Cercet. dr. Ionel Popescu: "Despre Părintele Ghelasie - mărturii"

Adormirea întru Domnul a Părintelui nostru Ghelasie a însemnat mult pentru ucenicii săi. Aşa ne-am adus aminte de toate învăţăturile pe care ni le-a arătat mai mult sau mai puţin direct. Doar aşa am realizat mulţi dintre noi că am rămas fără „tătic”, aşa cum deseori se autointitula, însă aşa cum copilul ajuns adolescent odată şi odată trebuie să se desprindă de casa părintească şi să plece în lume, cu toată învăţătura deprinsă de la părinţi, în acelaşi chip trebuie să înţelegem şi noi că părintele, chiar dacă a plecat la cele de sus nu ne-a părăsit, ci veghează, acolo sus, la viaţa noastră. Copilul plecat de acasă îşi aduce aminte şi foloseşte cele învăţate acasă, şi cele deprinse acasă sunt primele repere pe care le are în viaţă. După cum familia şi învăţătura deprinsă în familie se oglindesc în lume prin purtările şi faptele copiilor, tot astfel şi noi, cei rămaşi după trecerea la cele veşnice a părintelui, reflectăm cele ce am învăţat de la părinte. Dar tot aşa cum un copil poate face de ruşine familia prin purtări necugetate, tot aşa şi noi, cei ce l-am cunoscut şi am crescut duhovniceşte sub aripa părintelui, trebuie să avem grijă să nu facem de ruşine cele ce am învăţat de la Părintele nostru.
Între ultimele sfaturi pentru mine a fost acesta, pe care îl dădea şi mama părintelui: „Să nu mă faci de ruşine”. Această raportare filială are ceva tainic şi se revarsă din rugăciunile Părintelui, iar Mila Domnului ne întăreşte şi pe noi cei mai slabi în această lucrare de arătare a Slavei lui Dumnezeu şi Unsului Său în Persoana părintelui Ghelasie.
Eu personal l-am cunoscut în adolescenţă, imediat după ce am terminat liceul, într-una din cele mai tulburi perioade de căutări şi rătăciri. Era perioada imediat după revoluţie, când pe piaţa şi în cultura noastră invadaseră tot felul de învăţături care făceau pe cel doritor de adevăr să rătăcească la infinit. La acea vreme, era aproape imposibilă discernerea acestor învăţături. Dar cele mai dureroase şi mai pierzătoare de suflet erau cele oculte, care aveau mare priză la minţile slabe pentru că erau comode din punctul de vedere al satisfacerii unei încercări de înţelegere a realităţii. Pe lângă aceste învăţături, mai erau şi unele persoane, pretinse autorităţi, care veneau cu tot felul de amestecuri culturale, de aveai impresia că ştiu extrem de bine despre ce vorbesc, şi chiar aveau darul de a te convinge de diverse „adevăruri” mărunte, care erau uşor explicabile cu teoriile lor. Aşa că la acea vreme era o inflaţie de teorii care „explicau realitatea”.
Eram în liceu când am reuşit să pun mâna pe primele cărţi scrise de părintele Ghelasie, este vorba de primele volume, „Memoriile unui Isihast”, „Iscusinţa trăirii Isihaste”, „Urcuşul Isihast” şi „Nevoinţele Isihaste”. La acea vreme nu am înţeles cu totul şi cu totul cele ce transmiteau ele, însă acel duh de taină pe care îl făceau simţit m-a cuprins şi mi-a rămas ca o călăuză pe tot parcursul perioadei de rătăcire prin care am trecut. Ca matematician, nu mi-a fost greu să accept acele lucruri din cărţile părintelui, le luam ca pe nişte definiţii şi aşa nu aveam nici o problemă cu aşa zisa terminologie de acolo. Mai mult, impactul lor a fost uriaş, pentru că aşa am realizat acea taină a cuvântului care e mai presus de gând. A fost foarte izbitor pentru mine când le-am citit, să realizez aceasta taină, anume taina cuvântului mai presus de minte şi din care iese şi gândul, dar ca realitate de ordinul doi. Aici e Taina, Cuvântul e originea. Atunci am realizat că, de fapt, multa gâlceavă era pe marginea neînţelegerii unor cuvinte. Aşa am înţeles cât de adâncă este Taina Icoanei, a Treimii... De fapt toată realitatea e o Taină, mare Taină.
Aşa cum ziceam, după ce am terminat liceul am fost la Frăsinei şi l-am cunoscut personal pe Părintele, moment din care mi-a fost Duhovnic până s-a mutat la cele veşnice. Nu am să uit prima întâlnire directă cu Părintele. Era pe scările spre chilia dânsului cu un lighean de aghiasmă în mână, şi l-am întrebat unde îl găsesc pe Părintele Ghelasie, că am citit nişte cărţi scrise de dânsul şi aş vrea să discut pe marginea lor. Atunci mi-a spus pe un ton caracteristic, „Io sunt” şi a mers de m-a dus Ia chilii, şi mi-a zis nişte cuvinte care m-au înviorat şi răcorit în vremea aceea de mare secetă duhovnicească. A aprins în mine râvna, pe care uşor o aprindea în cei ce luau contact direct cu dânsul, simplu, prin observarea a ceea ce aveam mai dinamic, aşa că acel dinamic antrena în lucrare toată fiinţa. A aprins în mine acea sete de a cunoaşte şi înţelege, nu numai ceea ce era creştin autentic dar şi filozofie, ştiinţă şi altele. Pe aceea vreme îmi spunea: „Citeşte fiule, citeşte!”. Şi uneori îmi zicea să citesc chiar şi câte „o prostie”. Mereu avea grijă ca să nu intru într-un puritanism abstract, aşa că de aceea îmi zicea să mai citesc din când în când şi câte „o prostie”. De atunci am realizat dimensiunea pe care o avea învăţătura părintelui, faţă de învăţătura ameţitoare şi goală pe care o văzusem înainte.
Eram anul întâi de facultate, când au început să apară la magazinul
patri¬arhiei volume din Sfinţii Părinţi şi aşa am luat contact cu teologia patristică în forma ei originară. Părintele mă îndemna să citesc mult şi în special filocalia. Nu mi-a zis niciodată să mă axez pe cărţile dânsului, ci să citesc mult şi să mă ţin de şcoală, să învăţ, că asta e canonul meu. Îmi aduc aminte că odată chiar mi-a dat canon să învăţ şi „să mai laşi tu rugăciunea, că de fapt canonul tău asta e, să înveţi”.
Uneori îi mai puneam întrebări care mă frământau şi care erau legate de aşa zisa împăcare între ştiinţă şi teologie. Eram cu totul surprins de răspunsurile pe care mi le dădea. L-am întrebat odată cum e cu Pământul care se învârte în jurul Soarelui, cî din scrierile biblice şi patristice nu reiese aşa, însă e un adevăr ştiinţific demonstrat. Răspunsul Părintelui a venit prompt: „aşa o fi, dar din punct de vedere mistic soarele se învârte în jurul pământului”. Altădată l-am întrebat care e părerea dânsului despre evoluţie, care pare să fie o teorie ştiinţifică solidă, la care mi-a răspuns ca „nu evoluţia stă la baza lucrurilor, ci ritualul. Evoluţia e o jignire adusă lui Dumnezeu, care e considerat imperfect şi de aceea nu e în stare să facă o creaţie perfectă. În sens creştin nu e aşa, ci Dumnezeu creează ceva perfect, care e pus faţă în faţă cu El în ritual, nu ca să evolueze la nu ştiu ce perfecţiune închipuită. Lucrurile s-au complicat odată cu omul care a căzut în păcatul luciferic şi aşa toată creaţia are de suferit. Aşa cum noi aici ne învârtim şi gravităm ritualic în jurul bisericii, tot aşa şi atomul are electronul care se învârte în jurul nucleului, totul în sens ritualic. Aşa că esenţa nu e evoluţia, ci ritualul”.
Aşa cum l-am cunoscut, niciodată nu vorbea complicat. Într-un fel scria şi în altul vorbea. Vorbea simplu, răspicat şi sfaturile erau clare, nu confuze. Cuvântul pe care îl zicea era cu putere. Uneori nu aveai nevoie mai mult decât un singur cuvânt. De cele mai multe ori plecam de la spovedanie bucuros cum nu se poate. Se bucura mult când mă vedea în regulă, adică mă ţineam de carte şi nu de alte prostii. Odată m-am dus la el şi eram tare supărat şi cu o singura vorbă m-a scos din aceea stare, de nici nu mai ştiam de ce fusesem aşa.
Una din marile probleme pe care le punea în vederea ucenicilor era mân¬carea. Aproape fără excepţie mă întreba ce mai mănânc, şi de foarte multe ori asta era prima întrebare. Unora li se poate părea o exagerare excentrică, însă zicea foarte răspicat că fără o mâncare adecvată nu există rugăciune adevărată. Cel mai mult insista asupra grâului. „Mănâncă, fiule, grâu, că asta ne ţine”. Avea acea metodă interesantă de pâine pustnicească şi mă sfătuia să mănânc aşa. Mie îmi zicea că trebuie să mănânc cel puţin un kilogram de grâu zilnic în sesiune, pentru că efortul de intelect e mare şi trebuie susţinut cu mâncare serioasă, altfel o iau razna. Pe lângă cereale, de care zicea că trebuie să fie baza, să mai fie şi legume. Nu recomanda carnea de nici un fel, însă cele mai periculoase zicea că sunt „dulciurile care provoacă tot felul de explozii, mai ales hormonale, şi duc la tot felul de patimi”.
O alta mare grijă pe care o avea, mai ales cu intelectualii, era mişcarea, îmi zicea să mă mişc, să merg pe jos, să fac plimbări mai lungi, chiar sport dacă se poate. E importantă mişcarea, pentru că aşa se mai curăţă toxinele din organism şi nu se mai înfundă energiile în cap. În special la cei care stau pe scaun şi muncesc cu capul e acest risc foarte mare. De aceea, pe lângă mâncare era marea grija pentru mişcare. Aici intrau şi metaniile, care au un rol de aşezare în ritualul de închinare şi de pregătire pentru rugăciune.
Cel mai mult îl interesa pe părinte nu atât cantitatea de rugăciune sau râvna pe care o aveam, ci intrarea intr-un ritual sacru. De exemplu când eram în sesiune, îmi dădea canon să învăţ. Cel mai important era nu atât rugăciunea, cât aşezarea în gest de închinare, fiecare acolo la locul său.
Rugăciunea isihastă sau a minţii nu o recomanda foarte tare. Mai ales la cei intelectuali, doar cu mare băgare de seamă. Sunt cazuri de oameni care au înneb¬unit de la rugăciunea fără purtare de grijă, aşa că părintele era tare atent la acest aspect. Cei care folosesc mult capul au deja în el o grămadă de activ mental şi dacă rugăciunea nu e făcută cu băgare de seamă, poate declanşa un adevărat uragan mental, pe care nu îl mai poţi controla. Aşa că aici insista foarte mult pe specificul rugăciunii. Se poate face rugăciunea, însă mai întâi încet, undeva în gât, nu în cap, şi nici direct în inimă, că trezeşte felurite patimi ascunse. Trebuie mai întâi făcută pregătirea undeva în gât şi după aceea se poate coborî în inimă, unde se poate face întâlnirea cu focul mistuitor. Dar cel mai mult recomanda aşezarea în Gest de închinare, care zicea ca ţine mai mult de felul nostru carpatin.
Aici e şi marea Taină Mistică pe care părintele a pus-o în evidenţă. Anume specificul nostru carpatin de rugăciune. Zicea că adevărata noastră modali¬tate e de primire, nu de urcare. La ţară, oamenii au în casă o odaie specială pentru oaspeţi, odaie de care au mare grijă să fie tot timpul curată. Aşa şi noi mai întâi trebuie să începem cu o odaie de care să avem mare grijă.
Adică să începem mai întâi cu ritual exterior de metanii, închinăciuni, şi în general cu un ritual de curăţire şi smerire a minţii şi aşezare a ei în propriul lăcaş, adică trupul. Zicea iarăşi că aici e piatra de poticnire a multora, că fac din minte parte de suflet sau chiar suflet, când ea de fapt e doar de corp, şi aşa trebuie să îşi recunoască locul, adică în corp. Aşa mintea şi corpul în general trebuie să se facă odaie de oaspeţi pentru cel de sus, asta este prima treaptă peste care nu se poate sări.
Foarte mult pomenea părintele de lucruri tradiţionale româneşti. Mult insista să nu uităm de unde am plecat, adică să nu ne negăm originea. Foarte mult insista pe acest specific carpatin care îşi avea rădăcinile în tradiţiile româneşti de pe la sate, zicerile şi proverbele bătrâneşti şi cele văzute şi moştenite din familie, tradiţia vie şi directă.
Înainte de a-l cunoaşte pe părinte eram o fire tare morocănoasă şi supărăcioasă. Odată m-am dus la mănăstire şi la spovedanie mi-a dat canon să fiu vesel. Zicea aşa: „Nu îmi umbli mie prin mănăstire cu mutrişoara de sfinţişor ca să te vadă părinţii pe aici cu mutra asta”. Aşa m-am lecuit pe deplin de starea aceea. Altă dată, fiind foarte supărat de diverse necazuri pe care le aveam, am venit la mănăstire şi după slujbă, de rând fiind părintele, a venit direct la mine şi când m-a văzut în biserică, mi-a zis: „Ce faci bă, fiule? Ai înviat?”. Parcă mi-ar fi luat cu mâna toată supărarea, nu mai înţelegeam de ce vedeam înainte în negru acele lucruri. Acestea sunt doar nişte frânturi din cum se raporta părintele la cei din jur, cu mare bucurie.
Dintre marile contribuţii pe care le-a avut părintele în teologia de azi este desluşirea şi înţelegerea adâncă a chipurilor de bărbat, de femeie şi de familie. Având specificurile bine înţelese, nu se mai face acest amestec, care nu duce decât la confuzie şi scandal. Ce este cu adevărat surprinzător este înţelegerea pe care o avea în ceea ce priveşte viaţa de familie. Înţelegea mai bine ca oricine cum trebuie să fie bărbatul pentru a-şi regăsi chipul propriu şi cum trebuie să fie femeia în chipul ei propriu. Aceste desluşiri sunt de o inestimabilă valoare practică, fără ele e foarte greu să întemeiezi o familie în adevăratul ei chip. Mai ales în ziua de azi, când e foarte mare ameţeală cu drepturile femeii şi mai ales aceste curente feministe care zăpăcesc lumea, e nevoie de o desluşire clară a chipurilor proprii. De exemplu, sublinia în diverse moduri că femeia e mai supărăcioasă din fire şi mai greu de împăcat. Zicea că tatăl său avea vorba că femeia e ca vremea, „tună şi fulgeră”, însă bărbatul trebuie să fie paratrăsnet. Acesta a fost unul din ultimele cuvinte pe care mi le-a lăsat: „Să fim înţeleşi, tăticule, bărbatul e paratrăsnetul”. De se supără femeia, nu intra în complicaţiile ei, oricum nu faci decât o şi mai mare furtună, aşa că taci. Tăcerea şi asumarea au darul de a aduce în gest de închinare aceste tulburări şi ele potolesc furtuna.
Legat de familie, am observat un lucru cu totul şi cu totul uimitor. Părintele a fost bolnav de o boală pe care a moştenit-o genetic. Cu toate că a fost extrem de chinuitoare, terifiant de dureroasă, nu se plângea de ea, mai mult zicea că „slavă Domnului, sunt bine”. A încercat în ultima vreme, înainte de a se muta la cele de Sus, să ia ceva medicamente ca să trateze o boală laterală şi generată de nemişcarea în care l-a adus acea boală. Aceasta este una din marile pilde Hristice pe care ne-a lăsat-o, anume asumarea moştenirii genetice şi purificarea ei prin suferinţă, pe de o parte, pe de alta prin curăţire de toate elementele impure pe care le-ar fi putut aduce în mod obişnuit. A purificat şi ars memorialul bolii în trupul propriu, în general prin sfinţirea cu cele bisericeşti, anafură, aghiasmă, mir, ca să nu mai vorbim de Sfânta Împărtăşanie, dar şi cu o mâncare foarte curată, aşa că tot ce ţinea de puterile şi voinţa proprie a fost ars şi purificat. Ce a rămas a fost exact acea moştenire genetică, pe care, uimitor, şi-a asumat-o fără să alerge la mângâieri medicinale şi medica¬mentoase, care nu ar fi vindecat boala, ci doar ar fi domolit intr-o oarecare măsura ritmul ei de avansare şi poate ar fi scăzut intensitatea durerilor, atât, nimic mai mult. S-a vehiculat ideea că ar fi avut un cancer osos, lucru care e spre sminteala multora, ţinând cont de cât de strict era părintele în ce priveşte mâncarea şi medicina isihastă, însă nu a fost aşa. A fost una din bolile la care medicina la ora actuală nu are leac, ci doar reuşeşte să ţină în frâu avansarea rapidă a bolii, în nici un caz să o vindece. Cu toate că boala pe care a avut-o a fost de ordin fizic, multe dintre rudele părintelui care au avut această boală au fost afectate şi mental. Mult s-a luptat părintele ca până în ultima clipă să aibă conştiinţa neştirbită. A fost cât se poate de lucid până în ultima clipă. Dată fiind paralizia pe care a avut-o, iese şi mai mult la lumină dimensiunea mucenicească a luptei pe care a purtat-o. Însă părintele, aşa cum spuneam, şi-a asumat această moştenire şi a crucificat-o, aşa cum Hristos, nefiind atins de păcatul omenesc, Şi-a asumat pe Cruce toate păcatele omenirii, ca şi când ar fi fost ale Sale.
Aceasta taină a crucificării de viu e un exemplu pentru cei care am fost pe lângă părinte. Acesta este cel mai viu exemplu, de care trebuie să ne slujim în a urma şi noi exemplul viu şi nu numai teoretic al crucificării noastre. De multe ori zicea că această crucificare este în gestul iconic, fără de care nu se poate rezista. Noi aducem cu noi foarte multe tare, de familie, de lume, şi în ultima instanţă avem în spatele nostru şi cele ale aproapelui. Însă în iconizare sunt toate întâmpinate cu putere, pentru că aşa stăm în faţa lui Dumnezeu şi El e cel ce arde şi curăţă toată zgura păcatelor lumii, prin crucea fiecăruia dintre noi. De aceea, insista foarte mult pe acest ritual de închinare. Zicea că noi, cei de azi, trecem printr-o perioadă foarte tulbure şi confuză, cu mult activ de tot felul, în special multe frământări de minte care zăpăcesc oamenii, şi de aceea acest gest de închinare, oriunde ai fi şi orice ai face, e mai direct şi mai folositor pentru noi, cei de azi. Aşa sărim direct în focul dumnezeiesc mistuitor de păcate. Noi, cei slabi, prin acest ritual de închinare, ne recunoaştem neputinţa şi o punem în faţa lui Dumnezeu, să facă El ce ştie cu slăbiciunea noastră. Zicea odată că a venit cineva la el şi îl acuza de „isihasm de balcon”. Părintele a fost foarte încântat de expresie, care sintetizează mult din această stare de închinare. Zicea parafrazându-l pe acela: „aşa, tăticule, trebuie să facem şi noi, în balcon, la servici şi oriunde ne-am afla, să ne aducem lui Dumnezeu în închinare”.
În ultima perioadă cât a mai fost printre noi, cu toate că era ţintuit la pat, nu numai că a fost conştient de cele ce se întâmplau în jur, dar ştia foarte bine cine e în faţa lui, şi mai ales, urma cugetul celui ce era lângă el. Avea nu numai conştiinţa trează, dar şi memoria era cât se poate de vie. De lipsa de memorie suferim poate mulţi dintre noi. Părintele de multe ori mă sfătuia să învăţ pe de rost câte ceva în fiecare zi, în special din cele sfinte. Memoria, zicea, este legată direct de rememorarea arhetipurilor şi de aceasta este legat direct duhul omului. Bolile de memorie sunt legate de bolile de duh, aşa că e bine să învăţăm pe de rost şi uneori să zicem chiar mecanic anumite rugăciuni, doar aşa am putea să trezim în noi acel duh adevărat de rugăciune.
Anul trecut când m-am dus la părinte, mi-a vorbit despre nemulţumire. Zicea că avem cumva din familie această nemulţumire faţă de ce se întâmplă în jur şi faţă de cât facem. Nemulţumirea e ceva nedemn de un bărbat şi în general nu face decât să te întoarcă de unde ai plecat şi aşa nu faci nimic. Eu ziceam că uneori e bună că nu te ţine pe loc şi poţi face multe lucruri dacă nu eşti mulţumit cu cât faci. Însă părintele zicea că e o formă de cârteală şi asta împiedică aşezarea în gest Iconic. Puncta de multe ori că trebuie să acceptăm cele ce sunt în jurul nostru aşa cum sunt şi să le aducem lui Dumnezeu în închinare.
Împăcarea cu lumea era iarăşi o tema pe care mi-o punea în faţă. La spovedanie, de multe ori mă întreba dacă sunt în pace cu lumea. E important să ai acest duh de pace cu lumea, pentru că numai aşa poţi aduce închinare lui Dumnezeu. Daca eşti rupt de contradicţii şi râcă faţă de cel de lângă tine, cum mai poţi să te închini Celui de Sus? Nu dădea sfaturi prea multe aici, dar modul în care zicea aceste lucruri îţi dădea exemplu de simplitate şi curăţie, aşa cum ar trebui să fie, raportare fără vicleşug.
La spovedanie urmărea liniile mari şi nu se pierdea în amănunte. Urmărea liniile mari, cum eşti cu lumea, cu cei apropiaţi, ce mănânci, dacă te ţii de treabă acolo unde eşti... Uneori mă duceam şi cu diverse probleme mărunte. Mă asculta, însă nu zicea mai nimic. Aşa că acest stil mă făcea să nu mai urmăresc diverse aspecte mărunte, care erau generate de lipsa de seriozitate, consistenţă şi continuitate în ceea ce priveşte liniile mari pe care trebuia să le urmăresc. De aceea ca duhovnic era împotriva acestui stil, care se practică în multe din parohiile şi mănăstirile noastre, adică spovedanie în cele mai mărunte şi mai neînsemnate greşeli. Mai mult, nu accepta venitul prea des pe la mănăstire, la zisa spovedanie şi încurajare. Aşa voia ca ucenicul să lucreze pe o perioada mai mare de timp şi să vina la spovedanie pentru control şi eventual alte direcţii mari. Aşa voia ca ucenicii să înceapă să „meargă pe picioarele lor”, altfel niciodată nu vor face coloană vertebrală. Cu doar câteva zile înainte de a se muta la cele veşnice, l-am întrebat ce sfat îmi mai dă, la care răspunsul a fost scurt: „ţi-am dat până acum, fă ce ţi-am spus, nu mai ai nevoie de ele”.
Raportarea părintelui la fiecare dintre ucenici era părintească. Eram ca nişte fii, de unde şi vorba pe care o folosea des, „măi tăticule”. Însă dacă făceam vreo prostie, se supăra şi aproape că nu mai găseam văgăuna pe faţa pământului să intram şi să ne ascundem de ruşine. Din fericire, părintele ţinea supărarea doar câteva clipe, aşa, cu caracter pedagogic. Ţin minte că am făcut odată, cum zicea, o prostie, şi la spovedanie tare s-a mâhnit şi supărat, însă până la sfârşitul spovedaniei a revenit la acele cuvinte încurajatoare pe care le folosea mereu, „hai, mă tăticule, să fim oameni” şi „bine, mă fiule, mă bucur”. Aceste două mari instrumente, mâhnirea părintelui, dar şi cuvintele de bucurie, sunt de o inestimabilă valoare, pentru mine cel puţin au fost doi stâlpi de susţinere în tot ce am făcut. Daca aveam vreo dilemă la ceva, acestea erau primele întrebări, ce ar zice părintele? L-aş mâhni sau s-ar bucura? Apoi acum, când este întru cele Veşnice şi veghează la starea noastră, cu atât mai mult.
Părintele nu tolera nestatornicia. Viata dânsului a fost un exemplu de statornicie. A stat în mănăstire de când a intrat, din 1973 până în 2003, fără să încerce să se plimbe pe la alte mănăstiri, sau să meargă în Athos, cum mare e tentaţia. Pentru călugări, asta e cel mai mare drac, plimbatul de colo colo. Trebuie să stai acolo unde eşti „până iese fum”. Şi după ce „iese fum, mai stai încă”. Asta era condiţia esenţială, să stai acolo unde eşti, indiferent unde te afli. Hristos nu a fugit de cruce, s-a rugat să i se facă mai uşoară, însă nu a fugit de ea, şi-a asumat-o. Aşa şi noi, acolo unde suntem, să stăm cu statornicie, căci numai aşa Dumnezeu poate lucra în lume, prin cei ce stau şi îndură cu răbdare.
Duhul de pace. Acesta a fost marele duh pe care l-a avut părintele. Nu discuta în contradictoriu, ci chiar fugea de gâlceava şi căuta depăşirea acestor mici contradicţii. Zicea că realitatea este peste afirmaţie şi negaţie, este o supraafirmaţie. Acea supraafirmaţie se vede cu ochiul de suflet, nu se deduce prin raţionamente, aşa că nu accepta disputele de tip raţionalist, ci le depăşea prin această vedere directă de suflet. Este esenţa lucrărilor sale, această nouă logică, treimică. Modelul Sfintei Treimi este baza şi începutul logicii creştine. După cădere a apărut acesta logica duală, a afirmaţiei şi negaţiei, a rupturilor şi contradicţiilor. Logica Treimică este o logică a vederii directe de suflet, nu a raţionamentelor de minte.
Pentru rugăciunile Părintelui Ghelasie, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi.


Ionel Popescu, Cercetător,
Institutul de Matematică al Academiei Române


(text publicat în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 188-197)

Adrian Radu: "În amintirea Ieromonahului Ghelasie Gheorghe"

Personalitatea Ieromonahului Ghelasie Gheorghe cred că poate sta alături de mulţi alţi părinţi duhovniceşti români.
Truditor neobosit în a împlini cuvântul Domnului, s-a dat pe sine ca o jertfă vie acestei lucrări tainice de a schimba omul vechi în cel nou.
L-am cunoscut personal pe părintele, la mijlocul anilor '90 în cursul unor pelerinaje la Mănăstirea Frăsinei, de care auzisem că este o lavră de rit atonit, renumită pentru asprimea ascezei dusă de vieţuitorii de aici. În acest loc am întâlnit mulţi părinţi duhovniceşti.
Mi-l aduc aminte cu evlavie aşa cum era: simplu, uscăţiv, dar plin de energie, mereu în preajma tinerilor pe care îi întâmpina cu mare căldură şi grijă părintească.
De părintele Ghelasie auzisem vorbindu-se graţie cărţilor sale care au iscat multe controverse şi polemici, multe dintre ele izvorând fie dintr-o neînţelegere a acestora, fie din folosirea unor şabloane rigide în judecarea acestora, după literă, iar nu în duh filocalic.
Citirea primelor sale cărţi mi-a stârnit interesul de a-l cunoaşte personal şi pentru descifrarea celor neînţelese. Stilul său oarecum ermetic m-a şocat la prima vedere, cu toate că citisem anterior din Sfinţii părinţi, fapt pentru care aşteptam cu nerăbdare să-l întâlnesc pentru a-mi clarifica multe lucruri.

Contactul cu părintele a fost de mare folos duhovnicesc, îndepărtându-mi multe „fixaţii", aşa cum obişnuia dânsul să numească prejudecăţile, de care suferă mulţi cei care iau contact pentru prima dată cu scrisul său.
Asemeni marilor asceţi, părintele în scrierile dânsului îşi îmbrăca propriile trăiri, nevoinţe şi păreri personale într-o formă lirică deosebită.
Sunt unii care îl contestă spunând că nu scrie în linia Sfinţilor Părinţi, fapt ce demonstrează că îl judecă formal, utilizând şabloane artificiale, trecând prin filiera minţii şi nu a inimii, experienţa personală a unui mare trăitor al zilelor noastre.

Unul din marile merite sau mai bine zis roade ale scrierilor sale este aceea că a polarizat interesul multor tineri sau intelectuali atei sau căutători ai propriilor căi spirituale, întorcându-i cu hotărâre pe mulţi spre Biserica lui Hristos de la yoga sau alte mişcări ezoterice.
Pe de altă parte, ca duhovnic, simţeai că verbul său te mângâie şi te mustră în acelaşi timp, simţindu-i mai târziu foloasele. Puterea sfatului său era o ilustrare elocventă a faptului că era un mare trăitor al cuvântului lui Hristos.
Ceea ce şochează pe mulţi din criticii săi, constituie tocmai ceea ce lipseşte acestora, şi anume adecvarea mesajului bisericii la provocările timpului modern.
Interesant este de remarcat, că însăşi intrarea în înţelesul scrierilor dânsului implică o anume mistică, ca şi taina intrării in biserică a catehumenului, limbajul său fiind unul arhetipal ca şi cel biblic, provocând cititorul să se apropie mai serios de ritul ortodox, şi chemându-l în final la o trăire autentică a Liturghiei Euharistice în Biserică.
Părintele îşi aduce o contribuţie personală importantă şi în isihasmul românesc pe care îl numeşte „carpatin" sau „iconic", sesizând elementele noi aduse de practica mistica iconică specific carpatină faţă de celelalte mistici sinaitice, atonite sau ruse.
De altfel, părintele Ghelasie a căutat in numeroase rânduri să aducă aminte că nu are pretenţia că scrierile sale să fie aprobate de toţi, şi să arate că acestea exprimă numai interpretarea sa personală. De asemeni, a atras atenţia şi s-a delimitat prin cărţile sale de ocultul şi magicul care bântuie astăzi prin lume, oferind pentru omul modern bolnav ca terapie sacră, reintegrarea sa în Biserică.
Personal păstrez o vie amintire a acestui mare părinte duhovnicesc şi invit sincer pe toţi cei care îl resping, să cerceteze în viitor lucrarea sa în lume, nu pentru a găsi motive de dispută ci în vederea descoperirii contribuţiei originale la isihasmul românesc a acestui mare trăitor şi nevoitor al plaiurilor carpatine.

O dată, la plecare, ştiind că aveam să merg ca să lucrez o perioadă mai lungă în America, Părintele a spus: „În lume este multă necurăţie, dar voi să vă păstraţi curăţia”. Acest îndemn mi s-a întipărit în inimă ca un viu, mereu actual imbold spre lumina Chipului Preacurat al lui Hristos, întru care floarea curăţiei inimii răsare şi odrăsleşte acel rod al Vederii – propriu iubirii duhovniceşti.

Adrian Radu,
ing. chimist şi editor,
Pennsylvania, U.S.A.

(articol apărut în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 121-123)

Mihai Rebenciuc: "In memoriam"

Am auzit de „părintele Ghelasie de la Frăsinei” înainte de a-l cunoaşte ca persoană în anii 1998-1999; un frate al unei rude prin alianţă a fost recuperat în mod miraculos din ultimul stadiu al unei ciroze hepatice prin „Reţetele medicinii isihaste” prescrise de Părintele. Ulterior, prin lectura cărţii cu acelaşi nume a Părintelui şi discuţiile directe cu acesta am avut acces la învăţăturile cu privire la „Actul Sacru” al Hranei, care înseamnă „Taina Vieţii de Creaţie” pentru omul în „plin” de DIVIN; în antiteză, pentru omul în „gol” de DIVIN, a se „hrăni” - trăit ca o „Relaţie Memorială a Originii proprii” a devenit în subsidiar un „Remediu Terapeutic” în cadrul unei „Medicini Isihaste”.
În cei câţiva ani care s-au scurs până la dispariţia trupească dintre noi a Părintelui, „scrieri” cu aceste învăţături şi altele au fost „apropiate” progresiv de tot mai mulţi oameni, care au devenit astfel martorii necesităţii acestora în lumea actuală de la noi şi nu numai.
În duhul iubirii lui Hristos din care trăieşte şi în baza criteriului înrâuririi învăţăturii asupra vieţii – în virtutea legăturii între conştiinţa dogmatică şi actul vieţii, Biserica noastră în mod inevitabil va examina în anii care vor urma toate aspectele cărţii mai sus menţionate şi ale celorlalte scrieri ale Părintelui.
În aceste cărţi în mod esenţial se conturează ipoteza unei creştinări imemoriale – simultană şi miraculoasă şi calea apropierii de Dumnezeu prin „Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus”- mijlocitoare în ruptura cotidiană între Divin şi Om; această cale este între cea a minţii şi cea slavă – a minţii în inimă, ilustrată în secolul trecut în mod pilduitor şi tulburător totodată de stareţul Siluan (cu o biografie ca un original „catehism” practic al spiritualităţii ortodoxe).
Îndrăzneala cuvintelor stareţului Siluan, care a depăşit uneori capacitatea de înţelegere a unor monahi, a fost a lucrării Duhului Sfânt – certificată prin adormirea Cuviosului şi continuarea lucrării lui în oameni; am încredinţarea că îndrăzneala din unele scrieri ale Părintelui Ghelasie are aceeaşi natură – cu aceeaşi certificare, iar acestea vor lucra în timp în acelaşi mod.
La originea acestei convingeri intime se află cred procesul oarecum iniţiatic şi simultan al cunoaşterii Părintelui – ca persoană şi prin scrieri. Apropierea de Părinte se făcea după un drum de ore printr-o natură învăluitoare prin forme şi culori – dar liniştită şi apoi sacralizată prin nesfârşitul număr de troiţe în atmosfera riguros athonită a mănăstirii, îndulcită de blândeţea şi smerenia Părintelui şi a altor monahi; dar ceea ce te cuprindea după un timp cu totul era predania adevărată şi curată a duhului şi cea a ascultării – după modelul ascultării depline a Părintelui – petrecute uneori chiar şi la sala de mese de o persoană care se hrănea exclusiv isihast – ca în vechime.
Apoi apropierea se săvârşea în conversaţiile cu Părintele – în care situarea fermă în interiorul Sfintei Tradiţii a Bisericii şi Sfintei Scripturi nu excludea din start unele practici iniţiatice (de ex. yoga), ci le evidenţia limitarea (şi mai ales orientarea spre neant – în afara lui Dumnezeu). Totul după cuvântul nespus „A crede în Dumnezeu e un lucru, a-L cunoaşte e altceva” şi pentru găsirea adevăratei libertăţi – în Dumnezeu sau măcar a unei credinţe corecte.
Şi astfel, acolo unde s-a sfârşit biografia spirituală a Părintelui – rememorată aici fugitiv şi selectiv, continuă lucrarea Duhului Sfânt.


Conf. Dr. Mihai Rebenciuc
Departamentul de Matematică
Univ. Politehnica Bucureşti

Dan Puric despre Părintele Ghelasie

"Cuvântul Iconic al Părintelui Ghelasie are forţa cuvântului Evanghelic, transportă substanţa Sfântă asupra cuvântului obişnuit şi astfel se deschid porţile de Taină ale auzului Divin din noi. Iar prin acest har primit, Părintele Ghelasie este suspinul cel mai profund al omului Răsăritean după Dumnezeu".

(Cuvânt de pe coperta IV a volumului "Memoriile unui Isihast", vol. 1, ed. Platytera, Bucureşti, 2006)

Arhitect Mihai Surcel: "Părintele Ghelasie, un om al păcii şi rugăciunii"

L-am cunoscut pe Părintele Ghelasie într-o perioadă de mari frământări sufleteşti. Eram în căutarea unui duhovnic şi ajungând la Frăsinei am văzut cât de căutat era Părintele Ghelasie. M-am hotărât să mă spovedesc şi eu la Sfinţia Sa. La spovedanie, i-am spus că mi-aş dori să-mi fie Duhovnic. Mi-a spus că nu se poate, fiindcă nu pot veni cu regularitate să mă mărturisesc şi am nevoie să-mi caut un duhovnic permanent. „Dar cum să-l găsesc?”, am întrebat eu. „Mergi în Bucureşti, la frăţia ta, la biserica unde sunt moaştele Sfântului Ciprian, şi roagă-te Sfântului Ciprian să-ţi găsească Duhovnic”. La început, nefiind familiarizat cu tainele credinţei, am fost surprins, chiar puţin intrigat, de îndemnul Părintelui. Nici nu-mi puteam imagina cum s-ar putea împlini căutarea mea. Totuşi, când m-am întors în Bucureşti, am simţit îndemnul lăuntric de a asculta sfatul primit şi a mă duce la biserica indicată de Părintele Ghelasie.
Când am văzut mâna Sfântului Ciprian, am fost puţin jenat, nici nu ştiam cum să mă rog. Am îngenuncheat totuşi şi singurele cuvinte ce mi-au venit ]n minte au fost: „Sfinte Ciprian, găseşte-mi tu un Duhovnic”. M-am ridicat şi cum am ieşit din biserică, m-am întâlnit cu un prieten. Era grăbit să ajungă la o altă biserică să se mărturisească. „Vin şi eu”, am zis imediat. Acolo l-am întâlnit pe părintele Duhovnic cel dăruit mie de Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ciprian şi ale Părintelui Ghelasie. Am avut sentimentul clar că toate acestea nu au fost întâmplătoare, că Părintele Ghelasie s-a rugat pentru mine lui Dumnezeu, cu multă credinţă, ca să se împlinească cele de folos pentru mântuirea sufletului meu, şi a străvăzut lucrarea minunată a lui Dumnezeu.

Cineva primise la spovedanie un număr foarte mare de ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Trăise o viaţă plină de căutări, însă departe de Biserică, neluminată de har şi astfel fără un discernământ duhovnicesc asupra cugetelor şi faptelor. La spovedanie, conştientizând multele păcate şi mai ales îndepărtarea de Dumnezeu, şi-a venit, cum s-ar spune, în fire, a simţit o adâncă căinţă şi a vărsat multe lacrimi pentru viaţa petrecută în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu. Însă cum îl căutase tot timpul pe Dumnezeu, acum era rănit de dragostea Lui. Sentimentul nevredniciei, şi neputinţa împlinirii dorului de unirea cu Dumnezeu în perspectiva îndelungatei opriri de la Sfânta Cuminecătură îl trăgeau uşor spre deznădejde.
A mers la Părintele Ghelasie pentru sfat. Fără să apuce să-i spună nimic, ca şi cum ar fi ştiut totul, Părintele i-a zis: „Să nu te temi. Calea spre mărturisire şi împărtăşire nu se măsoară în ani, ci în căinţă. Dacă ai căinţă adevărată, şi mâine te poţi împărtăşi”. Nu l-a dezlegat, însă i-a dat o mare încredere că Dumnezeu este de fapt cel ce lucrează şi întoarcerea şi tot El dezleagă atunci când ştie că omul este pregătit să primească. S-a lăsat în grija lui Dumnezeu. A primit dezlegare de la duhovnicul lui să se împărtăşească chiar de Învierea Domnului.

Părintele spunea că la mărturisire Preotul ia asupra sa o treime din greutatea păcatelor celor pe care-i spovedeşte. Fie că vrea, fie că nu, aceasta este crucea preotului, pe care cei iubitori de Dumnezeu o poartă conştient. Menirea preotului este de a se asemăna lui Hristos, care a luat asupra Sa păcatele lumii şi i-a purtat neputinţele. O treime din povară o ia deci Dumnezeu, şi cealaltă treime o ia omul însuşi, spre a se împlini dreptatea şi a răstigni, omorî păcatul prin lucrarea harului. Preotul are deci o responsabilitate şi o sarcină foarte înaltă şi grea, pe care numai prin predarea voii şi cu ajutorul lui Dumnezeu o poate duce cu bine. Fără harul lui Dumnezeu, fără harul preoţiei, nici un preot n-ar putea duce greutatea încredinţată.

Nu aş putea să spun că am fost ucenic al Părintelui Ghelasie, am vorbit de mai multe ori despre chestiuni de credinţă, fundamentale. Era un om foarte deschis, cu care puteai vorbi fără menajamente. Dacă la început întâlnirile cu Părintele erau pentru mine un prilej de a dezbate deschis nişte teme fierbinţi, odată cu trecerea timpului am început să simt puterea duhovnicească din cuvintele Părintelui. Un om al păcii şi rugăciunii. Părintele avea de la Dumnezeu darul înaintevederii duhovniceşti. S-a întâmplat unor cunoştinţe de-ale mele că Părintele le-a spus ce au făcut, spre exemplu, pe drumul dintre biserica de jos şi mănăstire, lucruri văzute de Părintele cu duhul. Aceste mici descoperiri aveau rostul de a deschide inima celui ce venea la Părintele spre a primi sămânţa credinţei şi nădejdii în purtarea de grijă a Atotvăzătorului Dumnezeu, de a găti astfel cale iubirii duhovniceşti la care totul, adică prefacerea cea duhovnicească a întregii fiinţe este cu putinţă.

Am mers odată la Sfânta Mănăstire Frăsinei în Postul Paştelui. Luasem hotărârea de a nu mânca mâncare gătită cu ulei şi cum am ajuns la Mănăstire, m-am întâlnit cu Părintele Ghelasie. Mi-a zis să vin la masă şi m-a condus el însuşi la trapeză. Eu, când am văzut că mâncarea era gătită cu ulei, n-am vrut să mănânc. Şi atunci Părintele îmi zice: „Bă, eşti tu mai deştept ca Biserica?” „ De ce, Părinte?” „Păi noi toţi mâncăm cu ulei şi tu nu vrei?” Mi-a spus însă în aşa fel, nu ca pe o poruncă, nu ca pe ceva moralizator, ci cuvintele lui m-au pătruns de duhul unei prezenţe, participări soborniceşti. A participa înseamnă dragoste. Poate părea surprinzător, fiindcă şi Părintele avea un „regim” special, un mod de alimentaţie isihastă pe care îl urma totodată şi ca pe un canon-ascultare de la Duhovnicul dânsului Arsenie Praja, cu care pustnicise în munţii Apuseni. Însă Părintele Ghelasie ajunsese la acel nivel duhovnicesc în care slava deşartă nu-l mai clătina, o făcea discret, neafişat, ca pe o jertfă şi în acelaşi timp ca pe ceva natural, într-un chip care, acoperit de harul lui Dumnezeu, nu crea sentimentul unei izolări sau separări de comunitate, sentiment care trezeşte de regulă în cei din jur ispita respingerii (ca faţă de un corp străin).
Cred că Părintele a văzut cu duhul că la nivelul meu, în care puteam fi uşor clătinat şi tulburat de slava deşartă, îmi prieşte mai curând acel răspuns de participare exterioară la masa în comun, prin care să mă împărtăşesc şi eu de prefacerea cea duhovnicească şi darul lui Dumnezeu. Această întâmplare mi-a fost de un real folos, şi mi se întâmplă s-o povestesc şi altora, nu numai pentru înţelesul ei, ci fiindcă sunt încredinţat că cuvintele Părinţilor ascund în ele puterea lucrătoare a harului lui Dumnezeu, pe care au odihnit-o în viaţa şi prin nevoinţele lor. Şi tocmai pentru aceea ajung mai uşor să fie primite, să rodească, să deschidă inima omului spre cele ale lui Dumnezeu.

Părintele nu era un teolog în sensul strict specializat în care este folosit termenul astăzi. Avea un deosebit simţ artistic, vorbea în pilde şi istorisiri cu un tâlc inaparent la prima vedere, cu un miez care se dezvăluia uneori în timp, prin deschiderea şi căutarea personală.


Arhitect Mihai Surcel,
Bucureşti


(aericol apărut în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 94-97)

Arhim. Hristofor Bucur, actualmente la Schitul "Sf. Ioan Botezătorul", Poiana Braşov, Scrisoare către părinţii din Frăsinei, despre Părintele Ghelasie

Scrisoare de la ierom. Hristofor Bucur,
schitul „Piatra Scrisă”, com. Armeniş, jud. Caraş Severin


Prea cuvioşi părinţi,

Vă trimit ce am reuşit să scriu despre părintele Ghelasie. Am încercat mai întâi să arăt rolul pe care l-a avut sfinţia sa în schimbarea drumului meu în viaţă, iar apoi să-i iau apărarea, cât m-am priceput eu.
Nădăjduind că asemenea mărturii vor trezi şi interesul altora pentru personalitatea părintelui, vă urez să duceţi la bun sfârşit lucrarea pe care aţi început-o.

Cu plecăciune,
Ierom. Hristofor


În marea Sa milostivire faţă de noi, Dumnezeu ne oferă mereu şi mereu ocazii de a ne schimba, de a mai tăia din lanţurile păcatelor. Şi o face prin oameni care cu adevărat pot fi numiţi providenţiali. Iată în continuare mărturia mea personală despre cel care m-a ajutat pe mine în acest sens: părintele Ghelasie Gheorghe Popescu de la mănăstirea Frăsinei.
Din inginer lucrător într-o uzină constructoare de maşini am ajuns preot călugăr. A fost un drum lung, pe care părintele a avut iscusinţa să mă însoţească.
Vizitam la început mănăstirile ca pe nişte monumente istorice, dar am ajuns în final să locuiesc într-una din ele, fiindcă am întâlnit acolo oameni pe care îi simţeam că sunt buni. Pe cei mai mulţi i-am văzut o singură dată, dar cel la care am mers de nenumărate ori spre a cere sfat a fost părintele Ghelasie. De fapt, la început nici măcar sfat nu-i ceream, că nu ştiam ce caut; îmi plăcea doar să-l ascult cum ne vorbea nouă, care-l cercetam. Iar erudiţia dânsului era uimitoare: teologie, medicină, religie, filozofie, istorie. Dar mai uimitor mi se pare acum tactul părintelui: pe nişte tineri neduşi la biserică, preocupaţi de ocultism, ne-a îmbisericit. Şi aceasta fiindcă ne vorbea pe înţelesul nostru, nu ameninţându-ne cu oarecare citate scripturistice sau patristice, nici făcând apel la unele canoane strivitoare pentru nişte începători. Pot mărturisi acum că motivul principal pentru care mergeam la Frăsinei era ca să­l ascult pe părintele, nu ca să particip la toate slujbele căci – lucru important – dânsul nu ne vorbea dacă în biserică se făceau rugăciuni.
Şi a urmat apoi şi spovedania: mai întâi la vrednicul de pomenire ieromonah Lavrentie, apoi la alţi duhovnici în vârstă din mănăstire, până să accepte părintele Ghelasie să­mi primească mărturisirea. Şi văd în această întârziere în a mă spovedi un semn al smereniei sale: îi socotea pe ceilalţi mai pregătiţi să slujească taina. Eu insistam să-mi fie duhovnic, căci faţă de dânsul mă simţeam cel mai apropiat, dar şi după ce a acceptat, a avut grijă să nu-mi creeze o dependenţă nepotrivită faţă de dânsul. Iar când un prieten mi-a vorbit despre un extraordinar preot de mir din Ocna Sibiului, pe nume Miron Mihăilescu, părintele mi-a dat binecuvântare să mă spovedesc acolo şi încă în fiecare duminică. Nu-l cunoştea personal pe acest preot, dar nu i-a fost frică de „concurenţă”, chiar dacă erau diferiţi, căci părintele Miron sublinia absoluta importanţă a împărtăşaniei dese, lucru faţă de care călugării de la Frăsinei au unele rezerve. Dar sunt convins că părintele Ghelasie a văzut cu duhul că întâlnirea cu preotul sibian îmi va folosi şi îi mulţumesc pentru aceasta.
Şi tot o mulţumire ţin să-i aduc pentru că mi-a recomandat să urmez facultatea de teologie. Dânsul era un autodidact, nu avea studii superioare, dar aceasta nu l-a făcut să considere că strugurii teologiei universitare sunt acri. De mai mult timp cochetam cu intrarea în monahism, dar n-am făcut-o decât după ce am terminat facultatea. Iar părintele a avut răbdare cu mine şi doar mai târziu am înţeles şi eu că nu studiul este cea mai potrivită cale de apropiere de Dumnezeu.
Un domeniu în care l-am ascultat strict pe părintele a fost alimentaţia. Eram pasionat de mai înainte de medicina naturistă, experimentam tot felul de reţete, aşa că nu mi-a fost greu să urmez recomandările sale nutriţionale. Şi sunt bucuros că am făcut-o. am scăzut doar în greutate, nu şi în vitalitate. Dimpotrivă. Şi constatând că alimentaţia vegetală recomandată de părintele era bună, nu mai avem nevoie de justificări teoretice, deşi acestea există. Nu menţionează oare Scriptura încă din primul ei capitol ce hrană i-a dat Dumnezeu omului? Şi dacă Tatăl ceresc a socotit necesar ca, imediat după ce l-a făcut pe om, să-i spună ce să mănânce (iarbă şi fructe), înseamnă că alimentaţia este un lucru important, care nu poate fi expediat cu sintagme de genul: orice bagă omul în gură scoate afară prin dos. Ba mai mult: Biblia ne spune că Adam şi Eva au pierdut raiul fiindcă au mâncat ceva, iar Dumnezeu, atunci când l-a certat pe om că a ascultat de şarpe, de trei ori a amintit de hrană: „în dureri te vei hrăni… cu iarba câmpului te vei hrăni…, între sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea…” (Fac 3,17-19).
Insistenţa aceasta asupra mâncării ne revelează marea ei însemnătate pentru fiinţa umană. Şi încă un argument: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ales să ni se împărtăşească aici pe pământ, sub chipul pâinii şi al vinului; putea găsi desigur o modalitate mai „spirituală” de a ne face părtaşi vieţii veşnice, nu dându-ne ceva de mâncare. Toate acestea nu fac decât să confirme marele rol pe care l-a avut şi îl are hrana pentru om, lucru asupra căruia de atâtea ori a revenit părintele în scrierile sale.
Şi fiindcă am amintit de cărţile sale, am constatat că acestea au fost pentru mulţi piatră de poticnire. N-am auzit pe cineva care să-l fi cunoscut direct pe părintele şi să-l considere un rătăcit, un pericol pentru cugetarea ortodoxă. Doar cine l-a cunoscut numai din cărţi a putut să aibă rezerve serioase asupra sa şi aceasta fiindcă părintele s-a încumetat să abordeze probleme adânci, dificil de comunicat în scris. Limbajul nostru pare insuficient în a defini esenţele tainice ale dumnezeirii, ale omului şi ale naturii, a releva raporturile dintre acestea înainte şi după cădere. Chiar dacă a avut unele stângăcii în exprimare, trebuind să apeleze uneori la un limbaj poetic, căci cel discursiv se dovedea insuficient, părintele a reuşit să lămurească multe lucruri esenţiale. În orice caz, abordările acestea teoretice n-au fost speculaţiile unei minţi iscoditoare, ci rezultatele la care a ajuns un rugător. Căci dincolo de aceste ameţitoare preocupări filosofice, părintele a rămas un om practic: căuta să-l facă pe fiecare un închinător care, stând în faţa lui Dumnezeu, să-şi regăsească adevăratul chip pe care să i-l dăruiască Lui.

Ieromonah Hristofor Bucur
Stareţul schitului
„Piatra Scrisă”
jud. Caraş-Severin

(din volumul "Părintele Ghelasie de la FRăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 139-142)

Fratele Ilie de la Mânăstirea Frăsinei: "A murit precum a trăit… ca un sfânt"

Părintele Ghelasie nu a fost un om obişnuit. Deşi simplu, vedea lucrurile într-un mod special. Mişcări legănate, gesturi alese, cu privirea senină îndreptată spre cer, glasul clar şi blând, înfăţişare iconică cu trăsături grav ascetice, cu râvnă neobosită spre frumos şi spre albastrul pufos al cerului, lipsit de barbă (uneori o mândrie ascunsă a călugărului), aduce la iveală un al doilea Pavel Xiropotamul.

Firesc, la asemenea viaţă, asemenea limbaj. Se exprima liber, spontan, fără reţinere sau prejudecăţi, aşa cum şi trăia. Deşi iubea tăcerea, nu putea să treacă pe lângă un om şi să nu-i zică un cuvânt de bucurie. Totdeauna sprinten, zglobiu, medita şi scria cu acelaşi randament. Era foarte iubit şi apreciat de tineret şi lumea intelectuală, spre surprinderea multor călugări împreună vieţuitori. Acestea nu erau decât un dar al duhului lui Dumnezeu, lucru pe care nu-l vedea oricine.

Slujea la altar ca un copil lipsit de patimi, legănându-se de parcă ar fi vrut să ne odihnească pe noi. Cearta dintre oameni era singurul lucru care îl intimida. Nu ştia cum să reacţioneze şi nu reacţiona, doar suferea. Se mâhnea uneori, dar nu era trist. Era foarte interesat de medicina curată a lui Dumnezeu. Gândea ca un biolog, se orienta ca un geograf, se exprima ca un om de ştiinţă, şi se ruga ca un înger uitând de trup.

Nu purta haine alese sau călcate, nici încălţăminte moale sau modernă.
A murit precum a trăit… ca un sfânt.


fratele Ilie, iconar
Sf. Mănăstire Frăsinei, Vâlcea


(din volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 90)








În ordine, sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil, zugrăviţi "prin mâna" părintelui Ilie.

Adrian Lemeni: "Taina unei întâlniri semnificative"

Nu e uşor să vorbeşti sau să scrii despre cineva cu o personalitate atât de complexă precum cea a părintelui Ghelasie. L-am cunoscut pe părintele Ghelasie în mod special prin intermediul unor oameni foarte apropiaţi de el şi prin cărţile sale. Am avut şi şansa unei întâlniri directe în care am apucat să stăm mai mult de vorbă. Întâlnirea personală cu părintele Ghelasie s-a petrecut în perioada cea mai importantă din viaţa mea în ceea ce priveşte regăsirea creştinismului ca mod de viaţă (practicat în copilărie datorită educaţiei primite în familie) şi creşterea într-o devenire existenţială luminată de forţa Tradiţiei ortodoxe.

În acea vreme eram student la Politehnica din Timişoara şi împreună cu alţi prieteni, după sincere şi istovitoare căutări existenţiale, regăseam într-o alta lumină identitatea modului de viaţă ortodox, întocmai ca fiul risipitor simţeam că mă întorc acasă, un "acasă" dumnezeiesc de odihnitor. După chinuitoare frământări existenţiale, mistuit de setea de aflare a Adevărului şi a Vieţii, am revenit pe Calea cea mântuitoare. Experienţa creştină trăită în următorii ani la Timişoara va presupune aflarea unor repere care cu siguranţă îmi vor rămâne semnificative pentru toata viaţa.

În acei ani am avut şansa de a forma şi de a întări prietenii trăite în perspectiva veşniciei; într-o lume ca cea de astăzi, în care suntem striviţi de o singurătate sufletească pustiitoare, resimt şi mai mult binecuvântarea prieteniilor formate atunci. Această singurătate trăită în prezenţa unei mulţimi de oameni devine şi mai apăsătoare. Deşi nu au trecut foarte mulţi ani de atunci, am impresia că trăim într-un altfel de lume în care relaţiile inter-umane se consumă într-un mod superficial, adeseori, fiind tentaţi să ne închidem în propriile interese. Astfel rămânem închişi în faţa tainei persoanei, atât a propriei persoane, cât şi cea a semenului nostru. În acei ani de studenţie la Timişoara am trăit bucuria asumării tainei persoanei în comuniunea trăită în Hristos. Doi dintre cei mai apropiaţi prieteni de atunci şi pentru totdeauna, actualmente, părintele Neofit, ieromonah la Schitul Piatra Scrisă şi părintele Dan, preot la Schitul Poşaga, au fost fii duhovniceşti ai părintelui Ghelasie.

L-am cunoscut pe părintele Ghelasie în mod cu totul deosebit prin persoana părintelui Neofit şi prin cărţile scrise de părintele Ghelasie. Recunosc că la început am avut oarecare rezervă în ceea ce priveşte mai ales maniera de a scrie a părintelui Ghelasie. Eram familiarizat cu teologia patristică şi filocalică, cu cărţile scrise de părintele Stăniloae, însă, când am citit pentru prima dată ceva scris de părintele Ghelasie, am sesizat o diferenţă de limbaj. Abia mai târziu şi după un efort de adâncire, mai ales în ceea ce priveşte experienţa prezenţei tainice a lui Hristos în Biserică, m-am putut împărtăşi după măsurile mele de puterea de viaţă întrupată în scrierile părintelui Ghelasie. În timp am conştientizat că dincolo de dificultatea unui anumit limbaj care încerca mereu şi mereu să exprime taina unei experienţe de nerostit în faţa căreia orice forma discursivă amuţeşte, se poate regăsi şi trăi în acelaşi duh taina cea din veac ascunsă, a întrupării lui Hristos, care se extinde la fiecare credincios. E vorba de o continuitate duhovnicească manifestată prin unitatea dată de acelaşi Duh Sfânt, dar diversificată în funcţie de darurile fiecăruia dintre cei care s-au împărtăşit de experienţa harului.

Mărturisesc că lectura cărţilor părintelui Ghelasie impune exigenţe existenţiale. Aceste cărţi nu pot fi citite cu o detaşare ce permite exersarea unei raţionalităţi critice, ci se cere o pregătire prealabilă prin care trebuie să ne "descălţăm" de iluziile noastre conceptuale, să ne scuturăm de zgura aşa ziselor cunoştinţe teologice (în fond compilaţii de informaţii devenite clişee de gândire şi de viaţă), pentru a putea fi disponibili să primim puterea Duhului existentă în aceste scrieri. Cărţile părintelui Ghelasie sunt un scandal pentru cei care încearcă să acomodeze învăţăturile părintelui la nişte tipare strâmte ale unei gândiri discursive, obişnuite să digere doar material pentru speculaţii gratuite ce dau amăgirea teologhisirii înalte. O astfel de gândire este ermetică în faţa vieţii, în faţa tainei trăite ca act de viaţă.

În mod deosebit am fost impresionat din învăţăturile părintelui Ghelasie de chipul iconic al creştinismului, evidenţiat cu multă tărie şi în diferite forme în cărţile sale. Chipul iconic al spiritualităţii creştine fundamentează înţelegerea creştinismului ca un mod de a fi în care fiecare gest, cuvânt sau gând devine rugăciune. Într-o asemenea perspectivă, asumarea iconică a lumii ne ajută să privim dincolo de materialitatea grosieră a lucrului înspre fundamentul lui spiritual, astfel încât atât relaţia cu creaţia cât şi cu oamenii nu se epuizează într-un mod consumist, ci se deschide către transfigurare. Asumarea chipului iconic al creştinismului înseamnă a contempla raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor în dinamica transfigurarii lumii în Hristos.

Împreună cu părintele Neofit am ajuns la mănăstirea Frăsinei, unde am avut ocazia să stau mai mult de vorbă cu părintele Ghelasie. Mi-a rămas vie în memorie întâlnirea personală pe care am avut-o cu părintele. În acea vreme, cu multă sinceritate eram în căutarea unor modele vii ale creştinismului. Aşa am ajuns la mari duhovnici ai creştinismului românesc. Printre ei, chipul părintelui Ghelasie are un loc aparte. Îmi aduc aminte că mi-a vorbit mult despre specificul misticii carpatine în care se regăsea foarte bine chipul iconic al creştinismului.

Spre deosebire de mistica ortodoxiei greceşti, care rămâne prea cerebrală, sau de mistica ortodoxiei slave, prea abisală, experienţa mistică de tip carpatin, specifică pentru tradiţia duhovnicească românească, reliefează plenar dimensiunea Întrupării, manifestă într-o tipologie variată în spiritualitatea ortodoxă românească. Însuşi părintele Ghelasie a crescut în duhul acestei tradiţii, sub ascultarea duhovnicească a unui pustnic din Ardeal. Această spiritualitate facilitează resimţirea multiplelor lucrări ca stare de rugăciune în care Hristos e o prezenţă vie, aşa cum o icoană în mod efectiv face ca reprezentarea iconică să fie trăită ca o realitate şi o prezenţă copleşitoare. Rugăciunea nu rămâne astfel într-o sferă a meditaţiei, ci se întrupează într-o lucrare concretă şi harică.

Însuşi chipul părintelui Ghelasie şi prezenţa lui erau mărturii vii ai acestei spiritualităţi iconice de tip carpatin. În primul rând l-am perceput pe părintele Ghelasie ca un om al unei adânci şi constante experienţe duhovniceşti. Nu prin teoretizare artificială, ci ca act de viaţă resimţit până în adâncul fiinţei mele, am trăit în prezenţa părintelui Ghelasie adevărul fundamental că nu se poate face teologie fără a avea ca temei şi motivaţie a studiului teologiei această experienţă duhovnicească. Cred că întâlnirea cu părintele Ghelasie nu te putea lăsa indiferent: într-un fel sau altul trebuia să iei o atitudine, simţeai nevoia să schimbi ceva în tine, să pui un fel de început în practica duhovnicească. Iar acest imbold niciodată nu era determinat sau impus prin măsuri legaliste, prin reguli general-valabile precizate în mod automat.

Întrucât personalitatea părintelui Ghelasie respira viaţa într-un aer puternic dat de culmile de experienţă în care trăia, schimbarea produsă în cei care-l contactau era în primul rând expresia unei întâlniri în planul relaţiei personale, astfel încât şi trăirea fiecăruia dintre cei care l-au cunoscut pe părintele Ghelasie devenea personalizată.

L-am cunoscut pe părintele Ghelasie ca pe un om de o mare generozitate, cu o disponibilitate deosebită de a primi pe oricine aşa cum este, de a încerca să sădească cu delicateţe o bună aşezare în tradiţia ortodoxă, plecând de la starea fiecăruia. L-am simţit pe părintele Ghelasie în întâlnirea pe care am avut-o ca pe o prezenţă ce respiră o rugăciune vie. Am avut ocazia apoi să-l văd slujind atât Sfânta Liturghie cat şi la privegherile de noapte specifice pentru mănăstirea Frăsinei. De fiecare dată, prin întregul lui fel de a sluji, am simţit că ceva tainic şi sfânt se împlineşte într-adevăr la Sfântul Altar.

Cred că atât viaţa, cât şi trecerea la cele veşnice ale părintelui Ghelasie sunt învăluite într-o mare taină, şi atunci când încercăm să ne apropiem de ceea ce înseamnă personalitatea şi lucrarea părintelui, ar trebui s-o facem cu multă cuviinţă, respectând prezenţa acestei taine. Din această perspectivă, nu pot să nu-mi exprim amărăciunea că, mai ales în mediul teologic academic, părintele Ghelasie a fost receptat cu multă rezervă, dacă nu cu ostilitate. Multe neînţelegeri şi confuzii s-au produs, tocmai datorită ocolirii întâlnirii reale cu părintele sau cu cărţile scrise de el.

Dincolo de erudiţia impresionantă şi inteligenţa pătrunzătoare, părintele Ghelasie trăia în smerenie experienţa unei intense rugăciuni. În această stare, el a manifestat o deschidere mare faţă de oricine care ar fi fost dispus să-i arate aşa zisele erori ale gândirii sale. Din păcate, însă e mult mai facil să critici de pe margine, refuzând întâlnirea autentică. Taina părintelui Ghelasie poate fi pentru fiecare dintre noi o adevărată lecţie umană şi duhovnicească deopotrivă. Nu cred că se poate atinge miezul învăţăturilor părintelui Ghelasie, de profundă consistenţă duhovnicească, fără a dobândi o onestitate obligatorie pentru oricine pretinde identitatea de creştin. Astfel vom învăţa să nu mai fim ipocriţi: faţă de noi înşine şi faţă de alţii, cu atât mai mult cu cât adeseori această ipocrizie este legitimată de o pretinsă rectitudine duhovnicească şi doctrinală.

Adrian LEMENI,
Facultatea de Teologie Ortodoxă,
Universitatea din Bucureşti

(articol apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 52-56)

Pr. Prof. Ovidiu Moceanu: "La izvoarele bucuriei"

Într-o binecuvântată zi de august, cu câţiva ani în urmă, am ajuns, după ce colindasem câteva mânăstiri din Episcopia Râmnicului, la Frăsinei, lăsând mai spre urma călătoriei, ca o încununare, ca un dar dumnezeiesc, să ajung în Athosul românesc despre care auzisem şi citisem atâtea. Şi, imediat lânga această bucurie, aşezam nădejdea că îl voi întâlni pe părintele Gheorghe Ghelasie. Nu o întâlnire oarecare, aşa cum treci pe lângă un necunoscut (din vedere sau auzite) şi-i dai „bună ziua”, ci o întrepătrundere a cugetelor inimii şi minţii, încât fiinţa să tresar, mai bogată cu o lumină, îmbucurată de cuvântul plin de har. Nu am grăbit nicicum lucrurile şi eram pregătit, dacă nu va fi fost să rânduiască Dumnezeu, să mă întorc şi să mă pregătesc pentru altă dată, când poate voi fi vrednic de o asemenea întâlnire. Aceasta mi-a fost, în vremea aceea, lucrarea: să fiu un simplu închinător, cu toate ale sufletului deschise spre izvoarele bucuriei. Şi unde ar fi curs ele mai bogat, dacă nu la Frăsinei? Într-adevăr, din primul moment, m-am integrat lucrării de rugăciune până când rânduielile cele sfinte s-au încheiat şi am putut astfel să iau aminte nu numai la „peisajul” duhovnicesc, ci şi la zidirea mâinilor lui Dumnezeu care a revărsat atâta frumuseţe peste locurile de aici. Nu ştiam cum voi proceda ca să îl văd pe părintele Ghelasie, însă totul a decurs foarte simplu după ce am lansat o întrebare, mai mult o tatonare a şanselor. Părintele era acolo, putea fi chemat de îndată.
Întâlnirea cu părintele Ghelasie Gheorghe părea să nu se mai încheie niciodată. În chip formal, pentru că în chip duhovnicesc ea nu a sfârşit niciodată. Relaţia mea cu părintele trece dincolo de ceea ce îndeobşte se numeşte o prietenie. Din viaţa binecuvântată de Dumnezeu s-a desprins o picătură şi a atins cu puterea harului două capete ale firului, producând un arc voltaic, incendiind cu focul bucuriei două făpturi care slăveau, prin ceea ce vine de dincolo de lucruri, puterea Lui nemăsurată care face ca două suflete să găsească armonii nebănuite ale tăcerii. Numai tăcerea şi uimirea pot exprima, în chipul cel mai potrivit, lauda Domnului pentru bucuria întâlnirilor de dincolo de cele ce se văd.
Părintele Ghelasie m-a invitat într-un fel de antreu al unui soi de birou-apartament şi nu-mi puteam desprinde privirile de la picioarele desculţe, tocmai de aceea, probabil, m-a dus să îmi arate câteva locuri de nevoinţă – nişte butoaie-căsuţe – explicându-mi cu răbdare şi afecţiune rostul lor. Aici picioarele desculţe, uscate de nevoinţe, se mişcau repede, încrezătoare, parcă înviorate. Orice mi-ar fi spus părintele, nu-mi puteam desprinde privirile de la acele locuri care îmi păreau nişte coşniţe răsturnate ale unor albine grăbite să culeagă, până nu vine furtuna, miresmele şi mierea duhovnicească revărsate de Dumnezeu în această lume. Descopeream, cu fiecare clipă, un suflet deschis, însetat de dialog, o inteligenţă flexibilă, iubitoare, convinsă că din taine i s-a dezvăluit numai o parte, ca un dar, pentru care trebuie să mulţumească perpetuu. Şi era inevitabil să ajunge şi la cărţile Sfinţiei Sale pe care trebuie să le privim ca acte de nevoinţă, fragmente dintr-o largă meditaţie, care aspiră să remodeleze idei dintr-o zestre îndeobşte cunoscută. Atunci nu cunoşteam decât câteva pagini ale părintelui, ceea ce a mai ajuns şi prin librăriile din ţară, dar părintele, cu generozitate, mi-a pus la dispoziţie tot ce publicase până în 1997. Şi i-am zis: „părinte, o să le citesc, dar... nu vă cruţ, o să vă spun opinia mea, nu vă iert”... Era o deprindere de critic şi istoric literar, o propoziţie belferească, topită de îndată de promptitudinea bunătăţii autorului: „Dar chiar vă rog, nu mă cruţaţi, nu mă iertaţi...” Parcă îl văd şi acum acolo, în prag, aşteptând clipa revederii, să discutăm în deplină cunoştinţă de cauză despre ceea ce a pus în paginile cărţilor. Din păcate, nu m-am grăbit să revin la Frăsinei, tinereţea şi vigoarea de atunci ale părintelui părându-mi-se departe de orice primejdie. Găsind o comoară, am pus-o deoparte, aşteptând un moment favorabil să mă smulg din chingile acestei lumi şi să continui dialogul, întreţinut de regularitatea cu care părintele îmi trimitea noile apariţii, iar eu îi răspundeam cu modestele mele volume de cercetare teologică. Timpul, cum spune un prozator, nu a mai avut răbdare.
Dar dialogul continuă, într-un alt spaţiu. Va trebui să cercetăm de ce substantivele şi verbele ţâşnesc din paginile părintelui Ghelasie ca nişte lumini de foc, resorturile profunde ale remodelării discursului teologic. Atunci ne vom putea întâlni cu adevărat cu părintele Ghelasie.


Pr. Prof. dr. Ovidiu MOCEANU
Facultatea de Litere,
Universitatea “Transilvania”, Braşov


(articol apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 50-52)

Iulian Costache: "Neverosimilul şi nebănuitul Părinte Ghelasie"

Între mărturiile acestei cărţi, unele rememorează povestea câte unui tânăr care l-a întâlnit pe Părintele Ghelasie după ce îi citise mai înainte câteva scrieri, ieşite în cale ca din întâmplare. Tentaţia întâlnirii putea să decurgă, altfel spus, din nevoia de a re-găsi un scriitor ce părea să se fie ascuns în spatele unei scriituri. „Am plecat să caut un autor şi am aflat un duhovnic”, spune Cătălin Cioabă. Mărturia aceasta mi-a atras atenţia între altele, şi nu pot disimula aici curiozitatea pe care am avut-o citind paginile acestea, pentru faptul că, deşi ne cunoaştem, am ajuns să îl întâlnim pe minunatul părinte Ghelasie, fără să ştim unul de altul, pe nişte căi înrudite, deşi diferite.
În experienţa evocată, întâlnirea cu scrisul Părintelui Ghelasie (o scriitură destul de neobişnuită pentru a nu trece neobservată) fusese acea „întâmplare” care a determinat „nevoia” de a întâlni „scriitorul” ascuns dincolo de rândurile unei cărţi. În lumea scriiturilor cu care suntem obişnuiţi, scrisul părintelui Ghelasie nu putea sa te lase indiferent. Un filigran secret al conceptelor părea să fie ţesut în această scriitură, ducându-te cu gândul la lecturile dificile pe care facultatea le punea în calea studenţilor abia în anul IV, când bunăoară scrierile de fenomenologie ale lui Heidegger deveneau de neocolit. Desigur, tentaţia de a afla ce se ascunde în spatele unei scriituri ce friza un anume „barochism” conceptual sau nevoia de a risipi distanţa (cu iz livresc) dintre interlocutori şi de a pune în loc socratica opţiune a comunicării „faţă către faţă” te puteau aduce în preajma minunatului părinte Ghelasie. Mai ales pentru tinerii cu un gust cultural care nu se spăimeau de o scriitură atipică, această tentaţie putea să fie şi o cale a întâlnirii.
Deşi o atare cale, a curiozităţii “livreşti”, a mai adus şi pe alţi cititori la Frăsinei, pentru mine lucrurile au stat oarecum diferit. Nu am ajuns să îl întâlnesc pe părintele Ghelasie pentru că îl citisem mai înainte. Chiar şi Frăsineiul l-am găsit din întâmplare: un prieten voia să-şi facă rodajul la maşină şi a propus să folosim ocazia ca să ajungem pe la unele mănăstiri. S-a întâmplat să ajungem şi la Frăsinei. Aşa că aş putea să spun că şi pe Părintele Ghelasie l-am întâlnit tot „întâmplător”. Ceea ce a urmat însă, toate celelalte aveau să iasă însă din această logică a “întâmplării” pentru a intra într-o altă logică.
Pe unii prieteni i-a adus la părinte o scriitură şi nevoia de a identifica „scriitorul”. În cazul meu, am întâlnit „din întâmplare” un părinte, care, deşi în mod evident nu făcea nimic ca să pară un „scriitor”, prin tot ceea ce făcea emana însă o „scriitură subtilă”, un sentiment de rigoare care ordona însuşi „proiectul” său de viaţă. Era o „scriitură” care nu mai avea nevoie de hârtie şi cerneală. Totul era „scris” direct, „pe curat”, de-a dreptul „în viaţă”. O scriitură deosebit de precisă care, pentru a se mântui de orice semn livresc, se refugia parcă din carte în viaţa de zi cu zi, aşa cum firul de aţă folosit în unele operaţii chirurgicale se resoarbe, se dizolvă în ţesutul pielii. Iar Părintele, în ceea ce l-a privit, şi-a asumat destinul într-o „ascultare” absolută, o ascultare urmată „fără anestezie”.
Părintele trăia exact ca şi când ceea ce trăia, propria sa viaţă, ar fi fost rezultatul unei scriituri precise. Întâlnindu-l înainte de a-i citi cărţile, nu puteai să nu-ţi dai seama că stilul în care părintele alesese să trăiască reprezenta totuşi scriitura unui destin aparte, un destin a-tipic prin multe ale sale. Pe cât de “dificil”, de „livresc” putea să pară în cărţi, pe atât de „mântuit” de livrism era în viaţa sa de zi cu zi. Iar în viaţă nu a făcut rabat câtuşi de puţin: şi-a trăit proiectul - un proiect de viaţă creştină - într-o ascultare fără de margini. „Scriitura” vieţii sale era o scriitură a ascultării, a unei ascultări absolute, asumată în chip chiar neverosimil.
În obştea Frăsineiului, părintele părea un fel de „personaj” al propriului text, un „text” care se scria pe măsură ce era trăit. Cum arăta acest „personaj”? În mărturia de care aminteam el este descris ca un alt fel de Robinson care, în curtea mănăstirii, îşi „inventa” insula. Poate că alături de modelul lui Robinson ar mai merita evocate şi alte modele, bunăoară cel al lui Diogene: „locuinţa”, pseudo-chilia în care locuia în curtea mănăstirii, era, de fapt, un butoi confecţionat după „măsura” şi vrerea părintelui; era din doage de lemn şi, în partea de sus, era acoperit cu tablă. Ţin minte faptul că butoiul avea o „portiţă”, pe care părintele se strecura, mişcându-se cu gesturi precise şi fireşti, pentru a-i întâmpina pe cei care-l căutau. Dar ceea ce frapa era dimensiunea deosebit de mică a portiţei: nici nu aveai cum să-ţi reprimi mirarea – pe acea portiţă de 60x40 centimetri putea să intre şi să iasă cu atâta dezinvoltură un om? Părintele Ghelasie stă mărturie că acest lucru (lui îi) era cu putinţă.
Mai tot ceea ce făcea el avea un aer uşor „neverosimil”. Chiar şi „insula” părintelui Ghelasie semăna poate mai curând, cu acea „zonă” din Călăuza lui Tarkovski, unde o seamă de lucruri miraculoase promiteau să apară într-un spaţiu unde însăşi geografia părea să aibă hotare nesigure, cu geometrie variabilă. În preajma butoiului, părintele avea câţiva stupi şi tot felul de acareturi, scule care de care mai vechi („bătrâne”) uitate într-o iarbă care creştea “netunsă”, frizând o dezinvoltură „sălbatecă”. Chiar şi fructele „îmbătrâneau” în copac, neculese; iar cele câteva pere care erau adunate şi stăteau ordonat, la vedere, pe nişte bârne de lemn erau culese doar dintre cele ce căzuseră pe pământ. Această „scenografie” tarkovskiană a părintelui părea să fie una „neatinsă”; o natură neverosimil de “neîncepută”, la fel de stranie pe cât ne apare câteodată doar acea natură neatinsă din spaţiul artificial al vreunei vitrine.
Părintele avea o relaţie inimaginabil de „prietenoasă” cu tot ce era în jur. Că un şoarece sau muştele nu-l puteau nici supăra şi nici agasa este pentru noi, cei lumeşti, de neimaginat; o astfel de poveste ce părea de neînţeles aveam să o aflu ceva mai târziu: părintele, când fusese „zăvorât” de boală în chilie, prindea câte un şoricel, pe care însă nu-l omora, ci ruga ucenicul să-i dea drumul afară din chilie. Ai fi spus că părintele avea un gust special pentru farsă, pentru că şoarecele, odată slobozit în curte, găsea din nou galeriile prin care reintra în chilie şi „jocul” se relua de la capăt. Într-o mecanică neabătută. Aşa că şoricelul era, rând pe rând, prins şi eliberat. Şi totuşi, nimeni nu ar fi îndrăznit să pună capăt acestui „joc”. Fiecare, la locul şi rândul său, părea să facă o „ascultare” desăvârşită.
Dacă cineva ţi-ar fi vorbit despre relaţia extrem de „tandră” şi „prietenoasă” pe care părintele o angaja cu ambientul de o „sălbăticie” neîncepută „a insulei” sale din curtea mânăstirii (nu mai mult de 30-40 mp), ai fi zis de bună seamă că această poveste reprezintă un pasaj dintr-o carte căreia i-au fost furate coperţile – atât de neverosimilă putea să pară iubirea părintelui pentru fiecare „gânganie” şi, în fond, respectul mistic arătat Creatorului celor mai nesemnificative făpturi. Din moment ce eu nu pot să creez nici măcar o musculiţă, chiar şi o neatenţie de-a mea care ar ucide o gânganie ar putea să echivaleze cu o desconsiderare a însăşi operei Creatorului – părea să spună, de fapt, această atitudine a părintelui care făcea din iubire, prietenie şi tandreţe o filozofie ce guverna în chip nevăzut peste „insula” lui. Şi totuşi, iubirea părintelui guverna nevădită nu doar acolo.
Părintele avea, desigur, şi umor. Sau poate mai curând am putea spune că, de fapt, preţuia umorul, pentru că nu cred că l-a auzit vreodată cineva hohotind sau pur şi simplu râzând. Felul lui de a participa la umor era surâsul. Odată, când i-am adus un tablou făcut de un pictor ce-mi era prieten, un tablou cu chipul Sfântului Calinic, s-a bucurat foarte mult de acest dar. Atunci mi-a spus că îl preţuia foarte mult pe Sfântul Calinic, mai cu seamă şi pentru că avea „umor”. Din felul în care spusese acest lucru puteai sesiza că preţuia mult acel umor; preţuia, de fapt, acel „detaliu” care făcea ca un sfânt să fie puţin a-tipic în raport cu aşteptările noastre lumeşti.
Nu puteai, oricât ai fi vrut, să nu sesizezi că părintele Ghelasie era un părinte puţin neasemenea: „locuia” într-un “butoi”, îşi inventase „insula” din jurul butoiului, preţuia calităţile mai rare ale monahilor („umorul”), nu-şi îngăduia să ia viaţa nici măcar unui şoarece (cineva povesteşte în această carte chiar că şi „muştele” se bucurau de aceeaşi „inviolabilitate” în chilia sa), iar unui frate ce va fi fost trist din nu ştiu ce pricini îi dădea canon „să fie vesel”, pentru că nimeni dintre cei ce¬L poartă pe Dumnezeu cu sine nu are de ce să fie cumva trist.
Părintele putea să pară, în toate acestea, de un neverosimil livresc. Şi, totuşi, tot ceea ce făcea avea o rigoare şi o consistenţă nebănuită. Într-o epocă bântuită de “globalizare”, el nu ieşise din Frăsinei de circa 30 de ani, se pare, decât cu câteva excepţii nesemnificative, ce nu ajung să se numere nici măcar pe degetele unei singure mâini. Părintele nu doar că nu mânca, evident, carne, ca toată obştea Frăsineiului, dar mai avea şi alte reţete personale, care configurau o sacroterapie proprie. În plus mai şi scria, iar dacă deschideai o carte a Sfinţiei Sale devenea evident că nu ai de-a face cu un scris format „după calapod”: era o scriitură ce putea să pară pentru mulţi „greoaie”. Dar pentru unii care se încăpăţânează să creadă că o pagină pe care nu o înţelegi imediat nu este neapărat o pagină „ezoterică” o astfel de scriitură putea fi chiar o „provocare”. Ar mai trebui, poate, spus că, totuşi, această provocare părea să nu se adreseze în primul rând unei lecturi raţionale, ci intuiţiei. Nu cunoaşterea raţională, care fusese fetişizată de o întreagă tradiţie culturală, era cea vizată, ci cunoaşterea mistică. Mai trebuie să adaugi şi faptul că subiectele acestor cărţi nu erau nici ele tocmai comune: antropologia religiosului, sacroterapie ş.a., iar în felul acesta obţii o imagine cu adevărat neînseriabilă.
Toate aceste „detalii” personale au făcut ca părintele să aibă o alură a-tipică, iar obştea Frăsineiului, dimpreună cu părintele stareţ Neonil şi cu ceilalţi părinţi şi fraţi, a dovedit înţelepciunea frumoasă de a „ocroti” în grădina sa un călugăr neasemenea şi rar, un fel de petală care lipseşte din alte corole.
Dincolo însă de aceste opţiuni personale, care îşi verificau coerenţa în cadrul unui proiect existenţial, părintele a fost neverosimil şi prin „opţiunile” de destin ce i-au fost hărăzite: boala, se pare una neîndurător de dureroasă, a făcut din el un „zăvorât”. Şi, totuşi, cu excepţia faptului că nu-l mai găseai în curtea mănăstirii sau „la butoi”, ci la pat, în chilioara sa, totul decurgea ca şi când nici n-ar fi fost vreo boală prin preajmă: la uşa lui, ziua şi noaptea, „fără de timp”, oamenii aşteptau pentru a-i cere un cuvânt de folos. Nu a refuzat pe nimeni. Taina sfintei spovedanii a dăruit-o, într-o generozitate incredibilă, în ciuda neputinţelor (nimănui ştiute, cu excepţia ucenicilor de chilie) aduse de boală, până şi în ziua mutării către Dumnezeu. Cine ar putea spune dacă nu cumva de atâtea ori, atunci când se putea crede că Dumnezeu era pe cale să îl cheme, el se întorcea de fapt „din drum”, de dincolo de „hotar”, pentru a-şi face aici, în continuare, „datoria” de duhovnic. Nu vom şti, cu siguranţă, niciodată, de câte ori nu va fi făcut părintele cale întoarsă de la „hotar”, întorcându-se pentru noi...
Chiar dacă părintele nu mai este cu noi în chip lumesc, ştim că este în continuare cu noi şi, cu excepţia „mutării” sale, toate celelalte rămân în rânduielile lor: generozitatea şi protecţia părintelui stau mărturie lucrătoare în continuare. Dragostea sa este continuu lucrătoare. Iar pentru cei de aici este o mare binefacere să te poţi ruga unui sfânt de „dincolo de hotar” dar nu aşa cum te-ai ruga unui chip abstract, pe care nu l-ai cunoscut, ci aşa cum te rogi chipului cunoscut al unui tată „de aici”. Dragostea sa este puternică, firească şi, în continuare, necondiţionată.
Şi, totuşi, prin toate aceste detalii “incredibile”, demne de nişte poveşti livreşti, putem înţelege mai bine că, în fond, creştinismul nu reprezintă doar o religie de dicţionar şi nici un proiect existenţial abstract şi impersonal împins la limita livrescului, ci oricât de „neverosimilă” ar putea să le pară unora viaţa şi dăruirea unor astfel de părinţi, creştinismul este un mod de viaţă. Părintele Ghelasie stă mărturie că acest mod de viaţă poate fi asumat firesc, cu o discreţie dumnezeiască, necârtitor şi chiar cu un dram de…voioşie. Pe cât de serios era scrisul părintelui, căci el vorbea despre lucruri de neglumit, pe atât de „caldă”, de „verde”, de aspră sau chiar învăluită, pentru o clipă, în umor, putea fi spusa părintelui.
Alegerea unui astfel de călugăr, ce-şi lasă cărţile pentru a se porni la luptă cu „morile” nevăzute ale războiului duhovnicesc, poate să frizeze „nebunia” unui personaj de altă dată. „Nebunia” întru Hristos însă este o cu totul altă temă, pentru care este nevoie de o altă „bibliografie”. În această bibliografie, care se scrie în mănăstirile noastre, viaţa părintelui Ghelasie s-a scris, fără cerneală şi fără hârtie, cu o mână hotărâtă, direct „pe curat”.
L-am întâlnit întâmplător, însă viaţa nu mai poate trăită la întâmplare. Iubirea ce ne-o poartă este continuu zămislitoare. Ajută-ne, Doamne, să ne rugăm pentru iertarea Părintelui nostru şi ajută-ne ca dragostei Tale şi dragostei Părintelui Ghelasie cu rod de fapte să îi putem răspunde.


Iulian Costache,
Facultatea de Litere,
Universitatea din Bucureşti

(text apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 216-221)

Virgil Ciomoş: "În memoria Părintelui Ghelasie"

Unul dintre evenimentele care au marcat profund România "postdecembristă" a fost şi impetuoasa, aproape sălbatica descătuşare a presei de toate genurile. Numărul revistelor şi editurilor, al radiourilor şi televiziunilor s-a multiplicat, brusc, de cîteva ori, librăriile şi bibliotecile, dar mai ales puzderia de chioşcuri şi tarabe (mai mult sau mai puţin improvizate) făceau cu greu faţă cererii, aparent nelimitate, a unui public însetat să cunoască, în detaliu dacă se putea, subiecte şi personaje inedite (în dublul sens al cuvîntului) sau, după caz, interzise de către recent defunctul regim comunist. Între acestea, multe, temele cu caracter religios şi, respectiv, autorii care le promovau, mulţi încă în viaţă, se bucurau de o specială atenţie.
Aşa au văzut lumina tiparului scrierile Părintelui Nicolae Steinhardt (cunoscute deja în rîndul tinerilor sau al mai puţin tinerilor intelectuali români), între care extraordinarul Jurnal al Fericirii (tradus şi publicat, între timp, în mai multe limbi de circulaţie internaţională), predicile nu mai puţin extraordinarului Părinte Ilie Cleopa (care circulau şi ele de cîtăva vreme în samizdat), tratatele teologice ale Părintelui Dumitru Stăniloae (intrat în conştiinţa publică autohtonă mai ales ca traducător al Filocaliei, text fondator al tradiţiei isihaste), dar şi nenumărate traduceri din mistica şi teologia creştină apuseană sau din marile cărţi de înţelepciune ale unor religii pre- sau necreştine.
Evident că această "febră", de nu chiar "nevroză" editorială (şi nu numai, căci, foarte curînd, totul s-a politizat în noua Românie născîndă, cea a unei reforme dacă nu "continue", cel puţin obsesionale) putea uşor destabiliza (şi chiar a destabilizat) spiritele prea sigure pe opţiunile lor intime, fie ele "definitive". De unde şi reacţia - firească pînă la un punct - de repliere, de apărare în faţa avalanşei (citeşte: "agresiunii") noilor confesiuni, gata să cucerească sufragiile unei populaţii şi aşa aculturate de cele aproape cinci decenii de comunism (declarat "ateu"). Or, discursul legitimator şi cu atît mai mult cel auto-legitimator n-a putut niciodată ţine loc de dialog interreligios - redus, din păcate, la un simplu monolog moralizator - nici de ecumenism -confundat şi el cu un sincretism palid, de-a dreptul confuz - şi nici măcar de o cercetare autentică a propriilor rădăcini spirituale - de vreme ce această "auto-cunoaştere" era menită să justifice în cel din urmă... autoritarismul.
Într-un asemenea peisaj cultural (şi nu numai) deopotrivă de luxuriant şi de dezolant am dat pe la începutul anilor '90 peste o mică publicaţie (o broşură, mai bine zis) ce îşi propunea, între altele, să evalueze - nici mai mult nici mai puţin - decît raporturile dintre yoga şi isihasm. Partenerul creştin în această dezbatere părea să fie un călugăr ortodox de la Mînăstirea Frăsinei, un oarecare Părinte Ghelasie Gheorghe, foarte sigur pe poziţiile sale şi, în aceleaşi timp, suficient de comprehensiv cu preopinenţii săi (a căror pregătire intelectuală şi mai ales competenţă spirituală îmi erau destul de neclare), gazde voit "deferente" ale dezbaterii, debordate totuşi, de neaşteptatul şi mai ales neobişnuitul lor "adversar". Spun "oarecare" pentru că nu mai auzisem pînă atunci despre Părintele Ghelasie (al cărui nume îmi evoca un mare nevoitor de prin părţile Transilvanei occidentale), cu toate că aveam cîteva bune "cunoştinţe în domeniu".
Cum era de aşteptat, replicile acestei (pasionante altfel) discuţii de principiu erau mult prea eliptice şi generale (prea ude principiu") pentru a putea amorsa o dezbatere reală. Lipsa unei pregătiri de specialitate îndeosebi făcea anevoios orice avans spre inima acestui misterios şi accidentat teritoriu al unităţii (fie ea transcendentale) şi diferenţei (fie ea istorice a) religiilor. Cunoscusem de curînd preţioasa mărturie scrisă a unui călugăr catolic francez care petrecuse ani buni de zile printre yoghinii din India, adoptîndu-le viaţa ascetică, limba, straiul şi chiar numele, în încercarea de a înţelege mai bine (prin comparaţie şi, mai ales, în cunoştinţă de cauză) specificul adesea revendicat, dar mai puţin studiat (şi, mai ales, experimentat) al misticii creştine*.
Rugăciunea zisă "a inimii" avea un loc privilegiat în acest extraordinar periplu situat la hotarul abisal şi, în acelaşi timp, comun dintre două lumi, atît de diferite. Eram, aşadar, deja convins de oportunitatea hermeneutică şi chiar "iniţiatică" de a te "pierde" mai întîi - în alte tradiţii, de pildă - pentru a te putea "regăsi" apoi pe tine însuţi şi religia "ta", prea apropiată uneori pentru a o "vedea" în toată splendoarea care îi este proprie. Cine crede că "stă", să se pregătească să cadă, ne avertizează Apostolul. Totul este să ştim cum anume să "cădem"... De la bun început, mi s-a părut că textele Părintelui Ghelasie aveau ceva din stranietatea unei atari "căderi", că ele te invită cumva să (te) "pierzi". Şi într-adevăr, articulate în propoziţii mai degrabă eliptice de subiect şi, ca atare, de sens (referenţial) explicit, ortografiate adesea la limita dintre scriitură şi ideogramă (vorbe "iconice" sau, dacă vreţi, icoane "vorbitoare"), marcate cu asupra de măsură de o insistentă şi, de aceea, contrariantă uneori "ierarhie" a majusculelor (dacă între acestea din urmă - insemne deja ale elecţiunii - mai poate funcţiona una), "fracturate" pe alocuri de termeni anume inventaţi ce scapă rigorilor unei flexiuni obişnuite, ele par a fi scrise înadins pentru a nu fi citite.
Din două una, îţi spui deîndată : fie că ai de-a face cu un autodidact care descoperă pe cont propriu şi, prin urmare, într-un limbaj "singular" (fie-mi iertat oximoronul!), lucruri demult ştiute, fie că, acest itinerar însuşi - atît de tipic pentru spaţiul nostru cultural (mai degrabă "poetic" decît epic) -, este marcat de o "refulare" originară - a cărei urmă este tocmai limbajul "particular" -, de un "recul" provocat nu atît de acest parcurs intelectual (şi spiritual) mai mult sau mai puţin "personal", cît de proximitatea cu o "realitate" ce se refuză practic unui discurs "ca toate celelalte". O asemenea practică semiotică şi lingvistică cel puţin atipică - precum cea a Părintelui Ghelasie - se salvează doar prin Subiectul ei (mai degrabă implicat decît explicat), şi anume, doar în măsura în care El însuşi este cel ce determină şi, ca atare, justifică excepţia.
Şi într-adevăr, trebuie să mărturisesc că, răsfoind cu oarecare (detaşată iniţial) curiozitate paginile primelor scrieri publicate de Părintele Ghelasie am fost surprins de excelentul instinct filosofic ce le anima. Or, cred eu, un bun instinct - şi, de ce nu, unul filosofic - este mai preţios decît orice doxă incertă - fie ea camuflată sub vălul înşelător al unor lungi, interminabile liste bibliografice. Suntem atît de departe de sensul iniţial - cel autentic - al vocaţiei filosofice, încît abia dacă mai suntem astăzi în stare să sesizăm dacă o problemă sau, mai simplu încă, o întrebare relevă de o semnificaţie filosofică propriu-zisă.
Filosofia însăşi riscă astfel să se convertească (dacă nu s-a convertit deja) într-o "tehnică" de gîndire, într-un instrument "universal" apt să poată fi folosit peste tot (şi nicăieri). Desigur, modestelor broşuri cu gîndurile unui isihast "pierdut" undeva, în munţii Carpaţi le sunt întotdeauna de preferat tratatele docte de istorie a filosofiei universale. Cînd am deschis primele cărţulii ale Părintelui Ghelasie nu mă aşteptam, bunăoară, să găsesc în ele nici "deducţia transcendentală a categoriilor" din Critica raţiunii pure a lui Kant şi nici "sinteza în act a formei şi materiei" din Metafizica lui Aristotel. Şi, totuşi, spre marea mea supriză, le-am regăsit (cu "oarecare" perplexitate) pe amîndouă acestea expuse în mod liber (nu mai puţin detaşat) pentru că pe deplin asumate şi, în consecinţă, proferate ca nişte principii "inconturnabile" ale teologiei creştine dintotdeauna. Era ca şi cum tot ceea ce a precedat şi a succedat din punct de vedere filosofic evenimentului hristic -- începînd cu întruparea şi sfîrşind cu Ispasul - nu putea fi situat decît în această perspectivă, "ultimă".
Faptul că persoana umană nu este reductibilă la facultatea ei de cunoaştere -- conştiinţa nu este intelectul, aşa cum s-a crezut pînă la Kant, şi nici efectul unei simple "compuneri" a acestuia cu sensibilitatea - sau că, mai mult, unitatea ei nu relevă nici de "amestecul" unui suflet "celest" şi a unui trup "terestru" - fiinţa umană are un chip al ei universal : hos katholou, ne avertizase deja Aristotel, unul în raport cu care orice dualitate existenţială are o natură derivată -, toate astea nu sunt nişte "idei" de ici de colo. Dimpotrivă. Consecinţa neaşteptată a acesteia din urmă (marea descoperire a Stagiritului, complet ignorată pînă în vremurile creştine şi chiar după ele), este că omul "universal" nu poate fi doar un spectru dezincarnat : el se mîntuie în trup, odată cu trupul însuşi. Şi asta pentru că Subiectul (şi nu doar sufletul) -unitatea transcendentală a conştiinţei sale, ar spune Kant - este anterioară separării (prin păcat şi apoi moarte) dintre suflet şi trup. (Fenomenologia posthusserliană a ajuns abia de curînd la problematica filosofică a chipului - definit ca unitate abisală, indeterminabilă a omului -, şi anume, prin contribuţiile lui Levinas.)
Dar şi invers, dacă este să exprimăm, totuşi, unitatea fiinţei umane printr-o "sinteză" a contrariilor, atunci ar trebui s-o determinăm mai degrabă ca o frontieră comună fără de dimensiune (şi, prin urmare, fără distanţă), ca un "hotar" adică - aşa cum îi plăcea să spună adesea Părintelui Ghelasie (în buna tradiţie a lui Grigorie de Nyssa sau a lui Maxim Mărturisitorul, de altfel) -, unul situat undeva între contrariile însele.
Desigur că a defini omul ca un fel de limită "întrupată", ca o "interfaţă" dintre interior - fie el inteligibil - şi exterior - fie el sensibil - are grele consecinţe asupra limbajului teologic (adesea marcat de un platonism sui generis abia mascat). Căci, astfel definit, omul spiritual - culme şi, implicit, hotar al creaţiei divine - nu-şi mai poate revendica "interioritatea" sa în raport cu lumea - de vreme ce el este tocmai limita (hotarul) lumii, situat "dincolo" şi "dincoace" de ea (ca şi de ades frecventatele cupluri tematice "suflet-trup", "intelect-sensibilitate" etc.) - ci doar "faţă" cu "exterioritatea" transcendentă a Creatorului său.
În opinia Părintelui Ghelasie, "angelismul" unor atitudini pretins "spirituale" n-are nimic de-a face cu Spiritul autentic (mereu întrupat şi, deci, liturgic) al creştinismului. Pneumatologia - definită, la rîndu-i, ca fenomenologie a Spiritului (precum la Hegel) - se împlineşte prin trupul mistic al lui Hristos şi tocmai în acest punct, insistă din nou Părintele Ghelasie, trebuie să ne apropiem dar şi să ne despărţim de protestantism. Duhul însuşi ni se revelează mereu în Paşte şi, ca atare, în trecerea la sau, mai bine, în limită. Aşa cum Iisus Hristos este Chip al Tatălui şi, în acelaşi timp, "locul" (singurul) de întîlnire (şi totodată de "pasaj" - pesah) dintre uman şi divin, tot aşa şi icoana (cea autentică, evident) -- chip "închipuit" poate să devină locul (fără de dimensiune, "inter-faţa") unei asemenea miraculoase întîlniri (pasaj).
Primul şi ultimul sinod universal - unanim recunoscute de întreaga creştinătate - au fost consacrate, deloc întîmplător (deşi la distanţă de secole), uneia şi aceleiaşi probleme în fond - cea a chipului, fie el "născut" sau "făcut". Totul este să înţelegem că teologia (şi, de ce nu, filosofia) chipului n-are nimic de-a face cu o "teorie a imaginii" ca obiect (fie el exemplar) : pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut. Chipul trebuie să ne re-ţină doar în măsura în care (ne) trece.
A spune că Părintele Ghelasie era în temă cu ultimele dezbateri ale fenomenologiei contemporane este, desigur, excesiv. A preciza, însă, că instinctul lui filosofic l-a condus la sesizarea unora dintre cele mai importante şi mai sensibile teme ale meditaţiei filosofice contemporane nu este deloc excesiv. Definirea omului ca "hotar" implică, de pildă, diferenţa filosofică dintre "ontic" - mereu reductibil la simpla aparenţă a unui obiect - şi ontologic - care relevă, dimpotrivă (după Heidegger), de o gîndire "non-obiectivantă". După exemplul (deja uitat, din păcate) al Sf. Grigorie de Nyssa, care definea pe Iisus Hristos ca... "frontieră", Părintele nostru atipic se numără printre aceia foarte puţini care au mai vorbit, astăzi încă, despre fiinţa umană ca despre o limită "întrupată". De unde şi importanţa pe care o acorda el "rămînerii" (prin închinăciune) în această „trecere la (sau /h) limită" (frontieră), singura "atitudine" capabilă să ne ferească de redutabilul pericol al "substanţializării" (obiectualizării) limitei (hotarului).
Pentru a ne convinge de importanţa unei corecte "aşezări" ontologice, autorul interpretează şi evaluează, prin contrast, nefericita experienţă a lui Adam, care a confundat intervalul - "între"-le - cu un "fruct" (obiect) mereu la îndemînă. Or, "fructul" este (aici) tocmai intervalul liminar, cel care, non-obiectual fiind, nu poate fi "mîncat" precum un „măr". Metabolismul "uman" al cuminecăturii, noua "hrană", incoruptibilă, pe care ne-a adus-o Iisus Hristos (dăruindu-Se, de fapt, pe Sine însuşi!) presupune o adevărată răsturnare (conversiune) a sensurilor sale recepte căci, într-adevăr, a "mînca" (şi, prin urmare, a interioriza) această limită (care este euharistia) - abis simultan al separării, dar şi al unirii dintre creat şi increat - înseamnă în fapt a fi tu însuţi "mîncat" de Hristos, a deveni, în mod paradoxal (printr-un fel de "chiasmă", în sensul strict merleau- pontian al termenului), mădularul Lui. De unde şi serioasele avertismente din Chipul Omului, Căutarea Originilor:
„Nu vă faceţi hoţi şi furi de Cele Sfinte. Opriţi-vă la Uşa Altarului Euharistiei, participaţi cu închinare la Săvîrşirea Euharistică, să nu îndrăzniţi să vă împărtăşiţi oricum, pînă nu aveţi şi haina. Opriţi-vă la Hotarul Pomului, Hotarul de Taină, care poate deveni Hotarul morţii. Moda de a te împărtăşi oricum, fără pocăinţă creştină, fără ieşirea din păcat, este un flirt şi o batjocorire a Tainei Dumnezeieşti" (pp. 81-82). Şi încă : „Nu îndrăzniţi să treceţi acest Hotar. Stai în faţa lui ca să ţi se deschidă şi ţie apoi. Cine nu Stă în Faţa acestui Hotar şi se grăbeşte ca Adam să-l forţeze, să-l mănînce, să-l distrugă în loc să-l Cîştige îl va pierde pentru totdeauna" (p. 82).
„A sta la hotar" revine, aşadar, la asumarea posturii noastre de fii şi, drept urmare, a aceleia de închinători, căci, odată ce am descoperit care ne este originea şi, în consecinţă, filiaţia (cea întru Tatăl), postura noastră „naturală" nu mai poate fi decît aceea a asumării hotarului, a limitării noastre (ca "haină" muritoare asumată, una de nuntă, de astă dată). Doar la (în) această limită a închinării putem fi asumaţi de către Tatăl, şi anume în Hristos Iisus : „Pocăinţa mistică Creştină trebuie să fie închinare în primul rînd. În această închinare se Cîştigă iarăşi Chipul de Fiu şi prin cîştigarea chipului de Fiu putem să îmbrăcăm Haina de Nuntă a Fiului, Haina Euharisticului şi aşa să avem acces în Planul Dumnezeiesc" (p. 82).
Cînd ne închinăm cu smerenie Ziditorului nostru recunoaştem, în mod implicit, prezenţa transcendentului. Cu cît mai jos ne coboară smerenia cu atît mai sus ne ridică harul. Nu e vorba de sentimentalisme (Părintele Ghelasie le repudia fără menajamente) ci, încă o dată, de pură ontologie. Relaţia dintre creatura care suntem şi Creatorul nostru este de aşa natură încît, dacă ne asumăm acest statut creatural, ne asumăm totodată şi Creatorul nostru, închinarea coincide astfel tocmai cu trecerea la (în) limită. Mai precis, gestul de închinare revine la "postura" frontierei, la "haina" smereniei, a finitudinii, al cărei hotar coincide, în mod paradoxal, cu acela al infinitului. Căci între finit şi infinit există una şi aceeaşi limită, indiferent din ce parte se ajunge la ea, dinspre noi sau dinspre Dumnezeu.
Funcţiunea logică (şi ontologică) a chiasmei, sau, dacă vreţi, a "convertirii" - cîtă vreme cele de pe pămînt nu sunt precum cele din cer, simplul raport analogic nu face decît să ne inducă în eroare (în cea a "angelismului", între altele) - are drept principală consecinţă resemnificarea Liturghiei "tainice", cea în şi prin care se (de)săvîrşeşte nu numai întruparea catabatică (coborîtoare) a lui Hristos în pîinea euharistică, "cea de toate zilele", ci şi prin "întruparea" noastră înşine - cea anabatică (suitoare), la fel de "cotidiană" - în Unul şi Acelaşi Hristos : „Doar în acest chip - se spune în Biserica, liturghia euharistiei, trupul înveşnicirii lumii - este [...] posibilă liturghisirea-euharistică, adică şi întruparea lumii în Fiul" (p. 15). Ea face, de altfel, asemănarea şi, totodată, deosebirea dintre Buna Vestire -fenomenologia (manifestarea, revelaţia) "catabatică" a Increatului pentru Creat: Hristos devine Iisus : Iisus Hristos - şi Ispas - fenomenologia (manifestarea, revelaţia) "anabatică" a Creatului pentru Increat: Iisus care devine Hristos: Hristos Iisus -, astfel că Ispasul se vădeşte a fi cumva „inversul" Bunei Vestiri... Ispasul este o "Bună Vestire" inversată a omului în faţa lui Dumnezeu spre deosebire de Buna Vestire care este un „Ispas" inversat al lui Dumnezeu în faţa omului. Buna Vestire - întrupare a Increatului în Creat, Ispasul -„întrupare" a Creatului în Increat. (Observ că am început şi eu să scriu, dezinvolt, cu majuscule, dar ce mai contează asta acum...)
Tocmai în această "răsturnare" - Verkehrung pentru Hegel, Kehre pentru Heidegger - ar trebui să constea pretinsa "turnură teologică" a fenomenologiei, atît de des invocată în filosofia occidentală. Liturghia relevă deci de "a doua" întrupare, cea făcută posibilă nouă de "noul" Duh al celui Crucificat şi mai ales înviat, liturghie escatologică, alternanţă (şi unitate "ultimă") între Iisus Hristos şi Hristos Iisus la care făcea cîndva referire Părintele Cleopa, într-o dedicaţie pe care mi-o făcuse pe una din cărţile sale.
Vom fi "atraşi" şi în cele din urmă „absorbiţi" escatologic în locaşul unde „ne aşteaptă" trupurile noastre cele veşnice. Unire între chipul nostru creat şi chipul nostru increat, care este Fiul lui Dumnezeu, Cel de dinainte de creaţia propriu-zisă (de unde şi importanţa în teologia răsăriteană a energiilor increate). Sens inversat al chemării Sfîntului Ioan Teologul: „Vino, Doamne!". De fapt, El este Cel care ne inspiră (în dublul sens al cuvîntului). Hristos Iisus „vine" dislocîndu-ne. Noi suntem cei care ne mişcăm în El, Cel veşnic nemişcat! Vezi, de aceea, pe acelaşi Sfînt Ioan Evanghelistul, dar şi pe Proorocul Ilie, care s-au "mişcat" deja în El, personaje escatologice care ne anunţă Ispasul cel "de obşte". Trebuie, prin urmare, să facem deosebirea dintre întruparea pe care o împlineşte Fiul Dumnezeiesc în calitate de Chip arhimodel de Biserică şi, respectiv, întruparea pe care o împlineşte Biserica în Chipul de întrupare al Fiului, încheie Părintele Ghelasie (pp. 15-16). De unde şi concluzia imediată: Biserica nu poate fi redusă doar la Locaşul (receptacolul) întrupării Fiului. Ea presupune şi înfierea omului de către Tatăl, prin Fiul însuşi.
Biserica este şi Altar al înălţării (de unde deosebirea esenţială care ne separă de protestanţi, atît de sensibili la fenomenologia Duhul cel "nou", dar mai puţin atenţi la întruparea pe care Acesta ne-o pregăteşte). Ea este "locul" coincidenţei celor două mişcări (catabatică şi anabatică) : împărtăşire a Fiului pentru Om prin Euharistie, împărtăşire a Omului pentru Dumnzezeu, prin consumarea Euharistiei. Omul "consumă" pe Dumnezeu, dar, încă o dată, el este cel "consumat" de către Acesta : „Pe această Bază-Temelie, de acum poate avea loc şi Liturghisirea Euharistiei Trupul înveşnicirii Lumii" (p. 17).
Binecunoscuta (dar şi misterioasa) invocare ioaneică : „Vino, Doamne!" (catabaza) este, în context, echivalentă cu promisiunea (nu mai puţin misterioasă a) Hristosului Însuşi : „Voi atrage toate la Mine" (anabaza). în aceasta constă, în fapt, re-capitularea de care vorbeşte Sfîntul Apostol Pavel -pandant teologic al "capitalismului". Sensul cu totul schimbat (convertit) al Liturghiei veşnice n-are deci de-a face doar cu Buna Vestire (deja "petrecută", într-un fel) cît mai ales cu acest Ispas sui generis al înveşnicirii Lumii. A deveni fii ai lui Dumnezeu revine la a beneficia cumva de "propriul" nostru Ispas (vezi evenimentul escatologic al "Adormirii" Maicii Domnului). Liturghia este de fapt o fenomenologie întoarsă pe dos (Husserl nu era încă un creştin împlinit...). Centrul ei îl constituie tocmai această "ascensiune" a creaturii în Dumnezeu. Coborîrea Duhului în om este, simultan, şi o "urcare" în Dumnezeu a omului. Epifania lui Dumnezeu pentru Om ("petrecută" şi ea, într-un fel) face posibilă epifania Omului pentru Dumnezeu. Liturghia este esenţialmente escatologică.
Prin comparaţie cu aceste profunde "deosebiri", mi se pare de-a dreptul incredibil cît de "antici" şi de "veterotestamentari" suntem, astăzi încă! Ultima - lungă şi de trei ori reluată - convorbire pe care am avut-o cu Părintele Ghelasie la Frăsinei a fost marcată de un nedisimulat regret : acela de a nu mai putea recunoaşte "în lume" (şi nu numai) marile coordonate ale tradiţiei teologale creştine. Or, dacă am dobîndit ceva foarte preţios în puţinul răstimp cît l-am frecventat (întotdeauna cu uimire, dar şi cu încredinţare) a fost mai ales convingerea că, în ciuda celor două milenii de creştinism, suntem, cu toate astea, abia la începuturile unei autentice comprehensiuni a evenimentului hristic. Mărturie neaşteptată a marii tradiţii harismatice a paternităţii (care ar merita ea însăşi o specială şi insistentă atenţie), textele Părintelui nostru, beneficiar "ales" al acesteia din urmă, vehiculează nu numai un limbaj şi un grafism neobişnuite ci mai ales nişte teme de meditaţie tot pe atît de "neobişnuite".


Virgil Ciomoş
Facultatea de Filosofie,
Universitatea "Babeş-Bolyai",
Cluj-Napoca

(articol apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii Dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 207-215)


* Mi se pare necesar să fac aici o mică precizare, pentru a evita confuziile posibile. În opinia mea, în afară de aplecarea spre înţelegerea celuilalt în vederea unui parcurs lămuritor, demersul părintelui Ghelasie nu are, totuşi, a face cu abordarea amintită a călugărului catolic, dat fiind că un om duhovnicesc cunoaşte prin harul lui Dumnezeu şi deosebeşte duhurile, pătrunde înţelesurile şi nu are nevoie să trăiască la modul literal viaţa unei alte religii pentru a cerceta aşezarea ei spirituală. Pe de altă parte, Părintele Ghelasie îşi asuma total creştinismul ortodox, revelaţia şi tradiţia Bisericii, şi nu experimenta alte religii sau credinţe, ci le cerceta şi le pătrundea cu înţelegerea din perspectiva creştină, în mod dialogic, critic dar şi valorizator/recuperator unde era cazul, confruntându-le cu revelaţia dumnezeiască, tocmai pentru a aduce în lumină insuficienţele şi devierile lor de la Adevărul dumnezeiesc revelat. Acesta, pentru Părintele Ghelasie, era mai presus de încercările omului mai mult sau mai puţin izbutite de a reface legătura cu Dumnezeu (religiile), era Legătura pe care Dumnezeu Însuşi o face cu omul, Adevărul Care El Însuşi se comunică omului în chip dumnezeiesc. (nota mea - Florin Caragiu).

Pr. Răzvan Ionescu: "Despre şansa unei întâlniri fundamentale"

Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om aşa de viu ca părintele Ghelasie. Viu prin prospeţimea prezenţei sale personale şi prin calitatea demersului său duhovnicesc. Cred că in teologie, deontologic măcar, un minim gest de bunăcuviinţă este de a ne feri de utilizarea sistematică a cuvântului ,,duhovnicesc". Riscul de inflaţie de ,,duhovniceală", kitch cu pretenţie de autenticitate de duhovnicie, îl resimţim adeseori cu acuitate.

Duhovnicesc nu-l văd pe cel care se grăbeşte să strivească pe căutătorul de Dumnezeu cu povara juridică a unei teologii pe care el o face morală umană, sau stiinţă, sau tinde să-l integreze fortuit în tiparul personal de căutare a lui Dumnezeu. Ci mai curând pe cel care pescuieşte cu înţelepciune întru Hristos, pornind de la realitatea interioară concretă, palpabilă a acelui căutător, şi respectându-i-o.

Ocrotirea prin iubire şi dăruire în faţa tuturor neputinţelor inerente începutului de drum spre a oferi şansa unei creşteri gradate, întru nădejde, mi se pare fundamentală. Duhovnicesc este cel care ştie să primească pe oricine bate la poarta sa în căutare de reper de mântuire. Pentru părintele, cuvântul se impune fără ezitare, este neîndoielnic convertibil în faptă: părintele Ghelasie a fost un om duhovnicesc. Ceea ce a făptuit şi a dăltuit în carnea şi în inima celor care l-au cunoscut n-a fost un efemer ,,de mântuială”, ci un ferm ,,întru mântuire”.

Neîndoielnic, părintele Ghelasie a fost o persoană controversată. Acest fapt nu mă miră cu nimic. În faţa tendinţei nivelatoare şi compartimentatoare de a pune etichete pe tot ce mişca în spaţiul teologiei, demers cartezian care nu-şi poate avea locul în cetatea unicităţii si irepetabilităţii persoanei - realitate lăsata de Însuşi Dumnezeu - părintele Ghelasie nu putea ocupa un singur sertăraş.

Dosarul personalităţii sale, privit prin prisma si conform opticii unor persoane deseori căutătoare de Dumnezeu, chiar şi în taina neştiinţei lor, prin demersuri nu neapărat compatibile cu cel creştin, face ca oglindirea părintelui in conştiinţele celor care l-au cunoscut să fie diferită, şi deci prilej de controversă. Chiar şi în spaţiul strict al teologiei ortodoxe, demersul său nu a fost unul comod, de unde multiplicitatea caracterizărilor. Dincolo însă de spectrul larg de oglindiri stă realitatea vie a faptului că părintele nu a putut rămâne nimănui indiferent. A fost resimţit pretutindeni ca cineva care se impunea cu putere ca prezenţă - prin har, prin inteligenţă, prin autoritate.

Pentru mine, părintele Ghelasie a fost întâi de toate părintele duhovnic – consultant, cum de altfel i-a plăcut şi dânsului să se caracterizeze în relaţia cu mine. Cu binecuvântarea duhovnicului meu din Bucureşti, mergeam deseori la Frăsinei şi mă spovedeam la el. Prima spovedanie o reţin ca pe una dintre cele mai profunde spovedanii ale mele: dorinţa de îndreptare sinceră pe care am resimţit-o, harul care mi-a inundat fiinţa m-au făcut să privesc către el ca spre un om cu adevărat purtător de Hristos. Autentic şi viu. Iar eu m-am simţit iertat de Dumnezeu în toată adâncimea sufletului meu.

E drept că în privinţa comunicării, a exprimării orale sau în scris, părintele nu umbla pe căi extrem de bătătorite: limbajul său particular o confirmă. Însă de pe meterezele citadelei de limbaj, pe care el o construia în urma nevoii imperioase de sacralizare a limbajului - bietele cărămizi de lut ale cotidianului, cum să poată oglindi ele cereştile învăţături? - altitudinea perspectivei îţi tăia răsuflarea şi sentimentul acut al Întâlnirii unui om dedicat pe deplin experienţei te copleşea.

Părintele exprima întâi de toate o experienţă personală, şi aceasta în contextul unei erudiţii teologice uneori zăpăcitoare. Citise enorm şi combinaţia experienţă vie - context teologic universal era cuceritoare şi îndemna la urmare smerită. În prezenţa lui, încă dintru început m-am simţit cu totul îndemnat să valorific formarea mea tehnică nu prin abandon, ci prin transformare şi compatibilizare treptată cu căutarea prin ochii credinţei.

Departe de a fi o filozofie a jonglării pretins înţelepte şi docte cu concepte pe care le numim teologice, teologia părintelui a devenit şi căutarea mea: cum să zideşti prin cărămizile conceptuale şi epistemologice ale lumii contemporane o adevărată teologie, adică o experienţă - trăire a unei dimensiuni verticale a existenţei. Cred, şi pretind aceasta în duhul abordării părintelui, că orice poate deveni teologie dacă-L mărturiseşte pe Dumnezeu, iar ştiinţa actuală permite această dimensiune, ba chiar deseori îndeamnă la ea. Dacă ştii să priveşti.

Părintele fiind un îndemn hiper-mobilizator către studiu şi erudiţie, studiile pe care le-am făcut până astăzi, departe de a duce în mine la o schizofrenie lăuntrică între tehnic şi teologic, m-au construit ca persoană şi le consider roadele bunei inerţii în care părintele m-a antrenat încă de pe atunci. Iar astăzi, în mine, pasiunea întâlnirii dintre ştiinţă şi teologie este mai actuală ca oricând.

Nu acord credit cuvintelor celor care vorbesc despre părintele în coordonatele unei zvonistici în mod nefericit nepusă la încercare prin contact uman direct. Personal cred că părintele era unul din oamenii pe care în mod esenţial merită să-i întâlneşti în această viaţă. Onestitatea demersului său, şi, de ce nu, ineditul acestuia - dar nu într-o căutare de dragul ineditului, ci ca răspuns de structurare personală la o realitate vie a experienţei - mă încurajează să gândesc în acest sens. îmi place să cred că teologia sa a fost o teologie de tip paulin în context areopagitic. Adică o ortodoxie atentă la a fixa repere căutătorilor de toate orizonturile şi orientările, şi, sau mai curând în special, în sufletele celor fără repere creştine. Şi aceasta pornind de la realitatea sufletului şi credinţei lor. Influenţele misticii orientale în teologia părintelui sunt false influenţe, sunt chestiuni de formă şi nu de fond. El era omul care zidea într-un context personal, şi cred că avea o vocaţie a sesizării contextului, ştiind să sesizeze interiorul uman în particularitatea şi unicitatea căutării sale, şi astfel a avut o putere mărturisitoare cu totul specială în tagma celor care căutau mai curând energii şi esenţe universale decât un Dumnezeu viu şi personal. Dumnezeu ştie în câţi acest pariu al său a reuşit, personal cred că numărul lor este foarte mare.

Părintele Ghelasie a fost un om care ştia să trezească în ceilalţi mecanismul profund al nevoii de Dumnezeu. Vocea sa în timpul privegherilor de noapte calma şi odihnea lăuntric ca un medicament de care sufletul se lipea cu o încredere a învierii. Mărturia lui trecea prin har şi nu prin filozofie, iar cuvintele lui, deseori părând complicate pentru cel mult prea obişnuit cu conceptele lumii, se desluşeau mai târziu în taina inimii. La părintele Ghelasie forma era într-o continuă căutare de a face fondul mai exprimabil. Iar fondul mărturiei sale era însăşi viaţa sa. Postitor şi rugător, părintele era întâi de toate trăire. Se structura ca trăire.

Nu aş încheia cuvântul meu fără a face referire la smerita lui lucrare de dăruire a scrierilor sale, tuturor. Gratuit. Trimitea deseori celor mari în ale teologiei din ţară, cu smerenie, tot ce scotea nou. Nu impunându-le, ci propunându-le. Deseori poate era întâmpinat cu un zâmbet înţelegător, şi atât. Nu am văzut însă om mai deschis dialogului, şi nu cunosc pe cineva din „greii" teologiei care să fi demonstrat netemeinicia dogmatică a învăţăturii părintelui. Şi mai cred că, chiar dacă ar fi reuşit cineva în acest demers - deşi mă îndoiesc cu toată seriozitatea - lucrarea sa de propovăduire vie a unui duh de făptuire teologică nu va fi cu nimic pătată sau pusă în umbră; în veacul acesta bombardat de informaţional, el mărturisea necesitatea de înfăptuire, de înţelegere. În acest context, teologia este mai curând devenirea întru înţelegere, întru participare, iar nu înmagazinare ieftină şi mimetică de cunoştinţe, fie ele şi "teologice".

Ştiu că cuvintele pe care le înfăţişez aici nu redau decât puţin din importanţa părintelui în devenirea mea. Prefer ca experienţele personale să rămână trecute sub tăcere, pentru taina şi frumuseţea lor. Spun doar că părintele a fost unul din oamenii care au schimbat în mod hotărâtor viaţa mea. Şi dacă astăzi, spre neîncetata mea uimire, Dumnezeu a rânduit să fac inginerie de suflete – ştiu, mulţi o numesc preoţie – sunt convins că părintele Ghelasie a pus undeva în trecut o cărămidă în această construcţie. Fundamentală.


pr. Răzvan Ionescu
Paris, 11.12.2003


(text publicat în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 142-146)