Cu ani în urmă, prin 1974, fiind pasionat de sculptura tradiţională românească, plecasem prin schiturile şi mănăstirile vâlcene în căutarea unor meşteri ieromonahi, care în clipele de răgaz împleteau rugăciunea cu munca artistică. În Sfânta Mănăstire Frăsinei erau recunoscuţi ieromonahii Calinic Plopşoreanu, Ghedeon Ioan, Ierodion Lăzărescu, vestiţi sculptori miniaturişti, care cu multă răbdare şi pasiune lucrau mici iconiţe, cruciuliţe, prestolnice.
Ajuns acolo, după ce s-a terminat slujba la arhondar, sunt primit de fratele Gheorghiţă, despre care cunoşteam că este băiatul părintelui Popescu din Şerbăneşti Sălătrucel, unde funcţionasem ca asistent medical al comunei.
Îi spun printre altele şi scopul venirii mele aici, iar când aude că sunt din Valea Danului, Argeş, se uită la mine şi-mi spune că suntem verişori.
Mă bucur la auzul acestor cuvinte şi sunt invitat alături de el în chilia Părintelui Calinic, care ne primeşte cu dragoste şi-mi arată patru iconiţe lucrate de dânsul pe care le avea într-o ladă. Rămân impresionat de rafinamentul artistic, primesc sfaturi, Părintele văzându-mă interesat, şi mi se face propunere să revin şi cu alte ocazii sî-i mai trec pragul, aducând lucrări făcute de mine. M-am dezlipit cu greu de la chilia sa şi surpriza a fost şi mai mare când am văzut ce lucrează ucenicul Părintelui – verişorul meu Gheorghiţă.
De la el am primit alte sfaturi, mi-a dăruit desene, lemn pregătit de lucru şi scule. În acea noapte nu am mai putut închide ochii de bucurie. I-am îndrăgit pe amândoi de la prima întâlnire.
Ajuns acasă, m-am apucat serios de lucru şi mai apoi, prin ploaie sau ninsoare, ziua sau noaptea, urcam spre Frăsinei cu rucsacul în spate, aducând ca un elev silitor şi lucrările mele. Băteam la uşă, la chilia verişorului, şi eram primit cu drag, eram întrebat dacă sunt transpirat pentru a primi haine, dacă mi-e foame, şi ce mai e nou pe acasă?
Încet, încet, pe lângă pasiune, venind şi la slujbă, cu spovedaniile din noapte, viaţa mea începe să fie mai aproape de Bunul Dumnezeu. Gheorghiţă, de fiecare dată, îmi dăruia cărţi, iconiţe, sfaturi, astfel acasă mi-am făcut şi un colţ de rugăciune.
Lui, bunului Gheorghiţă, îi sunt recunoscător pentru multe. Pot spune că a fost nu verişor, ci fratele mai mare la care mi-am deschis larg sufletul. Sunt convins că întâlnirea cu el m-a adus mai aproape de Tatăl Ceresc.
Deşi firav la trup, era un om dintr-o bucată, mare patriot, iubitor al naturii. Nu-i prea plăcea să vorbească despre el şi nevoinţele lui, când era liber plecam şi culegeam plante medicinale, usca bureţi şi mai apoi îngrijea cu multă pasiune şi harnicele albine de la stupina sa aflată sub părul Sfântului Calinic. Eu îl ajutam la aranjatul lemnelor şi al cărţilor în bibliotecă. Mereu îmi spunea că dacă găsesc vreun şoricel în bibliotecă să nu-l omor, sau să nu cumva să stric pânza vreunui păianjen, chiar şi plantele să le las din cale.
În chilie, pe lângă multele cărţi, la loc de cinste erau şi două fotografii cu nea Petrică din Şerbăneşti, cel ce l-a adus prima oară în vizită la Frăsinei, şi alături era fotografia Moşului Avva din Cheile Râmeţului.
„Măi tăticule”, „frăţia ta” - erau expresii pe care mi le adresa în discuţiile noastre şi ca să mă simt mai bine, când eram pus la câte o treabă, eram îmbiat cu miere, afine de pădure, multe fructe, chiar şi cu câte o bucată de caş dulce cu mămăligă coaptă la bucătărie, iar când plecam spre casă, primeam merinde pentru drum.
De cca. treizeci de ani de când tot urc pe acolo, nu l-am văzut niciodată stând la masă în trapeză, tot ce-i pregătea era la chilie; într-un castron, cu lingura, amesteca ceva boabe, frunze, cartofi, castane şi multe fructe, bureţi, ceapă şi pâinea pustnicească, coaptă la soare.
Prin 16. 01. 2001, bătând la uşa sa, îl găsesc în pat bolnav, îl durea coloana vertebrală, dar nu l-am auzit niciodată văitându-se. I-am spus că doresc să-l iau în braţe, să-l scot în grădină la soare, şi s-a cam supărat pe mine. Mi-am cerut iertare.
Rugându-l să-mi spună din viaţa sa, aflu că este născut în 18 martie 1944 în satul Şerbăneşti – sălătrucel, fiul Părintelui Gheorghe şi preotesei Marcela, ea însăşi fiică de preot din părţile Ialomiţei. Fraţii - Maria şi Ştefan, iar casa părintească este pe uliţa satului, sub muntele Cozia.
Primele clase le-a urmat la Călimăneşti, apoi liceul la Rm. Vâcea şi şcoala de asistenţi medicali la Cluj. Primul an de servici la Abrud, în Munţii Apuseni.
Mai mereu mergea la Mănăstirea Râmeţ şi într-una din zile, o femeie i-a zis că astăzi la Sfânta mănăstire vine „Moşu”. Atât de mult s-a ataşat de el, că pleacă împreună cu el în Cheile Râmeţului, într-o toamnă, la bordeiele Moşului. Se mergea cam trei-patru ore prin Chei ca să ajungi la casa sa, dar până la chilie cam o jumătate de zi.
Locul acela era de vis, într-o mică pajişte, iar bordeiele erau din lemn de brad, de 2x2 m, cam la 50 m unul de altul.
La început a fost greu, moşu’ era aspru până nu-şi făcea pravila, apă era aproape, un râuleţ micuşor.
-„Bă, să ai apă aproape”, îmi zicea Moşul mereu, „bă, să ai lemne pentru iarnă. Mâncare: alune, urzici, mure, bureţi şi ceva cartofi aduşi din sat. Făceam pravila dată de Moşu, iar pe afară lupii, mistreţii, iepurii şi vulpile veneau mai mereu în preajma noastră. Iarna, dacă focul se stingea, n-aveam lumânări, îl aprindeam pe întuneric cu beţe de brad. Aşa am stat două ierni. Dormeam pe un pat de bârne, pe ferigă. Viaţa aici a fost o taină plină de rugăciuni. Prin 1970, Moşu este arestat şi după doi ani este eliberat şi a trecut pe la Mănăstirea Crasna, Prahova, unde a şi trecut la Domnul nu după mult timp. Şi acum, la mormântul său vin moţii şi iau pământ spre tămăduire şi binecuvântare. În 1971 vin aici la Mănăstire, unde sunt rânduit să slujesc ca ghid, pe la arhondar, în bucătărie sau la secretariat. Era prin februarie şi mi s-a dat o chilie în latura de Nord, iar mai apoi alături de Părintele Calinic Plopşoreanu, care m-a primit cu drag, spunându-mi: „Bă, să te vedem ce brânză faci!”.
Prin 2. 05. 2003, Părintele Ghelasie îmi spune că se simte mai bine şi mă roagă să-i procur chefir, pe care i-l duc imediat. Era slăbit, dar niciodată nu arăta că suferă.
În 2 iulie, am auzit mai apoi, sufletul lui s-a mutat la Bunuşl Dumnezeu, lăsând o grea pierdere pentru mulţi ucenici. Mi-a părut tare rău, căci doream să fiu şi eu atunci acolo, dar dorinţa sa a fost să nu ne anunţe, înmormântarea să fie simplă – călugărească.
Pentru mine şi familia mea a fost o grea pierdere, dar în rugăciunile noastre rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l aibă în pază, la loc de verdeaţă în Grădina Raiului.
Dan Gherasimescu
Com. Valea Danului,
Jud. Argeş
(articol publicat în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 91-94)
