Eduard George Mindirigiu: "Întâlnirea"

O întâlnire îşi are roadele ei. Uneori acestea apar mai repede. Alteori trebuie să treacă mulţi ani, să se apropie sfârşitul vieţii (în timp), pentru a putea vedea roadele căpătând o formă bine definită, o identitate.
Nu îmi place să văd dincolo de fapte scenarii, planuri divine sau demonice, deşi nu pot nega faptul că aceste „lucrări” există. Cred că mai important este ceea ce dobândim noi din aceste experienţe ale vieţii. Pe mine mă interesează mai mult să-mi cultiv identitatea mea şi mai puţin ceea ce se petrece în jurul meu, chiar dacă e vorba de un „război nevăzut”.

În momentul în care l-am întâlnit pe Părintele Ghelasie, nu eram un om format duhovniceşte. Acest aspect are o importanţă capitală. Nu eram un om format, cu o cultură teologică, dar primisem de la Dumnezeu o experienţă mistică deosebită.
Nu aveam orgoliul „cunoscătorului”, al celui îngâmfat de „cunoştinţa simplă” de care vorbeşte Apostolul Pavel. Mă raportam mai ales la experienţa mea de rugăciune, la trăirea mea liturgică, la experierea Spovedaniei şi Împărtăşaniei. În definitiv aşa este prezentată astăzi Tradiţia Ortodoxă, ca o experienţă şi nu o doctrină neprobată de focul mistic al Duhului.
Fiind un începător, nu m-am pripit să trag concluzii. Nefiind o fire explozivă, nu m-am ataşat necondiţionat de Părintele Ghelasie. Mai ales că nu înţelegeam mai nimic din ceea ce spunea. Iar când zicea să citesc din lucrurile scrise de el, chiar nu mai înţelegeam nimic. Argumentele Părintelui cu privire la limbajul folosit mi se păreau neconvingătoare. Cu toate acestea, Părintele era convingător. Cum aşa?
Există nivele ale limbajului omenesc, articulat, care sunt greu sesizabile. Aşa cum spune Părintele Ghelasie, omul, creat după Chipul Fiului, are un limbaj fiinţial ca şi Fiul Întrupat. Despre Hristos unii evrei spuneau că are putere în ceea ce spune, în cuvântul Lui. Ce era această dimensiune a limbajului pe care o sesizau acei evrei? Hristos nu avea nimic spectaculos în discurs. Vorbea simplu, inteligibil, alegea termeni de comparaţie cunoscuţi, oarecum banali.
Nu cred că Hristos era preocupat de stilul vorbirii. Îl preocupa efectul, precizia comunicării. Alegea acel fel de a vorbi cu cel mai mare impact între evreii acelui timp. Urmărea să trezească la viaţă sufletele şi inimile moarte sau adormite ale fiiilor lui Avraam, ale urmaşilor Profeţilor lui Israel.
Acelaşi lucru îl urmărea şi Părintele Ghelasie. El încerca să trezească interesul celor care-l vizitau trezind omul lăuntric. Pentru a trezi acest eu filial, un om trebuie să aibă o mare dinamică a comunicării. Părintele Ghelasie nu gândea şi nu vorbea schematic, după o reţetă verificată. Se adapta foarte crepede interlocutorului. Cei care au o experienţă mistică complexă şi profundă şi care îşi folosesc această experienţă în dialogul cu ceilalţi au o mare libertate în alegerea modului de a comunica, de a vorbi. Tot trupul şi mai ales ochii comunică, exteriorizează ceea ce ţine de cunoaşterea mistică. Se aprind din lăuntru, chipul e luminos.
Cei care nu se pot raporta la o experienţă gândesc, în cele mai multe cazuri, schematic, mai complex sau mai simplu, după cultura lor. Mintea noastră tinde să funcţioneze după nişte legi, impuse în cea mai mare măsură de activitatea cerebrală.
Părintele Ghelasie nu specula ca un teolog cerebral, ca un intelectual. Întotdeauna se raporta la o experienţă mistică personală raportată la experienţa sfinţilor Bisericii Ortodoxe, la experienţa duhovnicului său.

Cuvântul „cheie” care m-a trezit pe mine din dormitare a fost „prezenţă”. Într-un context pe care nu mi-l mai amintesc, părintele Ghelasie a spus ceva de genul: „Băi tăticule, noi prin rugăciune trebuie să ajungem la o PREZENŢĂ”.
În acest mod de a trăi rugăciunea m-am regăsit în totalitate. Am găsit ceea ce nu căutam, neştiind ce să caut, dar am găsit „hrana”, reperul de care aveam nevoie.
Înainte de a avea şi cea mai mică experienţă a rugăciunii personale, Hristos mi-a descoperit ce înseamnă a gusta din Prezenţa Lui. După aceea nu am făcut decât să caut prin rugăciune să regăsesc această prezenţă. Printr-o singură „atingere” Hristos mi-a orientat rugăciunea, mi-a oferit o direcţie pe care s-o urmez toată viaţa.

George Mindirigiu,
Constanţa

http://www.ad-astra.ro/eduard-george_mindirigiu

{articol apărut în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 124-126}

Ioan Alexandru Tulai: "Întâlnirea cu Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsânei"

Lumea de astăzi se confruntă cu probleme majore, unele rămase din timpuri străvechi, altele aduse de progresul tehnologic propulsat de descoperirile ştiinţei pozitive, folosite din păcate de prea multe ori cu iresponsabilitate într-o direcţie greşită, şi care se derulează într-un ritm tot mai accelerat. Pe fondul acestei problematici, în atitudinea oamenilor de ştiinţă de cel mai înalt nivel, se întâlneşte tot mai des poziţia de reconciliere a rezultatelor cercetării ştiinţifice cu învăţătura religioasă, de convergenţă a demersului de demonstraţie logică formală urmată de verificarea practică cu adevărurile revelate biblice.
În acest context, o personalitate care iese în evidenţă în mod particular, şi anume prin parcurgerea cu mare succes a căii explicative complementare, de la adevărul revelat la rezultatul actului de cercetare ştiinţifică, s-a dovedit a fi Părintele Ghelasie Gheorghe. Rândurile care urmează se vor referi doar la acest aspect al persoanei Părintelui Ghelasie. Aceasta nu înseamnă că partea cealaltă a relaţiei frumoase pe care am avut-o cu Părintele ar fi mai puţin importantă. Sprijinul pe care l-am primit sub toate formele pentru progresul personal a fost constant, eficient şi de cea mai înaltă valoare. Mai greu a fost să-l pot asimila, fie şi parţial. Dar aceasta este o problemă personală. Mărturia pe care o aduc aici pentru activitatea Părintelui se limitează la cadrul în care eu am competenţă şi voi încerca să rămân cu smerenie în interiorul lui. Înainte de a evoca, fie şi foarte sumar, persoana şi opera Părintelui Ghelasie Gheorghe, lucru care este o onoare pentru mine şi, ca să fiu sincer, constituie şi o mare plăcere, voi face câteva precizări despre mine, necesare, cred eu, stabilirii mai exacte a contextului în care s-a desfăşurat întâlnirea noastră.
Am o formaţie matematică şi logică, pe de o parte şi tehnică, pe de altă parte, riguroasă, şi o experienţă de aproape două decenii în cercetarea ştiinţifică şi învăţământul superior. Instituţiile în cadrul cărora am derulat această activitate au fost Institutul de Cercetare Ştiinţifică şi Inginerie Tehnologică pentru Electronică Bucureşti, filiala Cluj, respectiv Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din cadrul Universităţii Tehnice din Cluj. Domeniul meu de activitate îl constituie lumea calculatoarelor şi a aplicaţiilor lor. Cea mai mare parte a activităţii de cercetare ştiinţifică a fost dedicată aplicaţiilor de calculatoare în domeniul medicinei, muncă desfăşurată atât în ţară, cât şi în cadrul unor colaborări internaţionale.
Cu aceste date cunoscute, este uşor de înţeles de ce mesajul Părintelui Ghelasie, formulat în limbajul şi termenii specifici începutului de mileniu trei, a găsit un ecou imediat în mintea şi în sufletul meu.
Am primit, cu mulţi ani în urmă, o carte mică, subţire, galbenă, cu un titlu incitant: "Memoriile unui isihast". Textul, nu tocmai uşor de citit, din motive grafice aferente editurii, pe de o parte, şi din cauza stilului foarte particular, pe de altă parte, a reuşit să-mi transmită ceva cu totul aparte. De la prima pagină citită, s-a statornicit în mine sentimentul participării la o experienţă de excepţie, la împărtăşirea unor momente de trăire autentică. Simplitatea şi maniera directă a gândirii, precizia, claritatea detaliului îmi sunau foarte cunoscut: am recunoscut forţa descrierii pe care, în meseria mea, o au numai cei care cunosc perfect subiectul la orice nivel de abordare - profesioniştii. Cartea aceasta, în paginile căreia era cuprinsă o atitudine, un mod de viaţă bazat pe o înţelegere adâncă a universului, mi-a revelat un personaj cu totul aparte, din categoria celor care au ajuns la ŞTIINŢĂ, întâlnisem un trăitor.
Am început apoi să caut scrierile părintelui. Fiecare nouă apariţie constituia o lărgire a tematicii abordate, care, prin profunzimea abordării şi logica discursului mi-au dezvăluit în autorul lor, Părintele Ghelasie, un spirit cu o deschidere impresionantă şi o forţă a explicaţiei pe care nu le-am întâlnit până atunci.
Lucrul care mi-a atras atenţia în cel mai înalt grad a fost integrarea, aş spune naturală, a rezultatelor ştiinţei pozitive în demersul logic explicativ cuprins în textele Părintelui. Locul în care am remarcat cu pregnanţă acest fapt a fost volumul „Medicina isihastă”. în momentul apariţiei cărţii, tema de cercetare de care mă ocupam consta în utilizarea unor tehnici de inteligenţă artificială pentru stabilirea diagnosticului bolnavilor pe diverse categorii de afecţiuni, ca sprijin în activitatea medicului.
Acesta a fost resortul care m-a făcut să-l caut, să încerc să avem un dialog. Colaboram la această temă cu un colectiv de medici din Clinica Medicală V din Cluj, dintre care s-a remarcat colegul medic specialist în boli interne. Ţin să remarc activitatea acestui coleg pentru rigoarea ştiinţifică şi probitatea profesională deosebită ce îl caracterizează şi acum aşa ca şi atunci. După ce am dezbătut împreună cartea Părintelui, am hotărât să îi facem o vizită, să discutăm faţă în faţă problemele de care ne ocupam noi, probleme care ocupau şi în carte un loc important.
Am avut de rezolvat, la început, o problemă delicată de abordare: colegul medic mi-a spus direct „eu vin, dar să ştii că eu sunt ateu şi nu voi accepta o încercare de convertire a mea”. Obiectivul cu care am plecat la drum era o discuţie de aproximativ o oră, în care să ne clarificăm principiile de abordare şi argumentaţia care le susţine. L-am găsit pe Părintele Ghelasie lucrând la stupi. Ne-a primit ca pe nişte cunoştinţe vechi, cu toată grija şi amabilitatea care caracterizau o gazdă perfectă. Voi trece peste detaliile întâlnirii, nu pentru că ar fi nerelevante (dimpotrivă, sunt foarte importante), ci pentru că nu consider că este locul lor în această lucrare.
Am avut toţi trei o primă discuţie, pe teme de medicină, de stabilire de diagnostice şi de cauze ale diverselor tipuri de afecţiuni. Durata discuţiei a fost de mai mult de şapte ore. Ceea ce ne-a impresionat pe noi, clujenii, a fost faptul că, pe toată durata convorbirii, Părintele Ghelasie nu a folosit altceva decât argumentaţie ştiinţifică. Era la curent cu noutăţi dintre cele mai recente şi fierbinţi din bibliografia de specialitate internaţională. Şi mai interesant, aceste noutăţi se integrau cu fluiditate în explicaţiile şi practicile Părintelui, veneau să le argumenteze şi să le susţină. Simţeam că efortul nostru îşi vedea deja rezultatele, că ne folosim de această întâlnire.
A venit discuţia din ziua următoare, care ne-a confirmat că veniserăm unde trebuie, înţelegerea exactă a realităţii, în primă instanţă, urmată de curajul asumării, al integrării în atitudine cu un mare şi responsabil discernământ a rezultatelor muncii ştiinţifice, ne-au revelat o personalitate cu o structură foarte complexă, cu o deschidere impresionantă, fundamentată pe o documentare pe măsură. Venind dintr-un cadru mult mai general, argumentele sale se articulau perfect la orice nivel de detaliu. Firescul, naturaleţea rezultatelor pe care ni le înfăţişa, lăsau să se vadă ceva foarte important: experimentarea spirituală. Sintetizând, Părintele Ghelasie ni se prezenta ca un spirit modern, capabil să absoarbă şi să utilizeze limbajul şi rezultatele timpului său pe puternicul fond al moştenirii lăsate de Sfinţii Părinţi Filocalici, la care făcea iarăşi şi iarăşi referire în scrierile sale.
Ca un alt rezultat, nu lipsit de importanţă, al acestei întâlniri, în care nu am abordat sub vreo formă un subiect religios explicit, colegul medic s-a întors credincios de la Mănăstirea Frăsânei.
Relaţia şi colaborarea noastră s-a prelungit peste ani, cu urmări dintre cele mai fericite pentru noi, cei care l-am căutat şi l-am găsit mereu deasupra aşteptărilor noastre, în timp, pe măsură ce în raftul de bibliotecă în care păstrez scrierile Părintelui Ghelasie creştea volumul apariţiilor editoriale, am constatat cum stilul său se rafinează, devine tot mai plastic, mai uşor de înţeles şi de asimilat, iar tematica se concentrează pe subiecte de nivelul cel mai înalt.
S-a evidenţiat tot mai pregnant capacitatea deosebită a Părintelui Ghelasie de a expune într-un limbaj modern, folosind cu multă uşurinţă concepte şi noţiuni dintre cele mai noi şi mai tari din diverse domenii de activitate, multe din ele reclamând studii de specialitate îngustă pentru a putea fi doar înţelese, şi totuşi păstrând un nivel neaşteptat de confortabil de accesibilitate, subiecte de importanţă fundamentală. Părintele nu folosea ipoteze sau supoziţii, după cum ne-ar lăsa să credem formularea „... se zice...”, de care, în marea şi fireasca sa modestie, făcea uz adesea. El folosea certitudini. Şi nu certitudini la îndemâna oricui. Sunt sigur, şi este simplu de constatat din scrierile sale, că Părintele Ghelasie a primit marele dar al ŞTIINŢEI şi puterea de a-l împărtăşi nouă, celor din jurul lui, într-o formă în care să-l absorbim, fiecare după capacitatea sa. Părintele Ghelasie a ştiut să se adreseze nouă, contemporanilor săi, cu un atât de necesar mesaj la nivelul timpului său.
Voi încheia cu menţionarea unui fragment din ultima întâlnire, pe care am avut-o cu doar câteva zile înainte de despărţirea noastră de Părinte, în acel sfârşit de iunie. Nu bănuiam sub nici o formă că totul avea să se petreacă atât de repede. In ciuda încercării prin care trecea, Părintele Ghelasie era acelaşi, cel pe care îl ştiam de atâta vreme, cu grija permanentă a celui de lângă el, cu aceeaşi seninătate şi putere de concentrare asupra subiectelor importante. Ar fi trebuit să-mi dea de gândit acel „am scris totul în cărţile mele”, răspuns pe care l-am pus pe seama oboselii şi suferinţei din acele momente. Ca de obicei. Părintele Ghelasie era foarte precis şi concret. Nu ne rămâne decât să folosim comoara pe care ne-a lăsat-o, de a cărei valoare, unii dintre noi, nici nu suntem conştienţi, şi pentru care nu găsesc cuvinte să-i putem mulţumi.

Ioan Alexandru Tulai
Cluj-Napoca, 21.12.2003


(text apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii Dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 224-228)

Cercet. dr. Ionel Popescu: "Despre Părintele Ghelasie - mărturii"

Adormirea întru Domnul a Părintelui nostru Ghelasie a însemnat mult pentru ucenicii săi. Aşa ne-am adus aminte de toate învăţăturile pe care ni le-a arătat mai mult sau mai puţin direct. Doar aşa am realizat mulţi dintre noi că am rămas fără „tătic”, aşa cum deseori se autointitula, însă aşa cum copilul ajuns adolescent odată şi odată trebuie să se desprindă de casa părintească şi să plece în lume, cu toată învăţătura deprinsă de la părinţi, în acelaşi chip trebuie să înţelegem şi noi că părintele, chiar dacă a plecat la cele de sus nu ne-a părăsit, ci veghează, acolo sus, la viaţa noastră. Copilul plecat de acasă îşi aduce aminte şi foloseşte cele învăţate acasă, şi cele deprinse acasă sunt primele repere pe care le are în viaţă. După cum familia şi învăţătura deprinsă în familie se oglindesc în lume prin purtările şi faptele copiilor, tot astfel şi noi, cei rămaşi după trecerea la cele veşnice a părintelui, reflectăm cele ce am învăţat de la părinte. Dar tot aşa cum un copil poate face de ruşine familia prin purtări necugetate, tot aşa şi noi, cei ce l-am cunoscut şi am crescut duhovniceşte sub aripa părintelui, trebuie să avem grijă să nu facem de ruşine cele ce am învăţat de la Părintele nostru.
Între ultimele sfaturi pentru mine a fost acesta, pe care îl dădea şi mama părintelui: „Să nu mă faci de ruşine”. Această raportare filială are ceva tainic şi se revarsă din rugăciunile Părintelui, iar Mila Domnului ne întăreşte şi pe noi cei mai slabi în această lucrare de arătare a Slavei lui Dumnezeu şi Unsului Său în Persoana părintelui Ghelasie.
Eu personal l-am cunoscut în adolescenţă, imediat după ce am terminat liceul, într-una din cele mai tulburi perioade de căutări şi rătăciri. Era perioada imediat după revoluţie, când pe piaţa şi în cultura noastră invadaseră tot felul de învăţături care făceau pe cel doritor de adevăr să rătăcească la infinit. La acea vreme, era aproape imposibilă discernerea acestor învăţături. Dar cele mai dureroase şi mai pierzătoare de suflet erau cele oculte, care aveau mare priză la minţile slabe pentru că erau comode din punctul de vedere al satisfacerii unei încercări de înţelegere a realităţii. Pe lângă aceste învăţături, mai erau şi unele persoane, pretinse autorităţi, care veneau cu tot felul de amestecuri culturale, de aveai impresia că ştiu extrem de bine despre ce vorbesc, şi chiar aveau darul de a te convinge de diverse „adevăruri” mărunte, care erau uşor explicabile cu teoriile lor. Aşa că la acea vreme era o inflaţie de teorii care „explicau realitatea”.
Eram în liceu când am reuşit să pun mâna pe primele cărţi scrise de părintele Ghelasie, este vorba de primele volume, „Memoriile unui Isihast”, „Iscusinţa trăirii Isihaste”, „Urcuşul Isihast” şi „Nevoinţele Isihaste”. La acea vreme nu am înţeles cu totul şi cu totul cele ce transmiteau ele, însă acel duh de taină pe care îl făceau simţit m-a cuprins şi mi-a rămas ca o călăuză pe tot parcursul perioadei de rătăcire prin care am trecut. Ca matematician, nu mi-a fost greu să accept acele lucruri din cărţile părintelui, le luam ca pe nişte definiţii şi aşa nu aveam nici o problemă cu aşa zisa terminologie de acolo. Mai mult, impactul lor a fost uriaş, pentru că aşa am realizat acea taină a cuvântului care e mai presus de gând. A fost foarte izbitor pentru mine când le-am citit, să realizez aceasta taină, anume taina cuvântului mai presus de minte şi din care iese şi gândul, dar ca realitate de ordinul doi. Aici e Taina, Cuvântul e originea. Atunci am realizat că, de fapt, multa gâlceavă era pe marginea neînţelegerii unor cuvinte. Aşa am înţeles cât de adâncă este Taina Icoanei, a Treimii... De fapt toată realitatea e o Taină, mare Taină.
Aşa cum ziceam, după ce am terminat liceul am fost la Frăsinei şi l-am cunoscut personal pe Părintele, moment din care mi-a fost Duhovnic până s-a mutat la cele veşnice. Nu am să uit prima întâlnire directă cu Părintele. Era pe scările spre chilia dânsului cu un lighean de aghiasmă în mână, şi l-am întrebat unde îl găsesc pe Părintele Ghelasie, că am citit nişte cărţi scrise de dânsul şi aş vrea să discut pe marginea lor. Atunci mi-a spus pe un ton caracteristic, „Io sunt” şi a mers de m-a dus Ia chilii, şi mi-a zis nişte cuvinte care m-au înviorat şi răcorit în vremea aceea de mare secetă duhovnicească. A aprins în mine râvna, pe care uşor o aprindea în cei ce luau contact direct cu dânsul, simplu, prin observarea a ceea ce aveam mai dinamic, aşa că acel dinamic antrena în lucrare toată fiinţa. A aprins în mine acea sete de a cunoaşte şi înţelege, nu numai ceea ce era creştin autentic dar şi filozofie, ştiinţă şi altele. Pe aceea vreme îmi spunea: „Citeşte fiule, citeşte!”. Şi uneori îmi zicea să citesc chiar şi câte „o prostie”. Mereu avea grijă ca să nu intru într-un puritanism abstract, aşa că de aceea îmi zicea să mai citesc din când în când şi câte „o prostie”. De atunci am realizat dimensiunea pe care o avea învăţătura părintelui, faţă de învăţătura ameţitoare şi goală pe care o văzusem înainte.
Eram anul întâi de facultate, când au început să apară la magazinul
patri¬arhiei volume din Sfinţii Părinţi şi aşa am luat contact cu teologia patristică în forma ei originară. Părintele mă îndemna să citesc mult şi în special filocalia. Nu mi-a zis niciodată să mă axez pe cărţile dânsului, ci să citesc mult şi să mă ţin de şcoală, să învăţ, că asta e canonul meu. Îmi aduc aminte că odată chiar mi-a dat canon să învăţ şi „să mai laşi tu rugăciunea, că de fapt canonul tău asta e, să înveţi”.
Uneori îi mai puneam întrebări care mă frământau şi care erau legate de aşa zisa împăcare între ştiinţă şi teologie. Eram cu totul surprins de răspunsurile pe care mi le dădea. L-am întrebat odată cum e cu Pământul care se învârte în jurul Soarelui, cî din scrierile biblice şi patristice nu reiese aşa, însă e un adevăr ştiinţific demonstrat. Răspunsul Părintelui a venit prompt: „aşa o fi, dar din punct de vedere mistic soarele se învârte în jurul pământului”. Altădată l-am întrebat care e părerea dânsului despre evoluţie, care pare să fie o teorie ştiinţifică solidă, la care mi-a răspuns ca „nu evoluţia stă la baza lucrurilor, ci ritualul. Evoluţia e o jignire adusă lui Dumnezeu, care e considerat imperfect şi de aceea nu e în stare să facă o creaţie perfectă. În sens creştin nu e aşa, ci Dumnezeu creează ceva perfect, care e pus faţă în faţă cu El în ritual, nu ca să evolueze la nu ştiu ce perfecţiune închipuită. Lucrurile s-au complicat odată cu omul care a căzut în păcatul luciferic şi aşa toată creaţia are de suferit. Aşa cum noi aici ne învârtim şi gravităm ritualic în jurul bisericii, tot aşa şi atomul are electronul care se învârte în jurul nucleului, totul în sens ritualic. Aşa că esenţa nu e evoluţia, ci ritualul”.
Aşa cum l-am cunoscut, niciodată nu vorbea complicat. Într-un fel scria şi în altul vorbea. Vorbea simplu, răspicat şi sfaturile erau clare, nu confuze. Cuvântul pe care îl zicea era cu putere. Uneori nu aveai nevoie mai mult decât un singur cuvânt. De cele mai multe ori plecam de la spovedanie bucuros cum nu se poate. Se bucura mult când mă vedea în regulă, adică mă ţineam de carte şi nu de alte prostii. Odată m-am dus la el şi eram tare supărat şi cu o singura vorbă m-a scos din aceea stare, de nici nu mai ştiam de ce fusesem aşa.
Una din marile probleme pe care le punea în vederea ucenicilor era mân¬carea. Aproape fără excepţie mă întreba ce mai mănânc, şi de foarte multe ori asta era prima întrebare. Unora li se poate părea o exagerare excentrică, însă zicea foarte răspicat că fără o mâncare adecvată nu există rugăciune adevărată. Cel mai mult insista asupra grâului. „Mănâncă, fiule, grâu, că asta ne ţine”. Avea acea metodă interesantă de pâine pustnicească şi mă sfătuia să mănânc aşa. Mie îmi zicea că trebuie să mănânc cel puţin un kilogram de grâu zilnic în sesiune, pentru că efortul de intelect e mare şi trebuie susţinut cu mâncare serioasă, altfel o iau razna. Pe lângă cereale, de care zicea că trebuie să fie baza, să mai fie şi legume. Nu recomanda carnea de nici un fel, însă cele mai periculoase zicea că sunt „dulciurile care provoacă tot felul de explozii, mai ales hormonale, şi duc la tot felul de patimi”.
O alta mare grijă pe care o avea, mai ales cu intelectualii, era mişcarea, îmi zicea să mă mişc, să merg pe jos, să fac plimbări mai lungi, chiar sport dacă se poate. E importantă mişcarea, pentru că aşa se mai curăţă toxinele din organism şi nu se mai înfundă energiile în cap. În special la cei care stau pe scaun şi muncesc cu capul e acest risc foarte mare. De aceea, pe lângă mâncare era marea grija pentru mişcare. Aici intrau şi metaniile, care au un rol de aşezare în ritualul de închinare şi de pregătire pentru rugăciune.
Cel mai mult îl interesa pe părinte nu atât cantitatea de rugăciune sau râvna pe care o aveam, ci intrarea intr-un ritual sacru. De exemplu când eram în sesiune, îmi dădea canon să învăţ. Cel mai important era nu atât rugăciunea, cât aşezarea în gest de închinare, fiecare acolo la locul său.
Rugăciunea isihastă sau a minţii nu o recomanda foarte tare. Mai ales la cei intelectuali, doar cu mare băgare de seamă. Sunt cazuri de oameni care au înneb¬unit de la rugăciunea fără purtare de grijă, aşa că părintele era tare atent la acest aspect. Cei care folosesc mult capul au deja în el o grămadă de activ mental şi dacă rugăciunea nu e făcută cu băgare de seamă, poate declanşa un adevărat uragan mental, pe care nu îl mai poţi controla. Aşa că aici insista foarte mult pe specificul rugăciunii. Se poate face rugăciunea, însă mai întâi încet, undeva în gât, nu în cap, şi nici direct în inimă, că trezeşte felurite patimi ascunse. Trebuie mai întâi făcută pregătirea undeva în gât şi după aceea se poate coborî în inimă, unde se poate face întâlnirea cu focul mistuitor. Dar cel mai mult recomanda aşezarea în Gest de închinare, care zicea ca ţine mai mult de felul nostru carpatin.
Aici e şi marea Taină Mistică pe care părintele a pus-o în evidenţă. Anume specificul nostru carpatin de rugăciune. Zicea că adevărata noastră modali¬tate e de primire, nu de urcare. La ţară, oamenii au în casă o odaie specială pentru oaspeţi, odaie de care au mare grijă să fie tot timpul curată. Aşa şi noi mai întâi trebuie să începem cu o odaie de care să avem mare grijă.
Adică să începem mai întâi cu ritual exterior de metanii, închinăciuni, şi în general cu un ritual de curăţire şi smerire a minţii şi aşezare a ei în propriul lăcaş, adică trupul. Zicea iarăşi că aici e piatra de poticnire a multora, că fac din minte parte de suflet sau chiar suflet, când ea de fapt e doar de corp, şi aşa trebuie să îşi recunoască locul, adică în corp. Aşa mintea şi corpul în general trebuie să se facă odaie de oaspeţi pentru cel de sus, asta este prima treaptă peste care nu se poate sări.
Foarte mult pomenea părintele de lucruri tradiţionale româneşti. Mult insista să nu uităm de unde am plecat, adică să nu ne negăm originea. Foarte mult insista pe acest specific carpatin care îşi avea rădăcinile în tradiţiile româneşti de pe la sate, zicerile şi proverbele bătrâneşti şi cele văzute şi moştenite din familie, tradiţia vie şi directă.
Înainte de a-l cunoaşte pe părinte eram o fire tare morocănoasă şi supărăcioasă. Odată m-am dus la mănăstire şi la spovedanie mi-a dat canon să fiu vesel. Zicea aşa: „Nu îmi umbli mie prin mănăstire cu mutrişoara de sfinţişor ca să te vadă părinţii pe aici cu mutra asta”. Aşa m-am lecuit pe deplin de starea aceea. Altă dată, fiind foarte supărat de diverse necazuri pe care le aveam, am venit la mănăstire şi după slujbă, de rând fiind părintele, a venit direct la mine şi când m-a văzut în biserică, mi-a zis: „Ce faci bă, fiule? Ai înviat?”. Parcă mi-ar fi luat cu mâna toată supărarea, nu mai înţelegeam de ce vedeam înainte în negru acele lucruri. Acestea sunt doar nişte frânturi din cum se raporta părintele la cei din jur, cu mare bucurie.
Dintre marile contribuţii pe care le-a avut părintele în teologia de azi este desluşirea şi înţelegerea adâncă a chipurilor de bărbat, de femeie şi de familie. Având specificurile bine înţelese, nu se mai face acest amestec, care nu duce decât la confuzie şi scandal. Ce este cu adevărat surprinzător este înţelegerea pe care o avea în ceea ce priveşte viaţa de familie. Înţelegea mai bine ca oricine cum trebuie să fie bărbatul pentru a-şi regăsi chipul propriu şi cum trebuie să fie femeia în chipul ei propriu. Aceste desluşiri sunt de o inestimabilă valoare practică, fără ele e foarte greu să întemeiezi o familie în adevăratul ei chip. Mai ales în ziua de azi, când e foarte mare ameţeală cu drepturile femeii şi mai ales aceste curente feministe care zăpăcesc lumea, e nevoie de o desluşire clară a chipurilor proprii. De exemplu, sublinia în diverse moduri că femeia e mai supărăcioasă din fire şi mai greu de împăcat. Zicea că tatăl său avea vorba că femeia e ca vremea, „tună şi fulgeră”, însă bărbatul trebuie să fie paratrăsnet. Acesta a fost unul din ultimele cuvinte pe care mi le-a lăsat: „Să fim înţeleşi, tăticule, bărbatul e paratrăsnetul”. De se supără femeia, nu intra în complicaţiile ei, oricum nu faci decât o şi mai mare furtună, aşa că taci. Tăcerea şi asumarea au darul de a aduce în gest de închinare aceste tulburări şi ele potolesc furtuna.
Legat de familie, am observat un lucru cu totul şi cu totul uimitor. Părintele a fost bolnav de o boală pe care a moştenit-o genetic. Cu toate că a fost extrem de chinuitoare, terifiant de dureroasă, nu se plângea de ea, mai mult zicea că „slavă Domnului, sunt bine”. A încercat în ultima vreme, înainte de a se muta la cele de Sus, să ia ceva medicamente ca să trateze o boală laterală şi generată de nemişcarea în care l-a adus acea boală. Aceasta este una din marile pilde Hristice pe care ne-a lăsat-o, anume asumarea moştenirii genetice şi purificarea ei prin suferinţă, pe de o parte, pe de alta prin curăţire de toate elementele impure pe care le-ar fi putut aduce în mod obişnuit. A purificat şi ars memorialul bolii în trupul propriu, în general prin sfinţirea cu cele bisericeşti, anafură, aghiasmă, mir, ca să nu mai vorbim de Sfânta Împărtăşanie, dar şi cu o mâncare foarte curată, aşa că tot ce ţinea de puterile şi voinţa proprie a fost ars şi purificat. Ce a rămas a fost exact acea moştenire genetică, pe care, uimitor, şi-a asumat-o fără să alerge la mângâieri medicinale şi medica¬mentoase, care nu ar fi vindecat boala, ci doar ar fi domolit intr-o oarecare măsura ritmul ei de avansare şi poate ar fi scăzut intensitatea durerilor, atât, nimic mai mult. S-a vehiculat ideea că ar fi avut un cancer osos, lucru care e spre sminteala multora, ţinând cont de cât de strict era părintele în ce priveşte mâncarea şi medicina isihastă, însă nu a fost aşa. A fost una din bolile la care medicina la ora actuală nu are leac, ci doar reuşeşte să ţină în frâu avansarea rapidă a bolii, în nici un caz să o vindece. Cu toate că boala pe care a avut-o a fost de ordin fizic, multe dintre rudele părintelui care au avut această boală au fost afectate şi mental. Mult s-a luptat părintele ca până în ultima clipă să aibă conştiinţa neştirbită. A fost cât se poate de lucid până în ultima clipă. Dată fiind paralizia pe care a avut-o, iese şi mai mult la lumină dimensiunea mucenicească a luptei pe care a purtat-o. Însă părintele, aşa cum spuneam, şi-a asumat această moştenire şi a crucificat-o, aşa cum Hristos, nefiind atins de păcatul omenesc, Şi-a asumat pe Cruce toate păcatele omenirii, ca şi când ar fi fost ale Sale.
Aceasta taină a crucificării de viu e un exemplu pentru cei care am fost pe lângă părinte. Acesta este cel mai viu exemplu, de care trebuie să ne slujim în a urma şi noi exemplul viu şi nu numai teoretic al crucificării noastre. De multe ori zicea că această crucificare este în gestul iconic, fără de care nu se poate rezista. Noi aducem cu noi foarte multe tare, de familie, de lume, şi în ultima instanţă avem în spatele nostru şi cele ale aproapelui. Însă în iconizare sunt toate întâmpinate cu putere, pentru că aşa stăm în faţa lui Dumnezeu şi El e cel ce arde şi curăţă toată zgura păcatelor lumii, prin crucea fiecăruia dintre noi. De aceea, insista foarte mult pe acest ritual de închinare. Zicea că noi, cei de azi, trecem printr-o perioadă foarte tulbure şi confuză, cu mult activ de tot felul, în special multe frământări de minte care zăpăcesc oamenii, şi de aceea acest gest de închinare, oriunde ai fi şi orice ai face, e mai direct şi mai folositor pentru noi, cei de azi. Aşa sărim direct în focul dumnezeiesc mistuitor de păcate. Noi, cei slabi, prin acest ritual de închinare, ne recunoaştem neputinţa şi o punem în faţa lui Dumnezeu, să facă El ce ştie cu slăbiciunea noastră. Zicea odată că a venit cineva la el şi îl acuza de „isihasm de balcon”. Părintele a fost foarte încântat de expresie, care sintetizează mult din această stare de închinare. Zicea parafrazându-l pe acela: „aşa, tăticule, trebuie să facem şi noi, în balcon, la servici şi oriunde ne-am afla, să ne aducem lui Dumnezeu în închinare”.
În ultima perioadă cât a mai fost printre noi, cu toate că era ţintuit la pat, nu numai că a fost conştient de cele ce se întâmplau în jur, dar ştia foarte bine cine e în faţa lui, şi mai ales, urma cugetul celui ce era lângă el. Avea nu numai conştiinţa trează, dar şi memoria era cât se poate de vie. De lipsa de memorie suferim poate mulţi dintre noi. Părintele de multe ori mă sfătuia să învăţ pe de rost câte ceva în fiecare zi, în special din cele sfinte. Memoria, zicea, este legată direct de rememorarea arhetipurilor şi de aceasta este legat direct duhul omului. Bolile de memorie sunt legate de bolile de duh, aşa că e bine să învăţăm pe de rost şi uneori să zicem chiar mecanic anumite rugăciuni, doar aşa am putea să trezim în noi acel duh adevărat de rugăciune.
Anul trecut când m-am dus la părinte, mi-a vorbit despre nemulţumire. Zicea că avem cumva din familie această nemulţumire faţă de ce se întâmplă în jur şi faţă de cât facem. Nemulţumirea e ceva nedemn de un bărbat şi în general nu face decât să te întoarcă de unde ai plecat şi aşa nu faci nimic. Eu ziceam că uneori e bună că nu te ţine pe loc şi poţi face multe lucruri dacă nu eşti mulţumit cu cât faci. Însă părintele zicea că e o formă de cârteală şi asta împiedică aşezarea în gest Iconic. Puncta de multe ori că trebuie să acceptăm cele ce sunt în jurul nostru aşa cum sunt şi să le aducem lui Dumnezeu în închinare.
Împăcarea cu lumea era iarăşi o tema pe care mi-o punea în faţă. La spovedanie, de multe ori mă întreba dacă sunt în pace cu lumea. E important să ai acest duh de pace cu lumea, pentru că numai aşa poţi aduce închinare lui Dumnezeu. Daca eşti rupt de contradicţii şi râcă faţă de cel de lângă tine, cum mai poţi să te închini Celui de Sus? Nu dădea sfaturi prea multe aici, dar modul în care zicea aceste lucruri îţi dădea exemplu de simplitate şi curăţie, aşa cum ar trebui să fie, raportare fără vicleşug.
La spovedanie urmărea liniile mari şi nu se pierdea în amănunte. Urmărea liniile mari, cum eşti cu lumea, cu cei apropiaţi, ce mănânci, dacă te ţii de treabă acolo unde eşti... Uneori mă duceam şi cu diverse probleme mărunte. Mă asculta, însă nu zicea mai nimic. Aşa că acest stil mă făcea să nu mai urmăresc diverse aspecte mărunte, care erau generate de lipsa de seriozitate, consistenţă şi continuitate în ceea ce priveşte liniile mari pe care trebuia să le urmăresc. De aceea ca duhovnic era împotriva acestui stil, care se practică în multe din parohiile şi mănăstirile noastre, adică spovedanie în cele mai mărunte şi mai neînsemnate greşeli. Mai mult, nu accepta venitul prea des pe la mănăstire, la zisa spovedanie şi încurajare. Aşa voia ca ucenicul să lucreze pe o perioada mai mare de timp şi să vina la spovedanie pentru control şi eventual alte direcţii mari. Aşa voia ca ucenicii să înceapă să „meargă pe picioarele lor”, altfel niciodată nu vor face coloană vertebrală. Cu doar câteva zile înainte de a se muta la cele veşnice, l-am întrebat ce sfat îmi mai dă, la care răspunsul a fost scurt: „ţi-am dat până acum, fă ce ţi-am spus, nu mai ai nevoie de ele”.
Raportarea părintelui la fiecare dintre ucenici era părintească. Eram ca nişte fii, de unde şi vorba pe care o folosea des, „măi tăticule”. Însă dacă făceam vreo prostie, se supăra şi aproape că nu mai găseam văgăuna pe faţa pământului să intram şi să ne ascundem de ruşine. Din fericire, părintele ţinea supărarea doar câteva clipe, aşa, cu caracter pedagogic. Ţin minte că am făcut odată, cum zicea, o prostie, şi la spovedanie tare s-a mâhnit şi supărat, însă până la sfârşitul spovedaniei a revenit la acele cuvinte încurajatoare pe care le folosea mereu, „hai, mă tăticule, să fim oameni” şi „bine, mă fiule, mă bucur”. Aceste două mari instrumente, mâhnirea părintelui, dar şi cuvintele de bucurie, sunt de o inestimabilă valoare, pentru mine cel puţin au fost doi stâlpi de susţinere în tot ce am făcut. Daca aveam vreo dilemă la ceva, acestea erau primele întrebări, ce ar zice părintele? L-aş mâhni sau s-ar bucura? Apoi acum, când este întru cele Veşnice şi veghează la starea noastră, cu atât mai mult.
Părintele nu tolera nestatornicia. Viata dânsului a fost un exemplu de statornicie. A stat în mănăstire de când a intrat, din 1973 până în 2003, fără să încerce să se plimbe pe la alte mănăstiri, sau să meargă în Athos, cum mare e tentaţia. Pentru călugări, asta e cel mai mare drac, plimbatul de colo colo. Trebuie să stai acolo unde eşti „până iese fum”. Şi după ce „iese fum, mai stai încă”. Asta era condiţia esenţială, să stai acolo unde eşti, indiferent unde te afli. Hristos nu a fugit de cruce, s-a rugat să i se facă mai uşoară, însă nu a fugit de ea, şi-a asumat-o. Aşa şi noi, acolo unde suntem, să stăm cu statornicie, căci numai aşa Dumnezeu poate lucra în lume, prin cei ce stau şi îndură cu răbdare.
Duhul de pace. Acesta a fost marele duh pe care l-a avut părintele. Nu discuta în contradictoriu, ci chiar fugea de gâlceava şi căuta depăşirea acestor mici contradicţii. Zicea că realitatea este peste afirmaţie şi negaţie, este o supraafirmaţie. Acea supraafirmaţie se vede cu ochiul de suflet, nu se deduce prin raţionamente, aşa că nu accepta disputele de tip raţionalist, ci le depăşea prin această vedere directă de suflet. Este esenţa lucrărilor sale, această nouă logică, treimică. Modelul Sfintei Treimi este baza şi începutul logicii creştine. După cădere a apărut acesta logica duală, a afirmaţiei şi negaţiei, a rupturilor şi contradicţiilor. Logica Treimică este o logică a vederii directe de suflet, nu a raţionamentelor de minte.
Pentru rugăciunile Părintelui Ghelasie, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi.


Ionel Popescu, Cercetător,
Institutul de Matematică al Academiei Române


(text publicat în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 188-197)

Adrian Radu: "În amintirea Ieromonahului Ghelasie Gheorghe"

Personalitatea Ieromonahului Ghelasie Gheorghe cred că poate sta alături de mulţi alţi părinţi duhovniceşti români.
Truditor neobosit în a împlini cuvântul Domnului, s-a dat pe sine ca o jertfă vie acestei lucrări tainice de a schimba omul vechi în cel nou.
L-am cunoscut personal pe părintele, la mijlocul anilor '90 în cursul unor pelerinaje la Mănăstirea Frăsinei, de care auzisem că este o lavră de rit atonit, renumită pentru asprimea ascezei dusă de vieţuitorii de aici. În acest loc am întâlnit mulţi părinţi duhovniceşti.
Mi-l aduc aminte cu evlavie aşa cum era: simplu, uscăţiv, dar plin de energie, mereu în preajma tinerilor pe care îi întâmpina cu mare căldură şi grijă părintească.
De părintele Ghelasie auzisem vorbindu-se graţie cărţilor sale care au iscat multe controverse şi polemici, multe dintre ele izvorând fie dintr-o neînţelegere a acestora, fie din folosirea unor şabloane rigide în judecarea acestora, după literă, iar nu în duh filocalic.
Citirea primelor sale cărţi mi-a stârnit interesul de a-l cunoaşte personal şi pentru descifrarea celor neînţelese. Stilul său oarecum ermetic m-a şocat la prima vedere, cu toate că citisem anterior din Sfinţii părinţi, fapt pentru care aşteptam cu nerăbdare să-l întâlnesc pentru a-mi clarifica multe lucruri.

Contactul cu părintele a fost de mare folos duhovnicesc, îndepărtându-mi multe „fixaţii", aşa cum obişnuia dânsul să numească prejudecăţile, de care suferă mulţi cei care iau contact pentru prima dată cu scrisul său.
Asemeni marilor asceţi, părintele în scrierile dânsului îşi îmbrăca propriile trăiri, nevoinţe şi păreri personale într-o formă lirică deosebită.
Sunt unii care îl contestă spunând că nu scrie în linia Sfinţilor Părinţi, fapt ce demonstrează că îl judecă formal, utilizând şabloane artificiale, trecând prin filiera minţii şi nu a inimii, experienţa personală a unui mare trăitor al zilelor noastre.

Unul din marile merite sau mai bine zis roade ale scrierilor sale este aceea că a polarizat interesul multor tineri sau intelectuali atei sau căutători ai propriilor căi spirituale, întorcându-i cu hotărâre pe mulţi spre Biserica lui Hristos de la yoga sau alte mişcări ezoterice.
Pe de altă parte, ca duhovnic, simţeai că verbul său te mângâie şi te mustră în acelaşi timp, simţindu-i mai târziu foloasele. Puterea sfatului său era o ilustrare elocventă a faptului că era un mare trăitor al cuvântului lui Hristos.
Ceea ce şochează pe mulţi din criticii săi, constituie tocmai ceea ce lipseşte acestora, şi anume adecvarea mesajului bisericii la provocările timpului modern.
Interesant este de remarcat, că însăşi intrarea în înţelesul scrierilor dânsului implică o anume mistică, ca şi taina intrării in biserică a catehumenului, limbajul său fiind unul arhetipal ca şi cel biblic, provocând cititorul să se apropie mai serios de ritul ortodox, şi chemându-l în final la o trăire autentică a Liturghiei Euharistice în Biserică.
Părintele îşi aduce o contribuţie personală importantă şi în isihasmul românesc pe care îl numeşte „carpatin" sau „iconic", sesizând elementele noi aduse de practica mistica iconică specific carpatină faţă de celelalte mistici sinaitice, atonite sau ruse.
De altfel, părintele Ghelasie a căutat in numeroase rânduri să aducă aminte că nu are pretenţia că scrierile sale să fie aprobate de toţi, şi să arate că acestea exprimă numai interpretarea sa personală. De asemeni, a atras atenţia şi s-a delimitat prin cărţile sale de ocultul şi magicul care bântuie astăzi prin lume, oferind pentru omul modern bolnav ca terapie sacră, reintegrarea sa în Biserică.
Personal păstrez o vie amintire a acestui mare părinte duhovnicesc şi invit sincer pe toţi cei care îl resping, să cerceteze în viitor lucrarea sa în lume, nu pentru a găsi motive de dispută ci în vederea descoperirii contribuţiei originale la isihasmul românesc a acestui mare trăitor şi nevoitor al plaiurilor carpatine.

O dată, la plecare, ştiind că aveam să merg ca să lucrez o perioadă mai lungă în America, Părintele a spus: „În lume este multă necurăţie, dar voi să vă păstraţi curăţia”. Acest îndemn mi s-a întipărit în inimă ca un viu, mereu actual imbold spre lumina Chipului Preacurat al lui Hristos, întru care floarea curăţiei inimii răsare şi odrăsleşte acel rod al Vederii – propriu iubirii duhovniceşti.

Adrian Radu,
ing. chimist şi editor,
Pennsylvania, U.S.A.

(articol apărut în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 121-123)

Mihai Rebenciuc: "In memoriam"

Am auzit de „părintele Ghelasie de la Frăsinei” înainte de a-l cunoaşte ca persoană în anii 1998-1999; un frate al unei rude prin alianţă a fost recuperat în mod miraculos din ultimul stadiu al unei ciroze hepatice prin „Reţetele medicinii isihaste” prescrise de Părintele. Ulterior, prin lectura cărţii cu acelaşi nume a Părintelui şi discuţiile directe cu acesta am avut acces la învăţăturile cu privire la „Actul Sacru” al Hranei, care înseamnă „Taina Vieţii de Creaţie” pentru omul în „plin” de DIVIN; în antiteză, pentru omul în „gol” de DIVIN, a se „hrăni” - trăit ca o „Relaţie Memorială a Originii proprii” a devenit în subsidiar un „Remediu Terapeutic” în cadrul unei „Medicini Isihaste”.
În cei câţiva ani care s-au scurs până la dispariţia trupească dintre noi a Părintelui, „scrieri” cu aceste învăţături şi altele au fost „apropiate” progresiv de tot mai mulţi oameni, care au devenit astfel martorii necesităţii acestora în lumea actuală de la noi şi nu numai.
În duhul iubirii lui Hristos din care trăieşte şi în baza criteriului înrâuririi învăţăturii asupra vieţii – în virtutea legăturii între conştiinţa dogmatică şi actul vieţii, Biserica noastră în mod inevitabil va examina în anii care vor urma toate aspectele cărţii mai sus menţionate şi ale celorlalte scrieri ale Părintelui.
În aceste cărţi în mod esenţial se conturează ipoteza unei creştinări imemoriale – simultană şi miraculoasă şi calea apropierii de Dumnezeu prin „Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus”- mijlocitoare în ruptura cotidiană între Divin şi Om; această cale este între cea a minţii şi cea slavă – a minţii în inimă, ilustrată în secolul trecut în mod pilduitor şi tulburător totodată de stareţul Siluan (cu o biografie ca un original „catehism” practic al spiritualităţii ortodoxe).
Îndrăzneala cuvintelor stareţului Siluan, care a depăşit uneori capacitatea de înţelegere a unor monahi, a fost a lucrării Duhului Sfânt – certificată prin adormirea Cuviosului şi continuarea lucrării lui în oameni; am încredinţarea că îndrăzneala din unele scrieri ale Părintelui Ghelasie are aceeaşi natură – cu aceeaşi certificare, iar acestea vor lucra în timp în acelaşi mod.
La originea acestei convingeri intime se află cred procesul oarecum iniţiatic şi simultan al cunoaşterii Părintelui – ca persoană şi prin scrieri. Apropierea de Părinte se făcea după un drum de ore printr-o natură învăluitoare prin forme şi culori – dar liniştită şi apoi sacralizată prin nesfârşitul număr de troiţe în atmosfera riguros athonită a mănăstirii, îndulcită de blândeţea şi smerenia Părintelui şi a altor monahi; dar ceea ce te cuprindea după un timp cu totul era predania adevărată şi curată a duhului şi cea a ascultării – după modelul ascultării depline a Părintelui – petrecute uneori chiar şi la sala de mese de o persoană care se hrănea exclusiv isihast – ca în vechime.
Apoi apropierea se săvârşea în conversaţiile cu Părintele – în care situarea fermă în interiorul Sfintei Tradiţii a Bisericii şi Sfintei Scripturi nu excludea din start unele practici iniţiatice (de ex. yoga), ci le evidenţia limitarea (şi mai ales orientarea spre neant – în afara lui Dumnezeu). Totul după cuvântul nespus „A crede în Dumnezeu e un lucru, a-L cunoaşte e altceva” şi pentru găsirea adevăratei libertăţi – în Dumnezeu sau măcar a unei credinţe corecte.
Şi astfel, acolo unde s-a sfârşit biografia spirituală a Părintelui – rememorată aici fugitiv şi selectiv, continuă lucrarea Duhului Sfânt.


Conf. Dr. Mihai Rebenciuc
Departamentul de Matematică
Univ. Politehnica Bucureşti

Dan Puric despre Părintele Ghelasie

"Cuvântul Iconic al Părintelui Ghelasie are forţa cuvântului Evanghelic, transportă substanţa Sfântă asupra cuvântului obişnuit şi astfel se deschid porţile de Taină ale auzului Divin din noi. Iar prin acest har primit, Părintele Ghelasie este suspinul cel mai profund al omului Răsăritean după Dumnezeu".

(Cuvânt de pe coperta IV a volumului "Memoriile unui Isihast", vol. 1, ed. Platytera, Bucureşti, 2006)

Arhitect Mihai Surcel: "Părintele Ghelasie, un om al păcii şi rugăciunii"

L-am cunoscut pe Părintele Ghelasie într-o perioadă de mari frământări sufleteşti. Eram în căutarea unui duhovnic şi ajungând la Frăsinei am văzut cât de căutat era Părintele Ghelasie. M-am hotărât să mă spovedesc şi eu la Sfinţia Sa. La spovedanie, i-am spus că mi-aş dori să-mi fie Duhovnic. Mi-a spus că nu se poate, fiindcă nu pot veni cu regularitate să mă mărturisesc şi am nevoie să-mi caut un duhovnic permanent. „Dar cum să-l găsesc?”, am întrebat eu. „Mergi în Bucureşti, la frăţia ta, la biserica unde sunt moaştele Sfântului Ciprian, şi roagă-te Sfântului Ciprian să-ţi găsească Duhovnic”. La început, nefiind familiarizat cu tainele credinţei, am fost surprins, chiar puţin intrigat, de îndemnul Părintelui. Nici nu-mi puteam imagina cum s-ar putea împlini căutarea mea. Totuşi, când m-am întors în Bucureşti, am simţit îndemnul lăuntric de a asculta sfatul primit şi a mă duce la biserica indicată de Părintele Ghelasie.
Când am văzut mâna Sfântului Ciprian, am fost puţin jenat, nici nu ştiam cum să mă rog. Am îngenuncheat totuşi şi singurele cuvinte ce mi-au venit ]n minte au fost: „Sfinte Ciprian, găseşte-mi tu un Duhovnic”. M-am ridicat şi cum am ieşit din biserică, m-am întâlnit cu un prieten. Era grăbit să ajungă la o altă biserică să se mărturisească. „Vin şi eu”, am zis imediat. Acolo l-am întâlnit pe părintele Duhovnic cel dăruit mie de Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ciprian şi ale Părintelui Ghelasie. Am avut sentimentul clar că toate acestea nu au fost întâmplătoare, că Părintele Ghelasie s-a rugat pentru mine lui Dumnezeu, cu multă credinţă, ca să se împlinească cele de folos pentru mântuirea sufletului meu, şi a străvăzut lucrarea minunată a lui Dumnezeu.

Cineva primise la spovedanie un număr foarte mare de ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Trăise o viaţă plină de căutări, însă departe de Biserică, neluminată de har şi astfel fără un discernământ duhovnicesc asupra cugetelor şi faptelor. La spovedanie, conştientizând multele păcate şi mai ales îndepărtarea de Dumnezeu, şi-a venit, cum s-ar spune, în fire, a simţit o adâncă căinţă şi a vărsat multe lacrimi pentru viaţa petrecută în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu. Însă cum îl căutase tot timpul pe Dumnezeu, acum era rănit de dragostea Lui. Sentimentul nevredniciei, şi neputinţa împlinirii dorului de unirea cu Dumnezeu în perspectiva îndelungatei opriri de la Sfânta Cuminecătură îl trăgeau uşor spre deznădejde.
A mers la Părintele Ghelasie pentru sfat. Fără să apuce să-i spună nimic, ca şi cum ar fi ştiut totul, Părintele i-a zis: „Să nu te temi. Calea spre mărturisire şi împărtăşire nu se măsoară în ani, ci în căinţă. Dacă ai căinţă adevărată, şi mâine te poţi împărtăşi”. Nu l-a dezlegat, însă i-a dat o mare încredere că Dumnezeu este de fapt cel ce lucrează şi întoarcerea şi tot El dezleagă atunci când ştie că omul este pregătit să primească. S-a lăsat în grija lui Dumnezeu. A primit dezlegare de la duhovnicul lui să se împărtăşească chiar de Învierea Domnului.

Părintele spunea că la mărturisire Preotul ia asupra sa o treime din greutatea păcatelor celor pe care-i spovedeşte. Fie că vrea, fie că nu, aceasta este crucea preotului, pe care cei iubitori de Dumnezeu o poartă conştient. Menirea preotului este de a se asemăna lui Hristos, care a luat asupra Sa păcatele lumii şi i-a purtat neputinţele. O treime din povară o ia deci Dumnezeu, şi cealaltă treime o ia omul însuşi, spre a se împlini dreptatea şi a răstigni, omorî păcatul prin lucrarea harului. Preotul are deci o responsabilitate şi o sarcină foarte înaltă şi grea, pe care numai prin predarea voii şi cu ajutorul lui Dumnezeu o poate duce cu bine. Fără harul lui Dumnezeu, fără harul preoţiei, nici un preot n-ar putea duce greutatea încredinţată.

Nu aş putea să spun că am fost ucenic al Părintelui Ghelasie, am vorbit de mai multe ori despre chestiuni de credinţă, fundamentale. Era un om foarte deschis, cu care puteai vorbi fără menajamente. Dacă la început întâlnirile cu Părintele erau pentru mine un prilej de a dezbate deschis nişte teme fierbinţi, odată cu trecerea timpului am început să simt puterea duhovnicească din cuvintele Părintelui. Un om al păcii şi rugăciunii. Părintele avea de la Dumnezeu darul înaintevederii duhovniceşti. S-a întâmplat unor cunoştinţe de-ale mele că Părintele le-a spus ce au făcut, spre exemplu, pe drumul dintre biserica de jos şi mănăstire, lucruri văzute de Părintele cu duhul. Aceste mici descoperiri aveau rostul de a deschide inima celui ce venea la Părintele spre a primi sămânţa credinţei şi nădejdii în purtarea de grijă a Atotvăzătorului Dumnezeu, de a găti astfel cale iubirii duhovniceşti la care totul, adică prefacerea cea duhovnicească a întregii fiinţe este cu putinţă.

Am mers odată la Sfânta Mănăstire Frăsinei în Postul Paştelui. Luasem hotărârea de a nu mânca mâncare gătită cu ulei şi cum am ajuns la Mănăstire, m-am întâlnit cu Părintele Ghelasie. Mi-a zis să vin la masă şi m-a condus el însuşi la trapeză. Eu, când am văzut că mâncarea era gătită cu ulei, n-am vrut să mănânc. Şi atunci Părintele îmi zice: „Bă, eşti tu mai deştept ca Biserica?” „ De ce, Părinte?” „Păi noi toţi mâncăm cu ulei şi tu nu vrei?” Mi-a spus însă în aşa fel, nu ca pe o poruncă, nu ca pe ceva moralizator, ci cuvintele lui m-au pătruns de duhul unei prezenţe, participări soborniceşti. A participa înseamnă dragoste. Poate părea surprinzător, fiindcă şi Părintele avea un „regim” special, un mod de alimentaţie isihastă pe care îl urma totodată şi ca pe un canon-ascultare de la Duhovnicul dânsului Arsenie Praja, cu care pustnicise în munţii Apuseni. Însă Părintele Ghelasie ajunsese la acel nivel duhovnicesc în care slava deşartă nu-l mai clătina, o făcea discret, neafişat, ca pe o jertfă şi în acelaşi timp ca pe ceva natural, într-un chip care, acoperit de harul lui Dumnezeu, nu crea sentimentul unei izolări sau separări de comunitate, sentiment care trezeşte de regulă în cei din jur ispita respingerii (ca faţă de un corp străin).
Cred că Părintele a văzut cu duhul că la nivelul meu, în care puteam fi uşor clătinat şi tulburat de slava deşartă, îmi prieşte mai curând acel răspuns de participare exterioară la masa în comun, prin care să mă împărtăşesc şi eu de prefacerea cea duhovnicească şi darul lui Dumnezeu. Această întâmplare mi-a fost de un real folos, şi mi se întâmplă s-o povestesc şi altora, nu numai pentru înţelesul ei, ci fiindcă sunt încredinţat că cuvintele Părinţilor ascund în ele puterea lucrătoare a harului lui Dumnezeu, pe care au odihnit-o în viaţa şi prin nevoinţele lor. Şi tocmai pentru aceea ajung mai uşor să fie primite, să rodească, să deschidă inima omului spre cele ale lui Dumnezeu.

Părintele nu era un teolog în sensul strict specializat în care este folosit termenul astăzi. Avea un deosebit simţ artistic, vorbea în pilde şi istorisiri cu un tâlc inaparent la prima vedere, cu un miez care se dezvăluia uneori în timp, prin deschiderea şi căutarea personală.


Arhitect Mihai Surcel,
Bucureşti


(aericol apărut în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 94-97)

Arhim. Hristofor Bucur, actualmente la Schitul "Sf. Ioan Botezătorul", Poiana Braşov, Scrisoare către părinţii din Frăsinei, despre Părintele Ghelasie

Scrisoare de la ierom. Hristofor Bucur,
schitul „Piatra Scrisă”, com. Armeniş, jud. Caraş Severin


Prea cuvioşi părinţi,

Vă trimit ce am reuşit să scriu despre părintele Ghelasie. Am încercat mai întâi să arăt rolul pe care l-a avut sfinţia sa în schimbarea drumului meu în viaţă, iar apoi să-i iau apărarea, cât m-am priceput eu.
Nădăjduind că asemenea mărturii vor trezi şi interesul altora pentru personalitatea părintelui, vă urez să duceţi la bun sfârşit lucrarea pe care aţi început-o.

Cu plecăciune,
Ierom. Hristofor


În marea Sa milostivire faţă de noi, Dumnezeu ne oferă mereu şi mereu ocazii de a ne schimba, de a mai tăia din lanţurile păcatelor. Şi o face prin oameni care cu adevărat pot fi numiţi providenţiali. Iată în continuare mărturia mea personală despre cel care m-a ajutat pe mine în acest sens: părintele Ghelasie Gheorghe Popescu de la mănăstirea Frăsinei.
Din inginer lucrător într-o uzină constructoare de maşini am ajuns preot călugăr. A fost un drum lung, pe care părintele a avut iscusinţa să mă însoţească.
Vizitam la început mănăstirile ca pe nişte monumente istorice, dar am ajuns în final să locuiesc într-una din ele, fiindcă am întâlnit acolo oameni pe care îi simţeam că sunt buni. Pe cei mai mulţi i-am văzut o singură dată, dar cel la care am mers de nenumărate ori spre a cere sfat a fost părintele Ghelasie. De fapt, la început nici măcar sfat nu-i ceream, că nu ştiam ce caut; îmi plăcea doar să-l ascult cum ne vorbea nouă, care-l cercetam. Iar erudiţia dânsului era uimitoare: teologie, medicină, religie, filozofie, istorie. Dar mai uimitor mi se pare acum tactul părintelui: pe nişte tineri neduşi la biserică, preocupaţi de ocultism, ne-a îmbisericit. Şi aceasta fiindcă ne vorbea pe înţelesul nostru, nu ameninţându-ne cu oarecare citate scripturistice sau patristice, nici făcând apel la unele canoane strivitoare pentru nişte începători. Pot mărturisi acum că motivul principal pentru care mergeam la Frăsinei era ca să­l ascult pe părintele, nu ca să particip la toate slujbele căci – lucru important – dânsul nu ne vorbea dacă în biserică se făceau rugăciuni.
Şi a urmat apoi şi spovedania: mai întâi la vrednicul de pomenire ieromonah Lavrentie, apoi la alţi duhovnici în vârstă din mănăstire, până să accepte părintele Ghelasie să­mi primească mărturisirea. Şi văd în această întârziere în a mă spovedi un semn al smereniei sale: îi socotea pe ceilalţi mai pregătiţi să slujească taina. Eu insistam să-mi fie duhovnic, căci faţă de dânsul mă simţeam cel mai apropiat, dar şi după ce a acceptat, a avut grijă să nu-mi creeze o dependenţă nepotrivită faţă de dânsul. Iar când un prieten mi-a vorbit despre un extraordinar preot de mir din Ocna Sibiului, pe nume Miron Mihăilescu, părintele mi-a dat binecuvântare să mă spovedesc acolo şi încă în fiecare duminică. Nu-l cunoştea personal pe acest preot, dar nu i-a fost frică de „concurenţă”, chiar dacă erau diferiţi, căci părintele Miron sublinia absoluta importanţă a împărtăşaniei dese, lucru faţă de care călugării de la Frăsinei au unele rezerve. Dar sunt convins că părintele Ghelasie a văzut cu duhul că întâlnirea cu preotul sibian îmi va folosi şi îi mulţumesc pentru aceasta.
Şi tot o mulţumire ţin să-i aduc pentru că mi-a recomandat să urmez facultatea de teologie. Dânsul era un autodidact, nu avea studii superioare, dar aceasta nu l-a făcut să considere că strugurii teologiei universitare sunt acri. De mai mult timp cochetam cu intrarea în monahism, dar n-am făcut-o decât după ce am terminat facultatea. Iar părintele a avut răbdare cu mine şi doar mai târziu am înţeles şi eu că nu studiul este cea mai potrivită cale de apropiere de Dumnezeu.
Un domeniu în care l-am ascultat strict pe părintele a fost alimentaţia. Eram pasionat de mai înainte de medicina naturistă, experimentam tot felul de reţete, aşa că nu mi-a fost greu să urmez recomandările sale nutriţionale. Şi sunt bucuros că am făcut-o. am scăzut doar în greutate, nu şi în vitalitate. Dimpotrivă. Şi constatând că alimentaţia vegetală recomandată de părintele era bună, nu mai avem nevoie de justificări teoretice, deşi acestea există. Nu menţionează oare Scriptura încă din primul ei capitol ce hrană i-a dat Dumnezeu omului? Şi dacă Tatăl ceresc a socotit necesar ca, imediat după ce l-a făcut pe om, să-i spună ce să mănânce (iarbă şi fructe), înseamnă că alimentaţia este un lucru important, care nu poate fi expediat cu sintagme de genul: orice bagă omul în gură scoate afară prin dos. Ba mai mult: Biblia ne spune că Adam şi Eva au pierdut raiul fiindcă au mâncat ceva, iar Dumnezeu, atunci când l-a certat pe om că a ascultat de şarpe, de trei ori a amintit de hrană: „în dureri te vei hrăni… cu iarba câmpului te vei hrăni…, între sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea…” (Fac 3,17-19).
Insistenţa aceasta asupra mâncării ne revelează marea ei însemnătate pentru fiinţa umană. Şi încă un argument: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ales să ni se împărtăşească aici pe pământ, sub chipul pâinii şi al vinului; putea găsi desigur o modalitate mai „spirituală” de a ne face părtaşi vieţii veşnice, nu dându-ne ceva de mâncare. Toate acestea nu fac decât să confirme marele rol pe care l-a avut şi îl are hrana pentru om, lucru asupra căruia de atâtea ori a revenit părintele în scrierile sale.
Şi fiindcă am amintit de cărţile sale, am constatat că acestea au fost pentru mulţi piatră de poticnire. N-am auzit pe cineva care să-l fi cunoscut direct pe părintele şi să-l considere un rătăcit, un pericol pentru cugetarea ortodoxă. Doar cine l-a cunoscut numai din cărţi a putut să aibă rezerve serioase asupra sa şi aceasta fiindcă părintele s-a încumetat să abordeze probleme adânci, dificil de comunicat în scris. Limbajul nostru pare insuficient în a defini esenţele tainice ale dumnezeirii, ale omului şi ale naturii, a releva raporturile dintre acestea înainte şi după cădere. Chiar dacă a avut unele stângăcii în exprimare, trebuind să apeleze uneori la un limbaj poetic, căci cel discursiv se dovedea insuficient, părintele a reuşit să lămurească multe lucruri esenţiale. În orice caz, abordările acestea teoretice n-au fost speculaţiile unei minţi iscoditoare, ci rezultatele la care a ajuns un rugător. Căci dincolo de aceste ameţitoare preocupări filosofice, părintele a rămas un om practic: căuta să-l facă pe fiecare un închinător care, stând în faţa lui Dumnezeu, să-şi regăsească adevăratul chip pe care să i-l dăruiască Lui.

Ieromonah Hristofor Bucur
Stareţul schitului
„Piatra Scrisă”
jud. Caraş-Severin

(din volumul "Părintele Ghelasie de la FRăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 139-142)

Fratele Ilie de la Mânăstirea Frăsinei: "A murit precum a trăit… ca un sfânt"

Părintele Ghelasie nu a fost un om obişnuit. Deşi simplu, vedea lucrurile într-un mod special. Mişcări legănate, gesturi alese, cu privirea senină îndreptată spre cer, glasul clar şi blând, înfăţişare iconică cu trăsături grav ascetice, cu râvnă neobosită spre frumos şi spre albastrul pufos al cerului, lipsit de barbă (uneori o mândrie ascunsă a călugărului), aduce la iveală un al doilea Pavel Xiropotamul.

Firesc, la asemenea viaţă, asemenea limbaj. Se exprima liber, spontan, fără reţinere sau prejudecăţi, aşa cum şi trăia. Deşi iubea tăcerea, nu putea să treacă pe lângă un om şi să nu-i zică un cuvânt de bucurie. Totdeauna sprinten, zglobiu, medita şi scria cu acelaşi randament. Era foarte iubit şi apreciat de tineret şi lumea intelectuală, spre surprinderea multor călugări împreună vieţuitori. Acestea nu erau decât un dar al duhului lui Dumnezeu, lucru pe care nu-l vedea oricine.

Slujea la altar ca un copil lipsit de patimi, legănându-se de parcă ar fi vrut să ne odihnească pe noi. Cearta dintre oameni era singurul lucru care îl intimida. Nu ştia cum să reacţioneze şi nu reacţiona, doar suferea. Se mâhnea uneori, dar nu era trist. Era foarte interesat de medicina curată a lui Dumnezeu. Gândea ca un biolog, se orienta ca un geograf, se exprima ca un om de ştiinţă, şi se ruga ca un înger uitând de trup.

Nu purta haine alese sau călcate, nici încălţăminte moale sau modernă.
A murit precum a trăit… ca un sfânt.


fratele Ilie, iconar
Sf. Mănăstire Frăsinei, Vâlcea


(din volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 90)








În ordine, sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil, zugrăviţi "prin mâna" părintelui Ilie.

Adrian Lemeni: "Taina unei întâlniri semnificative"

Nu e uşor să vorbeşti sau să scrii despre cineva cu o personalitate atât de complexă precum cea a părintelui Ghelasie. L-am cunoscut pe părintele Ghelasie în mod special prin intermediul unor oameni foarte apropiaţi de el şi prin cărţile sale. Am avut şi şansa unei întâlniri directe în care am apucat să stăm mai mult de vorbă. Întâlnirea personală cu părintele Ghelasie s-a petrecut în perioada cea mai importantă din viaţa mea în ceea ce priveşte regăsirea creştinismului ca mod de viaţă (practicat în copilărie datorită educaţiei primite în familie) şi creşterea într-o devenire existenţială luminată de forţa Tradiţiei ortodoxe.

În acea vreme eram student la Politehnica din Timişoara şi împreună cu alţi prieteni, după sincere şi istovitoare căutări existenţiale, regăseam într-o alta lumină identitatea modului de viaţă ortodox, întocmai ca fiul risipitor simţeam că mă întorc acasă, un "acasă" dumnezeiesc de odihnitor. După chinuitoare frământări existenţiale, mistuit de setea de aflare a Adevărului şi a Vieţii, am revenit pe Calea cea mântuitoare. Experienţa creştină trăită în următorii ani la Timişoara va presupune aflarea unor repere care cu siguranţă îmi vor rămâne semnificative pentru toata viaţa.

În acei ani am avut şansa de a forma şi de a întări prietenii trăite în perspectiva veşniciei; într-o lume ca cea de astăzi, în care suntem striviţi de o singurătate sufletească pustiitoare, resimt şi mai mult binecuvântarea prieteniilor formate atunci. Această singurătate trăită în prezenţa unei mulţimi de oameni devine şi mai apăsătoare. Deşi nu au trecut foarte mulţi ani de atunci, am impresia că trăim într-un altfel de lume în care relaţiile inter-umane se consumă într-un mod superficial, adeseori, fiind tentaţi să ne închidem în propriile interese. Astfel rămânem închişi în faţa tainei persoanei, atât a propriei persoane, cât şi cea a semenului nostru. În acei ani de studenţie la Timişoara am trăit bucuria asumării tainei persoanei în comuniunea trăită în Hristos. Doi dintre cei mai apropiaţi prieteni de atunci şi pentru totdeauna, actualmente, părintele Neofit, ieromonah la Schitul Piatra Scrisă şi părintele Dan, preot la Schitul Poşaga, au fost fii duhovniceşti ai părintelui Ghelasie.

L-am cunoscut pe părintele Ghelasie în mod cu totul deosebit prin persoana părintelui Neofit şi prin cărţile scrise de părintele Ghelasie. Recunosc că la început am avut oarecare rezervă în ceea ce priveşte mai ales maniera de a scrie a părintelui Ghelasie. Eram familiarizat cu teologia patristică şi filocalică, cu cărţile scrise de părintele Stăniloae, însă, când am citit pentru prima dată ceva scris de părintele Ghelasie, am sesizat o diferenţă de limbaj. Abia mai târziu şi după un efort de adâncire, mai ales în ceea ce priveşte experienţa prezenţei tainice a lui Hristos în Biserică, m-am putut împărtăşi după măsurile mele de puterea de viaţă întrupată în scrierile părintelui Ghelasie. În timp am conştientizat că dincolo de dificultatea unui anumit limbaj care încerca mereu şi mereu să exprime taina unei experienţe de nerostit în faţa căreia orice forma discursivă amuţeşte, se poate regăsi şi trăi în acelaşi duh taina cea din veac ascunsă, a întrupării lui Hristos, care se extinde la fiecare credincios. E vorba de o continuitate duhovnicească manifestată prin unitatea dată de acelaşi Duh Sfânt, dar diversificată în funcţie de darurile fiecăruia dintre cei care s-au împărtăşit de experienţa harului.

Mărturisesc că lectura cărţilor părintelui Ghelasie impune exigenţe existenţiale. Aceste cărţi nu pot fi citite cu o detaşare ce permite exersarea unei raţionalităţi critice, ci se cere o pregătire prealabilă prin care trebuie să ne "descălţăm" de iluziile noastre conceptuale, să ne scuturăm de zgura aşa ziselor cunoştinţe teologice (în fond compilaţii de informaţii devenite clişee de gândire şi de viaţă), pentru a putea fi disponibili să primim puterea Duhului existentă în aceste scrieri. Cărţile părintelui Ghelasie sunt un scandal pentru cei care încearcă să acomodeze învăţăturile părintelui la nişte tipare strâmte ale unei gândiri discursive, obişnuite să digere doar material pentru speculaţii gratuite ce dau amăgirea teologhisirii înalte. O astfel de gândire este ermetică în faţa vieţii, în faţa tainei trăite ca act de viaţă.

În mod deosebit am fost impresionat din învăţăturile părintelui Ghelasie de chipul iconic al creştinismului, evidenţiat cu multă tărie şi în diferite forme în cărţile sale. Chipul iconic al spiritualităţii creştine fundamentează înţelegerea creştinismului ca un mod de a fi în care fiecare gest, cuvânt sau gând devine rugăciune. Într-o asemenea perspectivă, asumarea iconică a lumii ne ajută să privim dincolo de materialitatea grosieră a lucrului înspre fundamentul lui spiritual, astfel încât atât relaţia cu creaţia cât şi cu oamenii nu se epuizează într-un mod consumist, ci se deschide către transfigurare. Asumarea chipului iconic al creştinismului înseamnă a contempla raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor în dinamica transfigurarii lumii în Hristos.

Împreună cu părintele Neofit am ajuns la mănăstirea Frăsinei, unde am avut ocazia să stau mai mult de vorbă cu părintele Ghelasie. Mi-a rămas vie în memorie întâlnirea personală pe care am avut-o cu părintele. În acea vreme, cu multă sinceritate eram în căutarea unor modele vii ale creştinismului. Aşa am ajuns la mari duhovnici ai creştinismului românesc. Printre ei, chipul părintelui Ghelasie are un loc aparte. Îmi aduc aminte că mi-a vorbit mult despre specificul misticii carpatine în care se regăsea foarte bine chipul iconic al creştinismului.

Spre deosebire de mistica ortodoxiei greceşti, care rămâne prea cerebrală, sau de mistica ortodoxiei slave, prea abisală, experienţa mistică de tip carpatin, specifică pentru tradiţia duhovnicească românească, reliefează plenar dimensiunea Întrupării, manifestă într-o tipologie variată în spiritualitatea ortodoxă românească. Însuşi părintele Ghelasie a crescut în duhul acestei tradiţii, sub ascultarea duhovnicească a unui pustnic din Ardeal. Această spiritualitate facilitează resimţirea multiplelor lucrări ca stare de rugăciune în care Hristos e o prezenţă vie, aşa cum o icoană în mod efectiv face ca reprezentarea iconică să fie trăită ca o realitate şi o prezenţă copleşitoare. Rugăciunea nu rămâne astfel într-o sferă a meditaţiei, ci se întrupează într-o lucrare concretă şi harică.

Însuşi chipul părintelui Ghelasie şi prezenţa lui erau mărturii vii ai acestei spiritualităţi iconice de tip carpatin. În primul rând l-am perceput pe părintele Ghelasie ca un om al unei adânci şi constante experienţe duhovniceşti. Nu prin teoretizare artificială, ci ca act de viaţă resimţit până în adâncul fiinţei mele, am trăit în prezenţa părintelui Ghelasie adevărul fundamental că nu se poate face teologie fără a avea ca temei şi motivaţie a studiului teologiei această experienţă duhovnicească. Cred că întâlnirea cu părintele Ghelasie nu te putea lăsa indiferent: într-un fel sau altul trebuia să iei o atitudine, simţeai nevoia să schimbi ceva în tine, să pui un fel de început în practica duhovnicească. Iar acest imbold niciodată nu era determinat sau impus prin măsuri legaliste, prin reguli general-valabile precizate în mod automat.

Întrucât personalitatea părintelui Ghelasie respira viaţa într-un aer puternic dat de culmile de experienţă în care trăia, schimbarea produsă în cei care-l contactau era în primul rând expresia unei întâlniri în planul relaţiei personale, astfel încât şi trăirea fiecăruia dintre cei care l-au cunoscut pe părintele Ghelasie devenea personalizată.

L-am cunoscut pe părintele Ghelasie ca pe un om de o mare generozitate, cu o disponibilitate deosebită de a primi pe oricine aşa cum este, de a încerca să sădească cu delicateţe o bună aşezare în tradiţia ortodoxă, plecând de la starea fiecăruia. L-am simţit pe părintele Ghelasie în întâlnirea pe care am avut-o ca pe o prezenţă ce respiră o rugăciune vie. Am avut ocazia apoi să-l văd slujind atât Sfânta Liturghie cat şi la privegherile de noapte specifice pentru mănăstirea Frăsinei. De fiecare dată, prin întregul lui fel de a sluji, am simţit că ceva tainic şi sfânt se împlineşte într-adevăr la Sfântul Altar.

Cred că atât viaţa, cât şi trecerea la cele veşnice ale părintelui Ghelasie sunt învăluite într-o mare taină, şi atunci când încercăm să ne apropiem de ceea ce înseamnă personalitatea şi lucrarea părintelui, ar trebui s-o facem cu multă cuviinţă, respectând prezenţa acestei taine. Din această perspectivă, nu pot să nu-mi exprim amărăciunea că, mai ales în mediul teologic academic, părintele Ghelasie a fost receptat cu multă rezervă, dacă nu cu ostilitate. Multe neînţelegeri şi confuzii s-au produs, tocmai datorită ocolirii întâlnirii reale cu părintele sau cu cărţile scrise de el.

Dincolo de erudiţia impresionantă şi inteligenţa pătrunzătoare, părintele Ghelasie trăia în smerenie experienţa unei intense rugăciuni. În această stare, el a manifestat o deschidere mare faţă de oricine care ar fi fost dispus să-i arate aşa zisele erori ale gândirii sale. Din păcate, însă e mult mai facil să critici de pe margine, refuzând întâlnirea autentică. Taina părintelui Ghelasie poate fi pentru fiecare dintre noi o adevărată lecţie umană şi duhovnicească deopotrivă. Nu cred că se poate atinge miezul învăţăturilor părintelui Ghelasie, de profundă consistenţă duhovnicească, fără a dobândi o onestitate obligatorie pentru oricine pretinde identitatea de creştin. Astfel vom învăţa să nu mai fim ipocriţi: faţă de noi înşine şi faţă de alţii, cu atât mai mult cu cât adeseori această ipocrizie este legitimată de o pretinsă rectitudine duhovnicească şi doctrinală.

Adrian LEMENI,
Facultatea de Teologie Ortodoxă,
Universitatea din Bucureşti

(articol apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 52-56)

Pr. Prof. Ovidiu Moceanu: "La izvoarele bucuriei"

Într-o binecuvântată zi de august, cu câţiva ani în urmă, am ajuns, după ce colindasem câteva mânăstiri din Episcopia Râmnicului, la Frăsinei, lăsând mai spre urma călătoriei, ca o încununare, ca un dar dumnezeiesc, să ajung în Athosul românesc despre care auzisem şi citisem atâtea. Şi, imediat lânga această bucurie, aşezam nădejdea că îl voi întâlni pe părintele Gheorghe Ghelasie. Nu o întâlnire oarecare, aşa cum treci pe lângă un necunoscut (din vedere sau auzite) şi-i dai „bună ziua”, ci o întrepătrundere a cugetelor inimii şi minţii, încât fiinţa să tresar, mai bogată cu o lumină, îmbucurată de cuvântul plin de har. Nu am grăbit nicicum lucrurile şi eram pregătit, dacă nu va fi fost să rânduiască Dumnezeu, să mă întorc şi să mă pregătesc pentru altă dată, când poate voi fi vrednic de o asemenea întâlnire. Aceasta mi-a fost, în vremea aceea, lucrarea: să fiu un simplu închinător, cu toate ale sufletului deschise spre izvoarele bucuriei. Şi unde ar fi curs ele mai bogat, dacă nu la Frăsinei? Într-adevăr, din primul moment, m-am integrat lucrării de rugăciune până când rânduielile cele sfinte s-au încheiat şi am putut astfel să iau aminte nu numai la „peisajul” duhovnicesc, ci şi la zidirea mâinilor lui Dumnezeu care a revărsat atâta frumuseţe peste locurile de aici. Nu ştiam cum voi proceda ca să îl văd pe părintele Ghelasie, însă totul a decurs foarte simplu după ce am lansat o întrebare, mai mult o tatonare a şanselor. Părintele era acolo, putea fi chemat de îndată.
Întâlnirea cu părintele Ghelasie Gheorghe părea să nu se mai încheie niciodată. În chip formal, pentru că în chip duhovnicesc ea nu a sfârşit niciodată. Relaţia mea cu părintele trece dincolo de ceea ce îndeobşte se numeşte o prietenie. Din viaţa binecuvântată de Dumnezeu s-a desprins o picătură şi a atins cu puterea harului două capete ale firului, producând un arc voltaic, incendiind cu focul bucuriei două făpturi care slăveau, prin ceea ce vine de dincolo de lucruri, puterea Lui nemăsurată care face ca două suflete să găsească armonii nebănuite ale tăcerii. Numai tăcerea şi uimirea pot exprima, în chipul cel mai potrivit, lauda Domnului pentru bucuria întâlnirilor de dincolo de cele ce se văd.
Părintele Ghelasie m-a invitat într-un fel de antreu al unui soi de birou-apartament şi nu-mi puteam desprinde privirile de la picioarele desculţe, tocmai de aceea, probabil, m-a dus să îmi arate câteva locuri de nevoinţă – nişte butoaie-căsuţe – explicându-mi cu răbdare şi afecţiune rostul lor. Aici picioarele desculţe, uscate de nevoinţe, se mişcau repede, încrezătoare, parcă înviorate. Orice mi-ar fi spus părintele, nu-mi puteam desprinde privirile de la acele locuri care îmi păreau nişte coşniţe răsturnate ale unor albine grăbite să culeagă, până nu vine furtuna, miresmele şi mierea duhovnicească revărsate de Dumnezeu în această lume. Descopeream, cu fiecare clipă, un suflet deschis, însetat de dialog, o inteligenţă flexibilă, iubitoare, convinsă că din taine i s-a dezvăluit numai o parte, ca un dar, pentru care trebuie să mulţumească perpetuu. Şi era inevitabil să ajunge şi la cărţile Sfinţiei Sale pe care trebuie să le privim ca acte de nevoinţă, fragmente dintr-o largă meditaţie, care aspiră să remodeleze idei dintr-o zestre îndeobşte cunoscută. Atunci nu cunoşteam decât câteva pagini ale părintelui, ceea ce a mai ajuns şi prin librăriile din ţară, dar părintele, cu generozitate, mi-a pus la dispoziţie tot ce publicase până în 1997. Şi i-am zis: „părinte, o să le citesc, dar... nu vă cruţ, o să vă spun opinia mea, nu vă iert”... Era o deprindere de critic şi istoric literar, o propoziţie belferească, topită de îndată de promptitudinea bunătăţii autorului: „Dar chiar vă rog, nu mă cruţaţi, nu mă iertaţi...” Parcă îl văd şi acum acolo, în prag, aşteptând clipa revederii, să discutăm în deplină cunoştinţă de cauză despre ceea ce a pus în paginile cărţilor. Din păcate, nu m-am grăbit să revin la Frăsinei, tinereţea şi vigoarea de atunci ale părintelui părându-mi-se departe de orice primejdie. Găsind o comoară, am pus-o deoparte, aşteptând un moment favorabil să mă smulg din chingile acestei lumi şi să continui dialogul, întreţinut de regularitatea cu care părintele îmi trimitea noile apariţii, iar eu îi răspundeam cu modestele mele volume de cercetare teologică. Timpul, cum spune un prozator, nu a mai avut răbdare.
Dar dialogul continuă, într-un alt spaţiu. Va trebui să cercetăm de ce substantivele şi verbele ţâşnesc din paginile părintelui Ghelasie ca nişte lumini de foc, resorturile profunde ale remodelării discursului teologic. Atunci ne vom putea întâlni cu adevărat cu părintele Ghelasie.


Pr. Prof. dr. Ovidiu MOCEANU
Facultatea de Litere,
Universitatea “Transilvania”, Braşov


(articol apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 50-52)

Iulian Costache: "Neverosimilul şi nebănuitul Părinte Ghelasie"

Între mărturiile acestei cărţi, unele rememorează povestea câte unui tânăr care l-a întâlnit pe Părintele Ghelasie după ce îi citise mai înainte câteva scrieri, ieşite în cale ca din întâmplare. Tentaţia întâlnirii putea să decurgă, altfel spus, din nevoia de a re-găsi un scriitor ce părea să se fie ascuns în spatele unei scriituri. „Am plecat să caut un autor şi am aflat un duhovnic”, spune Cătălin Cioabă. Mărturia aceasta mi-a atras atenţia între altele, şi nu pot disimula aici curiozitatea pe care am avut-o citind paginile acestea, pentru faptul că, deşi ne cunoaştem, am ajuns să îl întâlnim pe minunatul părinte Ghelasie, fără să ştim unul de altul, pe nişte căi înrudite, deşi diferite.
În experienţa evocată, întâlnirea cu scrisul Părintelui Ghelasie (o scriitură destul de neobişnuită pentru a nu trece neobservată) fusese acea „întâmplare” care a determinat „nevoia” de a întâlni „scriitorul” ascuns dincolo de rândurile unei cărţi. În lumea scriiturilor cu care suntem obişnuiţi, scrisul părintelui Ghelasie nu putea sa te lase indiferent. Un filigran secret al conceptelor părea să fie ţesut în această scriitură, ducându-te cu gândul la lecturile dificile pe care facultatea le punea în calea studenţilor abia în anul IV, când bunăoară scrierile de fenomenologie ale lui Heidegger deveneau de neocolit. Desigur, tentaţia de a afla ce se ascunde în spatele unei scriituri ce friza un anume „barochism” conceptual sau nevoia de a risipi distanţa (cu iz livresc) dintre interlocutori şi de a pune în loc socratica opţiune a comunicării „faţă către faţă” te puteau aduce în preajma minunatului părinte Ghelasie. Mai ales pentru tinerii cu un gust cultural care nu se spăimeau de o scriitură atipică, această tentaţie putea să fie şi o cale a întâlnirii.
Deşi o atare cale, a curiozităţii “livreşti”, a mai adus şi pe alţi cititori la Frăsinei, pentru mine lucrurile au stat oarecum diferit. Nu am ajuns să îl întâlnesc pe părintele Ghelasie pentru că îl citisem mai înainte. Chiar şi Frăsineiul l-am găsit din întâmplare: un prieten voia să-şi facă rodajul la maşină şi a propus să folosim ocazia ca să ajungem pe la unele mănăstiri. S-a întâmplat să ajungem şi la Frăsinei. Aşa că aş putea să spun că şi pe Părintele Ghelasie l-am întâlnit tot „întâmplător”. Ceea ce a urmat însă, toate celelalte aveau să iasă însă din această logică a “întâmplării” pentru a intra într-o altă logică.
Pe unii prieteni i-a adus la părinte o scriitură şi nevoia de a identifica „scriitorul”. În cazul meu, am întâlnit „din întâmplare” un părinte, care, deşi în mod evident nu făcea nimic ca să pară un „scriitor”, prin tot ceea ce făcea emana însă o „scriitură subtilă”, un sentiment de rigoare care ordona însuşi „proiectul” său de viaţă. Era o „scriitură” care nu mai avea nevoie de hârtie şi cerneală. Totul era „scris” direct, „pe curat”, de-a dreptul „în viaţă”. O scriitură deosebit de precisă care, pentru a se mântui de orice semn livresc, se refugia parcă din carte în viaţa de zi cu zi, aşa cum firul de aţă folosit în unele operaţii chirurgicale se resoarbe, se dizolvă în ţesutul pielii. Iar Părintele, în ceea ce l-a privit, şi-a asumat destinul într-o „ascultare” absolută, o ascultare urmată „fără anestezie”.
Părintele trăia exact ca şi când ceea ce trăia, propria sa viaţă, ar fi fost rezultatul unei scriituri precise. Întâlnindu-l înainte de a-i citi cărţile, nu puteai să nu-ţi dai seama că stilul în care părintele alesese să trăiască reprezenta totuşi scriitura unui destin aparte, un destin a-tipic prin multe ale sale. Pe cât de “dificil”, de „livresc” putea să pară în cărţi, pe atât de „mântuit” de livrism era în viaţa sa de zi cu zi. Iar în viaţă nu a făcut rabat câtuşi de puţin: şi-a trăit proiectul - un proiect de viaţă creştină - într-o ascultare fără de margini. „Scriitura” vieţii sale era o scriitură a ascultării, a unei ascultări absolute, asumată în chip chiar neverosimil.
În obştea Frăsineiului, părintele părea un fel de „personaj” al propriului text, un „text” care se scria pe măsură ce era trăit. Cum arăta acest „personaj”? În mărturia de care aminteam el este descris ca un alt fel de Robinson care, în curtea mănăstirii, îşi „inventa” insula. Poate că alături de modelul lui Robinson ar mai merita evocate şi alte modele, bunăoară cel al lui Diogene: „locuinţa”, pseudo-chilia în care locuia în curtea mănăstirii, era, de fapt, un butoi confecţionat după „măsura” şi vrerea părintelui; era din doage de lemn şi, în partea de sus, era acoperit cu tablă. Ţin minte faptul că butoiul avea o „portiţă”, pe care părintele se strecura, mişcându-se cu gesturi precise şi fireşti, pentru a-i întâmpina pe cei care-l căutau. Dar ceea ce frapa era dimensiunea deosebit de mică a portiţei: nici nu aveai cum să-ţi reprimi mirarea – pe acea portiţă de 60x40 centimetri putea să intre şi să iasă cu atâta dezinvoltură un om? Părintele Ghelasie stă mărturie că acest lucru (lui îi) era cu putinţă.
Mai tot ceea ce făcea el avea un aer uşor „neverosimil”. Chiar şi „insula” părintelui Ghelasie semăna poate mai curând, cu acea „zonă” din Călăuza lui Tarkovski, unde o seamă de lucruri miraculoase promiteau să apară într-un spaţiu unde însăşi geografia părea să aibă hotare nesigure, cu geometrie variabilă. În preajma butoiului, părintele avea câţiva stupi şi tot felul de acareturi, scule care de care mai vechi („bătrâne”) uitate într-o iarbă care creştea “netunsă”, frizând o dezinvoltură „sălbatecă”. Chiar şi fructele „îmbătrâneau” în copac, neculese; iar cele câteva pere care erau adunate şi stăteau ordonat, la vedere, pe nişte bârne de lemn erau culese doar dintre cele ce căzuseră pe pământ. Această „scenografie” tarkovskiană a părintelui părea să fie una „neatinsă”; o natură neverosimil de “neîncepută”, la fel de stranie pe cât ne apare câteodată doar acea natură neatinsă din spaţiul artificial al vreunei vitrine.
Părintele avea o relaţie inimaginabil de „prietenoasă” cu tot ce era în jur. Că un şoarece sau muştele nu-l puteau nici supăra şi nici agasa este pentru noi, cei lumeşti, de neimaginat; o astfel de poveste ce părea de neînţeles aveam să o aflu ceva mai târziu: părintele, când fusese „zăvorât” de boală în chilie, prindea câte un şoricel, pe care însă nu-l omora, ci ruga ucenicul să-i dea drumul afară din chilie. Ai fi spus că părintele avea un gust special pentru farsă, pentru că şoarecele, odată slobozit în curte, găsea din nou galeriile prin care reintra în chilie şi „jocul” se relua de la capăt. Într-o mecanică neabătută. Aşa că şoricelul era, rând pe rând, prins şi eliberat. Şi totuşi, nimeni nu ar fi îndrăznit să pună capăt acestui „joc”. Fiecare, la locul şi rândul său, părea să facă o „ascultare” desăvârşită.
Dacă cineva ţi-ar fi vorbit despre relaţia extrem de „tandră” şi „prietenoasă” pe care părintele o angaja cu ambientul de o „sălbăticie” neîncepută „a insulei” sale din curtea mânăstirii (nu mai mult de 30-40 mp), ai fi zis de bună seamă că această poveste reprezintă un pasaj dintr-o carte căreia i-au fost furate coperţile – atât de neverosimilă putea să pară iubirea părintelui pentru fiecare „gânganie” şi, în fond, respectul mistic arătat Creatorului celor mai nesemnificative făpturi. Din moment ce eu nu pot să creez nici măcar o musculiţă, chiar şi o neatenţie de-a mea care ar ucide o gânganie ar putea să echivaleze cu o desconsiderare a însăşi operei Creatorului – părea să spună, de fapt, această atitudine a părintelui care făcea din iubire, prietenie şi tandreţe o filozofie ce guverna în chip nevăzut peste „insula” lui. Şi totuşi, iubirea părintelui guverna nevădită nu doar acolo.
Părintele avea, desigur, şi umor. Sau poate mai curând am putea spune că, de fapt, preţuia umorul, pentru că nu cred că l-a auzit vreodată cineva hohotind sau pur şi simplu râzând. Felul lui de a participa la umor era surâsul. Odată, când i-am adus un tablou făcut de un pictor ce-mi era prieten, un tablou cu chipul Sfântului Calinic, s-a bucurat foarte mult de acest dar. Atunci mi-a spus că îl preţuia foarte mult pe Sfântul Calinic, mai cu seamă şi pentru că avea „umor”. Din felul în care spusese acest lucru puteai sesiza că preţuia mult acel umor; preţuia, de fapt, acel „detaliu” care făcea ca un sfânt să fie puţin a-tipic în raport cu aşteptările noastre lumeşti.
Nu puteai, oricât ai fi vrut, să nu sesizezi că părintele Ghelasie era un părinte puţin neasemenea: „locuia” într-un “butoi”, îşi inventase „insula” din jurul butoiului, preţuia calităţile mai rare ale monahilor („umorul”), nu-şi îngăduia să ia viaţa nici măcar unui şoarece (cineva povesteşte în această carte chiar că şi „muştele” se bucurau de aceeaşi „inviolabilitate” în chilia sa), iar unui frate ce va fi fost trist din nu ştiu ce pricini îi dădea canon „să fie vesel”, pentru că nimeni dintre cei ce¬L poartă pe Dumnezeu cu sine nu are de ce să fie cumva trist.
Părintele putea să pară, în toate acestea, de un neverosimil livresc. Şi, totuşi, tot ceea ce făcea avea o rigoare şi o consistenţă nebănuită. Într-o epocă bântuită de “globalizare”, el nu ieşise din Frăsinei de circa 30 de ani, se pare, decât cu câteva excepţii nesemnificative, ce nu ajung să se numere nici măcar pe degetele unei singure mâini. Părintele nu doar că nu mânca, evident, carne, ca toată obştea Frăsineiului, dar mai avea şi alte reţete personale, care configurau o sacroterapie proprie. În plus mai şi scria, iar dacă deschideai o carte a Sfinţiei Sale devenea evident că nu ai de-a face cu un scris format „după calapod”: era o scriitură ce putea să pară pentru mulţi „greoaie”. Dar pentru unii care se încăpăţânează să creadă că o pagină pe care nu o înţelegi imediat nu este neapărat o pagină „ezoterică” o astfel de scriitură putea fi chiar o „provocare”. Ar mai trebui, poate, spus că, totuşi, această provocare părea să nu se adreseze în primul rând unei lecturi raţionale, ci intuiţiei. Nu cunoaşterea raţională, care fusese fetişizată de o întreagă tradiţie culturală, era cea vizată, ci cunoaşterea mistică. Mai trebuie să adaugi şi faptul că subiectele acestor cărţi nu erau nici ele tocmai comune: antropologia religiosului, sacroterapie ş.a., iar în felul acesta obţii o imagine cu adevărat neînseriabilă.
Toate aceste „detalii” personale au făcut ca părintele să aibă o alură a-tipică, iar obştea Frăsineiului, dimpreună cu părintele stareţ Neonil şi cu ceilalţi părinţi şi fraţi, a dovedit înţelepciunea frumoasă de a „ocroti” în grădina sa un călugăr neasemenea şi rar, un fel de petală care lipseşte din alte corole.
Dincolo însă de aceste opţiuni personale, care îşi verificau coerenţa în cadrul unui proiect existenţial, părintele a fost neverosimil şi prin „opţiunile” de destin ce i-au fost hărăzite: boala, se pare una neîndurător de dureroasă, a făcut din el un „zăvorât”. Şi, totuşi, cu excepţia faptului că nu-l mai găseai în curtea mănăstirii sau „la butoi”, ci la pat, în chilioara sa, totul decurgea ca şi când nici n-ar fi fost vreo boală prin preajmă: la uşa lui, ziua şi noaptea, „fără de timp”, oamenii aşteptau pentru a-i cere un cuvânt de folos. Nu a refuzat pe nimeni. Taina sfintei spovedanii a dăruit-o, într-o generozitate incredibilă, în ciuda neputinţelor (nimănui ştiute, cu excepţia ucenicilor de chilie) aduse de boală, până şi în ziua mutării către Dumnezeu. Cine ar putea spune dacă nu cumva de atâtea ori, atunci când se putea crede că Dumnezeu era pe cale să îl cheme, el se întorcea de fapt „din drum”, de dincolo de „hotar”, pentru a-şi face aici, în continuare, „datoria” de duhovnic. Nu vom şti, cu siguranţă, niciodată, de câte ori nu va fi făcut părintele cale întoarsă de la „hotar”, întorcându-se pentru noi...
Chiar dacă părintele nu mai este cu noi în chip lumesc, ştim că este în continuare cu noi şi, cu excepţia „mutării” sale, toate celelalte rămân în rânduielile lor: generozitatea şi protecţia părintelui stau mărturie lucrătoare în continuare. Dragostea sa este continuu lucrătoare. Iar pentru cei de aici este o mare binefacere să te poţi ruga unui sfânt de „dincolo de hotar” dar nu aşa cum te-ai ruga unui chip abstract, pe care nu l-ai cunoscut, ci aşa cum te rogi chipului cunoscut al unui tată „de aici”. Dragostea sa este puternică, firească şi, în continuare, necondiţionată.
Şi, totuşi, prin toate aceste detalii “incredibile”, demne de nişte poveşti livreşti, putem înţelege mai bine că, în fond, creştinismul nu reprezintă doar o religie de dicţionar şi nici un proiect existenţial abstract şi impersonal împins la limita livrescului, ci oricât de „neverosimilă” ar putea să le pară unora viaţa şi dăruirea unor astfel de părinţi, creştinismul este un mod de viaţă. Părintele Ghelasie stă mărturie că acest mod de viaţă poate fi asumat firesc, cu o discreţie dumnezeiască, necârtitor şi chiar cu un dram de…voioşie. Pe cât de serios era scrisul părintelui, căci el vorbea despre lucruri de neglumit, pe atât de „caldă”, de „verde”, de aspră sau chiar învăluită, pentru o clipă, în umor, putea fi spusa părintelui.
Alegerea unui astfel de călugăr, ce-şi lasă cărţile pentru a se porni la luptă cu „morile” nevăzute ale războiului duhovnicesc, poate să frizeze „nebunia” unui personaj de altă dată. „Nebunia” întru Hristos însă este o cu totul altă temă, pentru care este nevoie de o altă „bibliografie”. În această bibliografie, care se scrie în mănăstirile noastre, viaţa părintelui Ghelasie s-a scris, fără cerneală şi fără hârtie, cu o mână hotărâtă, direct „pe curat”.
L-am întâlnit întâmplător, însă viaţa nu mai poate trăită la întâmplare. Iubirea ce ne-o poartă este continuu zămislitoare. Ajută-ne, Doamne, să ne rugăm pentru iertarea Părintelui nostru şi ajută-ne ca dragostei Tale şi dragostei Părintelui Ghelasie cu rod de fapte să îi putem răspunde.


Iulian Costache,
Facultatea de Litere,
Universitatea din Bucureşti

(text apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 216-221)