din Filocalie era mai uşoară. Dar am înţeles că cele Două Practici nu se contrazic, ci de fapt sunt acelaşi URCUŞ Duhovnicesc. Mintea, filocalic, nu trebuie să se fixeze-oprească în însăşi Minte, ci în DUHUL PESTE Minte, aşa cum este OPRIREA în ÎNCHINARE a lui Avva Pustnicul.

Mulţi se plâng că acestea sunt greu de înţeles. Aşa e. Trebuie multă Practică şi un POVĂŢUITOR Duhovnicesc ce să te „atenţioneze” mereu şi să te „impulsioneze”, să te încurajeze să mergi cu hotărâre pe „DRUM”.

Fiecare Om este un „altul” decât celălalt, este complex şi Duhovnicia este pentru fiecare în parte cu particularităţile ei.

Mai ales pentru noi cei de astăzi, când tinerii sunt foarte debili de caracter, poluaţi cu patimi grele din copilărie chiar, Duhovnicia este grea şi complicată.

Duhovnicul cu „Răbdare” va câştiga pe mulţi. Zişii Ucenici vin şi pleacă şi, mereu reprimiţi, până la urmă unii se „aleg” Buni Ucenici. Chiar şi unii Duhovnici mai mediocri, prin Ucenicii cei Buni se vor forma şi vor deveni Duhovnici iscusiţi.

Nu trebuie să „fugi” de Duhovnicul tău, chiar dacă este mai „Slab Duhovniceşte”, ci fii tu Ucenic Bun şi aşa HARUL va produce Înduhovnicirea în ambele sensuri.

Pretenţiile exagerate sunt greşite. Cei fără Răbdare şi CREDINŢĂ în HARUL DUMNEZEIESC vor alerga fără rezultat şi nu vor găsi niciodată cele căutate.

Am încercat aceste Relatări, poate mai mult „reconstituite”, decât aşa cum au fost. Eu am încercat să redau „Fondul” Situaţiilor, chiar dacă modul de relatare este „prefăcut” după mine. Eu nu am putut păstra „Limbajul” Simplu şi direct al Pustnicului, dar am păstrat cât de cât Modul său specific, ce a fost pentru mine o adevărată Revelaţie.

Avva Pustnicul a fost pentru mine Răstignire şi ÎNVIERE, şi HARUL Duhovniciei Sale mi s-a PECETLUIT pe Fiinţa mea.

Cu adevărat, îl consider Avva al meu cel Duhovnicesc, ce m-a NĂSCUT la Viaţă din APĂ şi DUH.

Avva al meu, Avva al meu,
Chiar nevrednic cum sunt,
În VEŞNICIE
TE voi CINSTI,
Ca pe PĂRINTELE meu
Ce m-a făcut
DĂRUIRE Lui DUMNEZEU.



Ierom. Ghelasie Gheorghe
Sf. Mănăstire FRĂSINEI,
martie, 2001


(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 30-55)

Versiunea în limba germană se găseşte aici.

Despre monahul Valerian, ucenicul de chilie al Pr. Ghelasie: "De ce s-a călugărit unul dintre cei mai valoroşi actori români" (Rom. Lib.,7.04.10)

Transformare. De la bâtele minerilor la pacea din mânăstire

Unul dintre cei mai importanţi actori pe care i-au avut scena şi filmul românesc a schimbat la începutul anilor ‘90 costumele fastuoase de la teatru pe umila haină monahală. Numele său pe când se afla în lume era Dragoş Pâslaru. Astăzi este părintele Valerian.

Dragoş Pâslaru trăieşte de ani de zile retras, în post şi rugăciune, într-un schit de pe Muntele Căpăţânii (varianta românească a Muntelui Golgota) de pe lângă Mânăstirea Frăsinei, care ţine de Arhiepiscopia Râmnicului. Mânăstirea Frăsinei, Athosul din România, este cunoscută drept cea mai strictă. Viaţa monahală se desfăşoară după regulile stricte de la Muntele Athos. În mânăstire nu au voie să intre femei şi nu se găteşte niciodată mâncare cu carne. Sfântul Calinic de la Cernica, întemeietorul mânăstirii, a aşezat la aproximativ 2 kilometri de mânăstire o piatră de legământ pe care sunt gravate cu litere chirilice atât binecuvântări, pentru femeile care vor păstra acest legământ, cât şi blesteme, pentru cele ce vor încălca hotărârea sfântului. „Acest sfânt lăcaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vie asupra lor, precum sărăcia, gârbăvia şi tot felul de pedepse, şi iarăşi, cele ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor fericitul bine. Calinic, episcopul Râmnicului Noului Severin, 17 ian. 1867".

Legământul Sfântului Calinic se respectă până în zilele noastre cu maximă stricteţe. În zonă circulă tot soiul de legende legate de nenorocirile care s-au abătut asupra celor care au încălcat porunca sfântului. Cea mai cunoscută este povestea unei tinerei păstoriţe care, pe când îşi păştea oile, din greşeală, a trecut hotarul mânăstirii şi s-a îmbolnăvit de epilepsie. Povestea are totuşi un final fericit, pentru că Sfântul Calinic i-a ascultat rugăciunile şi a tămăduit-o.

Unul dintre cei mai virulenţi intelectuali anticomunişti

În acest loc şi-a găsit „vocaţia" Dragoş Pâslaru. Povestea transformării sale spirituale este pe cât de spectaculoasă, pe atât de dramatică. Actorul era în 1990 unul dintre cei mai virulenţi intelectuali anticomunişti. A fost una dintre vocile cele mai sonore ale Pieţei Universităţii, participând la mitingul-maraton de acolo şi la toate conferinţele şi adunările Alianţei Civice. Singura televiziune care exista la vremea aceea, TVR, numită retoric „televiziunea română liberă", era, de fapt, vocea puterii. Dragoş Pâslaru, ca, de altfel, toate personalităţile care participau pe atunci la mitingurile din Piaţa Universităţii, era în mod sistematic demonizat la televizor. Profitând de lipsa de informare a telespectatorilor, s-a spus că actorul Dragoş Pâslaru este legionar, arătându-se chiar fotografii cu el în uniforma Gărzii de Fier. Numai că imaginile cu pricina erau din filmul „Drumeţ în calea lupilor", în care actorul îl interpretase pe Horia Sima. Printr-o diversiune de tip stalinist, omul Dragoş Pâslaru a fost „lipit" de personajul pe care îl jucase.

Băgat în comă de mineri

Veniţi pe 13 iunie 1990 la Bucureşti pentru a „planta panseluţe" în Piaţa Universităţii, minerii l-au recunoscut pe Dragoş Pâslaru şi l-au bătut cu bestialitate. Actorul a fost dus în comă la spital, aflându-se vreme de câteva zile între viaţă şi moarte. La puţină vreme după se s-a refăcut, el a decis să părăsească lumea şi să îmbrace haina monahală. La Mânăstirea Frăsinei a devenit ucenicul unuia dintre cei mai „dăruiţi" duhovnici pe care i-a avut Biserica noastră, părintele Ghelasie. Printre „ascultările" pe care le-a avut (sarcina pe care o primeşte un călugăr se numeşte în limbaj mânăstiresc „ascultare", aceasta fiind, alături de sărăcie şi castitate, unul dintre voturile monahale) s-au numărat cele de îngrijitor de vite, de ajutor la bu-că-tărie şi apoi una mai intelectuală, de şef al cancelariei mânăstirii. Chemat să depună mărturie în dosarul mineriadelor, monahul a refuzat să îi incrimineze pe cei care l-au maltratat, spunând că a iertat tot.

Roluri premonitorii: Alioşa Karamazov şi Culi Ursache

Având o figură de o stranietate neobişnuită, el putea acoperi partituri de mare profunzime, reuşindu-i foarte bine şi personajele negative şi cele pozitive. Pe scena Teatrului Nottara, el a jucat într-o serie de spectacole, colaborând foarte bine, printre alţii, cu regizorul Dan Micu. În direcţia de scenă a acestuia el a interpretat Orlando în „Cum vă place" şi mai ales Alioşa Karamazov în „Karamazovii", rol ce-i prevestea parcă viitoarea cale monahală. Un alt personaj al său care îşi găseşte pacea sufletească ca pustnic, în creierii munţilor, a fost Culi Ursache din filmul „Ochi de urs", în regia lui Stere Gulea. Alte roluri importante în film au fost cel al tânărului singuratic din „Secvenţe" de Alexandru Tatos şi Horia Sima în „Drumeţ în calea lupilor", regia Constantin Vaeni.

Referindu-se la rolul Alioşa Karamazov, actorul Dragoş Pâslaru scria în 1982 în numărul 3 al revistei Teatru: "Tăcerea, veşnica tăcere a lui Alioşa semnifică uimitoarea lui capacitate de a înţelege şi, în aceeaşi clipă, de a ierta orice fărădelege. Neputinţa lui Alioşa de a interveni în desfăşurarea evenimentelor nu vine din nepricepere ci, dimpotrivă, dintr-o prea adâncă cunoaştere a oamenilor, de unde reacţia care conduce la replica lui fundamentală: «Părinte, mi-e frică!» Când am descoperit acest lucru, rolul era pe jumătate rezolvat."


Gabriela LUPU


Sursa.

Î.P.S. Teofan, cuvânt de îndemn către Monahul Valerian de la M-rea Frăsinei

"Vă îndemn din toată inima să scrutaţi cât mai adânc în viaţa şi scrisul Părintelui Ghelasie. A fost un mare călugăr şi este bine ca adâncimea sa duhovnicească să fie cunoscută, iar elementele din scrisul său care au creat, uneori, nedumerire să fie clarificate în duhul neştirbirii cu nimic a dreptei credinţe".

(cuvânt de îndemn dintr-o scrisoare publicată în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, 2004, p. 5 )

Gabriela Moldoveanu:"Întâlnirea duhovnicească cu Părintele Ghelasie"

„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea
se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 9).


Lectura primelor cărţi despre isihasm ale Părintelui Ghelasie a fost pentru mine nu una de înţelegere, fiindcă nu pot spune că l-am înţeles conceptual, dar am aflat într-însele o sfinţenie chemătoare la adâncuri în mine însămi, pe care nu le bănuiam. Eram de cinci ani fiica duhovnicească a Părintelui Galeriu, după ani mulţi de yoga, şi reuşisem, cu înalta călăuzire în duh ioaneic a Părintelui, să ies din sistemul de gândire al Orientului păgân şi să înlocuiesc mantra cu Rugăciunea lui Iisus. Citeam asiduu scrierile filocalice şi traduceam „Puterea numelui” a P.S. Kallistos Ware.
Lectura cărţilor Părintelui Ghelasie a devenit o întâlnire cu Părintele însuşi în asemenea măsură încât pot spune că, fără a-i vedea chipul cu ochiul trupesc, l-am cunoscut personal. Cine a avut parte să trăiască o asemenea sfântă bucurie ştie ce vreau să spun.
Mai bine de un an duhul meu s-a adăpat din cel al tainicului scriitor isihast, ascuns în inaccesibila mănăstire Frăsinei.
Acum, după treisprezece ani, văd acel timp ca o etapă pregătitoare pentru întâlnirea cu Părintele Teofil Braşoveanu, cel ce avea să dea o nouă viaţă sufletului meu, încă o mare metanoia, şi neîncetatul Aliluia al duhului său. Să nu se creadă că aş considera rugăciunea unuia mai mare decât a celuilalt. Departe de mine o asemenea evaluare. Suntem o turmă şi un Păstor, dar întreaga turmă este compusă din turme mai mici, fiecare cu păstorul ei; turmele nu sunt îngrădite, dimpotrivă, ele se întrepătrund, recunoscându-şi rudenia întru acelaşi Trup şi Sânge.
Revenind la cărţi, cum Dumnezeu ne îndeplineşte dorinţele cele bune, mi-a îndeplinit şi mie dorinţa ca Părintele Ghelasie să încredinţeze editurii Christiana un volum de Medicină Isihastă conceput împreună cu înduhovnicitul dr. neonatolog Aurel Popescu din Timişoara. Din păcate, demersul editorial a fost blocat de colegii mei, intrigaţi ca mulţi alţii de neconformismele lexicale şi ortografice ale Părintelui Ghelasie, dar demersul acesta mi-a prilejuit o nesperată corespondenţă cu Părintele şi d-l doctor, care nu s-a întrerupt, deşi Părintele e acum între Biruitori, iar ceilalţi doi, îngreunaţi cu de-ale lutului, nu-şi mai scriu.
Scrierile Părintelui Ghelasie Gheorghe au puţini cititori şi mulţi contestatari. Îl contestă cei ce n-au trecut de prima pagină. Necitind, nu au argumente de ordin dogmatic sau mistic. Ei devin dintr-o dată ce n-au intenţionat nicicând, şi anume grămătici, apărători ai dreptului limbii române de a rămâne supusă Îndreptarului ortografic.
Părintele Ghelasie, lovindu-se de greutăţile exprimării inexprimabilului, a încercat o adecvare a limbii actuale la această, în fapt, imposibilă funcţie. Pe scurt, a folosit unele cuvinte de legătură altfel decât în vorbirea curentă, seculară, a alcătuit unele cuvinte compuse, a folosit majuscula la verbele care denumesc acţiuni sacre: a Iubi, a Sfinţi, a Binecuvânta etc.; în sfârşit, a folosit unele neologisme neobişnuite în textele bisericeşti.
În ce mă priveşte, consider salutară folosirea majusculelor în cazul unor verbe. Şi Sandu Tudor a avut această îndrăzneală, şi el a nesocotit gramatica scolastică pentru exprimarea unui înţeles duhovnicesc. Părintele Ghelasie n-a avut, ce-i drept, abilitatea literară a lui Sandu Tudor, şi unele dintre inovaţiile sale ne par, într-adevăr, incongruenţe.
Cine îl contestă însă fără a-l fi citit invocând aceste probabile nereuşite caută pretexte pentru propria-i lipsă de acces la conţinut datorită mândriei. Sfinţii filocalici vor fi scris ei, cu toţii, artistic şi academic? Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu şi pentru câteva fragmente abia lizibile rămase de la ei. Poate aşa va fi şi cu învăţăturile Părintelui Ghelasie. Poate! Deocamdată, putem afirma din proprie experienţă, că întâlnirea cu Părintele Ghelasie, fie şi numai în cărţile sale (nu prin, ci în!) produce o mutaţie duhovnicească spre centrul fiinţei tale: gândeşti altfel, te rogi altfel, mănânci altfel, suferi altfel, iubeşti altfel.
Intenţia şi lucrarea Prea Cuvioşiei sale de a face ca rugăciunea isihastă să coboare „de la munte la şes”, de la călugări la mireni, a avut rezultatul invers: i-a făcut pe mireni să trăiască dorul Venirea cea de-a Doua a Domnului, adică i-a Călugărit.

Reproduc în continuare câteva fragmente din scrisorile Părintelui Ghelasie:

„(…) Referitor la Scrisoarea anterioară, m-a impresionat viaţa D-voastră intensă şi adâncă… Este un Dar Divin, că aţi putut ieşi la „Suprafaţă” fără să vă „pierdeţi”...
Să nu vă sperie nici boala... este un „hop” ce trebuie trecut, spre încă o realegere în Bine.
Mă gândeam să vă indic Sacroterapia Isihastă... dar apoi am înţeles că la Dumneavoastră deja este o Sacroterapie de alt ordin...
Mulţi dintre sfinţi erau bolnavi nu pentru greşelile lor, sau din cauza unei mâncări greşite... ci din motive sfinte...
Se pare că şi D-voastră trebuie să treceţi printr-un Destin Mesianic de a Purta o Cruce a Învierii şi a biruinţei (deşi pare suferinţă).
Aveţi grijă totuşi cu o Alimentaţie Sănătoasă…
Feriţi-vă de dulciuri (chiar şi de miere), de ouă, de prăjeli; folosiţi lactate naturale şi puţine... V-aş indica Făina de Cartofi nefierţi (vedeţi reţeta la sfârşitul materialului din Medicina Creştină trimisă...).
La boala D-voastră (sindrom Parkinson, n.r.), uleiul trebuie scos cu desăvârşire… folosiţi nuci, alune de pădure, seminţe de floarea soarelui, de dovleac, râşnite… Uleiul rafinat cât ar fi de natural este foarte exploziv pentru anumite boli… Şi cel de măsline este interzis, ca şi untul şi smântâna…
Nu vă faceţi probleme că vă subnutriţi… cu o mâncare naturală veţi câştiga mai mult, chiar dacă veţi părea mai Slabă…
Pâinea necoaptă Pustnicească este de o valoare inegalabilă… Nu ştiu în ce măsură o folosiţi… hrăneşte direct Sistemul nervos…
Nu aş vrea să mă credeţi „dogmatic şi fixist”… vă spun din experienţă nişte remedii ce vă pot folosi.
Bineînţeles partea direct Religioasă, cred că nu vă lipseşte!
Mai ales Sf. Împărtăşanie!…
Aveţi astfel Credinţă neclintită, aşa cum zice şi Sf. Pavel: „când sunt mai slab, atunci sunt mai tare”... atunci Harul Domnului va fi cu D-voastră!
Maica Domnului să vă ocrotească şi să vă ajute să faceţi încă mult Bine şi altora!
Şi noi aici vă vom Pomeni la Sfintele Slujbe ca Domnul să-şi reverse în plus Pronia Sa peste D-voastră.
Domnul să vă Binecuvinteze!

Cel mai mic
Ierom. Ghelasie Gh.
M-rea Frăsinei, Martie. 10. 1997 ”

„Vă trimit Ulei de la Sf. Maslu de astăzi, Joia Mare, cu şapte preoţi.
Să vă aducă Alinare şi tămăduirea neputinţelor Sufleteşti şi trupeşti.
Prea Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos să vă aducă Lumina cea Adevărată.
Maica Domnului să vă Ocrotească!

Cel mai mic
Ierom. Ghelasie Gh.
M-rea Frăsinei
1997 – Aprilie 24“

„Hristos a Înviat!

Am primit Scrisoarea D-voastră şi mă bucur că doriţi cu tot dinadinsul să faceţi „ceva” pentru publicarea cărţii cu Medicina Creştină.
Nu atât pentru mine, m-aş bucura pentru Domnul Doctor Aurel Popescu... Dânsul doreşte o publicare la o editură de „prestigiu”... şi a considerat că editura Christiana ar fi aceasta...
Eu şi domnul Doctor nu căutăm câştig material, ci unul Duhovnicesc...
(...) Prea Bunul Dumnezeu să vă ajute şi să vă Întărească să mai puteţi „Lucra spre Slava Sa”.
Maica Domnului să vă Ocrotească!

Cel mai mic
Ierom Ghelasie Gh.
M-rea Frăsinei
1997 V”


După ce Părintele Ghelasie a aflat cât sunt de bolnavă, m-am simţit învăluită în căldura rugăciunii sale şi într-o întăritoare mângâiere care m-a ajutat mult să continui munca mea editorială.

Nu mi-am dorit să-l văd pe Părintele Ghelasie. Sunt relaţii despre care ştii sigur că nu sunt întâmplătoare, nici efemere. Aici nu putem face mai mult decât să punem început; dacă temeiul este în Hristos, e binecuvântat şi se va plini. Dar iată că Dumnezeu a îngăduit editurii Platytera şi revistei „Lumea Credinţei” din august 2004 să ne arate chipul Părintelui Ghelasie. Privindu-l, mă simt îngrozitor, aşa cum m-am simţit în ziua de 22 august 1992, la Peştera Ialomicioarei, dinaintea Părintelui Teofil. Nu pot să nu mă întreb cum m-am spovedit şi cum m-am împărtăşit eu de atâtea ori de mă simt încă în faţa acestor adevăraţi Preacuvioşi atât de mizerabilă.
Chipul Părintelui Ghelasie cel de pe cartea intitulată „Iconarul Iubirii Dumnezeieşti”, alături de cel purtând Sf. Potir, îmi pare tot ce poate fi mai ilustrativ pentru răspunsul primit de Sf. Apostol Pavel când Îi cere Mântuitorului să ia ghimpele care-i chinuia trupul: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor. 12, 9).
Chip al fecioriei, al smereniei, al durerii, al jertfei, al interiorizării, al iubirii. Pavilioanele auriculare par a fi crescut în exerciţiul ascultării monahale şi al auzirii, al pătrunderii tainelor dumnezeieşti.


(articol apărut în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 105-109)

Dan Gherasimescu: "Întâlnirea cu el m-a adus mai aproape de Tatăl Ceresc"

Cu ani în urmă, prin 1974, fiind pasionat de sculptura tradiţională românească, plecasem prin schiturile şi mănăstirile vâlcene în căutarea unor meşteri ieromonahi, care în clipele de răgaz împleteau rugăciunea cu munca artistică. În Sfânta Mănăstire Frăsinei erau recunoscuţi ieromonahii Calinic Plopşoreanu, Ghedeon Ioan, Ierodion Lăzărescu, vestiţi sculptori miniaturişti, care cu multă răbdare şi pasiune lucrau mici iconiţe, cruciuliţe, prestolnice.
Ajuns acolo, după ce s-a terminat slujba la arhondar, sunt primit de fratele Gheorghiţă, despre care cunoşteam că este băiatul părintelui Popescu din Şerbăneşti Sălătrucel, unde funcţionasem ca asistent medical al comunei.
Îi spun printre altele şi scopul venirii mele aici, iar când aude că sunt din Valea Danului, Argeş, se uită la mine şi-mi spune că suntem verişori.
Mă bucur la auzul acestor cuvinte şi sunt invitat alături de el în chilia Părintelui Calinic, care ne primeşte cu dragoste şi-mi arată patru iconiţe lucrate de dânsul pe care le avea într-o ladă. Rămân impresionat de rafinamentul artistic, primesc sfaturi, Părintele văzându-mă interesat, şi mi se face propunere să revin şi cu alte ocazii sî-i mai trec pragul, aducând lucrări făcute de mine. M-am dezlipit cu greu de la chilia sa şi surpriza a fost şi mai mare când am văzut ce lucrează ucenicul Părintelui – verişorul meu Gheorghiţă.
De la el am primit alte sfaturi, mi-a dăruit desene, lemn pregătit de lucru şi scule. În acea noapte nu am mai putut închide ochii de bucurie. I-am îndrăgit pe amândoi de la prima întâlnire.
Ajuns acasă, m-am apucat serios de lucru şi mai apoi, prin ploaie sau ninsoare, ziua sau noaptea, urcam spre Frăsinei cu rucsacul în spate, aducând ca un elev silitor şi lucrările mele. Băteam la uşă, la chilia verişorului, şi eram primit cu drag, eram întrebat dacă sunt transpirat pentru a primi haine, dacă mi-e foame, şi ce mai e nou pe acasă?
Încet, încet, pe lângă pasiune, venind şi la slujbă, cu spovedaniile din noapte, viaţa mea începe să fie mai aproape de Bunul Dumnezeu. Gheorghiţă, de fiecare dată, îmi dăruia cărţi, iconiţe, sfaturi, astfel acasă mi-am făcut şi un colţ de rugăciune.
Lui, bunului Gheorghiţă, îi sunt recunoscător pentru multe. Pot spune că a fost nu verişor, ci fratele mai mare la care mi-am deschis larg sufletul. Sunt convins că întâlnirea cu el m-a adus mai aproape de Tatăl Ceresc.
Deşi firav la trup, era un om dintr-o bucată, mare patriot, iubitor al naturii. Nu-i prea plăcea să vorbească despre el şi nevoinţele lui, când era liber plecam şi culegeam plante medicinale, usca bureţi şi mai apoi îngrijea cu multă pasiune şi harnicele albine de la stupina sa aflată sub părul Sfântului Calinic. Eu îl ajutam la aranjatul lemnelor şi al cărţilor în bibliotecă. Mereu îmi spunea că dacă găsesc vreun şoricel în bibliotecă să nu-l omor, sau să nu cumva să stric pânza vreunui păianjen, chiar şi plantele să le las din cale.
În chilie, pe lângă multele cărţi, la loc de cinste erau şi două fotografii cu nea Petrică din Şerbăneşti, cel ce l-a adus prima oară în vizită la Frăsinei, şi alături era fotografia Moşului Avva din Cheile Râmeţului.
„Măi tăticule”, „frăţia ta” - erau expresii pe care mi le adresa în discuţiile noastre şi ca să mă simt mai bine, când eram pus la câte o treabă, eram îmbiat cu miere, afine de pădure, multe fructe, chiar şi cu câte o bucată de caş dulce cu mămăligă coaptă la bucătărie, iar când plecam spre casă, primeam merinde pentru drum.
De cca. treizeci de ani de când tot urc pe acolo, nu l-am văzut niciodată stând la masă în trapeză, tot ce-i pregătea era la chilie; într-un castron, cu lingura, amesteca ceva boabe, frunze, cartofi, castane şi multe fructe, bureţi, ceapă şi pâinea pustnicească, coaptă la soare.
Prin 16. 01. 2001, bătând la uşa sa, îl găsesc în pat bolnav, îl durea coloana vertebrală, dar nu l-am auzit niciodată văitându-se. I-am spus că doresc să-l iau în braţe, să-l scot în grădină la soare, şi s-a cam supărat pe mine. Mi-am cerut iertare.
Rugându-l să-mi spună din viaţa sa, aflu că este născut în 18 martie 1944 în satul Şerbăneşti – sălătrucel, fiul Părintelui Gheorghe şi preotesei Marcela, ea însăşi fiică de preot din părţile Ialomiţei. Fraţii - Maria şi Ştefan, iar casa părintească este pe uliţa satului, sub muntele Cozia.
Primele clase le-a urmat la Călimăneşti, apoi liceul la Rm. Vâcea şi şcoala de asistenţi medicali la Cluj. Primul an de servici la Abrud, în Munţii Apuseni.
Mai mereu mergea la Mănăstirea Râmeţ şi într-una din zile, o femeie i-a zis că astăzi la Sfânta mănăstire vine „Moşu”. Atât de mult s-a ataşat de el, că pleacă împreună cu el în Cheile Râmeţului, într-o toamnă, la bordeiele Moşului. Se mergea cam trei-patru ore prin Chei ca să ajungi la casa sa, dar până la chilie cam o jumătate de zi.
Locul acela era de vis, într-o mică pajişte, iar bordeiele erau din lemn de brad, de 2x2 m, cam la 50 m unul de altul.
La început a fost greu, moşu’ era aspru până nu-şi făcea pravila, apă era aproape, un râuleţ micuşor.
-„Bă, să ai apă aproape”, îmi zicea Moşul mereu, „bă, să ai lemne pentru iarnă. Mâncare: alune, urzici, mure, bureţi şi ceva cartofi aduşi din sat. Făceam pravila dată de Moşu, iar pe afară lupii, mistreţii, iepurii şi vulpile veneau mai mereu în preajma noastră. Iarna, dacă focul se stingea, n-aveam lumânări, îl aprindeam pe întuneric cu beţe de brad. Aşa am stat două ierni. Dormeam pe un pat de bârne, pe ferigă. Viaţa aici a fost o taină plină de rugăciuni. Prin 1970, Moşu este arestat şi după doi ani este eliberat şi a trecut pe la Mănăstirea Crasna, Prahova, unde a şi trecut la Domnul nu după mult timp. Şi acum, la mormântul său vin moţii şi iau pământ spre tămăduire şi binecuvântare. În 1971 vin aici la Mănăstire, unde sunt rânduit să slujesc ca ghid, pe la arhondar, în bucătărie sau la secretariat. Era prin februarie şi mi s-a dat o chilie în latura de Nord, iar mai apoi alături de Părintele Calinic Plopşoreanu, care m-a primit cu drag, spunându-mi: „Bă, să te vedem ce brânză faci!”.
Prin 2. 05. 2003, Părintele Ghelasie îmi spune că se simte mai bine şi mă roagă să-i procur chefir, pe care i-l duc imediat. Era slăbit, dar niciodată nu arăta că suferă.
În 2 iulie, am auzit mai apoi, sufletul lui s-a mutat la Bunuşl Dumnezeu, lăsând o grea pierdere pentru mulţi ucenici. Mi-a părut tare rău, căci doream să fiu şi eu atunci acolo, dar dorinţa sa a fost să nu ne anunţe, înmormântarea să fie simplă – călugărească.
Pentru mine şi familia mea a fost o grea pierdere, dar în rugăciunile noastre rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l aibă în pază, la loc de verdeaţă în Grădina Raiului.

Dan Gherasimescu
Com. Valea Danului,
Jud. Argeş

(articol publicat în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 91-94)