Pr. Cornel Ilie: "De ajuns îmi este, Doamne, că l-am cunoscut pe robul Tău!"

L-am cunoscut pe Părintele Ghelasie pe data de 19 iulie 1997 când, de altfel, am păşit pentru prima oară în Mănăstirea Frăsinei. De atunci şi până în luna iunie a anului 2003 a fost singurul meu duhovnic şi povăţuitor.

De-a lungul acestor ani, am trăit bucuria prezenţei părintelui ca odinioară acel frate despre care este vorba într-o frumoasă filă de pateric: „Trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile lor şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar după multă vreme, i-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi răspunzând fratele i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte”.

Nevoinţa ascetică a părintelui Ghelasie era impregnată ca o pecete asupra trupului, conferindu-ţi astfel certitudinea că dacă te sfătuia în vreun anume fel, o făcea dintr-o experienţă duhovnicească trăită, dobândită în urma unor teribile lupte, nu citită din tratatele de teologie. Simţeai angajarea lui totală în calea pe care şi-o asumase cândva – monahismul.

Personal, îi sunt recunoscător pentru foarte multe. M-a făcut să înţeleg responsabilitatea covârşitoare ce apasă pe umerii mei ca preot al Domnului; importanţa săvârşirii ritualului liturgic prin care harul lui Dumnezeu se pogoară asupra noastră. Sfaturile sale mi-au fost de un nespus folos în ceea ce priveşte atitudinea mea în familie, faţă de copii, în parohie, faţă de enoriaşi şi nu în ultimul rând îmi îndrepta atenţia faţă de mine însumi.

Îi datorez construcţia sfintei biserici în care, prin mila lui Dumnezeu, slujesc astăzi. Când i-am împărtăşit gândul ridicării unei biserici în Bucureşti, a început să-mi vorbească pătrunzător despre sfinţii români şi aşa am ajuns ca biserica noastră să poarte hramul „Tuturor Sfinţilor Români”. Aici, în bisericuţă, de câte ori prăznuim ziua unui sfânt român, citim şi din minunatele acatiste pe care Părintele Ghelasie, mânat de Duhul Sfânt, le-a alcătuit întru lauda fiecărui sfânt român cuprins în calendarul bisericesc.

În toată perioada lucrărilor i-am simţit prezenţa foarte puternic, exact în spatele meu şi când îmi era mai greu sau deznădăjduiam, mă împingea să nu renunţ şi să merg înainte, să duc la bun sfârşit ceea ce am început. De fiecare dată când ne întâlneam mă întreba de biserică şi când îi spuneam ce s-a mai realizat, se bucura enorm.

Am trăi şi momente copleşitoare prin încărcătura harică mare ce le caracteriza, părintele Ghelasie descoperindu-se, atât cât era de folos unui păcătos ca mine, înzestrat cu diferite daruri duhovniceşti de la Dumnezeu: discernământul, puterea rugăciunii, smerenia adâncă, înaintevederea cu duhul, dăruirea pe sine însuşi ca altar pe care să se coboare Dumnezeu.

Nu se cuvine însă să povestesc cu amănuntul. Este taina întâlnirii mele cu acest duhovnic mare, trimis înainte-mi de Dumnezeu spre îndreptarea mea.

Găsesc potrivit să închei cu prea frumoasa pagină ce aparţine lui Nicolae Steinhardt din cartea „Dăruind vei dobândi”- în loc de prefaţă.

Există în ritualul iudaic o rugăciune alcătuită dintr-un şirag de mulţumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile hărăzite poporului Său Israel. Ca refren ori stih intercalat după fiecare dar pomenit figurează vorbele dai lanu, ce se tălmăcesc de ajuns nouă. De n-ar fi decât că Domnul ne-a scos din pământul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvânta şi a-I aduce slavă. De n-ar fi decât că a prefăcut marea în uscat, destul e spre a-L blagoslovi şi a nu înceta să-I mulţumim. De n-ar fi decât că ne-a hrănit în pustie... Şi aşa mai departe. Fiecare faptă a Divinităţii, fiecare minune ajunge spre a stârni recunoştinţa norodului şi a-i provoca exclamaţia: dai lanu!

Tot astfel, gândesc, orice evreu trecut prin Sfânta Taină a Botezului, căruia Domnul i S-a revelat şi care, acum, se numără printre „iudeii care au crezut în El” poate de asemenea striga: de ajuns făcut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine!

Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, Îţi mulţumesc din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi toată vârtutea mea. Doar atât de ai fi făcut după ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie şi cu dreptate este să strig cu lacrimi: dai li!

Pentru a-mi fi dat putinţa să-mi cunosc propria păcătoşenie, nimicnicie şi ticăloşie, Îţi aduc laude şi mulţumiri...

Şi adaug: Pentru a-mi fi dat putinţa de a trece de la moarte la Viaţă şi a-mi scoate în cale pe îngerul Tău în trup, Ghelasie – deajuns îmi este ca să strig Ţie: Dai li!
Doamne, de n-am avea pe sfinţii Tăi rugători şi bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni, Mântuitorule, a Te lăuda pe Tine, pe Care Te binecuvintează neîncetat îngerii? Ştiutorul inimilor, iartă sufletele noastre.


Pr. Cornel Ilie
Bucureşti,
biserica „Sfinţilor Români”



(text apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii Dumnezeieşti, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 57-59)

Cătălin Cioabă: "Literă moartă, literă vie"

(cîteva cuvinte în amintirea Părintelui Ghelasie Gheorghe
de la Mănăstirea Frăsinei)

L-am întîlnit pentru prima oară pe Părintele Ghelasie în vara anului 1993, cînd am plecat spre Mănăstirea Frăsinei cu gîndul expres de a-l cunoaşte, într-o revistă-broşură ce purta numele Arhetip şi în care se publicau de-a valma tot felul de texte „iniţiatice”, pe teme precum „yoga şi creştinism”, „autocontrol şi divinaţie”; aici se aflau publicate şi cîteva fragmente din prima sa carte, „Memoriile unui isihast”. Din acea revistă-broşură, al cărei aer eclectic i-a stîrnit pînă şi unui necopt ca mine destulă neîncredere, textul semnat „Ieromonah Ghelasie Gheorghe” se detaşa printr-un sunet cu totul aparte. Era, dacă îmi amintesc bine, o „vorbire” ce m-a cucerit prin stranietatea şi totodată prin siguranţa tonului: un limbaj neobişnuit, căruia nu îi detectai din prima clipă referinţa, deci nu ştiai bine despre ce anume vorbeşte, dar în care se făcea simţită o „proprietate” a termenilor ce îmi scăpa. Iar cum — în plus — textul se intitula „Memoriile unui isihast”, mi-am închipuit că este vorba de ceva trecut, de vreun manuscris descoperit cine ştie unde, lăsat de vreun călugăr atemporal. Am simţit din primul moment că aveam de-a face cu un text care se cerea auzit, pentru care trebuia să ai ureche, aşa cum ai ureche muzicală. Căci ea te ajută nu numai să cînţi, ci şi să pricepi muzica.
Un coleg de facultate, căruia îi povestisem despre fragmentul citit în Arhetip, mi-a povestit întîmplător că autorul acestui text trăieşte, că este monah în Mănăstirea Frăsinei şi că a stat de vorbă cu dînsul. Ţin minte că informaţia m-a minunat peste măsură. Pur şi simplu nu puteam face vreo legătură între o astfel de scriere şi o persoană reală: mi se părea peste poate ca cineva care se află la cîţiva paşi de mine să vorbească în felul acela. Aşa se face că am plecat spre Frăsinei, vrînd să aflu despre ce anume vorbeşte autorul acelui text. Atît şi nimic mai mult.
Dar, fireşte, nu duceam cu mine numai atît. Căci am plecat să caut un „autor” şi am aflat un duhovnic. Am aflat, mai exact spus, la ce este bun un duhovnic, dat fiind că educaţia mea religioasă — petrecîndu-mi copilăria şi adolescenţa în vremea regimului comunist — lăsa foarte mult de dorit. Acum înţeleg că a fost o şansă pentru mine faptul că nu am apucat să mă îndrept spre yoga sau spre alte „exotisme” către care — mai ales în epoca bulversată de după 1990 — erau atraşi mulţi tineri şi că am nimerit foarte curînd drumul cel mai „la îndemînă”, dacă pot spune aşa, cel livrat de tradiţia autohtonă, un drum pe care să nu-l bat în zadar vreme de cîţiva ani, pentru ca să-l părăsesc mai tîrziu, ci unul care să ţină o viaţă întreagă.
Am plecat aşadar, ghidat de vagi repere, spre Mănăstirea Frăsinei, ascunsă undeva în Munţii Coziei. De la şoseaua ce duce de la Vâlcea la Sibiu, am mers pe jos, pe un drum de ţară, trecînd prin satul Muereasca, pînă ce am ajuns în plin munte, urcînd şi tot urcînd. Am intrat într-un tîrziu în „spaţiul” mănăstirii, pe lîngă „schitul femeilor”, prin locul unde se află o „legătură de blestem” a Sfîntului Calinic, pentru „partea femeiască" ce va îndrăzni să calce acel loc rezervat în exclusivitate călugărilor şi pe care, citind-o, n-ai cum să nu te înfiori, chiar bărbat fiind. Urcînd şi tot urcînd, m-am apropiat de capătul călătoriei mele, dar drumul face asemenea ocolişuri că nu reuşeşti să îţi dai seama cît de mult te apropii: pînă cînd, dintr-o dată, ţi se deschide privirii faţada albă a mănăstirii: o construcţie masivă, aşezată pe o pantă de deal, cu ziduri groase ca de cetate, avînd încrustate în ea ferestrele mici ale chiliilor, care, îngropate în albul zidului, par extrem de delicate; de la una dintre ferestre, aflată chiar în mijloc, ţi se pare că te priveşte cineva care e îmbrăcat strălucitor, în veşminte de purpură: curînd îţi dai seama că este icoana Fecioarei cu pruncul, o icoană mare, pusă chiar deasupra intrării în mănăstire, şi care e identică cu cea de pe iconostasul bisericii. Instantaneitatea cu care întreg acest aşezămînt se oferă privirii îi dă oricărui nou venit presimţirea că acolo va afla ceva, că acest loc nu poate să nu fie locul unei descoperiri.
Ajungînd şi întrebînd de părintele Ghelasie am fost condus către o mică curte aflată puţin mai sus de mănăstire, în marginea unei spaţioase livezi de meri ce coboară pe panta dealului: în interiorul curţii se aflau trei magazii de lemn, cuprinse cu totul de vegetaţia din jur, de iarba înaltă pînă la brîu, străbătută doar de o potecuţă abia văzută: în spaţiul neocupat de micile construcţii se aflau stupi de toate mărimile şi formele, iar peste tot, împrăştiate prin natura frenetică ce cuprindea această „gospodărie”, accesorii de apicultură, precum şi tot felul de obiecte de lemn sau de fier, unele mai de curînd folosite, altele aflate de multă vreme în părăsire; senzaţia pe care ţi-o dădea tot acest haos al uneltelor era aceea că nu mai poţi şi că nici nu mai are rost să distingi între ceea ce este făcut de om şi ceea ce este produs al naturii. O capră de tăiat lemne, aflată şi ea în această curte, părea mai degrabă un copac de pe marginea rîului care apucase să crească luînd forme spectaculoase decît un obiect asamblat cîndva de vreun meşter dulgher pentru a putea tăia mai bine lemnele. Se aflau aici şi obiecte „industriale”, precum o moară de grîu electrică, de mărimea unei maşini de spălat, dar şi ea, aruncată într-un colţ aglomerat de plante, părea că îşi uitase provenienţa şi că fraternizase cu buruienile din jur, începînd să se bucure la fel de mult de ploaie şi pregătindu-se să înflorească, într-una dintre cele trei magazii locuia Părintele, iar celelalte erau locul de depozitare al unei biblioteci imense. Cînd, un an şi ceva mai tîrziu, le-am deschis împreună, cu gîndul de a „aranja biblioteca”, le-am aflat burduşite pînă la refuz de cărţi: interiorul lor mi s-a părut atunci că se aseamănă cu acela al stupilor, rafturile lor mi-au apărut ca nişte faguri imenşi, a căror grijă nu o putea purta un bibliotecar, ci un priceput apicultor.
Acest mic univers în care trăia Părintele Ghelasie şi în care natura era atotstăpînitoare purta de fapt amprenta puternică a personalităţii sale. Căci şi înfăţişarea acestui monah era a unui om care nu făcea, cel puţin la nivelul îmbrăcăminţii şi al purtării cu obiectele din jur, deosebirea între spaţiul uman — în care accentul cade inevitabil pe artificial — şi cel al plantelor şi al pietrelor. Ca mulţi călugări, avea veşmintele atît de ponosite, încît din ele nu mai putea fi descifrat codul „uniformei” monahale, ba nici măcar nu mai aduceau a veşminte croite cîndva de mînă omenească. Centura de piele cu care era încins şi care e deopotrivă un însemn al angajării ascetice nu îi cuprindea propriu-zis mijlocul, ci doar acele straturi acoperitoare ce ţineau loc de veşminte şi în spatele cărora nu putea fi ghicit volumul unui trup. Cu toate acestea, nu avea nimic „sălbatic”, nu arăta precum Robinson Crusoe cu umbrela lui improvizată, cu care ştia bine că dacă ar apărea pe vreuna din străzile Londrei ar stîrni hohote de rîs. Aş spune că era chiar opusul lui Robinson, în măsura în care acesta, rămas pe o insulă pustie, face tot posibilul să civilizeze natura cu puţinele mijloace ce-i stau la dispoziţie. Apariţia Părintelui era a unui om care nu încearcă să civilizeze natura, ci care se lasă, aşa-zicînd, „civilizat” de către ea, dîndu-i „mînă liberă" în toate.
Chipul Părintelui nu aducea nici el cu figura clasică de călugăr cu barbă albă, pieptănată cu grijă, care e îndeobşte semnul unei bătrâneţi bine aşezate, al unei sobrietăţi ce le pare stranie mirenilor, emanînd un aer intangibil. Avea capul mic, cu bărbia ascuţită, împodobită doar de cîteva tuleie ce nu îndrăzniseră să crescă prea mult de-a lungul zecilor de ani şi care aduceau pesemne aminte celor din mănăstire de veselul şi totodată foarte ascultătorul „frate Gheorghiţă”, cum fusese numit Părintele în timpul primilor douăzeci de ani petrecuţi în Mănăstire. Din această cauză, faţa lui nu purta marca unei vîrste anume şi nici nu părea că a fost vreodată mai tînără sau că va fi vreodată mai bătrînă. Bineînţeles, nici nu ştiai ce vîrstă să-i dai şi, revăzîndu-l peste ani, nu puteai spune ca de obicei despre oameni: „ce a mai îmbătrânit!”; însă acestui chip ce părea inclasabil pe scara vîrstelor şi care, de aceea, căpăta un aer adolescentin, acestui chip încadrat de două urechi ieşite mult în afară ce îţi aminteau de chipul din fotografii al lui Kafka nu îi lipsea maturitatea: linia adîncă dintre sprâncene îţi dădea, dacă o priveai atent, măsura vîrstei, ascunsă de celelalte trăsături.
Omul în căutarea căruia plecasem nu era ceea ce se cheamă un „autor de cărţi”. Nu avea acea preocupare obstinată a autorilor — din orice tagmă ar face ei parte — pentru soarta textelor scrise de ei şi nu trăia cu senzaţia că în scrierile sale (şi care la vremea aceea erau mai numeroase decît ajunsesem eu să le cunosc) a spus „esenţialul”, nu avea convingerea că a ajuns să rostească ceva ce nu poate trece neluat în seamă de către ceilalţi oameni. Dimpotrivă. Ieromonahul Ghelasie socotea că „gestul” public pe care îl făcuse era în mare parte o „necuviinţă", un lucru care pînă la urmă nu se potrivea cu exigenţele monahale pe care şi le asumase şi care spera că „îi va fi iertat”. De aceea, toată preocupările legate de cărţile sale — scrierea, publicarea şi discutarea lor — erau puse, ca importanţă, cu mult în urma îndatoririlor pe care le avea ca preot, ca duhovnic şi ca monah, îndatoriri pe care le îndeplinea ireproşabil.
Am purtat, cu diferite ocazii, discuţii despre cărţile sale şi, prin „viu grai”, am aflat multe din problemele care îl preocupau şi pe care nu le putusem descifra din ceea ce citisem. Cum am spus de la început, nu era uşor să-ţi dai seama despre ce anume vorbeşte Ieromonahul Ghelasie, drept care nu puteai pricepe nici ce anume vrea să spună. Binenţeles, o întrebare pe care i-am pus-o încă de la început a fost de ce preferă să se exprime în acel limbaj straniu, care nu seamănă de loc cu cel „academic” şi care, în cele din urmă, „păcătuieşte" prin faptul că se îndepărtează atît de mult de vorbirea noastră obişnuită. Nu înţelegeam, de pildă, de ce e nevoie de toată abundenţa aceea de majuscule, puse la începutul mai tuturor cuvintelor, sau chiar folosite pentru grafierea în întregime a unor cuvinte care, în ansamblul textului, nu păreau să aibă o greutate deosebită. De ce, de pildă, în „Medicina isihastă”, preferă să folosească o formulă precum „Medicină de Orientare Creştină”, care e raţiunea pentru care aproape toate cuvintele — lucru de mirare mai ales în cazul adjectivelor — poartă povara unei puternice accentuări, marcată fie prin scrierea cu majusculă, fie prin scrierea cu cratimă, — formînd „pachete” neingurgitabile de cuvinte — fie prin folosirea cu totul aiuritoare a ghilimelelor? Nu este oare acest limbaj, prin dezordinea grafică pe care o practică, o piedică chiar în calea celui care încearcă să se exprime cu ajutorul lui? Şi, mai ales, nu este el „curată sminteală” pentru cei care vor căuta să-i prindă mesajul? Ce se va întîmpla dacă oameni fără discernămînt lingvistic vor lua acest discurs ca normă şi se vor deda la un epigonism în forme monstruoase? Toate aceste întrebări i le-am pus foarte devreme Părintelui Ghelasie şi — trebuie să recunosc — clarificarea lor a contat la acea vreme foarte mult.
„Frăţia Ta, de unde crezi că aş şti eu să scriu aşa cum zici? Căci n-am stat decît în vîrful muntelui şi singura şcoală pe care am făcut-o a fost, cîndva demult, liceul sanitar. Nu-i vorbă, am văzut şi eu cum se scrie prin cărţi, cum încearcă fiecare cît poate de bine să se facă înţeles, însă, citind Sfinţii Părinţi, am mereu senzaţia că pentru ceea ce ei spun, noi ne-am pierdut oarecum auzul. Nu mai reuşim, cei din ziua de azi, să îi percepem decît ca pe nişte povestitori sfătoşi din alte timpuri, care ne relatează martiriul cîte unui sfînt, din vremurile în care credinţa în Hristos era osîndită. Or, cum astăzi nu mai e nimeni care să fie jupuit de viu pentru credinţa lui, noi gîndim oarecum că aventura credinţei a încetat şi ea şi că trebuie să o punem pe aceasta liniştiţi în rîndul lucrurilor pe care le deţinem cît se poate de normal şi care nu trebuie nicidecum dobîndite, adică înţelese în ceea ce reprezintă ele pentru noi. Iată motivul pentru care cred că ceea ce au spus Sfinţii Părinţi trebuie spus din nou, adică actualizat, redat înţelegerii noastre, făcut să fie auzit şi de urechile prezentului. Frăţia Ta eşti filozof şi dă-mi voie să te întreb de ce Hegel, autorul Fenomenologiei spiritului, nu mai vorbeşte aşa de limpede şi de simplu ca Socrate şi ca Platon. Fiindcă are ceva nou de spus? Nu cred. În ce mă priveşte, eu nu spun absolut nimic nou, dar absolut nimic, nu am nici pe departe vreo pretenţie din asta, nu sînt inventatorul prafului de puşcă şi nici al maşinii cu aburi, ci lucrul pe care mi-l îmi doresc din toată inima este să pun două-trei accente acolo unde lucrurile au rămas atîta vreme nemişcate şi au sfîrşit prin a fi uitate. Şi fac acest lucru în felul meu, aşa cum mă pricep eu mai bine, ca un Ghelasie prostănacul ce sînt”.
Acum, după mai mulţi ani, întrebarea care îmi vine în minte este dacă nu cumva stilul atît de dificil şi de „original” al scrierilor Părintelui nu reprezenta o miză în sine, de vreme ce în intenţia lui stătea tocmai amintita „actualizare” a cîte ceva din scrierile Sfinţilor Părinţi, în definitiv, discursul unor fenomenologi ai religiei de anvergura unui Jean Luc Marion sau Michel Henry este, mutatis mutandis, de o stranietate asemănătoare, dacă judecăm după măsura vorbirii obişnuite. De ce să nu îi acordăm unui monah care şi-a petrecut viaţa „în creierul munţilor” dreptul de a face, cu mijloacele modeste care îi stau la îndemînă, o încercare asemănătoare de primenire a unui conţinut teologic? Şi, pînă la urmă, cum ne-am putea aştepta să se exprime un om neşcolit — dar în acelaşi timp foarte citit, după cum am putut să-mi dau singur seama —, un om care, în ciuda faptului că stă izolat într-un colţişor de lume, are totuşi „ceva de spus” şi care nu se îndură să nu rostească acest „ceva”?
Acestea sînt, cred, gînduri „de bun simţ" care ar trebui să-i vină oricui în minte înainte de a cataloga scrierile Părintelui într-un fel sau altul, socotindu-le „zănatice” şi „zăpăcite”. Mai înainte de a renunţa să înţelegem despre ce anume vorbesc ele, ar trebui poate să medităm asupra a ce anume face necesară ivirea unor astfel de încercări-limită, să căutăm să ne explicăm, nepripindu-ne, de ce un „trăitor” din Mănăstirea Frăsinei a găsit de cuviinţă să inventeze un cu totul alt mod de a vorbi pentru a exprima „adevărurile" vieţii creştine. Nu ne revine oare fiecăruia dintre noi — într-o măsură mai mică sau mai mare, fireşte — sarcina de a le formula pînă la urmă „cu cuvintele noastre” şi de a le feri astfel să devină nişte adevăruri „de împrumut”, nişte adevăruri făcute „în serie"?
În ce mă priveşte, cred că Părintele Ghelasie, în scrierile sale, s-a exprimat în felul cel mai nimerit în care îi era dat s-o facă. La o privire mai atentă, se poate observa că în abuzul de majuscule, de ghilimele, de cuvinte legate cu cratimă, care îl introduc pe cititor într-un desiş de litere, nu se ascunde altceva decît o asiduă şi vădit intenţionată suspendare a convenţiilor grafice, în speţă căutarea unui limbaj cît mai natural cu putinţă, în care ortografia, aruncată cu totul în aer, să nu mai încătuşeze forţa de expresie a cuvintelor. Cînd deschid vreuna din cărţile sale îmi apare în faţa ochilor tot acel paradis de ierburi din curticica sa şi ştiu că cel mai nimerit comerţ cu cuvintele înşirate pe pagină este de a afla potecuţa abia văzută ce duce la fagurii cu miere.


Cătălin Cioabă
Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti

(apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 200-206)

Pr. Nicolae Popescu: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui” (Ps. 150)

Fiind din Muereasca de Sus, Jud. Vâlcea, de lângă Mânăstirea Frăsinei, am urmărit bucuros toate succesele pe plan spiritual ale Mânăstirii şi mă lăudam că sunt din satul de lângă această Mânăstire. Aveam o oarecare mâhnire că nu erau în această Mânăstire şi scriitori renumiţi.
Dar iată că într-o zi îmi cade în mână cărticica părintelui Ghelasie de la Frăsinei – Minidogmatica. Am mers la Părintele şi l-am felicitat. Mi-a zis:

"- Vezi, mai corectează, pe unde găseşti greşeli!”
„- Ce să corectez, Părinte? Sunt uimit de aceste scrieri şi felul cum o faci. Nu numai că Mânăstirea Frăsinei are şi un condeier de seamă, dar vii cu nişte noutăţi atât de impresionante şi un stil atât de neobişnuit şi neîntâlnit încât parcă ai zice către contemporani:
-Vreţi filosofie? Vă arăt eu filozofie!
Vreţi teologie? Vă arăt eu teologie!”

Modest cum era, mi-a răspuns:
„-Ei, tăticule, mâzgălesc şi eu acolo câte ceva! Întotdeauna m-am gândit că crucea oricărei generaţii creştine este a prezenta mesajul Mântuitorului Iisus Hristos la nivelul epocii, cu mijloacele şi în formele epocii, pentru călăuzirea fiecărei generaţii".

Părintele Ghelasie nu aduce în esenţă nimic nou în Teologie. Învăţătura creştină Ortodoxă e respectată întocmai. Însă vine cu nişte reflectoare noi şi în termeni profunzi, studiaţi, adecvaţi. O luminează din unghiuri neobişnuite, punând-o mereu în contrast cu filozofia antică, medievală şi actuală şi cu diferite curente eretice din cadrul creştinismului sau cu spiritualităţi din alte religii care au supravieţuit până azi în diferite forme.

Părintele Ghelasie a fost un om minunat. N-am nici o îndoială că e acolo în ceruri alături de alţi mari vieţuitori ai Mânăstirii Frăsinei şi, în general, ai Bisericii Strămoşeşti.

Blaise Pascal spunea că omul e ca o trestie gânditoare. Lucrul acesta se potrivea şi cu părintele Ghelasie şi la propriu, nu numai la figurat. Era subţirel ca o trestie blândă, voioasă şi gânditoare.
Spun că era un om minunat pentru că nici acum nu înţeleg cum în viaţa aspră de mânăstire şi slujirile de zi şi de noapte, cum putea să se informeze şi să fie la zi cu toate teoriile şi mişcările filozofice şi religioase din lumea actuală.
Cred că scrierile Părintelui Ghelasie vor fi puţin studiate în prezent şi mai mult în viitor, deoarece comunică prin nişte termeni care presupun un exerciţiu serios şi îndelungat în spiritualitatea creştină şi, în general, în spiritualitatea omenirii înglobată în diferite culturi.


Pr. Nicolae Popescu,
Bucureşti, biserica "Sf. Andrei"

(articol apărut în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, 2004, pp. 68-69)

Din cuvintele Monahului Valerian despre Ava Ghelasie

Motto: „Minunat este DUMNEZEU întru Sfinţii Lui, DUMNEZEUL lui Israel”.


Despre minunata mutare la cele veşnice a vrednicului de pomenire Ava Ghelasie Gheorghe, Ieromonahul de la Sfânta Mănăstire Frăsinei – Vâlcea – ind. 11 cuptor în 2 zile, orele 13, 21-22, la pomenirea Aşezării Veşmântului Născătoarei de DUMNEZEU în Vlaherne şi a Sf. Voieved Ştefan cel Mare.
Cum m-a făcut Ava Ghelasie să nu mai pot trăi fără de DUMNEZEU şi toţi Sfinţii Lui.

Sunt unul dintre cei care au trăit pe lângă Ava Ghelasie zi de zi. Nu pot spune că sunt ucenicul lui. De altfel, Ava Ghelasie şi spunea că el nu are ucenici. Era atât de smerit, încât nu se socotea a fi îndreptăţit să spună că are ucenici. Şi apoi câţi dintre cei care s-au împărtăşit din Harul său dat de bunul DUMNEZEU, au îndrăznit să-i urmeze întocmai Drumul Trăirii întru HRISTOS? Asceza Avei Ghelasie a fost aceea a Sfinţilor Părinţi egipteni, atoniţi, ruşi sau români. A fost aspra asceză a Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul pe care îl iubea şi îl chema în Rugăciunile sale neîncetat. Ava Ghelasie nu are decât f. f. puţini urmaşi în ale Ascezei sale. Nu există Asceză fără de Închinare. Fără de Rugăciune şi fără de Trăire în, cu şi pentru SFÂNTA TREIME. Nu te poţi socoti Avă fără o răstignire adevărată. Fără Sacrificiu desăvârşit în şi pentru HRISTOS. Ava are foarte puţini ucenici, dar are o mulţime de neputincioşi pe care îi duce în braţe spre Mântuire. Toate Darurile lui HRISTOS şi ale SFÂNTULUI DUH pe care le-a primit şi le-a înmulţit au fost folosite pentru acest lucru. Pentru a-i ajuta, tămădui şi înduhovnici pe cât mai mulţi. Cel mai mare Dar duhovnicesc pe care ţi-l făcea Ava Ghelasie era Iubirea. Iubirea pentru DUMNEZEU – SFÂNTA TREIME, pentru Maica Domnului şi pentru toţi Sfinţii Lui. Iubirea pentru aproapele tău pe care să-l percepi ca pe cel mai bun decât tine, Iubirea pentru cei aflaţi în nevoinţe şi neputinţe, Iubirea pentru întreaga creaţie a lui DUMNEZEU. Ava Ghelasie este Prinţul Iubirii Dumnezeieşti şi cunosc foarte puţini Sfinţi care să fi fost Stăpâniţi atât de cuprinzător de Iubirea faţă de aproapele cum a fost Stăpânit Ava Ghelasie. Deşi toţi Sfinţii sunt alimentaţi de Iubirea lui HRISTOS, luminaţi şi învredniciţi de această Iubire. Nu poţi fi Sfânt dacă nu laşi această Iubire să te stăpânească. Cea care între virtuţile omeneşti este prima. Iubirea pentru care DUMNEZEU a îngăduit Fiului Său Unic, Domnul nostru IISUS HRISTOS, să se răstignească. Să pătimească pentru Creaţia Sa. Să o re-aşeze în Locul său de cinste, la Rai. Cu trup! Cu acest trup otrăvit de crimele prea multe ale omenirii, de păcatele noastre ce au întunecat şi sufletul şi mintea omului, de catastrofala modalitate de hrănire. Cu toate acestea s-a luptat Ava Ghelasie, pentru noi, la Porunca lui HRISTOS. Ne-a primit lângă el, ne-a curăţit de cele rele cu Puterea lui DUMNEZEU, ne-a fixat în Sfânta Biserică a Neamului, şi s-a arătat pre sine atât cât am putut pricepe fiecare dintre noi. Unii mai mult, alţii mai puţin. Nu a impus nimic, nu a obligat pe nimeni la nimic. Ne-am trezit urmându-l după puteri, deşi pe toţi ne duce în braţele lui, după Poruncile şi cu Puterea lui DUMNEZEU. Ceea ce ne-a unit pe toţi a fost Simplitatea lui şi Iubirea faţă de toţi.

„- Tăticule, să nu urăşti pe nimeni şi să nu omori nimic, că toate sunt ale lui DUMNEZEU. Tu să te laşi omorât, dacă va fi nevoie, dar tu să nu ucizi nimic.
-Nici puricii, Ava? Nici ploşniţele?
-Dar ce, pe ăstea le-ai făcut tu, deşteptule?”

Nu pot gândi, scrie sau vorbi de Ava fără să plâng. Plecând, prea devreme, pentru mine, dar când bine a hotărât Domnul, Ava a lăsat un gol imens. Acesta este golul păcatelor mele. Plecând, a luat cu el „ceva” din mine. Acest „ceva” este taina mea şi a celui ce mi-a fost Povăţuitor. A mult controversatului Ieromonah Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, Prinţul Iubirii Dumnezeieşti.
Sunt obligat de Credinţa mea în HRISTOS, obligat ca de obicei în deplină libertate, să depun în faţa Sfintei noastre Biserici ceea ce ştiu despre mutarea lui la Domnul. Aşa să îmi ajute Bunul DUMNEZEU.
În urmă cu patru ani, în primăvara anului 2000, aveam ascultare, slavă Ţie, Doamne, la Biserica de la Hotar (acolo unde, prin blestemul Sf. Ier. Calinic, este oprită tentaţia). Într-una din nopţi am avut un vis. Acesta: mă aflam exact în chilia în care stăteam când am auzit zgomot mare, ca de sirenele maşinii salvării. M-am ridicat şi am privit pe oberlicht. Drumul spre Biserică, în realitate, coboară spre sat, pierzându-se printre copacii pădurii. În vis, el era ca un drum prin deşert, fără copaci, fără nimic de jur-împrejur, venind de la orizont. Pe drum era o maşinărie ca a Salvării, doar că f. f. lucioasă, albă şi cu nenumărate lumini. Nu ştiu cum am înţeles imediat că veneau după Ava Ghelasie. La acea dată nu ştiam absolut nimic despre boala lui Ava. El stătea încă sus, la stupi, în Butoi, nu se mutase în Chilia din Cetate. Venea la Biserică, era foarte activ, părea de neclintit (relaţiile dintre noi, la acea dată).
M-am postat în mijlocul drumului în faţa maşinii, fiind hotărât să o opresc. Ceea ce s-a şi întâmplat. Am ocolit-o, încercând să văd vreo persoană, dar maşinăria părea condusă de o mână nevăzută. Atunci am început să mă rog de „acea” putere nevăzută să-l mai lase pe Ava, să nu îl ia aşa devreme. Am folosit chiar argumentul că nu m-a învăţat încă nimic, cum să îl ia?! M-am rugat pentru un răgaz de trei ani. Şi fără să aud nici o voce, am înţeles că rugăciunea mea a fost primită şi răgazul acesta este: trei ani. Repet, „visul” a avut loc în anul 2000. Nu cred în vise! De altfel nici nu am stăruit asupra lui, deşi mi-a rămas bine implantat în memorie după ce m-am trezit. Apoi a trecut perioada de timp a ascultării şi am urcat sus, la mănăstire. Atunci am aflat că Ava se mutase în chilie şi se dărâmau „cocioabele” lui Ghelasie. Pentru unii, pentru foarte mulţi, „cocioabele” acelea au însemnat locul din care au plecat spre mântuire. Nu suntem legaţi însă de cele trecătoare şi nici nu este bine să ne lăsăm cercetaţi de melancolii.
Ava Ghelasie s-a mutat în Chilia din stânga clopotniţei, între Filaret Monahul şi Fratele Gheorghe. Curând Fratele Gheorghe, un mare nevoitor şi trăitor în HRISTOS, în urma nevoinţelor se muta la Domnul, pe Care Îl rugăm să îl odihnească, pentru ascultarea sa deosebită, în rând cu toţi Sfinţii nevoitori. Fratele Gheorghe era din Iaşi, un meşter mozaicar deosebit de priceput (de altfel a lăsat multe „urme” greu de şters în Sfânta Mănăstire Frăsinei), care muncea după Porunca Domnului: „Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa, până seara” (Ps. 103, 24). Mare postitor, iar la privegherile de noapte, nelipsit fiind deşi muncea din greu, stătea drept, în picioare, nerezemat de nimic. Când obosea, se lăsa în genunchi. Aceea era „odihna” sa. Singura pe care şi-o permitea. A avut o chilie, de o sărăcie lucie, călugărească. Deşi doar frate de mânăstire, Fratele Gheorghe a fost în adevăr Călugăr. Roagă-te, Frate Gheorghe, lui DUMNEZEU şi pentru noi, neputincioşii!
În chilia de lângă el avea chilia Ava Ghelasie. Între nevoitorul Monah Filaret şi vrednicul de Pomenire Veşnică Frate Gheorghe. La foarte puţină vreme după mutarea Fratelui Gheorghe la Domnul, Ava mi-a spus să merg la Prea Cuviosul Părinte Stareţ şi să cer chilia celui mutat la cele Veşnice. Am refuzat prima dată, spunând că este mult prea devreme (două săptămâni). Mi-a cerut să fac Ascultare şi m-am conformat cu mare strângere de inimă. De altfel şi Prea Cuviosul mi-a spus cu ton de reproş: „Ai, bă, răbdare!”. Dar Ava Ghelasie ştia ce ştia! Aveam să-mi dau seama de acestea ceva mai târziu. Mult mai târziu, când înţelegeam că Moş-Ava Ghelasie se află pe Scara lui Ioan, la ultima treaptă.
A venit toamna anului 2000 cu necuprins de frumoasele înfăţişări ale strălucirii Frumuseţii Feţei lui DUMNEZEU dimprejurul Frăsineiului. Cum trebuie să fie Raiul dacă Domnul îngăduie să vedem aşa ceva?! Dă, Stăpâne Preabun, tuturor iertare şi Mântuire!
Odată cu toamna, Ava mi-a cerut să-i fac focul. Vedeam doar că stă cu geamul deschis permanent. Altceva încă nu observasem. Ava părea de neclintit.
A face focul în chilia lui Ava Ghelasie era nevoinţă, pentru că acea mititică încăpere cuprindea parcă universul întreg. Părintele o înzestrase cu de toate, începând cu nişte Sfinte Icoane mari ca pentru o biserică, dar care se găseau aici într-o deplină armonie cu un „fotoliu” (un scaun dezafectat dintr-o maşină), un dulap în care nu se prea putea umbla şi rafturi. Cu timpul a mai adăugat şi alte rafturi pentru multele „buruieni” ce le usca cu ajutorul nostru, băgându-le apoi în sticle de plastic mari de 1 l sau de 2 l. În „văgăuna” aceea găseai cărţi, plante, pâine uscată şi pâine pustnicească, soiuri nenumărate de seminţe, rădăcini, hârtii, cărţi, pungi, strecurători şi vase, farfurii şi beţe, şoareci, gângănii şi oameni toate în căutarea lui DUMNEZEU, călăuzite toate de Sufletul fără de hotare în Iubire al lui Ava. Dar ceea ce se afla în chilie era PACEA Dumnezeiască la care alergam toţi.
Am înţeles lucrul acesta? Cu puţin înainte ca Ieromonahul Iubirii Dumnezeieşti să plece, în sfârşit la odihnă. Până atunci însă au fost, aşa mi se păreau mie leneşului, cârcotaşului, mnepriceputului, neascultătorului, grabnic judecătorului, nemilosului, ani de calvar. Să-i faci focul lui Ava însemna să te lupţi cu păcatele tale! Să le aduni şi să arzi!
Intrarea spre sobă se sfârşea cu un labirint în care trebuia să te strecori, ca dromaderul prin urechea acului, cu braţul plin de lemne. Să te apleci cu capul în jos, foarte atent să nu dărâmi raftul din stânga, raftul din dreapta, să nu dai cu capul în scara din faţă (care ducea în „apartamentele de sus”), să nu răstorni cine ştie ce alte cutii şi cutiuţe ivite în chip neaşteptat prin chilie. Cursa de 2000 m cu obstacole este o jucărie. Până la sobă, răbdărica mea zbura odată cu vrăbiile de pe geam care trebuiau şi ele hrănite, surmontând alte nenumărate obstacole pentru a ajunge la fereastra care parcă se depărta de tine, atunci când doreai să pui mălaiul în văscioarele cocoţate pe laţii ferestrei. Totul era făcut să te umple de o mânie greu de stăpânit. Şi tocmai atunci, Ava cu un glas egal, imparţial şi (mi se părea chiar) batjocoritor îmi spunea:
„ - Ai crăci! Ai crăci! Agăţi, dărâmi totul pe unde treci. Tu nu poţi să treci ca omul să aprinzi focul?!”
Câte vorbe ticăloase nu mi-au puroiat creierii! Şi sunt sigur că Ava le afla pe toate. Le ştia, le provoca pentru a mă putea tămădui. O rană infectată o cureţi mereu, îi pui alifie tămăduitoare, ulei sfinţit, o legi bine şi o închini. Vin şi Rugăciunile la timpul lor.
Aşa făcea, Ava Ghelasie, Chipul Iubirii Dreptei Credinţe. Aşa ne făcea la toţi. La toţi, în egală măsură, necăutând la Păcatele noastre!
În chilia lui, eram ca turbat, orice îi spuneam, orice mi se întâmpla, vinovat eram numai eu. „Ai crăci, fiule”. Mărturisesc cu umilinţă că uneori îmi venea să-l lovesc. Nu mă gândeam că este bolnav. Nu m-am gândit decât după 2002. La începutul lui 2003, am realizat, uluit, consternat şi oarecum mânios că Ava este bolnav. Că este foarte bolnav. Că Ava ar putea...
Dar nu, asta nu se putea întâmpla! Ava nu putea muri! Dragostea nu moare niciodată!
Şi totuşi, Chemarea a venit! A fost anunţată? Nu ştiu, dar nu a fost surprinzătoare pentru el. Smerit cum era, a ascuns cât a putut de bine lucrul acesta.
Nu ştiu nici acum ce anume boli au fost la mijloc. Ava a înţepenit treptat treptat. La sfârşit doar mâinile, piciorul drept şi capul îşi mai putea mişca. Uneori ne spunea că are ameţeli cumplite. Dar să se plângă niciodată. NICIODATĂ nu l-am auzit văitându-se de dureri. Şi mi se spune că la cancerul de oase sunt dureri peste fire. Se pare că a fost bolnav şi de aşa ceva. DUMNEZEU l-a înzestrat cu o Capacitate de a răbda chinurile proprie Mucenicilor.
„- Fiule, să ţii minte! La sfârşit, în Sfintele Mănăstiri, nu vor mai fi călugări. Călugării vor fi în lume. Se vor ascunde în pustia lumii. Îi va acoperi DUMNEZEU. În Sfintele Mănăstiri vor rămâne doar Mucenicii. Să ţii minte!”.
Ava a fost unul dintre ei. Mucenic. Cuvios şi Mucenic.
Eram în Săptămâna Luminată, cocoţat pe un taburet puţin mai mare decât cutia de chibrituri şi uscam pe sobă buruieni tămăduitoare sau hrănitoare. Nu mai ţin minte. Eram cu spatele spre Ava când l-am auzit spunând, cu un glas înmuiat, parcă plângăcios:
„-Nu e bine aşa. Nu e bine. Ce să facă Părinţii mai întâi: să prăznuiască Sfânta Treime sau să mă îngroape? Nu e bine”.
În timp ce vorbea am crezut că mie mi se adresează sau că a intrat cineva în chilie. M-am întors uşurel, doar cu capul, să văd cu cine vorbeşte şi am îngheţat pentru că mi-am dat seama că nu vorbea cu noi. Că vorbea cu „altcineva”, pe care eu nu-l vedeam, nu-l auzeam, nu-l percepeam. M-am întors fulgerător la lucrul meu încercând să mă pierd printre buruienile puse la uscat. Dar de ţinut am ţinut minte.
Încă un lucru sesizat de toţi. La Ava intrai cu o stare nefirească (liniştea şi pacea, împăcarea şi gândul la Domnul sunt stările fireşti în care trebuie să se afle Creştin- Ortodoxul) şi ieşeai în Pace. Liniştit. Împăcat. Totdeauna! Şi toţi au trăit aceeaşi stare. La el intrau mireni simpli sau mari intelectuali, monahi, preoţi, înalte feţe bisericeşti. Toţi căutau acelaşi lucru: PACEA, ECHILIBRUL şi ÎNŢELEGEREA peste fire a vieţii noastre. Căutau cele pierdute.
„-Fiule, să nu te contrazici cu nimeni, niciodată! Şi să nu te alarmezi!”.
Ava Ghelasie avea o Rugăciune deosebit de puternică. Adică repede ascultată de Domnul. Şi este iubit de Maica Domnului. Vai de cel care ieşea din ascultarea lui Ava sau încerca să-l doboare. Am fost martor la câteva întâmplări care ar da de gândit chiar şi unui ateu. Multă lume alerga la Ava pentru a căuta ocrotirea Domnului. Şi o aflau imediat! Cine rămânea însă să plătească zapisul diavolului? Pe Crucea lui Ava Ghelasie se aşezau necontenit, ca stolurile de ciori, noi şi noi păcate ale noastre. Aceste păcate l-au doborât. Ava Ghelasie ştia că noi nu vrem să suferim pentru greşalele şi păcatele noastre. Că refuzăm focul curăţirii. Şi-l lua asupra lui. Pentru aceasta a fost atât de iubit şi luat înainte de vreme, spunem noi, de parcă ar şti cineva, în afara lui DUMNEZEU, vârsta omului.
Dar să mă întorc la mutarea Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Sf. Mânăstire Frăsinei.
La privegherea de la Pogorârea Sf. Duh, Avei i s-a făcut foarte rău. Atunci mi-am adus aminte de Conversaţia din Săptămâna Luminată. Am intrat la Proscomidiar şi i-am anunţat pe Părinţii ce se aflau acolo. Eu credeam că Mutarea se va întâmpla în acea noapte. Dar n-a fost să fie aşa. Amânarea pe care a cerut-o, a şi obţinut-o. Eu cred că a cerut o amânare tot pentru noi. Nu eram noi gata de plecarea lui! Şi el ştia şi ne iubea ca pe nişte neputincioşi. Îl durea inima văzându-mă prost şi neştiutor, pradă tuturor pericolelor prin care îţi poţi pierde Mântuirea.
„-Fiule, ai grijă să nu mă faci de râs!” – sunt cuvinte care mă însoţesc permanent. A-l face de râs, însemna să nu fii vrednic de numele de călugăr, de locul acesta Sfânt şi plin de Darurile lui DUMNEZEU, de ceilalţi Părinţi care Slujesc în Sfântul Altar, de numele de CREŞTIN-ORTODOX!
Mutarea lui Ava am descris-o parţial în primul volum de mărturii. Ea este Taină şi Taină trebuie să rămână până când va veni momentul (dacă va veni) să o Mărturisim.
Ava al meu, însoţeşte-mă cu Rugăciunile tale până când voi putea Mărturisi Domnului faţă către Faţă. Ajută-mă, să merit Iubirea lui DUMNEZEU, JERTFA FIULUI şi Pogorârea SFÂNTULUI DUH. Ajută-mă să-mi redobândesc Chipul de creaţie desăvârşit.

„-Ava! Nu mai pot! Îmi vine să-i lovesc pe toţi! Vin aici şi răstoarnă în Gura asta de Rai toate lăturile lor. Şi vin tot mai mulţi şi mai mulţi. Nu mai am timp de ale mele!
-Fiule, fii Tătic! Nu mă face de râs. Eşti şi tu pus acolo spre mâncare. Oferă cu drag. Tatăl Ceresc permanent oferă. Ca pomelnicar trebuie să-i iubeşti pe toţi ca pe copiii tăi. Nu-ţi închipui că eşti altceva decât un simplu pomelnicar. Dar, fii Tătic!”

În perioada când Avva Ghelasie avea Slujirea de Bucătar, se întâmpla să vină la Mănăstire anumiţi oameni dintre oficialităţi. Unii considerau că aceştia ar putea fi trataţi preferenţial, nerespectând Rânduielile de Post ale Mănăstirii. Aceasta pentru a nu-i supăra pe oaspeţi şi a face pe placul lor. Avva Ghelasie însă, dădea la o parte toate mâncărurile care nu erau de Post şi le pregătea el însuşi de Mâncare. Făcea însă mâncarea (secret culinar!) cu Rugăciune. Gătea de exemplu fasole bătută, cu usturoi. Însă cei care mâncau această Mâncare Simplă nu numai că nu se sminteau, fiind obişnuiţi cu mâncăruri grase, picante, rafinate, ci mai şi cereau, şi exclamau: „Bă, Gheorghiţă, bă, n-am mai mâncat aşa fasole bătută de la mama acasă. E nemaipomenită, bă, Gheorghiţă, ia mai pune aicea!” Oficialii se simţeau foarte bine şi erau mulţumiţi, chiar încântaţi, pentru că prin Rugăciune Dumnezeu lucra şi mâncarea primea astfel un gust neaşteptat, un Gust de fapt Duhovnicesc. Aşa era Credinţa Avvei, că alegând Calea Simplităţii, tot ceea ce făcea primea de la Dumnezeu un Ceva în plus, care Sătura şi Odihnea şi Mulţumea Sufletele pe care le avea în grijă. Se întâmpla că până şi firile mai aspre Uitau de asprimea lor pe lângă Părintele, căci Avva deschidea Calea spre Celălalt cu Rugăciunea.
Despre Mâncarea simplă, şi mai puţin fiartă, Avva zicea: „Lasă, mă, tăticule, poate nu are un gust aşa cum se aşteaptă unii, dar e bună la Sănătate”. Şi nu se referea numai la cea Fizică, ci şi la cea Duhovnicească, la eliberarea de gustul lumii, care stimulează pofta şi dependenţa pătimaşă, şi la aflarea Gustului Duhovnicesc, Aromei Nevoinţelor Ascetice celor spre Viaţă.

În 1996 am alcătuit un „Sinaxar al Rugăciunilor”. Este o lucrare amplă şi cere multă pricepere duhovnicească, pe care nu o am. Eram în lume şi nu aveam cui să-i cer părerea. Atunci am alergat la Arhim. Sofian Boghiu, binecuvântate să-i fie amintirea şi numele în veci. A citit tot. Toată lucrarea şi mi-a şi atras atenţia că s-a străduit să o citească pe toată. Ca şi când mi-ar fi cunoscut lenea şi nesimţirea de care sunt bolnav. Atunci am îndrăznit a-l întreba dacă să-l iau de Duhovnic pe Ava Ghelasie, pentru că se zvoneau multe lucruri neplăcute despre el şi nu ştiam ce să fac. A fost neplăcut surprins de întrebarea mea şi mi se pare că şi puţin iritat. Mi-a spus că Părintele Ghelasie de la Frăsinei are o lucrare originală, care poate fi mai greu înţeleasă, dar că este un Ieromonah înzestrat cu toate Sfintele Calităţi ale Ieromonahilor. Dacă să-l am sau nu de Duhovnic nu mi-o spune el, dar Ava Ghelasie este un Duhovnic al Bisericii Ortodoxe Române şi nu are nimeni dreptul să-l judece sau să se îndoiască de Hirotonia lui. Cuvintele şi atitudinea Părintelui Sofian Boghiu mi-au adus multă linişte şi mi-au consolidat convingerea că ceea ce mi-a binecuvântat regretatul Părinte Paul Mărăcine este şi Alegerea Domnului. Astfel că m-am apropiat şi mai mult de Ava.

Aş dori şi îi rog pe toţi care au pricepere duhovnoicească şi au trăit ca „ucenici” ai lui Ava, care au şi timp ceva mai mult să se aplece cu smerită îndrăzneală asupra celor rămase de la Ava Ghelasie Gheorghe de la Sf. Mânăstire Frăsinei, Cuviosul Iconar al Iubirii Dumnezeieşti.


Binecuvintează, CUVIOASE PĂRINTE!

Monahul Valerian Dragoş,
Cel mai mic dintre monahi.
„SUS SĂ AVEM INIMILE!”


Ind. 13
4. 10. 2004
La pomenirea Sf. Sfinţit Mc. Ierotei, Ep. Athenei
şi a Sf. Mc. Domnina, Audact şi Calistena.
Alcătuit la Sf. Mânăstire Frăsinei.


(cf. articolului "Scurtă şi incompletă mărturie a monahului Valerian", din volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnnezeu, ed. Platytera, 2004, pp. 49-58)

Mici întâmplări duhovniceşti (Monah Agatanghel, Sfânta M-re Frăsinei)

Venea la mănăstire, cam o dată pe an, aducând pomelnicele soţiei, un evreu. Soţia sa era ortodoxă. Cum l-a văzut, Părintele Ghelasie i-a spus: „dumneata nu eşti creştin”, iar omul i-a răspuns: „Da, sunt evreu”. A discutat după aceea cu părintele din problemele lui, iar la plecare părintele l-a dăruit cu cărţi.
Revenind acel evreu şi după mutarea părintelui la Domnul, l-a recunoscut pe părinte în fotografia expusă la cancelarie şi a povestit întâmplarea aceasta.

Era un arab care se ocupa cu bioenergia, având rezultate convingătoare, după unii. A venit şi la Avva şi părintele l-a invitat să încerce şi pe el această „putere”, iar în acest timp părintele se ruga. Spre uimirea bioenergeticianului, procedurile nu dădeau efectele aşteptate. A tot încercat şi, fiind încurcat pentru că nu ştia ce se întâmplă, a zis că nu mai simte ca de obicei acea energie, putere şi a zis să încerce din nou după ce vor schimba camera. Au mers în altă cameră, dar lucrurile nu s-au schimbat. Ceea ce funcţiona în lume, la părintele părea să nu mai fie valabil.

A venit la părintele un om care vorbea în limbi. Părintele l-a luat deoparte şi au intrat într-o cameră. Părintele se ruga în taină şi i-a spus omului să vorbească şi cu el în limbi. Dar omul nu a mai putut să facă aceasta. Fără să îşi poată explica, omul nu ştia cum de îi dispăruse puterea de a vorbi în limbi.

Un ucenic era bolnav de gastrită şi avea dureri foarte mari la stomac. A fost de două ori la spital şi s-a întors tot cu dureri mari. Lua medicamente, însă fără efect. A mers la Avva Ghelasie. Ucenicul i s-a plâns că medicamentele nu îi mai ajută şi nu ştie ce să mai facă. Avva i-a zis atunci să renunţe la medicamente, iar ucenicul a întrebat ce mai rămâne să facă. Avva a adăugat simplu: „du-te şi mănâncă fasole cu castraveţi”, dar ucenicul a zis că asta ar fi moarte curată. Avva a mai spus: „Tu fă ce-ţi zic”.
Ascultând, ucenicul a mâncat ce era contraindicat şi, surprinzător, durerea i-a trecut şi nu a păţit nimic. Ca să se vadă că Dumnezeu cu puterea rugăciunii iartă şi tămăduieşte.

Un ucenic a avut odată o aprindere la plămâni. Tuşea foarte tare, încât noapte îl deranja foarte rău pe celălalt părinte cu care dormea în cameră. Tusea lui devenea extrem de deranjantă. S-a hotărât să se ducă la spital şi a cerut blagoslovenie de la părintele stareţ. Potrivit spuselor doctorilor, ar fi avut nevoie pentru o recuperare completă să stea vreo trei săptămâni în spital, dar ucenicul nu a luat de la mănăstire bilet de voie decât pentru două săptămâni. S-a dus, s-a tratat şi după două săptămâni s-a întors de la spital. Încă mai tuşea. Văzând că tusea nu i-a trecut, s-a dus la părintele stareţ ca să-i ceară voie din nou pentru a merge la spital. Stareţul i-a dat blagoslovenie, iar ucenicul s-a dus apoi să ceară binecuvântare şi de la Avva Ghelasie, dar Avva i-a spus: „Uite, dacă vrei să mergi în oraş îţi dau nişte bani şi îţi dau şi blagoslovenie să te plimbi prin oraş. Dar nu ai ce să cauţi la spital”.
Ucenicul îşi pusese totuşi în gând să meargă la spital. A doua zi şi-a făcut rânduielile de mănăstire, urmând să plece după prânz. Totuşi, după ce s-a frământat mai mult timp, la un moment dat a renunţat la ideea de a mai pleca la spital. După vreo 20 de minute a dispărut şi tusea.

În tinereţe, părintele Ghelasie a fost împreună cu părintele Ioanichie la părintele Arsenie Boca, care picta în acea vreme biserica Drăgăneşti. Pe vremea aceea părintele Ghelasie era ieromonah, dar nimeni nu ştia acest lucru. Iar părintele Ioanichie nu era încă preot.



Părintele Arsenie s-a uitat la ei şi le-a spus câte ceva. Părintelui Ghelasie i-a spus: „vei fi pricină de tulburare pentru multe duhuri”, iar părintelui Ioanichie i-a spus că şi el se va face preot.
Când amintea că Părintele Arsenie Boca i-a zis că o să stârnească multe duhuri, Părintele zicea că „lasă că e bine, că mai trebuie puse şi duhurile astea la treabă”. Aceasta ne aminteşte de povestirea de Pateric, când un Părinte a legat pe un diavol care-l ispitea, să îl ducă-n spate până la Ierusalim şi înapoi, ca să vadă şi Părintele Locurile Sfinte. Aşa că, diavolul n-a avut ce face şi prin puterea lui Dumnezeu legat, a slujit chiar şi fără să vrea Părintelui aceluia din Pateric.

Un ucenic avea o butelie mică în chilie pentru făcut ceaiul. Într-o zi părintele Ghelasie îi zice: „Ai grijă să nu scape butelia gaz. Aşa că pune şi tu butelia, după ce o foloseşti, în trei saci de plastic, unul într-altul, şi leagă-i bine”. Ucenicul nu avusese până atunci probleme cu butelia şi, fiind stupefiat de soluţia dată, a cerut iertare pentru că nu poate să facă această ascultare, să scoată şi să pună sacii la loc de fiecare dată când face un ceai.
Părintele a insistat, iar ucenicul nu a părut prea încântat de sfatul dat. În aceeaşi zi, când s-a întors în chilie, pentru prima dată de când avea acea butelie, se simţea mirosul de gaz, semn că butelia avea scăpări. După această întorsătură de situaţie, ucenicul a pus totuşi butelia în saci.

Părintele nu se supăra pe cei ce-l mai vorbeau de rău. Zicea că: „lasă mă tăticule, că trebuie şi din aceştia mai plini de zel, mai stricţi şi mai răi de gură, chiar formalişti, ca să mai sperie pe cei ce vatămă şi strică vieţuirea în Biserică. Ei sunt pentru organism ca nişte celule de apărare care, chiar dacă uneori mai şi greşesc, urmăresc şi au rolul de a păzi sănătatea organismului şi de a distruge viruşii şi microbii. Intenţia lor o apreciază Dumnezeu, dacă este cu adevărat curată”. Aşa că Părintele Ghelasie nu judeca pe nimeni, căci vedea iconomia dumnezeiască lucrând prin oameni în tot chipul. Şi văzând aceasta, se ruga neîncetat spre plinirea voii lui Dumnezeu în lume.

Câteva cuvinte despre importanţa ascultării la Părintele Ghelasie. La începutul vieţii duhovniceşti, omul are o cugetare vicleană, ca un fel de mască a deprinderii pătimaşe devenite o a doua natură, în care binele şi răul sunt foarte amestecate. Asprimea Duhovnicului şi ascultarea strictă îl ajută pe ucenic să iasă din această părere de sine. Dacă de la început este tratat ca înduhovnicit, nu mai ajunge să deosebească binele de rău. Această trăire amestecată, pătimaşă, se întăreşte în el în pofida faptului că încearcă să ducă o viaţă duhovnicească, pentru că de fapt el nu s-a lepădat de sine, nu şi-a golit şi curăţit camera de oaspeţi ca să-L primească pe Dumnrezeu. Mai mult, această asprime a Duhovnicului, asprimea Legii duhovniceşti îl învaţă pe ucenic să fie el însuşi aspru cu sine, cu gândurile pătimaşe, să nu le bage în seamă, să nu se îndulcească cu ele, să le oprească încă de la început. Să se înstrăineze de omul vechi, să lepede masca păcatului ce-i ascunde Chipul. Îl formează pe ucenic până la măsura în care discerne din mişcările inimii voia lui Dumnezeu. Altfel, voia ucenicului ce are conştiinţa tulburată de mişcările pătimaşe ale minţii va tinde să alerge spre plăcere şi să fugă de durere. Şi aşa va ajunge să se rupă de voia lui Dumnezeu, care îi rămâne ascunsă. Ascultarea duhovnicească fereşte pe om de catastrofa acestei slăbănogiri şi orbiri sufleteşti.

A venit odată la Mănăstire un om din Alba, care îl căuta pe Părintele Ghelasie. Avva se mutase deja la Domnul şi, primind vestea săvârşirii sale, omul a rămas înmărmurit de tăcere. Persoana respectivă câştigase o mare încredere şi un mare sprijin în sfatul Părintelui Ghelasie. Aşa s-a făcut că, odată, Avva l-a anunţat, ca să-l pregătească de încercarea ce se apropia, despre ceea ce el văzuse cu duhul, şi anume că fiul său urma să moară. L-a anunţat în două rânduri, prima oară înainte cu şase luni, iar a doua oară cu două luni înainte să se întâmple. În acel timp, când Părintele Ghelasie i-a spus despre ce va să vină, băiatul omului acela era sănătos, aşa că omul a rămas la început uimit, dar lucrurile s-au adeverit întocmai. Acest om se vindecase şi de o boală prin sfaturile şi rugăciunile Părintelui, şi mai avusese parte să simtă pe viu darul înaintevederii Părintelui, care i-a mai spus din unele lucruri ce aveau să i se întâmple în viaţă. Acum, având şi de data aceasta nevoie a cere sfatul Părintelui pentru rezolvarea unor dileme-răscruci de viaţă, persoana respectivă simţea lipsa sprijinului atât de preţios, fără de care îi părea mult mai greu.

Cineva care avusese o cădere şi a doua zi venise la Mănăstire a fost surprins să audă de la Părintele: „Vezi, l-am văzut pe diavolul că rânjea pe umărul tău azi-noapte”.

Un poştaş din zona Olteniei, care se ocupa şi cu grădinăritul, a ajuns la un moment dat să sufere de o boală foarte grea de stomac, în ultima fază. Nu doar că sângera rău, într-una, şi că ar fi trebuit să fie operat, dar chiar mai mult: ajungând la un medic foarte bun din Bucureşti, acesta i-a spus că nici cu operaţia nu se mai poate face nimic ci operaţia ar putea chiar să agraveze boala. Ca ultimă ieşire din această situaţie disperată, a apelat la Biserică. A venit la Mănăstire să dea un pomelnic şi aşa s-a întâlnit cu Părintele Ghelasie, pe atunci cunoscut ca fratele Gheorghiţă. Avva l-a luat foarte cu încetişorul. I-a zis ce să mănânce şi cum să facă. Urmând sfaturile duhovniceşti şi tratamentul de care îi vorbea Părintele, încet-încet s-a înzdrăvenit, s-a pus pe picioare. Şi acum mănâncă orice, fără nici un fel de probleme.

Cu puţin timp înainte de trecerea Părintelui la Domnul, mi-a zis: „Vezi, după moartea mea te loveşti de aia şi aia...”. Chiar de a doua zi după adormirea Părintelui Ghelasie au început să se împlinească cele spuse de Cuvioşia sa.


(din volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, ed. Platytera, 2004, pp. 59-63)

Actorul Dragoş Pâslaru - monahul de la Frăsinei - articol semnat de Miron Manega

Articolul poate fi accesat aici.

Răspuns în apărarea Părintelui Ghelasie

Răspuns în apărarea Părintelui Ghelasie

Opera Părintelui Ghelasie de la Frăsinei: condiţii pentru o receptare academică, articol de Alexandru Valentin Crăciun

Până relativ recent, cărţile Părintelui Ghelasie au circulat în condiţii cel puţin ingrate. Apărute la edituri obscure, într-un format modest, pe hârtie de calitate inferioară, inspirau mai degrabă neîncredere unui cititor „serios”. Dacă lucrurile ar fi continuat în acelaşi mod, nu s-ar fi creat (poate) niciodată premisele unei juste receptări. Şi totuşi: Editurii Platytera din Bucureşti (director Florin Caragiu) îi revine meritul de a fi relansat această operă într-un format de excepţie şi de a fi risipit, astfel, aerul de „clandestinitate” cu care a fost nu o dată asociată. Din titlurile apărute până acum[1], realizăm că avem de a face cu un autor paradoxal: sistematic în fond (prin revenirea constantă la marile teme ale tradiţiei filocalice) dar insolit în formă (prin încercarea obstinată de resacralizare a limbajului), Părintele Ghelasie nu mai poate fi ignorat de către cititorul obişnuit, dar nici de către mediul academic, pentru care constituie (deocamdată) o provocare.
Între aspectele instituţional-academic şi duhovnicesc-filocalic ale vieţii creştine, a existat întotdeauna o tensiune benefică. De cele mai multe ori, experienţa filocalică („Teologia mistică”) a sfârşit prin a fi acceptată de către Biserică, nu fără o examinare şi explicitare prealabile. Această dublă îndatorire le-a revenit unor personalităţi care, pe lângă propria trăire duhovnicească, dispuneau şi de instrumentele teoretice (teologice, filosofice) necesare. Exemplul cel mai notoriu rămâne, prin anvergura şi reuşita lui, cel al Sfântului Grigorie Palamas. Posesor al unei vaste culturi dar şi al unei vaste experienţe duhovniceşti, acesta s-a arătat capabil să abordeze subiectul energiilor necreate, în contextul Tradiţiei soborniceşti, soluţionând teribila controversă isihastă. Realist vorbind însă, personalităţi de anvergura cultural-duhovnicească a Sfântului Grigorie, sunt rarisime. Astfel, teologia academică a suplinit această lipsă prin crearea unei discipline („Patrologia”) menite a evidenţia contribuţia teologică a părinţilor duhovniceşti.
Receptarea academică a unei opere duhovniceşti comportă o miză formativă (în contextul strict universitar), dar şi una larg teologică, ce vizează acele contribuţii susceptibile de a oferi soluţii la probleme specifice într-o perioadă de criză. În istoria bisericească, perioadele de criză n-au fost puţine şi nici uşor de gestionat: problema raportului lui Hristos cu Tatăl (sec. IV), a raportului Duhului cu Tatăl (sec. IV), a raportului celor două firi în Hristos (sec. V), a raportului dintre cele două lucrări şi voinţe în Hristos (sec. VI), a raportului dintre imagine-chip şi prototip (sec. VIII-IX), problema lui Filioque (sec. IX), problema unirii omului cu Dumnezeu (sec. XI), sau a energiilor necreate (sec. XIV) etc., constituie tot atâtea provocări la care teologia a fost nevoită să ofere soluţii. S-ar putea crede că astăzi problemele sunt mai puţin importante sau că, pentru orice problemă există deja o soluţie teologică formulată. Nimic mai fals! S-a schimbat, ce-i drept, registrul, însă nu şi gravitatea problemelor. O înşiruire ad hoc ar arăta astfel: clonarea, avortul, inseminarea artificială, euthanasia, drogurile, alimentaţia, televiziunea, internetul, manipularea în masă, globalizarea (depersonalizarea), poluarea mediului, consumismul etc. Dintre cele cu impact explicit teologic: ecumenismul, sincretismul New Age, raportul ştiinţă-religie. Concluzia care se impune este că lipsesc nu problemele, ci acele personalităţi teologice/duhovniceşti capabile să ofere un răspuns satisfăcător la ele!
Şi totuşi. Prin diversitatea deschiderilor ei, opera Părintelui Ghelasie ar putea constitui „pretextul” pentru un demers teologic de soluţionare a unor chestiuni arzătoare („la ordinea zilei”). Conceptul de medicină integrală, alimentaţia pustnicească, specificul închinării isihaste (gestul iconic), iată numai câteva orizonturi pe care le deschide această operă, şi care trebuie cel puţin examinate cu seriozitate. Pentru ca acest lucru să se întâmple, e necesară îndeplinirea unor condiţii: „corecta încadrare a textului în mersul teologiei bisericeşti (1), evaluarea lui în legătură cu scopul [declarat] al textului însuşi (2), [respectiv] în legătură cu contribuţia lui specifică la teologie (3) şi (…) cu lucrările precedente (4), contemporane (5) şi asemănătoare ale altor scriitori (6)”[2]. Demersul academic astfel înţeles e menit să abordeze (intensiv şi extensiv) un text duhovnicesc, pentru a-i identifica temele fundamentale[3] şi a-i stabili miza teologică. S-ar putea presupune că o asemenea abordare ar ţine exclusiv de competenţa patrologului. Acest lucru însă nu este a priori adevărat.
Opera Părintelui Ghelasie poate fi abordată şi de către „profani”, cu condiţia respectării aceloraşi exigenţe. Pe lângă o serioasă formaţie teologică, cel care s-ar încumeta la aceasta ar trebui să dispună de vaste cunoştinţe interdisciplinare (istorie, psihologie, filosofie, religie, etnografie etc.), şi de o indispensabilă claritate în expunere. Aparent, lucrul cel mai dificil de surmontat în acest caz este problema limbajului. (Părintele Ghelasie a practicat în mod deliberat un limbaj poetico-filosofic care opune o rezistenţă „nativă” la explicitare.) Însă nu o dată, eşecul unei bune receptări/explicitări a fost pus mai degrabă în seama „operei” decât a „receptorului” însuşi. S-a creat astfel, involuntar, o aură de inaccesibilitate (o „barieră de limbaj”) care se impune a fi risipită. Paradoxal, trebuie totuşi subliniat că această operă este „neclară” numai la suprafaţă, în adâncime fiind de o coerenţă şi limpezime fascinante. Aşadar, impedimentul major în explicitarea scrierilor Părintelui Ghelasie râmâne îngustarea preocupărilor teologilor [4] datorită specializării excesive (simptom al crizei post-moderne), iar nu ramificaţiile „luxuriante” ale scriiturii. Oricum ar sta lucrurile, opera Părintelui Ghelasie constituie, pentru mediul academic, o provocare care trebuie asumată.


[1] Amintim pe cele mai importante: Memoriile unui isihast (vol. 1 şi 2), Medicina isihastă, Dialog în absolut, Trăirea mistică a Liturghiei, Scrieri isihaste, Isihasm.

[2] Prof. Dr. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. I, trad. rom. Prof. Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 74.

[3] Pentru o antologie comentată a temelor fundamentale ale isihasmului, reflectate în opera Părintelui Ghelasie, a se consulta utilul volum: Ierom. Ghelasie GHEORGHE, „Scrieri isihaste”, Platytera, Bucureşti, 2006.

[4] Unul dintre puţinii teologi care fac excepţie de la această „regulă” este Diac. Ioan ICĂ Jr., pentru care abordarea deschiderilor dinspre şi înspre teologie a devenit o certitudine.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Sursa.

George Alexandrescu - autorul expoziţiei de pictură din cadrul Colocviului

George Alexandrescu (n. 11 Noiembrie 1966, Bucureşti)

Liceul Tonitza, Bucureşti (1982-1986);
Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Secţia de Pictură Monumentală, Bucureşti (1993-1998);
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, Universitatea din Bucureşti (2001-2005);
Master de Psihosociologie (2005-2007);
A activat în calitate de coordonator artistic la Centrul Naţional de Cultură şi Valorificarea Artei Tradiţionale, Casa Scânteii, Bucureşti.
Expoziţii de pictură în Bucureşti, Braşov, Sighişoara, etc. Ultima dintre ele a avut loc la Palatul Voievodal, „Zilele Bucureştiului. Repere Medievale” (expoziţie de grup).


„L-am văzut de trei ori clar şi distinct pe Părintele Ghelasie, la mânăstirea Frăsinei. Prima oară vorbea unui grup, când un coleg mi-a spus despre el. Altă dată l-am urmărit la Sfânta Liturghie, prin uşile deschise ale altarului. Mi s-a părut fascinant felul cum slujea. A treia oară l-am abordat, întrebându-l o problemă care mă frământa demult, care implica şi sufletul şi trupul. Mi-a vorbit încet, foarte sigur, dar la un moment dat s-a oprit brusc şi a plecat. Am avut sentimentul că aceasta ţinea de o anumită nevoinţă a lui. Mi se părea o apariţie nelumească, străvezie, un om fără de vârstă, care impresiona prin seriozitatea şi deosebita atenţie cu care făcea fiecare pas, cu care săvârşea fiecare gest. În seara când am vorbit, mi-a dat trei cărţi să le citesc... Am simţit impulsul ca această expoziţie dedicată Părintelui Ghelasie să fie o redare în culori a chipului său atipic, a ceea ce oferea prezenţa sa: spirit şi materie, carne şi har şi gând, toate cuprinse într-un gest iconic care ştia să se bucure de copilăria sa şi de noutatea întâlnirii cu celălalt într-o maximă dăruire de sine şi purtare de grijă”.

George Alexandrescu, artist plastic


http://ghelasiegheorghe.blogspot.com/2009/08/portrete-ii-miniexpozitie-virtuala.html

"Trăirea Mistică a Liturghiei" - lansare de carte la Primul Colocviu Naţional dedicat Părintelui Ghelasie (ASE, 29 Octombrie 2009)

După apariţia, în seria Operelor Complete ale Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, a volumelor „Scrieri Isihaste”, „Memoriile unui Isihast” (I, II), „Medicina Isihastă” şi „Dialog în Absolut”, a apărut la Editura Platytera în acest an şi volumul „Trăirea Mistică a Liturghiei”. Este una din cele mai importante tratări existente a problematicii liturgice din perspectivă creştin-ortodoxă, fructificând într-o sinteză de specific carpatin marile „momente” ale teologiei patristice (Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Grigorie Palama, Sf. Nicolae Cabasila ş. a.).
Acest volum se aşază la loc de cinste în numărul contribuţiilor la universalitate în câmpul teologiei liturgice ale spaţiului românesc (alături de „Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă” a Pr. Dumitru Stăniloae, spre exemplu), o universalitate care pentru părintele Ghelasie îşi găseşte sensul deplin, de substanţă eshatologică, în comuniunea eclezială cu Sfânta Treime, în Hristos, Fiul şi Logosul dumnezeiesc întrupat.
Este esenţial faptul că, pe de o parte, această tratare vine din partea unui părinte cu o viaţă plină de de nevoinţă şi har, de rugăciune şi liturghisire ce iradiază frumuseţea filocalică şi, pe de alta, demersul lui teologico-mistic traversează cu adâncă şi ascuţită înţelegere problemele timpului nostru, relaţionează critic şi totodată valorizator cu ştiinţa, filosofia şi cultura în genere şi oferă înţelegeri şi deschideri creştine iluminatoare impasurilor actuale. Totul în cuvintele Părintelui Ghelasie are o greutate existenţială şi duhovnicească, şi astfel nu găsim în ele ariditatea unei reflecţii înstrăinate de mediul experierii celor dumnezeieşti.
Volumul se prezintă structurat în trei secţiuni: prima constituie o privire generală asupra ritualului liturgic creştin, a doua cuprinde un amplu comentariu liturgic, iar a treia are în centru problematica ecleziologică, cu implicaţii istorice şi eshatologice. Părintele Ghelasie pleacă de la taina şi revelaţia dumnezeiască, a căror punere în raport cu multitudinea contextelor de viaţă şi gândire descoperă însăşi taina omului în concreteţea desfăşurării istorice. Dacă uitarea chipului duce la scindarea interioară şi exterioară a omului contemporan, aducerea aminte de sursa identităţii umane profunde în taina chipului lui Dumnezeu revelat în Hristos creează acea priză de conştiinţă necesară unei angajări existenţiale liturgice a omului în parcursul spre împlinire.
„Trăirea mistică a Liturghiei” înseamnă calea spre acea viaţă intimă şi comunitară care se hrăneşte din iubirea divină creatoare şi asimilează harul înveşnicirii în iubire. Ea este calea spre părtăşia la sfinţenie şi nu este lipsită de exigenţe ce ţin de metanoia (pocăinţa sau schimbarea minţii) şi întreg modul liturgic-sacramental al vieţii Bisericii (cu treptele purificării, contemplării şi împărtăşirii dumnezeieşti). În contextul unor tendinţe de izolare a trăirii religioase în domeniul privatului, Părintele Ghelasie pune în lumină incompletitudinea, insuficienţa unei pretinse „religii interioare”, arătând că „fără Liturghie sămânţa vieţii se usucă şi nu mai simţi în tine puterea veşniciei”, iar conştiinţa liturgică „este adevărata conştiinţă care stă la baza tuturor stărilor de conştiinţă”. Nevoinţa lăuntrică despre care vorbesc Sfinţii Părinţi nu reprezintă însăşi împlinirea, ci este o pregătire, „o trăire de duh cu dor dumnezeiesc pentru împărtăşirea cu Euharistia”, căci „prefacerea euharistică a Trupului înveşnicirii nu o poate face decât Biserica”.
Consistenţa resurecţională a vieţii mistice liturgice o arată ca hotar al creaturalităţii (Omul – Hotarul de Taină) şi noutate depăşind orice modernitate şi post-modernitate. În atingere cu harul ce o însufleţeşte, toate zbaterile umane îşi schimbă ordinea priorităţilor în direcţia eshatologiei inaugurate de întruparea şi învierea lui Hristos. Omul nu îşi poate afla odihna, isihia, decât regăsindu-şi chipul pierdut. Iar chipul său nu poate fi aflat şi trăit cu adevărat decât în înaintarea în părtăşia cu Dumnezeu. Această trăire dă consistenţă liturgică fiecărui act omenesc, şi astfel viaţa dumnezeiască a Trupului lui Hristos se revarsă tămăduitor, creator şi iluminator în trupul lumii, prin intermediul fiecărui om care se uneşte cu Hristos. Cum frumos spunea Părintele Ghelasie, orice mişcare de întâmpinare a iubirii lui Dumnezeu în „iadul” înstrăinării de El prin păcate face să apară un „colţişor de rai”, a cărui cultivare prin liturghisirea creştină se poate extinde treptat până la o transfigurare a întregii fiinţe şi a celor din jur în sfera comuniunii.
Cultura poate fi astfel înnobilată, responsabilizată, dinamizată calitativ, conectată Vieţii, spre rodirea mai departe în lume a epiclezei liturgice. Dacă evidenţa arată spre un fel de amestecare a limbilor de factură babilonică în multitudinea discursurilor actuale, revelaţia divină arată spre Cuvântul lui Dumnezeu ca Ipostas al trupului comunicării/cuminecării, prin care dezbinarea datorată păcatului şi tirania morţii sunt aneantizate. De aceea, departe de a constitui un discurs autist şi agresiv, cuvântul duhovnicesc exprimă o identitate asumată şi angajată în comunicare, o conştiinţă mişcată de Duhul mângâietor al Adevărului, care nu sileşte ci atrage la Viaţă şi stimulează creativitatea prin frumuseţea filocalică a cuvântului pe care îl insuflă.


Florin Caragiu
Directorul editurii Platytera din Bucureşti

Liviu Bogdan Vlad, cuvânt de deschidere la Colocviul Naţional dedicat Părintelui Ghelasie (ASE, 29 octombrie 2009)

Bună dimineaţa, tăticule!


Deschidem primul colocviu naţional dedicat personalităţii ieromonahului Ghelasie Gheorghe de la Mănăstirea Frăsinei cu formula cu care Părintele ne întâmpina, insuflându-ne putere şi curaj pentru a putea merge mai departe în asumarea destinului propriu.

Astăzi avem privilegiul să ne regăsim în Aula Magna a Academie de Studii Economice, care în ultimii ani a fost gazda unor evenimente remarcabile din punct de vedere ştiinţific şi cultural şi nu numai, deoarece o serie de proiecte manageriale au condus la transformări radicale în peisajul estetic şi funcţional al instituţiei noastre. Acestea sunt vizibile şi nu trebuie precizate, însă permiteţi-mi să vă spun că aceste proiecte au fost coordonate de domnul Rector personal, din a cărui echipă am privilegiul să fac parte, care astăzi este alături de noi.

Îi mulţumesc pentru aceasta!

Împreună am aplicat la un concurs de proiecte iniţiat de Comisia Europeană (CE) pentru înfiinţarea unui Centru de Documentare Europeană (CDE) în Biblioteca Centrală (BC) a universităţii noastre. CDE al BC-ASE a luat fiinţă la începutul acestui an în urma proiectului lansat de bibliotecă şi acceptat de Comisia Europeană. Centrul oferă acces tuturor membrilor comunităţii academice la informaţii economice, politice, sociologice, legislative etc. şi la alte produse informaţionale (publicaţii din întregul spectru al activităţii Uniunii Europene şi politicii de dezvoltare europeană).

Una din priorităţile de comunicare ale UE pentru anul 2009 este reprezentată de împlinirea a douăzeci de ani de la Căderea Cortinei de Fier. Sub auspiciile CDE s-au desfăşurat o serie de conferinţe şi au avut loc evenimente dedicate unor personalităţi din spaţiul românesc, precum Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Radu Filipescu (disident al anilor ‘80) ş.a. Un eveniment special l-a reprezentat vizita Comisarului European pentru Multilingvism, domnul Leonard Orban.

Toate aceste întâlniri au stârnit un real interes şi, deoarece au reprezentat un succes, ne-am hotărât să încheiem acest an cu un Colocviu Naţional, dedicat unei personalităţi inedite în peisajul spiritual-cultural românesc, în genere, şi creştin-ortodox, în special. Nu este întâmplătoare această alegere întrucât atât mie, cât şi multor prieteni prezenţi aici, Părintele Ghelasie ne-a fost părinte duhovnic. Iscusit duhovnic şi rafinat cunoscător al culturii, Părintele Ghelasie constituie legătura firescă, necesară în această lume, între intelectualitate şi lumea creştină.

Avem bucuria aparte de a avea printre noi Părinţi duhovniceşti veniţi de departe pentru a ne împărtăşi din experienţa lor. Le mulţumim pentru prezenţa lor generoasă astăzi, aici alături de noi.

Sunt convins că în anii care vor urma personalitatea şi opera sa, încă puţin cunoscute, vor constitui o bună rostuire pentru împrospătarea spiritualităţii româneşti.

După editarea a patru volume de mărturii care cuprind relatări venite din partea a numeroase personalităţi, majoritatea oameni de cultură, Editura Platytera reprezentată de domnul Florin Caragiu, a început deja publicarea Operelor Complete ale Părintelui Ghelasie. Ultima apariţie va fi lansată astăzi, în cadrul Colocviului Naţional, ediţia I. De asemenea vom putea urmări imagini documentare cu Părintele Ghelasie, precum şi o expoziţie de pictură a artistului plastic George Alexandrescu.

În speranţa că ne vom bucura împreună de acest eveniment şi vom pleca de aici îmbogăţiţi, astfel încât să putem spune că am câştigat o privire suplimentară asupra propriei noastre cunoaşteri şi înţelegeri, permiteţi-mi să dau cuvântul, în continuarea deschiderii acestui Colocviu, domnului profesor doctor Iulian Costache, unul dintre oamenii de cultură care s-a bucurat de atenţia Părintelui Ghelasie.


Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad,
Academia de Studii Economice din Bucureşti

Iulian Costache - cuvânt de deschidere la Colocviul Naţional dedicat Părintelui Ghelasie (ASE, 29 octombrie 2009)

Părintele Ghelasie – tradiţia în modernitatea Noii Europe


Mulţumim în chip deosebit Centrului de Documentare Europeană pentru iniţiativa de a propune spre meditaţie o temă care a constituit un punct important de reflecţie pe agenda Convenţiei privind viitorul Europei, în urma lucrărilor căreia, în iulie 2003, a fost promovat, în cadrul Consiliului European, proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa. Iată că astăzi suntem foarte aproape de intrarea în vigoare a acestui Tratat..., după ce, recent, chiar în cursul acestui an, un nou referendum organizat în Irlanda, a deblocat punerea în operă a acestuia.

În acest context, ne amintim că, deşi dezbaterile Convenţiei privind viitorul Europei au fost lansate în februarie 2002, dezbaterea fusese iniţiată, în mediul academic, la Universitatea Humboldt din Berlin, încă din mai 2000, prin conferinţa cu titlul „From Confederacy to Federation. Thoughts on the Finality of European Integration”, susţinută de Joschka Fischer, Ministru al Afacerilor Externe al Germaniei, la acea dată, care exprima, pentru prima dată printr-o voce politică, dilema arhitecturii europene, plasată între principiul federalismului şi cel al inter-guvernamentalismului. Era prefigurată, astfel, tensiunea dintre două opţiuni: pe de o parte în favoarea unei „Europe a cetăţenilor”, pe de alta pentru o „Europă a naţiunilor”. Se confirma, în acest mod, faptul că spaţiul academic a constituit dintotdeauna spaţiul optim de acomodare a gândirii libere, inovative, ce poate avea la un moment dat chiar şi accente neconvenţionale.

Tema de astăzi este dedicată „Spiritualităţii creştine în spaţiul Noii Europe” şi chiar dacă în forma finală din „Preambulul Constituţiei” nu mai figurează referirea la „moştenirea creştină” a culturii europene, se face totuşi trimitere la „moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei din care s-au dezvoltat valorile universale ale drepturilor inalienabile şi inviolabile ale drepturilor omului, libertăţii, democraţiei, egalităţii şi domniei legii”, ceea ce reprezintă un pas înainte faţă de precedentul Tratat al Uniunii Europene (TUE), în al cărui Preambul nu se făcea nicio referire la tradiţia culturală sau religioasă a Europei.

Devine tot mai clar faptul că proiectul societal European reprezintă o suită de (sub)proiecte, fiecare cu un metabolism şi o viteză de croazieră diferită. După lansarea proiectului economic European (iniţiat prin Comunitatea Cărbunelui şi a Oţelului), au venit la rând proiectul Europei sociale, al Europei politice (care atinge un grad de maturare important tocmai prin asumarea „Tratatului Constituţional”), precum şi proiectul cultural European, cu importante reflexe antropologice, acesta din urmă fiind însă mult mai difuz şi mai puţin agregat.

Pe de altă parte, încă de la Convenţia Culturală Europeană a Consiliului Europei (1954) se vorbeşte despre existenţa unui „patrimoniu cultural comun european”, precizând că fiecare stat „va lua măsurile necesare în vederea apărării contribuţiei sale la patrimoniul cultural comun al Europei şi încurajarea sporirii acestei contribuţii”(art.1). Or, în condiţiile inexistenţei unui acquis cultural european, respectarea principiului „diversităţii culturale” nu reprezintă decât un transfer de responsabilitate de la nivelul Uniunii către fiecăre stat membru în privinţa promovării propriei identităţi culturale. În aceste condiţii, acceptând caracterul inevitabil asimetric al unor tratamente de promovare între diferitele state europene, persistă totuşi o întrebare: cât de comun va izbuti să fie „patrimoniul cultural comun european”?

Revenind la tema spiritualităţii creştine în spaţiul Noii Europe, desigur se pune problema valorii adăugate de România la patrimoniul cultural comun European. Una din variantele de răspuns în acest dialog între vestul şi estul european poate fi legată tocmai de experienţa fiinţială parcursă sub comunism deopotrivă de elita laică, cât şi de însăşi viaţa bisericească.

În acest context, alături de memorialul închisorilor comuniste pus în evidenţă de elita societăţii româneşti, un loc special îl ocupă experienţa parcursă de reprezentanţii bisericii, care, fără a atinge pragul anulării, a permis apariţia în spaţiul monahal a unei galaxii de mari duhovnici şi cărturari, precum: Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Teofil Părăian sau Nicolae Steinhardt, ieromonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Rafail Noica, Bartolomeu Anania, ori Ioanichie Bălan.

Alături de astfel de destine exemplare, între duhovnicii care au prins rădăcini în humusul pregătit de aceşti mari duhovnici trecuţi prin muceniciile închisorilor comuniste, o generaţie nouă de duhovnici veniţi la rând după prigonirile comuniste s-a ridicat. Între aceştia, având a se confrunta cu noile provocări aduse de diferitele epistemologii contemporane, îl regăsim şi pe Părintele Ghelasie de la mănăstirea Frăsinei, gânditor insolit şi autor al unei serii impresionante de scrieri, cu deschideri în mai multe zone de interes. Dar poate este necesar să ne reamintim, o clipă, ce este „Frăsineiul”, pentru că el însuşi reprezintă o oază atipică în contextul vieţii monahale româneşti. Pentru cei care îl cunosc, nimic nu pare nefiresc în rânduiala sa athonită. Însă pentru cei ce nu îl cunosc, pot apărea şi înţelegeri deraiate. Astfel, o profesoară universitară, sociolog de profesie şi promotor al „epistemei fenimismului”, iritată de limitarea accesului femeilor către mănăstire, prezenta panoul cu legătura de blestem lăsată de Sfântul Calinic drept probă a atitudinii incomprehensive pe care biserica o are faţă de femeie (interpretare în sensul deprecierii femeii şi a instituirii unor practici discriminatorii etc.) Or, dacă este vorba de viziunea bisericii asupra femeii, într-un astfel de caz, precum cel al unei mănăstiri athonite, „păzirea văzului” nu depreciază femeia, ci propune o înălţare a femeii, restituindu-i „chipul de icoană”.

Pe de altă parte, ceea ce nu se vede de către un out sider este faptul că, tot astfel cum unele persoane nu pot intra în „cercul sacralităţii”, la fel sunt şi alte persoane care pur şi simplu nu ies din spaţiul mănăstirii ani sau zeci de ani de zile. Dacă e greu să accepţi o interdicţie de acces, poate şi mai greu de imaginat este o „interdicţie” a ieşirii. Şi, totuşi, se întâmplă să existe la Frăsinei călugări care nu ies din mănăstire chiar şi ani sau zeci de ani, dar care cunosc intim viaţa lumii şi a omului contemporan. Cam la fel cum despre Kant se spune că ar fi părăsit atât de rar oraşul natal, Königsberg, încât aproape că putem spune, fără a greşi prea mult, că nu ar fi ieşit toată viaţa din el, tot astfel despre Frăsinei se poate spune că nu este decât un fel de Königsberg al eremiţilor.

Tocmai un astfel de loc, care în mod normal reprezintă falimentul turismului, intensifică compensator cunoşterea lumii, fiind, cum spune Kant, „adaptat dezvoltării cunoaşterii oamenilor şi a lumii, şi în care, fără a călători, această cunoaştere poate fi însuşită”. Frăsineiul este şi el, prin urmare, o „închidere” care „deschide”, care desmărgineşte.

Părintele Ghelasie, apărut într-un astfel de spaţiu atipic în raport cu protocoalele lumii contemporane, era el însuşi purtătorul unor tabieturi insolite, care câştigau instantaneu empatia tinerilor cu gândire neconvenţională. A devenit deja legendar butoiul din curtea mănăstirii în care locuia, funcţionând deopotrivă ca locuinţă şi ca un „citat cultural” ce trimitea la modelul lui Diogene. În acelaşi timp, evidenţia şi o opţiune pentru un stil de viaţă ce nu mai admitea schizoidia dintre „a spune” şi a „face”. Totodată, asceza aspră nu facuse din părinte un om „uscat”, ci tocmai ceea ce surprindea la el era curiozitatea vie pentru tot ce se scria în lume şi gustul neobosit pentru umor. Un umor pe care îl atribuia însuşi patronului Frăsineiului, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Aşezat în cutumele sale de apicultor în curtea Frăsineiului, lângă butoiul său, părintele semăna cu un Robinson Crusoe sau un Noe, care îşi reinventa lumea după potop. În mica sa curte, vegetaţia creştea „neatinsă” şi parcă te aşteptai să apară de după un stup camera de filmat a lui Tarkovski, într-un traveling ce simţeai că acompaniază gesturile călăuzei. Odată pus piciorul „în zonă”, intrai pe nesimţite în rol. Nici nu puteai să nu îl iubeşti. Veneai de fiecare dată cu mâna goală şi plecai plin de mere şi cărţi.

Care este astăzi şansa României de a reveni în actualitatea Europei? Europa propune astăzi provocări inimaginabile altădată. Laboratoarele de la CERN au pus la punct un super-accelerator de particule, cel mai puternic instrument construit vreodată de mâna omului, pentru a recrea, timp de o fracţiune de microsecundă, condiţiile existente în Univers imediat după Big Bang. Se speră astfel să se identifice „particula lui Dumnezeu”, sugerată de cercetătorul scoţian Peter Higgs, încă de acum 3 decenii, când spunea că un „boson”, o particulă infimă ar fi aceea care ar înnobila materia, acordând grăunţelor de substanţă atributul de masă.

Iată însă că şi România revine pe harta cercetării europene, angajând în următorii ani construirea alături de Ungaria şi Cehia, a celui mai puternic laser pe care l-a avut vreodată omenirea. Angajând colaborarea dintre ramuri ale fizicii nucleare, a materialelor şi a laserilor, proiectul ELI (Extreme Light Infrastructure), urmează a oferi un astfel de mega-laser cu puteri comparabile cu cel al acceleratorului de particule de la CERN, dar cu dimensiuni infinit mai mici (cca. 80 cm).

În acelaşi timp, într-o zonă mai ferită de interesul departamentelor de ştiri din televiziuni, România mai are, sub camuflaj, şi câteva „acceleratoare de destine”, între care şi biserica veche din cimitirul Frăsineiului, cu o frumoasă şi originală pictură bizantină, acolo unde veghează în chip neştiut sfinţii trecuţi prin această mănăstire, căci destinul nu este doar o ecuaţie pe termen scurt, ci el bate dincolo de limitele fizicii contemporane.



Iulian Costache,
Facultatea de Litere,
Universitatea din Bucureşti