Părintele Ghelasie: "Crezul bolnavului"

Într-un spital erau doi bolnavi, alături cu paturile. Se zbăteau între Viaţă şi moarte, dar amândoi păreau totuşi oarecum liniştiţi, deşi spaima „Ceasului Veşniciei” se umbrea pe feţele lor.
Unul făcea pe „filosoful”.
– Ce bine este să fii „liber” de toate, să nu fii „legat” de „nimic” pământesc şi chiar spiritual; să simţi că eşti cu adevărat „liber”... Nume, funcţie, familie, prieteni, cunoscuţi şi propria ta „personalitate”, de toate să fii „liber”... Moartea este „nimicul” a toate şi trebuie să intri în acest nimic, „cu nimic”... Nimicul este una cu libertatea... Nimicul este „religiosul necredincioşilor”... Cine nu se „goleşte” de toate şi de sine, acela se va auto-chinui...
Celălalt era un Credincios.
– Filosofule, eşti în „mare sărăcie”, sărăcuţul de tine... „VIAŢA” nu este un “nimic”, ci un „CEVA”. DUMNEZEU ne-a Creat din „nimic”, dar tocmai aici este Taina, că acest „CEVA” al VIEŢII, nu mai poate fi niciodată “nimic”... Acest „CEVA” este „suprafilosofia credinciosului”.
„Naşterea din nimic” este doar ACT DIVIN, ce nu mai poate fi distrus. „Nimicul”, în fond, „nu există”, ci este „punctul de plecare al Naşterii Vieţii a CEVA”. Nimicul ce trece în „CEVA”, de asemenea nu mai există.
„Moartea” este „păcatul”, care „inversează Veşnicia VIEŢII”, ca o „regresie a Naşterii” spre „nimicul de plecare”, care, nemaiexistând, se face iarăşi un „veşnic invers”... Moartea este legată direct de „Memoria Naşterii”; „şocul morţii” este acelaşi cu „şocul Naşterii”; retrăieşti această Memorie. A „Ieşi” în Veşnicie este „şocul Naşterii” şi a „ieşi invers tot în Veşnicie” este „şocul morţii”... Anticii vorbesc adesea de „rememorările reîncarnării”, ca o „mitizare” a „legăturii morţii cu Naşterea”. Nu te poţi „Naşte ca Fiinţă decât o dată” şi nu poţi muri, la fel, decât „o dată”... „REMEMORĂRILE” acestor „HOTARE Veşnice” sunt „infinitul VIEŢII Nemuritoare”. Tot ce „Există” are ca „Nemurire MEMORIA propriei Existenţe”, care poate fi în „două orientări”, cea „inversă fiind moartea”.
Aşa, filosofule, moartea nu este o „întoarcere în nimic”, ci tot „viaţă în sens invers”. „VIAŢA” este o „REPETARE Veşnică a Naşterii Existenţiale”. „Timpul” este” repetarea” şi Veşnicia este „NEMURIREA Naşterii”.
A „întoarce” Naşterea „înapoi” este „inversul morţii”. Mai mult, „inversul morţii” este „goliciunea vieţii”, zisa ta „libertate”... „VIAŢA” nu este o „înlănţuire în Veşnicie”, ci o „desfăşurare Liberă”. VIAŢA fără „DESFĂŞURARE” nu mai este liberă. A face „inversul vieţii” este tocmai „ieşirea din desfăşurare-libertate”. A te „goli” total de VIAŢĂ, este „nimicul morţii”. Adam după „păcat-inversul” se „vede gol şi se ascunde-fuge”... „memoria morţii” s-a declanşat în el.
Aşa, filosofule, eu, ca un Credincios, nu vreau să mor „gol”, cu „memoria inversă”, ci „ÎMBRĂCAT cu MEMORIA VIEŢII”. Unii fac paradă de „nimicul-goliciunea-libertatea” de toate, dar este o autoamăgire... Multora le este „frică de propriile lor Memorii” şi de aceea vor să le şteargă... dar aceste „memorii inverse, golite” se vor „trezi”... dar „prăpastia golului” se interpune între cele „două orientări”, ca „VEŞNICIA VIEŢII-LUMINII” şi ca „veşnicia întunericului-inversului”.
Să nu admiţi „memoria goliciunii-inversului” este prima „treaptă” a „morţii” Credinciosului. Sufletul se „desparte” de trupul Naturii, dar MEMORIILE nu se pot şterge niciodată. Noi avem mai multe categorii de Memorii: ale DIVINULUI ORIGINE; ale propriei Persoane Fiinţial-existenţiale; ale „structurii noastre” ca „Suflet şi manifestări” şi ale „Naturii Personalizate”, pe care o asumăm ca „moştenire” de la Părinţi. Noi facem, ca proprie Viaţă, o „SUPRAPERSONALIZARE” a acestora. De aici, „Memorialul de Personalitate”, ca însuşi Chipul Omului. Aici este Taina Credinciosului. Noi, ca „structuri”, avem „negativuri” Sufleteşti şi trupeşti, dar acestea se „Îmbracă” de „Memoriile de Personalitate”. Noi ne zbatem şi ne luptăm cu „memoriile structurale”, dar suntem „peste” acestea cu „Memoriile de Personalitate”. Credinciosul are mare atenţie pe „Memoriile de Personalitate”, care pot „acoperi, neutraliza şi vindeca” negativurile memoriilor de structuri Sufleteşti şi trupeşti.
„Memoriile de Personalitate” sunt: CONŞTIINŢA ORIGINII-Naşterii, ca însuşi DIVINUL nostru; IUBIREA necondiţionată; „UNICA Orientare” a Veşniciei.
Păcatul aduce şi nişte „memorii de de-personalizare”, ca „inversul originii, ca nimicul-golul, ruperea-fărâmiţarea-destructurarea”; ca negativul permanent; şi ca inversul veşniciei-moartea.
Filosofule, eu nu vreau să mor în „de-personalizare şi goliciunea Vieţii”... Mi-e frică de „şocul invesării Vieţii”, ce este moartea... Să „mori cu LUMINA Veşniciei VIEŢII” este străduinţa Credinciosului.
Noi nu mai vedem „SUPRASTRĂLUCIREA LUMINII VIEŢII”, dar la moarte o vom Vedea; este DIVINUL cu Lumea, în UNIREA Veşniciei.
Nu ai voie să mori „gol”... trebuie să iei cu tine „Pământul” la Cer, cum zice parabola... DUMNEZEU ne-a Creat să „ridicăm” Fiecare, în mod propriu, Chipul Pământului spre UNIREA cu Chipul Cerului şi prin aceasta să se realizeze „COBORÂREA ÎMPĂRĂŢIEI Lui DUMNEZEU”, care este „CER şi Pământ” în UNIRE şi „peste” acestea.
Eu nu mor „gol” de lume şi nici „legat de cele lumeşti”, ci vreau să mor „ÎMBRĂCAT cu PERSONALITATEA UNIRII Lumii cu DUMNEZEU”, tocmai Chipul Omului. De aceea, Sfinţii, chiar dacă au trecut „pe lumea cealaltă”, ei sunt Veşnic UNIŢI cu Lumea, pe care o „PERSONALIZEAZĂ permanent şi Lumea se Personalizează prin Sfinţii săi”.
Eu vreau să mor cu „Darul” Vieţii mele, „Comoara” pe care o duc şi eu în Veşnicie şi care este „Chipul Personalităţii” mele. Şi acest „Dar” se va „PREFACE” în „EUHARISTIA Liturgicului Veşniciei”, în care „stricăciunea şi suferinţa” lumii se „depăşesc” în „REINTRAREA în VEŞNICIA VIEŢII”. Credinciosul nu „şterge memoria suferinţei” prin „nimicul libertăţii de toate”, ci prin „SUPRAINTRAREA în SUPRAMEMORIA” Veşniciei Vieţii. MÂNTUIREA, zisa eliberare, este o „SUPRAMEMORIE”, nu o „ştergere de memorie” (ca nimicul).
Credinciosul se ridică deasupra suferinţei şi păcatului, nu prin memoriile acestora, ci prin SUPRAMEMORIA peste toate acestea; de aceea, „VIAŢA Veşnică” nu este „o nostalgie pătimaşă a legăturii cu lumea”, ci o „SUPRADEPĂŞIRE a Lumii”, dar nu în „inversare de nimic”, ci în „PERMANENŢĂ Veşnică”. „VEŞNICIA” Credinciosului nu este „legare”, ci „SUPRALIBERTATE” peste toate. În Veşnicie nu se anihilează „memoria suferinţei, dar se ÎMBRACĂ în SUPRAMEMORIA peste suferinţă, în care suferinţa „nu se mai întoarce înapoi”, ci se „opreşte pe loc”. Aici se încurcă misticile, că nu au în vedere această Taină a „opririi suferinţei de SUPRAMEMORIA Veşniciei”, „oprirea inversului”. Mare Taină este această „oprire a inversului”, ca „INTRAREA în VEŞNICIE”. Tot ce este în noi boală şi ţepuşele morţii sunt „memoriile inversului Vieţii”. Scăparea este „oprirea inversării”, ce înseamnă „Reintrarea în VIAŢĂ”.
Tu, filosofule, vrei să mori „liber, cu nimicul total”; eu, Credinciosul, vreau să mor cu „oprirea inversului în TOTALUL Veşniciei”. Dacă te Naşti gol ca „semn al Naşterii din nimic”, nu ai voie să „mori gol”, ca o „reîntoarcere”, că faci „regresia în nimic”, ce este întunericul morţii. Iadul este „trezirea în inversul veşniciei”, că VIAŢA nu poate muri niciodată.

Esenţa Omului este Chipul său de PERSOANĂ. Omul este transpunere creativă a CHIPULUI Lui DUMNEZEU şi într-un Chip de Creaţie şi această „PECETE DIVINĂ”, cum zice Scriptura, „SUFLAREA DIVINĂ” pe care o dă lui Adam, este „PERMANENŢA Veşniciei noastre”. Acest „MODEL DIVIN” nu poate „muri”, de aceea el ne Oglindeşte şi noi ne Rememorăm în el. Mare Taină este aceasta, că noi ne „Vedem Chipul în DUMNEZEU”, fără să se confunde sau să se amestece cu DUMNEZEU Însuşi. Şi în Chipul nostru, care este Persoana proprie, se Vede, de asemenea, DIVINUL. Omul, ca o configuraţie, este, astfel, SUPRACHIPUL PECETEI DIVINE, şi Persoana-Fiinţa proprie. Şi în cadrul Persoanei este „complexul structurilor” Sufleteşti şi energetice trupeşti. Persoana îmbracă şi totodată pătrunde această structură de fiinţialitate. Omul are o manifestare direct Personală, cu Integralitatea sa şi o manifestare de structuri-fenomene sufleteşti şi trupeşti. În mod normal, toate mişcările structurilor ies din Chipul de Persoană şi se traduc în respectivele fenomene. Structurile noastre Sufleteşti şi trupeşti ar trebui să fie după „Chipul şi asemănarea” Chipului nostru de Persoană. Fenomenele structurilor nu se fac „Persoană”, ci se întorc în Actele de Persoană, ce sunt de altă factură, direct Fiinţială. De aceea, „Realitatea noastră” este Persoana şi în Persoană, cu BAZA în PECETEA DIVINĂ, în care Chipul nostru de Persoană este „Asemănarea Creativă a DIVINULUI”. „Eu sunt Persoana mea” şi „din şi prin” aceasta mă manifest şi ca Suflet şi trup. Sufletul este Asemănarea directă a Chipului de Persoană şi trupul este „asemănarea” directă a Sufletului. Păcatul a „umbrit” PECETEA DIVINĂ, Persoana, de asemenea, şi astfel Sufletul a „orbit” şi el şi trupul este lăsat fără control. Noi ar trebui să avem o CONŞTIINŢĂ Integrală de Persoană, care să se reflecte în Conştiinţa Sufletului cu rezonanţe în memoriile trupului. Şi, mai mult, „orientarea” este de la Persoană la Suflet şi trup şi apoi de la Suflet şi trup la Persoană. Din Persoană „ies” toate şi în Persoană se întorc toate şi cu Integralitatea de Persoană ar trebui să ne ORIENTĂM spre DIVINUL ORIGINE. CONŞTIINŢA Persoanei activează prin Memorii, care sunt „Repetări de proprie CONŞTIINŢĂ”. CONŞTIINŢA este neschimbabilă în sine, dar Memoriile sunt oglindiri în CONŞTIINŢĂ ce necontenit ies şi se întorc, „lărgindu-se” în „infinitul CONŞTIINŢEI” Persoanei. Paradoxal, PERSOANA este un „SUPRAINFINIT al infiniturilor Memoriale”. Când se „opresc” doar pe structurile Sufleteşti sau trupeşti, Memoriile se „înstrăinează” de CONŞTIINŢA Persoanei directe şi aşa Omul se „autoînchide” şi apar „false personalizări-conştiinţe” Sufleteşti şi apoi energetice trupeşti, care tind să se „fixeze” tot mai mult, într-o „luptă” de absorbire şi înlocuire reciprocă.
Omul normal este „Omul direct Persoană” şi apoi al „structurilor sale”. Omul păcatului este „omul contrariilor fenemenelor Sufleteşti şi trupeşti”. Persoana trebuie să „INSPIRE MEMORIALUL DIVIN”, pe care să-l adâncească, apoi, structurile Sufleteşti şi trupeşti. Fără MEMORIALUL DIVIN, Persoana devine „mecanică” şi structurile, la fel, devin „mecanice”, de unde „ştiinţa”, care constată doar „mecanicismul psiho-fizico-chimic”.
Boala noi o simţim mai ales pe trup, că trupul este reflectarea directă a tuturor contrariilor structurale. Trupul este vulnerabil şi se consumă până la moarte. Sufletul rezistă, iar Persoana este Veşnică.
Medicina adevărată ar fi cea direct a Persoanei, care să-şi regăsească acea CONŞTIINŢĂ propriu-zisă, ca apoi Memoriile de Persoană să pătrundă şi în Suflet, pe care să-l trezească, şi de aici, apoi, în trup.
Moartea ne „trezeşte forţat” la CONŞTIINŢA de Persoană, care, de este „goală”, este rău... Persoana are Taina de a se „SUPRAPERSONALIZA” cu „Îmbrăcămintea” Memoriilor de Persoană directă. Toată Viaţa Omului se întipăreşte pe Chipul de Persoană şi aceasta este „Podoaba şi Rodul” său. Omul este „împlinit-crescut” după acest Chip de „SUPRAPERSONALIZARE”. Cu acest Chip ne prezentăm noi în FAŢA Lui DUMNEZEU.
Moartea este „oprirea” Memoriilor trupeşti în Memoriile Sufleteşti şi a acestora, apoi, în Memoriile Persoanei proprii. Persoana cu Memorii Sufleteşti şi trupeşti negative va avea chipul acestora...
Zbaterea mea acum, la ceasul morţii, este să-mi Conştientizez cât mai mult Chipul meu Integral de Persoană, să-l ÎMBRAC cu MEMORIALUL DIVIN, să-l Îmbrac cu un Memorial Bun şi Sufleteşte şi trupeşte, ca să nu „ies în Veşnicie” „gol şi hidos”...
Caut să INSPIR tot mai mult MEMORIALUL DIVINULUI, ca acesta să-mi Rememoreze şi Memorialul meu Personal. A mă „odihni” în Veşnicie este a-mi Vedea „Asemănarea în PECETEA DIVINĂ” şi aşa să STAU FAŢĂ în FAŢĂ cu DUMNEZEU. Dacă sunt „gol şi hidos”, nu mă pot OGLINDI în DUMNEZEU şi atunci trec în „inversul întunericului”...
DOAMNE, puţina mea Suprapersonalizare să-mi acopere cât de cât „goliciunea” mea, că-mi va fi ruşine să fiu „gol în Veşnicie”...

(din volumul "Cerealele, între SACRU şi Medicină", Col. Isihasm, 1999, pp. 65-70)

Ionuţ Trandafirescu: "Bucuria întâlnirii cu monahul Valerian (Dragoş Pâslaru)"

Pe părintele Valerian îl cunosc de mic copil (de fapt aşa îi şi place să îmi spună, spre bucuria mea) fiind unul dintre părinţii ce mi-au marcat tinereţile prin atitudine şi dedicare. Cu ani în urmă, vreo nouă, l-am zărit în cancelaria Mănăstirii Frăsinei. Tot în acea perioadă l-am cunoscut şi pe părintele său duhovnic, Avva Ghelasie, căruia părintele Valerian îi era ucenic de chilie. Eram surprins de bucurie; parcă găsisem un părinte din cărțile pe care le citeam pe nerăsuflate. Mi se spunea că este talentatul actor Dragos Pîslaru. De necrezut pentru mine… Însă, de atunci, treceam pragul cancelariei de la Frăsinei tot mai regulat și bucuria de a fi în preajma părintelui era din ce în ce mai mare. Îmi spunea multe, având convingerea că acele cuvinte, cândva, vor prinde contur în inima mea, nebăgând în seamă tinereţile mele (sau probabil tocmai asta îl făcea să insiste). Era practic un motiv în plus să ajung, ori de câte ori puteam, în Frăsinei, pe bună dreptare Athosul românesc… Întâlnirea cu părintele Valarian, chiar şi pentru câteva momente, era însăşi o bucurie. Până la un moment dat, când, schimbându-i-se ascultarea, l-am văzut tot mai rar. Însă a venit şi alt moment când nu l-am mai zărit deloc. Abia atunci am îndrăznit să întreb unde-ar fi părintele. Şi mi s-a răspuns, spre surprinderea şi bucuria mea, că părintele a plecat cu binecuvântare în altă obşte... mai la pustie. Nu puteam să mă întristez căci “noul loc” îmi este foarte cunoscut. Şi nu pot să uit nici reîntâlnirea, de data aceasta chiar în Biserică, când în noaptea Învierii, prin bezna din Biserică, mi-a şoptit: „Cât ai mai crescut, tată!”. Am îndrăznit atunci să îl întreb retoric ce a mai făcut şi mi-a răspuns discret, suav: „Ce să fac?! Am venit şi eu aici, mai la pustie...”

Sursa: Blogul lui Ionuţ Trandafirescu

Gheorghe Popescu - poeme de tinereţe dintr-un caiet manuscris (1958-1968)

Fotografie realizată de Elena Popa










Toamna

Frunze moarte pe pământul umed
Se lasă!...
Tu le calci, le zdrobeşti
La fiecare pas.
Prin crengile uscate
Rar mai trece vreun zbor...
Tu calci pe frunzele galbene, rupte,
Calci pe visurile tale
Ce mor...

1958, Râmnicu-Vâlcea


Stânca

Valuri repezi se aruncă,
Se izbesc – ea şade –
Şi-o afundă în adânc.

Clocotesc în jurul ei,
Zgomotul se zbate,
Furios de moarte.

În mijlocul mării stă
Rece, umezită...
Valuri repezi tot izbesc:
Piatra, neclintită.

1958, Râmnicu-Vâlcea


La mormânt

(al Sculptorului Mihăilescu)

Adie a vântului suflare,
Frunzele din ramuri se desprind,
Se coboară cu ruginită fremătare
Trist mormântul tău lovind!

De demult stai în colţul rece,
De lemn crucea
E-aproape să se plece,
Şi-aproape ştearsă e amintirea ta!

1959, Râmnicu-Vâlcea


Strada Cetăţuiei

Te-am străbătut
Atât de mult
Cu pasul meu grăbit!
Trotuarul tău smolit
Câte păstrează...

Păstrează dorul meu
Sub ramuri de salcâm,
Şi drumul meu dintâi,
Visul zdrobit de culmi!...

1959, Râmnicu-Vâlcea


Peisaj

Liniştea tristă cuprinde
Natura de toamnă,
Frunzele galbene, moarte,
Cad somnul să-şi doarmă!

Norii întunecă cerul
Şi ceaţa se lasă...
Ramuri plecate, dezgolite
În vânt tresar, amorţite.

1960, Râmnicu-Vâlcea


Un dans

Am dansat
O singură dată amândoi,
Nestingheriţi, până târziu,
Îmbătaţi de visuri!...

Şi-apoi ne-am despărţit
Şi ne-am pierdut...
Un singur dans, odată,
Şi totul a murit!

1960, Râmnicu-Vâlcea


Floare de Colţ

Floare de munte
Sunt,
De sub stânci cărunte,
Din locuri uscate,
De unde nu poate
Să mă răsădească
Şi să mă-ngrijească
Nimeni!

Din piatră tare
Sunt,
Bătută de vânt!...
Floare de munte,
De sub stânci cărunte!

1963, Cluj


Păcatul

Am petrecut o noapte amândoi!...
Am tresărit,
Te-am prins de mână şi tăcut
Ţi-am strâns-o de-ai strigat...

E păcat?...

Totul se-nvârtea ca-n beţie
Şi-am adormit!...
Plutea deasupra noastră un mister
Ce sta înfipt
În cele două inimi, ca un fier!...

1964, Abrud


Căutare

Priveam un fir de praf
Cum se ridică în aer.
Îl urmăresc atent:
Pare din ce în ce mai mic...

Când l-am pierdut din ochi
Credeam că n-am să pot
Să-l regăsesc...

Şi-am tot privit... Şi-am tot privit...
Şi tot privesc!

1964, Cluj


Aniversare

Rodnic august
Cu cerul senin,
Dogoreşti
De flori, fructe, plin.

Din câmpie, munţi,
Îţi sună cântec,
Sute de ecouri se-mpletesc
Înnodând şi norii de pe stânci.

Dunărea şi Oltul
Îşi strâng mâna caldă,
Şi adunate ape
Şerpuiesc în fugă
Marea să o vadă.

Rodnic august
Cu cerul senin
Dogoreşti
De cântece plin!

1964, Cluj


Păgân

Odată am venit la tine
Şi pe patul tău am stat!...

Voiam să plec degrabă,
Deşi doream să mai rămân:
Puternic se zbătea în mine
Fiorul omului păgân!

1964, Cluj


Sonet

Amintire, de ce rămâi,
Să mă îmbeţi mereu,
În pasul tău, alunecând?

Mi-ameţeşti gândirea
Şi trecutul mi-l întorci,
Şi nevrând
Mă răscoleşti... Îmi iei puterea.

1964, Cluj


Toamna în munţi

Munţii prăfuiţi de ceaţă
Îi priveşti din vale,
Priveşti toamna cum îşi trece
Pieptenul agale:
Printre frunze, ramuri,
Perii rupţi, şuviţe valuri...

Soarele după o creastă
Abătut surâde...
Cade rostogol pe colţuri
Cu simţirea amorţită!

1964, Râmeţ


Ziua ta

O zi de aprilie
E ziua ta,
Plină de soare, plină de flori!

O zi de aprilie
Ţi-e ziua dintâi,
Prima lacrimă, primul cuvânt...
Şi tot în aprilie te-am cunoscut!

1965, Cluj


Revedere

Ne-am revăzut trecutul
Şi candela i-aprinsă iară!...
Însă prin nopţi, lumina mică
Se zbate iarăşi ca să piară.

Vom uita, vom fi departe,
Un vis ne va-ntâlni,
Şi se va stinge iarăşi mucul
Ce re-nviat, va pâlpâi...

1965, Cluj


O teamă

Mă înspăimântă nebunia
Şi mi-e teamă de ochiul rece
De râsul ce-ncrispat trece!

Mi-e drag surâsul dulce,
Privirea călduroasă, plină
Şi inima bogată-n lumină.

Mă-ngrozeşte mintea vicleană
Şi prietenul mofturos,
Mi-e teamă de golul
Din albul lucios!

1965, Cluj


Primăvara în Munţii Apuseni

Cerul negricios, mohorât,
E lăsat în ceaţă, peste munţi,
Peste un gol de bâte
Cu muguri nedesfăcuţi.

Pe dealuri fire de iarbă
Stau sub pământ
Şi ploaia se prăvale... se prăvale
Cu săptămâni, în rând.

Aerul e rece cu vânt
Şi murmur de apă,
Tulbure, Arieşul tresaltă,
Se zbate în maluri de piatră.

Târziu, din soare se rupe
Vreo rază, prin nori,
Târziu se desface
Sălbaticul parfum din flori!

1965, Abrud


Prea târziu

M-ai înţeles vreodată
Tu?...

De-ai râs
Când eu am vrut să-ţi spun
Ce ochii mei ţi-au spus?

Te-ai jucat cu mine
Deşi târziu am înţeles,
Dar iată ziua a venit
Când pot să-ţi spun.

Eu mereu,
Cu mintea-nfrigurată
Te-am înţeles!

Te îndoieşti de mine,
Gândeşti
La cine ştie ce?

Ne despărţim!...

Într-o zi
Când vei veni
Să mă-ntâlneşti
Nu te voi mai primi...

1965, Cluj


Ochiul tău

(pe un album)

Ochiul tău,
Cât de-albastru cer!...
Pe a cărui boltă mică
Inima e ca o stea
Care licăre mereu.

1966, Abrud


Dubiu

Prietenul meu cel bun,
Vreodată mă vei urî,
Dispreţuitor, mă vei bârfi
Ca pe un nebun?...

Vei fugi din calea mea
Sau ironic
Îmi vei întinde mâna?

Sau milos, compătimitor
Mă vei privi?...

O, de ai fi
Neschimbător, acelaşi prieten
Chiar nebun de-aş muri,
Răufăcător, nelegiuit!...

1966, Abrud


Nelinişte

Retras, singur,
Arunc privirea către Ceruri
Tăcut, să mă închin!

Chiar în genunchi îmi plec fiinţa
Să pot vedea cât mai adânc,
Să pot simţi cât mai profund!

Singur, retras,
Caut taina, misterul
Care mă tulbură cu şoapte
La fiecare pas.

1966, Abrud


Vântul

Şuieră vântul
Bate sălbatic,
Cu iureş de neanturi
Din lumea uitată!

Şuieră vântul
Şi-o creangă
Izbeşte în mine
Cu frunzele rupte!

Şuieră în geamuri
Şi parcă
Un strigăt coboară...

Şi lumea din visuri
Se clatină-n ramuri!

1967, Abrud


Arieşul

Printre dealuri arcuite
Arieşul trece,
Pe sub umbroase păduri,
Murmurând din apă
Cântecul moţesc de piatră!

Solitar, holtei şi tânăr
Curge mânios prin munţi,
Să înfricoşeze
Tot străinul care-ncearcă
Cu vreun pas trufaş să-l treacă.

Ca din bucium, ca din tulnic
Sună-n undă,
Horia să reapară,
Umbra Iancului-ncruntată,
Cu-o armată de fantome
Ce plutesc pe apă!

Merge vesel spre câmpie,
Leneş moţăie sub sălcii
Şi la soare,
Pe la margine de drumuri
Picoteşte dus pe gânduri.

Trece lung, din munţi de aur
Arieşul,
Ca o cobră-ncolăcită
Pe un vechi, ascuns tezaur!

Abrud, 1967, X


Tainele

La uşile de taină
Încerci şi baţi mereu!...
Aştepţi, apeşi pe clanţe,
Asculţi cu respiraţia
Ţinută-n pieptul greu.
Şi inima îţi bate
Mai tare, cu emoţie:
Parcă un pas se-aude, se-apropie încet
Şi parcă... parcă... uite!
Se răsuceşte cheia...

Ţi s-a părut!... Şi totuşi
În dosul uşii este,
Te-aude şi chiar vine,
Tu repede-ai plecat.
Te strigă... dar zadarnic!
Tu mergi la alte uşi
Şi baţi şi pleci de-asemeni
Fără de răspuns!

1967, X, Abrud


Mă arzi

Mă arzi
Ascunsă privire!...
Şoapta ta mă cheamă
Şi ziua şi noaptea
De în simţiri
Mi-ai făcut rană!...

1968, I, Abrud


Munţii Apuseni

Undeva... sub un Cer
De un albastru sălbatic,
Din neştiute vremi,
Între dealuri pietroase
Sunt Munţii Apuseni!

Stânci încărunţite
Cu fruntea sub ceaţă,
Stânci de piatră albă
Cu muşchiul înnegrit
De sacre morminte!

Păduri dese de brad
Cu cetini lăsate
Peste urme de lupi,
Cu foşnetul rece
În vântul ce bate!

Murmur de ape
Cu maluri gălbui,
Izvoare mărunte
Cu nisipul de aur
Sub frunze căzute.

Tropot de ploaie,
Năvală de nori,
Cojoace de zăpadă
Şi zboruri mărunte
Ale negrelor ciori!

Sunet de tulnic
Pe care Arieşul
Îl suflă din apă
Şi-l poartă din veacuri
Reliqua strămoşească!

Roata lui Horia,
Blestemul lui Iancu,
Pădure de coase,
Prin neguri fantome
Şi glasuri de oase!

Acolo... sub un Cer
De un albastru sălbatic,
Din neştiute vremi
Între dealuri pietroase
Sunt Munţii Apuseni!

Abrud, 1968, III, 1

Gheorghe Popescu

Părintele Ghelasie: Despre destin

Noi suntem Creaţi şi ne Naştem cu un „Anume Memorial” Fiinţial, pe care îl numim „Destin”, Moştenirea-Darul ce ni-l dă DUMNEZEU la Crearea Sufletului (Talanţii despre care vorbeşte Evanghelia) şi totodată „moştenirea” Memorialului „Părinţilor” (Crucea proprie, prin care trebuie să ştergem păcatele moştenite).

Acest Destin să nu fie confundat cu predestinarea sau Karma orientalilor. DUMNEZEU ne creează cu Daruri speciale de a depăşi tocmai „tarele moştenite” de la Părinţi. În sens Creştin, Destinul nu este implacabila „pedeapsă”, ci tocmai depăşirea ei. Bolile de Destin sunt acest Memorial de „ardere” cu Darurile DIVINE a tarelor de moştenire.

Noi ca Suflet nu suntem din Însăşi FIINŢA DIVINĂ, ci suntem Creaţi pe baza „MEMORIALULUI CHIPULUI DIVIN”. Zisa „Scânteie de DIVIN” din noi este acest „MEMORIAL DIVIN”, care este Arhestructura-Modelul prin care ne Naştem noi ca Suflet.

CUVÂNTUL-MEMORIALUL DIVIN nu este doar o simplă „informaţie”, ci este Taina „PREZENŢEI reale” a DIVINULUI în Suflet, ce ne „Înrudeşte” cu DIVINUL. Acest CHIP-MEMORIAL DIVIN, concretizat printr-un „ANUME CUVÂNT-MODEL” se Pecetluieşte şi se Întrepătrunde Fiinţial în Sufletul nostru şi ne face „Plini de DIVIN”, fapt ce ne dă „Asemănarea” cu DIVINUL.

Dar DUMNEZEU ne dă „MEMORIALUL DIVIN” ţinând cont de „Memorialul de Creaţie al Părinţilor”, prin care se va „Întrupa” Sufletul nostru. Noi ne Naştem din ACTUL CREATIV direct al Lui DUMNEZEU, ca Suflet, într-o Împletire cu un Memorial Fiinţial al Părinţilor. DUMNEZEU ne Investeşte cu „DARURI Sufleteşti” care să „corecteze-îndrepte” negativurile păcătoase ale Memorialului de Moştenire de la Părinţi.

Noi toţi ne Naştem cu DESTIN SACRU Mesianic (Asemenea Lui HRISTOS), de Mântuire a păcatelor Părinţilor noştri, care n-au putut lucra propria Mântuire.

Viaţa noastră are o „Împletire” de „dublă Lucrare”, de a Regenera în noi MEMORIALUL DIVIN şi de a Regenera Memorialul Părinţilor, cu Îndreptarea respectivă.

Zisele boli de DESTIN sunt concretizate în „CRUCEA” noastră proprie, pe care trebuie să ne Jertfim şi să Înviem, ca şi HRISTOS. Cine nu-şi duce Crucea sa, nu va Trăi Viaţa adevărată.

(pasaje extrase din volumul "Reţetele medicinii isihaste", în curs de apariţie la editura Platytera)

Mariana Borloveanu: "Marele rol al monahului Valerian: pustnicia" (text preluat din cotidianul "Lumina")

Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie:

Marele rol al monahului Valerian: pustnicia

Bucuria întâlnirii cu monahul Valerian a fost ca un vis frumos, din care îmi doream să păstrez clipa, spre a v-o dărui tuturor.

M-am trezit dintr-odată într-o gură de Rai, cu un miros de smirnă şi brad împrospătat de frageda zăpadă, care şterge toate relele lumii şi îţi arată cât de înălţătoare este Calea spre Dumnezeu. O veşnicie a Tainei, a Căinţei, a Împăcării, a Rugăciunii, aşa cum spune monahul Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!"

Acolo, în creierul munţilor, într-o chilie modestă, fără curent electric, departe de lume, monahul se roagă la lumina zilei sau la lumina lumânărilor, desăvârşindu-şi rugăciunea la Sfânta Liturghie, în zilele de sărbătoare. Respectând voinţa sa de pustnic, n-am să vă redau întocmai dialogul pe care l-am avut, dar am să vă conturez o lume a purităţii, a înţelepciunii trăite la rang de smerenie, în care Dumnezeu ne mângâie pe toţi, picurând lumină din candela dragostei creştine.

Un drum ce mi-a părut o veşnicie

De ani de zile îmi tot imaginam cum va fi întâlnirea cu monahul Valerian şi dacă aceasta va fi, având în vedere faptul că până acum câţiva ani a trăit într-o mănăstire cu rânduială athonită?! Vestea mult-aşteptatei întâlniri am primit-o la ivirea zorilor, în vremea Acatistului, când un frate a venit şi mi-a spus că acolo, în munţi, urma să-l întâlnesc pe omul care se roagă neîncetat pentru noi şi pentru păcatele noastre. Era zăpadă, ceaţă şi frig, dimineaţă de iarnă, capricioasă. Am plecat pe întuneric şi nici prin minte nu-mi trecea că voi vedea un răsărit de soare cum n-am mai văzut niciodată. Drumul, în schimb, devenea din ce în ce mai periculos, pentru că sub zăpadă mai erau porţiuni cu gheaţă, pe care nu le puteam intui. Păşeam cu stângăcie, iar prăpastia de lângă poteca îngustă îmi dădea fiori. Dar mă rugam şi mergeam mai departe. Am avut norocul să am o călăuză care cunoştea foarte bine muntele şi care mi-a fost de mare ajutor. Multe lucruri interesante am aflat de la părintele Cosma, dar mai ales am început să văd cu alţi ochi vieţuirea în pustie şi nevoinţele pe care le trăiesc cei care aleg acest mod de viaţă. M-a impresionat, de asemenea, modul în care cunoştea fiecare rădăcină, fiecare lăstar, şi-am înţeles atunci că asta este hrana pustnicilor, că nu putem avea hrană duhovnicească atâta vreme cât nu ne putem îndepărta de hrana trupească.

Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştri o tradiţie sacră

Nu este lesne să te-avânţi pe poteci aproape neumblate. Unii urcă uşor, altora li se pare greu şi renunţă. Renunţarea însă înseamnă recunoaşterea faptului că diavolul şi ispita au izbândit asupra dorinţei de a atinge fie şi cea dintâi treaptă a nevoinţei şi a permanentei rugăciuni. Rugăciunea tainică de la ultima troiţă a drumului ne-a întărit, iar cărările au început să se unească, la un moment dat rămânând una singură, mai blândă şi domolind panta de până acum. Era ca şi cum începea un alt drum, parcă mai singuratic, mai departe de lume... nu mai rămânea decât ca în hăţişul acela să strălucească un ochi de urs. Doamne fereşte! Pe-ntreg traseul n-am întâlnit decât trei oameni, doi tăietori de lemne şi un pustnic, pe care tare mă tem că l-am tulburat din rugăciune. Te cuprinde un mare sentiment de vinovăţie în faţa acestei monumentale linişti, dar mai ales în faţa călugărilor care zi şi noapte se roagă pentru iertarea păcatelor proprii, dar şi pentru iertarea nenumăratelor noastre păcate. Singurătatea în rugăciune are pentru sihaştrii acestor locuri o tradiţie sacră. Marea de lumină care se deschidea acum în faţa ochilor mi-a dat senzaţia că am ajuns într-o gură de rai. Un aer proaspăt cu miros de fag şi brad aducea cu sine toată limpezimea de pe tâmpla ninsă a muntelui. În sfârşit trăiam certitudinea că aici sălăşluieşte pacea dumnezeiască, după care noi toţi alergăm.

Întâlnirea cu pustnicul Valerian

După ce ne-am închinat la icoane şi am dat slavă lui Dumnezeu că am reuşit să ajungem cu bine, înfruntând capriciile nebănuite ale muntelui, am rămas cu privirea în zare, în limpezimea albastră care se cernea cu mărinimie peste clipa pomădată de fragedă zăpadă. În decorul acesta mirific şi sacru în acelaşi timp, în zarea care părea că nu se mai termină, pe poteca ce despărţea muntele de cer, aici a apărut monahul Valerian. Ştia că îl căutăm. Cu toate astea, a rămas în lumea lui, s-a oprit în faţa troiţei şi a făcut trei metanii, închinându-se şi ridicându-şi privirea către Puterile Cereşti, aşa cum face întotdeauna când trece prin locul acela. Când pustnicul Valerian s-a oprit lângă noi, parcă un fulger mi-a secerat toate vorbele şi tot ceea ce am putut să mai fac a fost încercarea de a-i săruta mâna şi de a primi o binecuvântare. Cu un zâmbet coborât parcă din lumina Psalmilor, monahul şi-a invocat nevrednicia şi sfiala de a face asta, găsind de cuviinţă că este mult mai înţelept ca el să sărute mâna părintelui cu care venisem la marea întâlnire. De-atâta amar de vreme îmi doream să cunosc lumea pustniciei şi trăirile care îi dau putere şi stăruinţă pustnicului în neîncetata rugăciune, încât la întâlnirea cu monahul Valerian am rămas cu ochii goi, ca ai statuilor, care privesc o imensitate a clipei, maiestuos îngemănată în eternitate.

"Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!"

A început să vorbească despre Dumnezeu, Maica Domnului şi Puterile Cereşti, iar vocea lui cobora parcă din limpezimea lacrimilor cu care noi toţi ar trebui să ne plângem păcatele cele multe şi grele. Chiar aşa mi-a mărturisit ava Valerian: "Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!" Nimeni nu poate şti cât de înălţătoare trăiri îţi poate aduce puterea rugăciunii trăite în singurătatea chiliei din creierul munţilor. Era vădit tulburat monahul şi asta m-a făcut să-mi plec privirea, simţindu-mă vinovată pentru faptul că i-am întrerupt meditaţia şi dialogul cu cele sfinte. Am simţit că mi-e ruşine de mine şi îmi plângea sufletul pentru tulburarea cea fără de voie, pe care, din păcate, o pricinuisem. Ceea ce m-a uimit cel mai mult au fost simplitatea şi profunzimea cu care monahul Valerian - care cândva a fost actorul Dragoş Pâslaru - a găsit calea spre mântuire. Fiecare clipă a fost o trăire, fiecare cuvânt a fost o lecţie de smerenie, iar Credinţa, Nădejdea şi Dragostea s-au încununat într-o viaţă ce vine din lumina Rugăciunii.

"Să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici!"

Îmi căutam stingherită cuvintele şi-n clipele acelea găseam doar frânturi de fraze de care nici măcar nu mai făceam efortul de a mă agăţa. Uitasem de reportofon, de aparatele foto, de toată artileria jurnalistică pe care o aveam asupra-mi (în nevrednicia mea, venisem cu gândul unui fabulos interviu) şi nu conteneam să trăiesc bucuria de a-i sorbi cuminţenia vorbei şi dulceaţa smereniei, pe care se sfia să o recunoască. Pustnicul mi-a spus: "Soră Mariana, să nu vă pară rău că nu vă spun ceea ce aţi fi vrut... şi să daţi slavă lui Dumnezeu că v-a învrednicit să ajungeţi până aici, să ne rugăm împreună!" Privind înspre el, mi-am ascuns cu greu o lacrimă, amintindu-mi o întâmplare din Pateric, în care Sfântul Arsenie a refuzat să primească o patriciană romană care venise la el şi n-a făcut-o pentru că nu-şi iubea semenii, pentru că tot el spune: "Ştie Dumnezeu cât de mult vă iubesc, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu!"

Taina Rugăciunii se desluşeşte tot prin Taină

În faţa acestui rugător, stăpânit de o desăvârşită iubire faţă de aproapele şi a dragostei pe care o emană fiecare din vorbele sale, simt cum din candela Cerului picură o pace adâncă, învăluită într-o lumină necunoscută mie până acum, o lumină a bucuriei lăuntrice care nu se lasă umbrită de grijile şi necazurile acestei trecătoare lumi în care cu toţii trăim. Dumnezeu m-a învrednicit să fiu adesea în preajma marilor noştri duhovnici, a multor trăitori desăvârşiţi, dar întâlnirea cu pustnicul Valerian a fost cea mai dură şi în acelaşi timp desăvârşită în desluşirea multor semne de-ntrebare. Şi asta pentru că suişurile şi coborâşurile care l-au împovărat cu cele lumeşti i-au dat tăria şi profunzimea de a căuta şi de a găsi, în acelaşi timp, cele mai limpezi căi către iertare, către smerenie, către drumul spre mântuire. Întâlnirea cu acest monah din pustiul înzăpezit al munţilor mi-a dat convingerea că nu se cade să forţez urcuşul spre esenţa trăirii în pustie, că taina rugăciunii nu poate fi forţată prin raţiuni ale trăitorilor din lume. Şi-atunci cel mai înţelept lucru care îmi vine în minte este o rugăciune pe care ava Ghelasie, isihastul, chipul iubirii dumnezeieşti, ne-a lăsat-o: "Iartă-mă, Doamne, Părinte a toate! Îmbrăcat în Chipul Fiului Tău, vin şi eu, făptura Ta şi stau cu închinare în făptura Ta, într-o fericită oprire de taină, în care aş dori să stau o veşnicie. Fac Altarul de taină al Fiului Tău şi transfigurat, prefăcut şi eu în chipul de fiu de Creaţie, iată-mă primit în faţa Ta, unde nu poate sta nimeni decât în chipul Fiului Tău, peste care se odihneşte Duhul Preasfânt. Rugăciunea mea de făptură este Altar, Chip de Fiu şi ritual de a sta la hotarul iubirii de Fiu, că iubirea este Rugăciunea."

"Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot"

Mă doare când aud confraţi de-ai mei vorbind despre călugărul Dragoş Pâslaru. Greşit. Acela a fost actorul Dragoş Pâslaru! Acest fabulos actor a lăsat în urmă roluri mari, despre care s-a vorbit şi se va vorbi întotdeauna şi odată cu ele a lăsat un nume de mirean, cu care a strălucit în teatru şi film. Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie. Fratele din faţa mea a lăsat în urmă toate marile roluri, toate aplauzele unei incontestabile glorii, pentru că a găsit calea spre monahism, calea care l-a dus la loc de rugăciune şi înălţare a spiritului. Acesta este de fapt marele lui rol: Pustnicul Valerian. Astăzi este fascinat de calea mântuirii, a rugăciunii din pustiu, de Taina Iubirii Dumnezeieşti şi se uită cu îngăduinţă la nişte bieţi oameni care îi tulbură liniştea. Întâlnirea cu pustnicul Valerian este cea mai elocventă lecţie de smerenie pe care am primit-o vreodată. Când a plecat din lume spre a-L găsi pe Dumnezeu, a avut un mod personal de a-şi lua rămas-bun de la toate cele lumeşti: "Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot". În schimbul acestei desăvârşite iertări, Dumnezeu a rânduit ca monahul Valerian să-şi afle Calea, călăuzit de părintele Ghelasie, despre care ne spune: "Cel mai mare Dar duhovnicesc pe care ţi-l făcea ava Ghelasie era Iubirea. Iubirea pentru Dumnezeu-Sfânta Treime, pentru Maica Domnului şi pentru toţi Sfinţii Lui. Iubirea pentru aproapele tău pe care să-l percepi ca pe cel mai bun decât tine, iubirea pentru cei aflaţi în nevoinţe, Iubirea pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu."

La plecare i-am spus: "Dumnezeu să vă-ntărească!", şi mare mi-a fost bucuria când mi-a mărturisit că de asta are cea mai mare nevoie. Să mă ierţi, frate Valerian, pentru că am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea şi să te rogi pentru mântuire şi pentru o lume mai bună!

Reportaj realizat de Mariana Borloveanu.

Sursa: Cotidianul Lumina, Reportaj, Miercuri, 26 Ianuarie 2011.

Aspecte din volumul: „Trăirea Mistică a Liturghiei” al Părintelui Ghelasie de la Frăsinei (Platytera, 2010) – texte selectate de Pr. Costin Butnar

Trezeşte-te şi Rememorează-ţi CONŞTIINŢA LITURGICĂ de Adevărat Creştin. Prima CONŞTIINŢĂ LITURGICĂ de Creştin este „Legătura Religioasă cu Biserica LUI HRISTOS”, unde se SĂVÂRŞEŞTE mereu DUMNEZEIASCA TAINĂ a VIEŢII. DUMNEZEU este IZVORUL Vieţii Creaţiei. Fără DUMNEZEU Creaţia se „autodistruge şi moare”. ACEST IZVOR DUMNEZEIESC Curge însă prin Biserica LUI HRISTOS. FIUL LUI DUMNEZEU Coboară prin PURUREA FECIOARA MAICA DOMNULUI, Biserica Sfinţită de Creaţie. Dacă FIUL DUMNEZEIESC se „coboară prin MAICA DOMNULUI şi noi, Fiii de Creaţie, tot prin Ea ne „URCĂM” la DUMNEZEU. Noi toţi suntem Fii-Bisericuţe ai MAMEI FIULUI DUMNEZEIESC-Biserica UNICĂ. UNUL este FIUL DUMNEZEIESC şi UNA este Biserica-MAMA Preasfinţită a Creaţiei.
Prin LITURGHIE FIUL DUMNEZEIESC Se ÎNTRUPEAZĂ din TRUPUL Bisericii-MAICII DOMNULUI şi noi ca Fii ai Bisericii astfel ne „înfrăţim” cu Hristos, ne UNIM cu DUMNEZEU. Ca să te UNEŞTI cu DUMNEZEU „trebuie” astfel să „Treci” prin Biserică, să fii FIUL Bisericii ca să te poţi face „Fratele” LUI HRISTOS prin care să te „Întâlneşti” cu DUMNEZEU ÎNSUŞI. Ca Viziune Creştină nu „poţi” să te UNEŞTI cu HRISTOS dacă nu „Treci” mai întâi prin Biserică să te „Faci FIUL MAICII DOMNULUI”, ce te va „Face Fratele LUI HRISTOS”. Taina Aceasta de a te „Face Fiul Bisericii şi Fratele LUI HRISTOS” se Săvârşeşte doar prin LITURGHIE. Doar prin LITURGHIE se ACTUALIZEAZĂ PERMANENT „Coborârea” LUI HRISTOS în TRUPUL BISERICII, ca şi „Înfrăţirea” Fiilor Bisericii cu HRISTOS, până la UNIREA cu DUMNEZEU prin EUHARISTIA ÎMPĂRTĂŞIRII LITURGICE. Concretizaţi CONŞTIINŢA clară că LITURGHIA HRISTICĂ este TAINA Vieţii noastre şi fără ea ne „lipsim” de Însuşi „IZVORUL” Vieţii. Cum nu putem Trăi fără Hrană şi Respiraţie, la fel nu putem fără Biserică şi LITURGHIA LUI HRISTOS. Prin Biserică „RESPIRĂM” Viaţa DUMNEZEIASCĂ, şi prin LITURGHIE ne HRĂNIM din SUBSTANŢA HARICĂ DUMNEZEIASCĂ. După cum Zilnic trebuie să te Hrăneşti, tot Zilnic trebuie să te ÎMPĂRTĂŞEŞTI de HRANA LITURGHIEI LUI HRISTOS. Dacă poţi, ia parte Zilnic la LITURGHIE, iar dacă nu poţi, Zilnic să-ţi CONŞTIENTIZEZI LITURGHISIREA din BISERICĂ, prin RUGĂCIUNILE tale Personale. Rugăciunea este „Prelungire” de LITURGHISIRE, spun Misticii Trăitori.
Fără RITUAL nici o Suflare de Viaţă n-ar mai fi. Numai în caz excepţional să „lipseşti” de la Biserică. În Biserică este „totala ÎNTÂLNIRE cu DUMNEZEU”. Şi Pustnicii şi Călugării Clădeau în Pustie şi Singurătate câte o Biserică, unde Veneau să Cânte LITURGHIA LUI HRISTOS în RITUALUL SFÂNTULUI DUH. Nu „uita” micul tău DAR, PRESCURA, în care să te „Întrupezi” pe tine însuţi, pe care să o Duci la Biserică să o „LITURGHISEASCĂ ÎNSUŞI HRISTOS. Astăzi se neglijează aceasta. Fără DAR Propriu nu poţi Participa real la LITURGHIE. La LITURGHIE nu poţi fi „cu mâinile goale, fără Smerenia Minţii şi fără Pocăinţa Inimii”. Doar aşa te „faci şi tu UNA cu LITURGHIA LUI HRISTOS. La LITURGHIE „urmăreşte” cu atenţie toate „momentele Liturgice”, care sunt ACTE Reale ce Acţionează concret în toată Fiinţa noastră. În LITURGHIA HRISTICĂ noi „Ne Prefacem din HRISTOS, ne Reînnoim în SFÂNTUL DUH şi ne Îndumnezeim în TATĂL DUMNEZEU”, ne UMPLEM de HARUL DIVIN ce ne Curăţeşte „păcatele”, ni se DĂ IERTARE şi ÎNVIEM la VIAŢA NEMURITOARE. Îmbracă „HAINA de NUNTĂ”, despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie, ce este HAINA RITUALULUI LITURGIC. După Aceasta noi ne recunoaştem că suntem Creştini. Să nu ne fie „ruşine” de RITUALUL LITURGIC, ci din contră să ne fie ca o PODOABĂ de STRĂLUCIRE DIVINĂ. Când PARTICIPI la RITUALUL LITURGIC te UMPLI de HAR-STRĂLUCIRE-LUMINĂ DUMNEZEIASCĂ, vei primi MIREASMA de RAI Nestricăcioasă care te va „tămădui” de „stricăciunile păcatelor”.

1. MIELUL JERTFELNIC, Agneţul din PRESCURA-Fiinţialitatea Bisericii

INIMA Creştinului este TAINA LITURGHIEI. În „Popor” încă mai este Această CONŞTIINŢĂ. Chiar cel mai simplu şi mai „prost” ştie că „mergerea la Biserică” înseamnă „ducerea UNEI PRESCURI”, din care ÎNSUŞI FIUL LUI DUMNEZEU Face ÎMPĂRTĂŞANIE. Ce „fior mistic” este în fiecare Creştin, când ştie că „PRESCURA” sa se „face TRUPUL LUI HRISTOS”. Cei care nu „pot” merge la Biserică „trimit” neapărat PRESCURA prin altcineva. În PRESCURA sa, fiecare „credincios”, el însuşi „Întrupează Fiinţialitatea sa”, care se „UNEŞTE cu HRISTOS”. Creştinul este „UNIREA cu HRISTOS” şi LITURGHIA este „Calea UNIRII”. Fiecare credincios îşi „duce DARUL-PRESCURA” sa, care îl „reprezintă” pe el în totalitate.
Aşa LITURGHIA Creştină începe cu „Ducerea DARURILOR PRESCURI” la ALTAR, din care se „SCOATE AGNEŢUL-MIELUL JERTFELNIC”. Chiar dacă sunt „mai multe PRESCURI”, fiecare PRESCURĂ ca MAICA DOMNULUI UNEŞTE în SINE pe toate PRESCURILE Aduse. Nu este „de fapt” o alegere, ci o „UNIRE” într-una a tuturor.

2. PROSCOMIDIA, Actualizarea-Prelungirea Creaţiei, Naşterii şi JERTFEI MÂNTUITOARE

Creaţia începe cu FIUL. RESTABILIREA Creaţiei din „păcat” începe cu „NAŞTEREA ÎNTRUPAREA FIULUI DUMNEZEIESC”. Crăciunul-Bethleemul. În Creaţie, „CUVINTELE LOGOS” ca nişte „PRUNCI LOGOS” se ÎNTRUPEAZĂ în „Fiecare Creaţie”. „La început a fost CUVÂNTUL... şi prin El toate s-au făcut” (Ioan l, 1-3). Mistic CUVINTELE LOGOS nu sunt „simple seminţe” care „Nasc-Creează” Creaţia, ci sunt TAINA PERSOANEI LOGOS care El ÎNSUŞI se „Face-Transpune” şi în „Fiinţe Create”, ca Fraţi de Creaţie ai FIULUI CREATOR. De aceea Mistic este această „Viziune” că în „Fiecare” dintre noi este „PRUNCUL LOGOS-CUVÂNTUL care se ÎNGEMĂNEAZĂ ca Un Frate de Creaţie”.
Această „Viziune” se concretizează prin ÎNTRUPAREA INTEGRALĂ a PERSOANEI LOGOS din FECIOARA MAICA DOMNULUI. Creştinul Mistic „zice”: „eu sunt un Frate de Creaţie al FIULUI UNIC DUMNEZEIESC”. Noi fiecare suntem „Hristoşi de Creaţie”, Fraţii UNICULUI HRISTOS DUMNEZEU. Aici la LITURGHISIREA PROSCOMIDIEI. Această „Viziune” este „mărturisită” de toate tradiţiile Liturgice”. AGNEŢUL-MIELUL JERTFELNIC Cel Luat din PRESCURĂ este ACELAŞI PRUNC HRISTOS NĂSCUT în Ieslea Bethleemului din MAICA Domnului. ACEST PRUNC NEVINOVAT Vine ca „UN MIEL” care se JERTFEŞTE pentru MÂNTUIREA Lumii. Şi Ioan Botezătorul L-a mărturisit, „Iată MIELUL Lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). În LITURGHISIREA PROSCOMIDIEI se Actualizează-Prelungeşte atât ACTUL de Creaţie, cât şi ACTUL de MÂNTUIRE HRISTICĂ. În HRISTOS LOGOSUL suntem „noi toţi” ca ACT de Creaţie, căci prin EL-CUVÂNTUL toate s-au făcut (Ioan l, l-3). Tot în EL suntem în ACTUL MÂNTUIRII JERTFEI CRUCII şi ÎNVIERII care a „avut loc”, dar care „îşi Prelungeşte fără sfârşit Efectele MÂNTUIRII” asupra tuturor crucilor-păcatelor ce sunt după Răstignire şi Înviere.

3. LITURGHIA PUNERII ÎNAINTE a DARURILOR LITURGICE

S-a văzut în ce constă LITURGHISIREA Proscomidiei, a ÎNTRUPĂRII MIELULUI JERTFELNIC HRISTIC în TRUPUL-Fiinţialitatea Bisericii-Credincioşilor. Urmează a Doua LITURGHISIRE a PUNERII ÎNAINTE a DARURILOR Proscomidiei. Prin Aducerea pe SFÂNTA MASĂ, ca OFERIRE LUI DUMNEZEU TATĂL, în RITUALUL SFÂNTULUI DUH, Darurile apoi vor fi Primite până în JERTFELNICUL CEL DE SUS DUMNEZEIESC. Unii consideră că de fapt acum începe LITURGHIA. Trebuie înţeles că este o INTEGRALITATE LITURGICĂ, care nu „ierarhizează”, ci „Urmează o ORDINE între EGALURI”.
Preotul se închină înaintea SFINTEI MESE, INVOCĂ pe SFÂNTUL DUH şi dă BINECUVÂNTAREA cu Sfânta EVANGHELIE. „BINECUVÂNTATĂ este ÎMPĂRĂŢIA TATĂLUI şi a FIULUI şi a SFÂNTULUI DUH, acum şi pururea şi în Vecii Vecilor” (Vezi Liturghierul). Sfântul Nicolae Cabasila, în scrierea sa „Tâlcuirea SFINTEI LITURGHII”, dă explicaţii amănunţite în acest sens (Vezi Nicolae Cabasila, Bucureşti, 1992).
Ca Trăire Mistică a LITURGHIEI, noi încercăm câteva „evidenţieri”. Aşa să urmărim „Momentele Mistice LITURGICE”.
În timp ce Preotul se închină înaintea SFINTEI MESE, se Cântă IMNUL MAICII DOMNULUI, Imnul Sfântului ARHANGHEL GAVRIIL: „CUVINE-SE cu adevărat să Te Felicităm pe Tine NĂSCĂTOARE de DUMNEZEU, Cea Pururea Fericită şi Prea Nevinovată şi MAICA DUMNEZEULUI nostru...” (Vezi tot Imnul din Ceaslov). Totodată se DESCHID UŞILE ÎMPĂRĂTEŞTI ale ALTARULUI. Aici este o Corelaţie Mistică. ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU se DESCHIDE prin UŞILE ALTARULUI Bisericii. UŞA ALTARULUI este FECIOARA care va ÎNTRUPA-NAŞTE pe HRISTOS care ne Aduce în Creaţie ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU. Este UŞA prin care Va Trece doar DOMNUL (Ezechil 44, 2), este PURUREA FECIOARA şi MAMA UNICULUI FIU totodată DUMNEZEU şi OM. FECIOARA este Cea care ÎNTRUPEAZĂ ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU, ca MAMA FIULUI DUMNEZEIESC. Credincioşii din Biserică din Adâncul Inimii Cântă IMNUL FIICEI-FECIOAREI care este totodată ÎMPĂRĂTEASA DUMNEZEIASCĂ, MAMA FIULUI DUMNEZEIESC. Prin Aceasta Credincioşii Bisericii se Recunosc Fiii Bisericii, prin care astfel au „acces” la ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU. Creaţia astfel este tot aşa de ACTIVĂ ca şi la Proscomidie, când „tot FECIOARA MAICA DOMNULUI” în Chipul PRESCURII ÎNTRUPEAZĂ pe MIELUL-AGNEŢUL HRISTIC. Credincioşii Bisericii sunt astfel ACTIVI şi implicaţi direct în Taina Săvârşirii LITURGHIEI, fără amestecare, în DIALOGUL ÎNTÂLNIRILOR LITURGHISITOARE. Aşa toţi Credincioşii Bisericii se fac „Liturghisire de Creaţie”, ce nu se confundă cu LITURGHISIREA PREOŢIEI din ALTAR. Trăieşte cu „intensitate” acest Moment LITURGIC, ca să se DESCHIDĂ şi în Propria ta Fiinţă ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU, ca Fiu al MAICII DOMNULUI-Bisericii.
Urmează încă un Moment „cutremurător”, Ieşirea cu SFÂNTA EVANGHELIE. EVANGHELIA este CHIPUL ÎNSUŞI al FIULUI-CUVÂNTULUI DUMNEZEIESC care a Creat Lumea şi a VENIT în Lume. În EVANGHELIE sunt toate CUVINTELE VIEŢII Veşnice.
Toţi Credincioşii se ÎNCHINĂ LUI DUMNEZEU CUVÂNTUL ÎNSUŞI, care prin CUVÂNTUL SĂU ne-a Creat. Toată Făptura „AUDE” în Adâncul ei ZISUL Creaţiei ce este Propriu fiecăruia.

Prin CUVÂNTUL DUMNEZEIESC toate s-au Făcut,
Toate sunt ÎNTRUPARE de CUVÂNT.
La început a fost CUVÂNTUL ce nouă ni Se DĂRUIEŞTE,
ÎNTOTDEAUNA este CUVÂNTUL ce LITURGHISEŞTE.

Suflete al meu AUZI CUVÂNTUL ce te-a Creat,
ÎNCHINĂ-TE CUVÂNTULUI ce la VIAŢĂ te-a CHEMAT.
Este CUVÂNTUL DUMNEZEIESC CEL PURUREA din tine
Datorită CĂRUIA poţi şi tu VORBI în Sine.

SFÂNTĂ EVANGHELIE, se AUD din TINE NEGRĂITELE CUVINTE,
Ce Se Fac în noi Graiurile Vorbite.
Cerul şi Pământul sunt în FILELE TALE SCRISE,
În Sufletele noastre ACESTEA sunt CANDELELE APRINSE.

Înaintea Ieşirii cu SFÂNTA EVANGHELIE s-au Cântat FERICIRILE, Noul Decalog Creştin. În Aceste Momente se consemnează o Viziune Liturgică. Îngerii cu CELE ZECE CUNUNI Ies între Credincioşi, să-i Încununeze, pe Fiecare după cum Săvârşeşte fiecare Vreuna sau mai multe. O, ce „tristeţe” când Îngerii se „întorc” în SFÂNTUL ALTAR cu Ele, fiind prea puţin Credincioşi care să le poată Purta. De asemeni, tot în acest moment HARUL sub Formă de LIMBI de FOC se evidenţiază deasupra Credincioşilor, ca şi la POGORÂREA SFÂNTULUI DUH peste Apostoli. Acestea arată că se produc reale ACTE care LUCREAZĂ în Biserică şi Credincioşii Săi, ACTE care ACTUALIZEAZĂ TAINELE DUMNEZEIEŞTI.
Se cântă Rugăciunea Îngerească „SFINTE DUMNEZEULE, SFINTE TARE, SFINTE fără de moarte, Miluieşte-ne pe noi”. Urmează Apostolul, care „propovăduieşte” pe HRISTOS „neamurilor”. Apoi se CITEŞTE EVANGHELIA. CUVÂNTUL DUMNEZEIESC încă o dată „TUNĂ Cutremurător şi Mistuitor”.

Doamne, TU GRAI EŞTI prin CUVÂNTUL TĂU ÎNSUŢI
Şi CUVÂNTUL TĂU se AUDE şi „dincolo” de TINE,
Şi „Acest Dincolo” CUVÂNTUL TĂU îl face Creaţie.

Suflete al meu, „trezeşte-te” la TUNETUL CUVÂNTULUI,
Reaminteşte-ţi CUVÂNTUL ce în tine S-a „Oprit”,
Grăieşte CUVÂNTUL ce la „Naştere” ţi s-a DĂRUIT.

Înşişi Îngerii ASCULTĂ Îngenuncheaţi CUVÂNTUL SFINTEI EVANGHELII. Îngerii sunt LUCRĂTORI Cereşti ai CUVINTELOR DUMNEZEIEŞTI. Ei înţeleg şi cu Închinăciune se Învăpăiază de PUTEREA CUVÂNTULUI. PUTEREA CUVÂNTULUI este şi în Biserica Pământească şi „rupe” lanţurile păcatelor, ÎNVIAZĂ Sufletele noastre, risipeşte „minciuna”, Biruieşte tot „răul diabolic”.

CUVÂNTUL este PUTEREA ce a făcut „nefiinţa” Creaţie,
CUVÂNTUL este PUTEREA ce ŢINE Fiinţa Creaţiei,
CUVÂNTUL este LITURGHIE şi ÎMPĂRTĂŞIRE,
CUVÂNTUL este IUBIRE şi ÎNTÂLNIRE.

CUVÂNTUL se poate „răni”,
Dar CUVÂNTUL nu poate niciodată „muri”.
CUVÂNTUL poate să fie „închis”,
Dar niciodată nu poate să fie „ucis”.

CUVÂNTUL poate de „întuneric” să fie „ascuns”.
Dar niciodată nu poate să fie „distrus”.
CUVÂNTUL poate să fie „uitat”,
Dar întotdeauna El este ÎNVIAT.

Păcatul „încearcă” o distrugere de CUVÂNT,
Îl Răstigneşte şi-L îngroapă în pământ,
Dar CUVÂNTUL şi mai Strălucitor ÎNVIAZĂ,
Minciuna pe sine însăşi se trădează.

4. Heruvicul şi Ieşirea cu SFINTELE DARURI

Urmează Momentul ADUCERII SFINTELOR DARURI pe SFÂNTA MASĂ. Se Cântă Heruvicul, o Cântare de Adâncă pătrundere... Toată „grija cea lumească să o lepădăm”... Cu Heruvimii şi toate Cetele Sfinţilor ne pregătim să „primim JERTFA MIELULUI HRISTIC, pe FIUL ÎMPĂRĂTESC care şi-a DAT VIAŢA pentru MÂNTUIREA noastră”. Preotul „tămâiază toată Biserica în MIREASMA SFÂNTULUI DUH. Iese cu SFINTELE DARURI în mijlocul Credincioşilor. Este Actul ARĂTĂRII Pătimirii pe Cruce a LUI HRISTOS. În DARURILE Bisericii este MIELUL JERTFELNIC, ACELAŞI HRISTOS Răstignit pe CRUCEA Golgotei. Cu „păcatele” noastre noi încă Răstignim pe Hristos, facem ca El să Repătimească Răstignirea. TRUPUL PRESCURII în care Sunt TRUPURILE Credincioşilor Bisericii face o „redeschidere” a „rănilor Răstignirii” întrucât El Îşi Asumă Acest TRUP al Credincioşilor în TRUPUL SĂU care a fost Răstignit şi ÎNVIAT. Pătimirea Răstignirii Acum este în TRUPUL Bisericii-Credincioşilor. BUTUCUL VIEI ÎNTRUPEAZĂ în Sine toate „Mlădiţele-Trupurile” Credincioşilor Bisericii, şi ACEASTĂ JERTFĂ a CRUCII Golgotei „Curge” în Trupurile-Mlădiţe (Ioan 15, 4-6). HRISTOS nu Se mai Răstigneşte încă o dată, ci Răstignirea LUI se „Face Răstignire” în Mlădiţele-Trupurile Credincioşilor, în PÂINEA LITURGICĂ, ce astfel Primeşte Prefacerea JERTFEI HRISTICE (Vezi Nicolae Cabasila, cap. 32). Trupul Credincioşilor Bisericii ca să se Prefacă în TRUPUL ÎNVIAT HRISTIC trebuie să „treacă prin Aceeaşi Răstignire, ca să Intre în ACEEAŞI ÎNVIERE prin EUHARISTIE, TRUPUL şi SÂNGELE HRISTIC. Mare este această DUMNEZEIASCĂ Taină, prin care Trupurile Credincioşilor Bisericii deja Primesc ARVUNA ÎNVIERII, se fac „Sămânţă” a ÎNVIERII prin „INTRAREA în TRUPUL ÎNVIAT” al LUI HRISTOS. Cei care Participă şi se ÎMPĂRTĂŞESC de LITURGHIA HRISTICĂ deja „biruiesc moartea”, pentru că „sunt în TRUPUL NEMURITOR” HRISTIC. Deci „Trăieşte” cu intensitate Acest Moment LITURGIC. În SFINTELE DARURI este ACEEAŞI CRUCE a GOLGOTEI şi ACELAŞI HRISTOS este Răstignit pe Crucea-Trupurile Credincioşilor Bisericii. Noi Fiecare suntem Crucea pe care HRISTOS ACTUALIZEAZĂ Răstignirea SA. De aceea este şi o Răstignire a noastră în LITURGHIA Hristică.

DOAMNE, cu „păcatele” mele eu Te-am Răstignit,
Cu „păcatele” mele te-am rănit...

Mă înfricoşez să văd Sângele Tău curgând...
Cum să nu mă cutremur plângând...
Eu Te-am batjocorit, Te-am scuipat,
Mi-e ruşine şi mă simt vinovat...

OCHII TĂI sunt însă Blânzi şi IERTĂTORI,
Deşi plâng cu Lacrimi de sânge...
De pe Crucea mea Cobori,
Inima în mine se frânge...

Doamne, opreşte Răstignirea Ta în mine,
Este o suferinţă „peste fire”...

Cerul este DESCHIS şi toate Cetele Îngereşti şi ale Sfinţilor în cutremur şi înfiorare îşi pleacă „Frunţile cu Închinăciune”. Toate parcă „au încremenit”... Doar Glasuri Adânci străbat din când în când „tăcerea”... „Slavă DUMNEZEIEŞTII TALE IUBIRI şi JERTFE, DOAMNE”.
Sfinţii prin Viaţa lor Iubitoare de DUMNEZEU au fost „Următori ai LUI HRISTOS”, s-au Răstignit şi ei suferind multe ispite, greutăţi şi răutăţi din partea celor din jur... Este şi aici o mare Taină a Iubirii de Creaţie care se face „Asemănare” de IUBIRE HRISTICĂ. Dacă pe Golgota HRISTOS a fost „singur şi părăsit de toţi”, Acum la JERTFA LITURGICĂ este „înconjurat şi Urmat în Aceeaşi JERTFĂ”. Şi tu Personal caută să „Fii Răstignit cu HRISTOS” pe Crucea Vieţii tale, ca o DĂRUIRE şi IUBIRE de DUMNEZEU şi de Aproapele.

DOAMNE, şi eu Vreau să fiu un URMĂTOR al TĂU,
Mă Răstignesc cu DĂRUIRE Asemenea şi eu,
Primeşte şi Crucea mea Alături de CRUCEA TA,
Alături Răstignit cu TINE orice „chin” voi suporta.
Ca pe „tâlharul” păcatele mele mă răstignesc.
Dar ca tâlharul Asemenea grăiesc,
„Primeşte-mi DOAMNE Crucea ALĂTURI de a TA”.

Creştinul şi el în „lume” trebuie să se Răstignească pe Crucea Vieţii, dar are „PUTEREA CRUCII LUI HRISTOS” care îi dă Tărie să-şi Ducă cu Biruinţă Crucea.

DOAMNE, Crucea mea are în sine PUTEREA CRUCII TALE,
Prin RĂSTIGNIREA TA şi eu „pot” să mă răstignesc,
Prin BIRUINŢA TA şi eu pot să „biruiesc”.

Aşa în Aceste Momente LITURGICE Trăieşte toată Această DESCHIDERE. HRISTOS Se Răstigneşte în tine ca să te MÂNTUIASCĂ. Şi tu „Răstigneşte-te în HRISTOS” cu DĂRUIRE, IUBIRE şi POCĂINŢĂ. În LITURGHIA HRISTICĂ toţi Credincioşii Bisericii sunt ACTIVI şi în ACELAŞI ACT LITURGIC HRISTOS îşi ACTUALIZEAZĂ JERFA CRUCII în Trupul Bisericii-Credincioşilor ca să le DĂRUIASCĂ MÂNTUIREA. Credincioşii Bisericii la rândul lor, ca Răspuns ASEMĂNĂTOR, să se Răstignească ASEMENEA în RĂSTIGNIREA LUI HRISTOS ca să se facă Părtaşi la BIRUINŢA şi ÎNVIEREA LUI HRISTOS. De aceea LITURGHIA HRISTICĂ este DESĂVÂRŞIREA în Cer şi pe Pământ, că UNEŞTE Creaţia cu DUMNEZEU în CHIP şi ASEMĂNARE. Trăieşte cu intensitate ACESTE ACTE LITURGICE. Mâhnirea că încă noi Răstignim cu păcatele noastre pe HRISTOS este totodată în BUCURIA că şi noi „Ne Facem Părtaşi la DUMNEZEIREA JERTFEI HRISTICE”, care ne URCĂ la UNIREA cu DUMNEZEU. Simte până în Adâncul Fiinţei „vinovăţia” păcatelor care Răstignesc pe HRISTOS, dar totodată simte „NĂDEJDEA BUCURIEI ÎNVIERII în HRISTOS”.

DOAMNE, Plânge Fiinţa mea de păcat şi vină,
Este însă de NĂDEJDEA ÎNVIERII TALE plină.
Eu încă Te Răstignesc în Fiinţa mea,
Dar Tu ÎNVIEZI în Răstignirea TA.
O, Lacrimi de căinţă în LACRIMI de IUBIRE,
IERTARE şi-NVIERE în TAINICĂ-NTÂLNIRE.

ACTUL LITURGIC al IEŞIRII cu SFINTELE DARURI este astfel un ACT Real şi concret, în care se ACTUALIZEAZĂ cu Adevărat RĂSTIGNIREA atât a LUI HRISTOS în TRUPUL Bisericii-Credincioşilor, cât şi Răstignirea noastră a Credincioşilor în RĂSTIGNIREA LUI HRISTOS, ca RĂSPUNS de ASEMĂNARE de „IUBIRE” şi JERTFĂ de Creaţie. În „mijlocul lumii” a fost CRUCEA Golgotei. Acum în „mijlocul Bisericii” este CRUCEA ÎNVIERII pe CRUCIFICAREA TRUPULUI Bisericii, în care CRUCEA ÎNVIERII ACTUALIZEAZĂ ACTUL IERTĂRII şi MÂNTUIRII.

Moartea şi ÎNVIEREA se întâlnesc pe CRUCEA LUI HRISTOS
Vina şi IERTAREA se UNESC pe CRUCE,
Din CER S-a Coborât DUMNEZEU în jos.

ACTUL IEŞIRII cu SFINTELE DARURI este ACTUALIZAREA Participării la ACTUL IEŞIRII CRUCIFICĂRII pe Golgota. Trăieşte Acest ACT cu toată Fiinţa.

5. Ducerea SFINTELOR DARURI în ALTAR pe SFÂNTA MASĂ

Este ACTUL LITURGIC al OFERIRII-PUNERII ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU TATĂL, a JERTFEI HRISTICE.

O, DUMNEZEULE PĂRINTE, ce Vezi?...
Vezi pe FIUL TĂU, răstignit, plin de sânge, omorât...
Nu se poate... aceasta este prea mult...
Vrei să Ridici MÂNA TA cu „blestem”...
Dar LACRIMI ÎŢI Curg pe CADAVRUL CEL SCUMP,
IERTAREA şi Dreptatea acum se-ncrâncenează...

Dincolo de „moarte”, FIUL Te ROAGĂ cu GLAS cutremurător,
„PREABUNULE PĂRINTE”, pentru MINE FII IERTĂTOR,
Pe Fraţii mei de Creaţie în RĂSTIGNIREA MEA îi IERT,
TU În IUBIREA MEA FII DUMNEZEU CEL DREPT...
IUBIREA MEA de IERTARE şi ÎNVIERE
Să Fie a DOUA Naştere şi Creare.
PREABUNULE PĂRINTE, BINECUVÂNTEAZĂ JERTFA MEA,
IUBIREA MEA şi a CREAŢIEI să Fie în IUBIREA TA.

Cine poate spune ce „Trăire” este în Cer şi pe Pământ în Acest Moment Înfricoşător... Cetele Îngerilor şi ale Sfinţilor Îngenuncheate stau încremenite... Dar BINECUVÂNTAREA LUI DUMNEZEU TATĂL Aduce o NOUĂ VIAŢĂ... La BINECUVÂNTAREA LUI „toate păcatele” răstignirii sunt IERTATE. Este Actualizarea Aceluiaşi Moment când pe CRUCEA Golgotei-Hristos Strigă cu „tunet transcendental”: „TATĂ, în MÂINILE TALE îmi încredinţez DUHUL MEU” (Luca 23, 46). Şi DUMNEZEU TATĂL cu SFÂNTUL DUH coboară FOC DUMNEZEIESC care ARDE toate „păcatele lumii cele luate de TRUPUL LUI HRISTOS”. La fel Acum TATĂL DUMNEZEU la VEDEREA ACELEIAŞI JERTFE, Iartă toate „păcatele Credincioşilor Bisericii”. FOCUL HARIC CURĂŢlTOR face din „JERTFA PÂINII LITURGICE HRISTICE” ACEEAŞI DUMNEZEIASCĂ JERTFĂ a TRUPULUI. Iosif şi Nicodim „Pun în Mormânt TRUPUL Răstignit”. ACEASTĂ PÂINE LITURGICĂ primeşte „PREFACEREA” în TRUPUL CEL Pogorât de pe CRUCEA Golgotei (Vezi Nicolae Cabasila, cap 32.). Aici este „de Faţă” ACEEAŞI JERTFĂ DUMNEZEIASCĂ a Golgotei şi ACELEAŞI ACTE LUCREAZĂ în LUCRAREA MÂNTUIRII Hristice. LITURGHIA este ACTUALIZAREA-PRELUNGIREA ACTULUI LUCRĂTOR al MÂNTUIRII HRISTICE.
Credincioşii din Biserică din adâncul Inimii cântă „RECUNOAŞTEREA LUI HRISTOS ca ÎMPĂRATUL Tuturor”... Pe EL ÎMPĂRATUL Tuturor ÎL PRIMIM, Lui ne ÎNCHINĂM şi-I Mulţumim...

6. CREZUL. SFÂNTA TREIME Se Coboară pe Pământ

Credincioşii Mărturisesc pe SFÂNTA TREIME, spunând CREZUL-Simbolul Credinţei noastre Creştine. Toată Mărturisirea Scripturii este aici. În acest timp în ALTAR Preotul „deasupra” SFINTELOR DARURI „Ridică” Acoperământul, care ACTUALIZEAZĂ pe ÎNSUŞI SFÂNTUL DUH cu HARUL de FOC DIVIN ce a STAT Deasupra TRUPULUI Coborât de pe Cruce. În ACEASTA ÎNSĂŞI SFÂNTA TREIME S-a Coborât şi de asemenea acum Se Coboară.

O TRUP-JERTFĂ „Înfricoşătoare” şi negrăită,
ÎNSĂŞI PREA SFÂNTA TREIME VINE şi TE SĂRUTĂ.
VINE şi TE Îmbrăţişează TATĂL DUMNEZEIESC,
VINE SFÂNTUL DUH cu HARUL-FOCUL Ceresc,
În TRUPUL-JERTFA TA, HRISTOASE, „păcatele lumii”
Acum se IARTĂ şi se „topesc”...

Cetele Îngereşti cu toate Te înconjoară,
Cetele Sfinţilor îşi pleacă Fruntea...
O, CEA MAI DUMNEZEIASCĂ JERTFĂ-COMOARĂ,
În TINE este VREDNICIA şi Virtutea.

MAICA DOMNULUI Stă Căzută la PICIOARE,
Până în ADÂNCUL Fiinţei totul o DOARE...
Tot Cerul şi Pământul AICI SE ÎNTÂLNESC,
DUMNEZEU şi Creaţia AICI SE UNESC.

Preotul Trăieşte cu Intensitate Acest ACT LITURGIC. Păcatele Credincioşilor-Bisericii sunt „toate Aici” în PÂINEA JERTFEI.

PREA SFÂNTA TREIME cu FOCUL DUMNEZEIRII,
Pentru JERTFA IERTĂRII şi IUBIRII
Iarăşi şi iarăşi şi Pururi ne IARTĂ.

7. ARĂTAREA CRUCII, MĂRTURIA MÂNTUIRII HRISTICE

„DARUL DOMNULUI nostru IISUS HRISTOS, DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU TATĂL şi ÎMPĂRTĂŞIREA SFÂNTULUI DUH să Fie cu voi cu toţi”. Preotul Deschizând Uşile ALTARULUI. Binecuvântează Poporul.

O, CRUCE, NUMIRE Înfricoşată,
Dacă este HRISTOS pe TINE Răstignit
Teama „piere” dintr-o dată:
Chinul Crucii de El e Biruit.
O, CRUCE cel mai cutremurător SEMN,
Dacă este DOMNUL HRISTOS pe TINE
Te Face CEL MAI MARE DAR de IUBIRE.

Cine a putut mai mult să DĂRUIASCĂ
Decât CRUCEA LUI HRISTOS?...
O, CRUCE LITURGHIE DUMNEZEIASCĂ.

Toată LITURGHIA IUBIRII şi IERTĂRII
Este în DĂRUIREA CRUCII Răstignirii.
O, CRUCE SEMN şi PUTERE Înfricoşată,
În TINE este DREPTATEA Judecată
De IERTAREA şi IUBIREA fără Oprire
Ce ÎMPĂRTĂŞESC DREPTATEA în SUPRAIUBIRE.

„SUS să Avem INIMILE”, pe CRUCEA IUBIRII,
Să MULŢUMIM prin CRUCEA BIRUIRII.

Pentru noi, „păcătoşii”, IUBIREA este cu Adevărat doar pe SUPORTUL CRUCII. Cine nu are ca „TEMELIE” CRUCEA, este „un mincinos că Iubeşte”.

CRUCEA TA, DOAMNE IISUSE, nu mai este „condamnare”,
Este IUBIRE şi totală IERTARE.
Cine nu poartă CHIPUL CRUCII pe el,
Nu are CHIPUL ca SEMN.
Prin CHIPUL CRUCII toate se „FAC” IUBIRE şi IERTARE,
Prin CHIPUL CRUCII LUI HRISTOS
DUMNEZEU Însuşi Coboară în Jos
Şi Creaţia se URCĂ ca pe o SCARĂ.

8. „LUAŢI MÂNCAŢI, ACESTA este TRUPUL MEU”...

O, înfricoşător Moment, dar Plin de Nădejdi DUMNEZEIEŞTI... Noi am „păcătuit”, EL IA „vina” asupra SA şi ne „Renaşte”.
O înfricoşată Chemare: „Luaţi, Mâncaţi TRUPUL MEU”... Cel mai „groaznic” chin al „vinovaţilor” este când „victima le dă să mănânce ce au omorât”... Un „mit antic” relatează cum marii criminali erau „pedepsiţi” să mănânce din cei pe care îi omorau... mulţi mureau „intoxicaţi”, alţii înnebuneau şi „unii deveneau iarăşi buni”... „ÎNTÂLNIREA cu victima” este cea mai „grea probă” a ucigaşilor. În LITURGHIA HRISTICĂ este „tocmai ÎNTÂLNIREA VICTIMEI” cu ucigaşii păcătoşi... În TRUPUL „victimei” este „vina” ucigaşului, în TRUPUL LUI HRISTOS este „vina” păcatelor noastre. ÎNTÂLNIREA cu TRUPUL „victimei” este TAINA IERTĂRII HRISTICE. Aici este toată „Mistica LITURGHIEI”. Fără Această ÎNTÂLNIRE nu este IERTARE. IUBIREA fără ÎNTÂLNIRE nu este ÎMPLINIRE. IERTAREA de asemeni nu poate fără ÎNTÂLNIRE.

O, ÎNTÂLNIRE înfricoşată şi cutremurătoare,
Ce mai mult decât toate te doare,
O, ÎNTÂLNIRE dintre „vinovăţie” şi IERTARE...

„Veniţi” toţi, din TRUPUL MEU Mâncaţi,
Nu fugiţi, Eu nu vă cer „vina”,
EU vă DĂRUIESC şi mai mult IUBIREA.

Nimic mai mult EU nu vă cer,
Veniţi în IUBIREA MEA când vă CHEM...

În IUBIREA MEA găsiţi
ODIHNA tuturor celor „osteniţi”
Liniştea celor în chinuri şi suferinţă,
Mângâierea celor în umilinţă,
IERTAREA ce Readuce IUBIREA,
ÎNTÂLNIREA cu ÎMPĂRTĂŞIREA...

Acest ACT LITURGIC este MISTICA LITURGHIEI JERTFEI HRISTICE. EL, FIUL DUMNEZEIESC, „Preface până la RENAŞTERE” totul. În Această Prefacere se RENAŞTE Creaţia căzută din Rai. PREFACEREA este în „TRUPUL JERTFĂ” al LUI HRISTOS, care nu mai este „pedeapsă”, ci IERTAREA. În TRUPUL SĂU JERTFIT PREFACE-RENAŞTE creaţia. În TRUPUL SĂU „păcatul este ars, răul este făcut iarăşi Bine, neiubirea este ÎNVIATĂ la IUBIRE”... În Acest TRUP HRISTIC „păcatul” din Rai este „şters”. ACEST TRUP HRISTIC este NOUL POM al VIEŢII. Veniţi şi „Mâncaţi” iarăşi din POMUL VIEŢII.

TRUPUL şi SÂNGELE LUI HRISTOS de pe „pomul căderii”
Prefac „şarpele morţii” în CHIPUL ÎNVIERII.
Din „blestem” păcatul reintră în IUBIRE,
E CINA cea de TAINĂ, Cereasca Împărtăşire.

În CINA cea de TAINĂ Legea se Preface
În TAINICA IERTARE şi negrăita PACE,
În CINA cea de TAINĂ se împlineşte DESĂVÂRŞIREA
Aici există doar IUBIREA.

Totodată în Trupul Bisericii are loc RĂSPUNSUL Propriu de Creaţie.

DOAMNE IISUSE, TU ne DAI IERTAREA să o Mâncăm,
Şi în Aceasta Iubirea noastră o Înviem.
În mine, DOAMNE, toate se „răscolesc”,
Tună în mine GLASUL TĂU DUMNEZEIESC...
Înfricoşător fapt cu TINE Direct să mă ÎNTÂLNESC...

9. A Treia LITURGHIE, LITURGHIA EUHARISTIEI

La LITURGHISIREA Proscomidiei, Trupul Bisericii-Credincioşilor se „Face” Trupul LITURGHISIRII JERTFEI-MIELULUI Hristic.
Trupul Bisericii intră ca „Mlădiţă” în TRUPUL-BUTUCUL Cel Răstignit şi ÎNVIAT al LUI HRISTOS. Primind „Prefacerea” în ACEEAŞI JERTFĂ (Vezi la Nicolae Cabasila). Apoi la LITURGHISIREA „PUNERII ÎNAINTE” a „JERTFEI DARURILOR”, „păcatele” Credincioşilor Bisericii se curăţesc, se Iartă, se Aduce ÎMPĂCAREA cu IUBIREA DUMNEZEIASCĂ. Acum este a Treia LITURGHISIRE, a EUHARISTIEI, care le Încununează pe Cele Două, ca ROD al Acestora. Acum Trupul Bisericii se „Face” TRUPUL şi SÂNGELE LUI HRISTOS Cel Răstignit şi ÎNVIAT. O, Taină negrăită! FIUL LUI DUMNEZEU S-a Coborât în Creaţie, CUVINTELE Sale Cele Veşnice Le-a Făcut CHIPURILE Chipurilor de Creaţie, Creând pe Modelul Lor şi „un Chip” Creat. Prin ÎNTRUPAREA SA PERSONALĂ se Face şi OM-Creaţie, Se Face şi „Frate” de Creaţie, Asumând Creaţia în PERSOANA DUMNEZEIASCĂ fără amestecare (Vezi Cap. 17, Enipostazierea). Acum în Acest Moment LITURGIC se Face ACTUALIZAREA ACELUIAŞI ACT. Trupul Bisericii se Face TRUPUL şi SÂNGELE LUI HRISTOS, se Face PĂRTAŞ la ÎNDUMNEZEIRE. Acum Creaţia „URCĂ” în CHIPUL LUI DUMNEZEU. În ACTUL Creaţiei „CHIPUL” LUI DUMNEZEU Coboară în Creaţie (Fac. l, 26). În Acest ACT LITURGIC Chipul de Creaţie URCĂ în CHIPUL LUI DUMNEZEU. Acum este ÎMPLINIREA DESĂVÂRŞIRII. Prin „căderea din Rai” Creaţia în loc să „Urce”, „iese din DUMNEZEU” până la înstrăinare. EL HRISTOS CEL DUMNEZEU-OM ÎMPLINEŞTE ceea ce Creaţia nu a „putut” împlini. Aici în LITURGHISIREA EUHARISTIEI se Face ÎMPLINIREA DESĂVÂRŞIRII, a „Coborârii LUI DUMNEZEU în CREAŢIE şi Totodată URCĂRII Creaţiei în DUMNEZEU”.

Ce să Fericim mai întâi în EUHARISTIA DUMNEZEIASCĂ,
Coborârea LUI DUMNEZEU sau URCAREA în EL?...
Cum Această TAINĂ să se „grăiască”?...
Şi CUVÂNTUL Trup-Creaţie S-a Făcut (Ioan 1, 14).
Acum Trupul se Face CUVÂNT.
O, Taină de DUMNEZEIASCĂ LITURGHIE,
Acum se ÎMPLINESC Cele ce „Vor să Fie”.

De aici Marea Taină a NECESITĂŢII LITURGHIEI, fără de care nu se ÎMPLINEŞTE DESAVÂRŞIREA. JERTFA şi ÎNVIEREA LUI HRISTOS este POTENŢA şi DESCHIDEREA DESĂVÂRŞIRII. LITURGHIA este PUNEREA în ACT de LUCRARE. De aceea nu poate fi „doar JERTFA şi ÎNVIEREA” de pe Golgota, trebuie să Fie şi „JERTFA şi ÎNVIEREA” de pe „ALTARUL” LITURGHIEI HRISTICE, al LITURGHIEI EUHARISTIEI. Fără EUHARISTIE-ÎMPĂRTĂŞIRE LITURGICĂ, JERTFA şi ÎNVIEREA LUI HRISTOS „rămâne” un Act „Închis în Sine”, fără ACTUALIZARE Concretă în Credincioşii Bisericii, doar ca „simbol de amintire”. Aici se „încurcă” protestanţii şi sectele neoprotestante, desfiinţând LITURGHIA şi ÎMPĂRTĂŞIREA, fapt care este cea mai „gravă eroare-neînţelegere” a Tainei Creştine. DOMNUL HRISTOS „Instituieşte” „CINA cea de Taină” ca CHIP LITURGIC (Luca 22, 19). Aşa LITURGHIA este ÎNSĂŞI PERMANENTIZAREA CHIPULUI HRISTIC ca ACTUALIZARE-LUCRARE. „TATĂL Meu LUCREAZĂ şi EU LUCREZ”. Doar ACTUL LITURGIC Face PERMANENTA LUCRARE a JERTFEI şi ÎNVIERII HRISTICE. Se spune în Viaţa Sfintei Maria Egipteanca despre „Necesitatea ÎMPĂRTĂŞIRII”, fără de care nu este „cu Adevărat UNIREA cu DUMNEZEU” (Vezi Viaţa Sfintei Maria Egipteanca şi Viaţa Sfintei Teodora de la Sinia). „Dacă nu Mâncaţi TRUPUL FIULUI Omului şi nu Beţi SÂNGELE Lui, n-aveţi Viaţă în voi înşivă” (Ioan 6, 53). Prin LITURGHISIREA EUHARISTIEI, DOMNUL HRISTOS URCĂ astfel Creaţia până în DUMNEZEIRE, Făcând din Trupul Bisericii-Credincioşilor ÎNSUŞI TRUPUL SĂU, URCÂND astfel Trupul-Fiinţialitatea noastră până „la CELE mai de Sus”, până la SFÂNTA TREIME, unde FIUL HRISTOS stă „De-a DREAPTA TATĂLUI”.
O, înfricoşător ACT LITURGIC! Acum „toţi în genunchi”, Cerul şi Pământul, TRĂIESC cea mai Cutremurătoare PREFACERE... SFÂNTUL DUH Coboară PUTEREA SA DUMNEZEIASCĂ în Strălucirea Harică, iar BINECUVÂNTAREA TATĂLUI DUMNEZEU PRIMEŞTE în DUMNEZEIRE Aceasta. Acum JERTFA IUBIRII MÂNTUITOARE a LUI HRISTOS îşi Atinge ÎMPLINIREA, adică DESĂVÂRŞIREA-MÂNTUIREA Creaţiei. Acum Creaţia „căzută” din DUMNEZEU datorită „păcatului din Rai” se „Reîntoarce”. Chipul Creaţiei „omorât de păcat” Recapătă Chipul cel Dăruit de DUMNEZEU la Creaţie, care a fost „batjocorit” apoi de „căderea în păcat”. Acum Creaţia nu mai este „contrară” CREATORULUI. Acum PERFECŢIUNEA nu mai este „sfâşiată” de „fantoma imperfecţiunii păcatului”. Acum nu mai este decât IUBIREA Absolută. Acum se INTRĂ în Adevărata VIAŢĂ, cea „Întreruptă” de „căderea din Rai”. O BUCURIE care „şterge” toate „memoriile păcatului”.

O, înfricoşată LITURGHISIRE,
O, cutremurătoare DĂRUIRE de IUBIRE,
O, DUMNEZEIASCĂ BUCURIE.

IUBIREA FIULUI TĂU, PĂRINTE DUMNEZEIESC,
Şi „puţina” noastră Iubire se ÎNTÂLNESC
Şi se ADUC ŢIE ca JERTFĂ şi PRINOS...
Fă-ne şi pe noi TRUPUL LUI HRISTOS
Prin care să URCĂM şi noi „până la TINE”,
O, PREA SFÂNTĂ TREIME!

PREA SFINTE DUHULE, DUMNEZEIASCĂ MAIESTATE,
Te Rugăm, Iartă-ne nouă toate,
FOCUL TĂU HARIC fără să ne Arzi ÎL Coboară,
PREFĂ-ne în TRUPUL LUI HRISTOS cum odinioară
AI Făcut la ÎNTRUPAREA în FECIOARĂ.

Atunci CUVÂNTUL Trup S-a Făcut,
Acum Trupul CUVÂNT să se Facă,
Atunci DUMNEZEU S-a Coborât pe Pământ,
Acum Pământul în DUMNEZEU se URCĂ.

O, DUMNEZEIASCĂ LITURGHISIRE,
Acum este ÎMPLINIRE DESĂVÂRŞIRE,
Mărire ŢIE, PREA SFÂNTĂ TREIME, Mărire, Mărire.

Cine poate descrie această TRĂIRE „peste Fire”... TOTUL este în Intensă PARTICIPARE. DUMNEZEIREA PARTICIPĂ la Creaţie şi Creaţia PARTICIPĂ la DUMNEZEIRE fără amestecare... Este ACTUALIZAREA DESĂVÂRŞIRII. Dacă ar fi doar o „coborâre” a LUI DUMNEZEU în Creaţie fără URCARE şi a Creaţiei în DUMNEZEU, nu ar fi fost cu Adevărat „toată ÎMPLINIREA”. De aici iată se „Naşte” CHIPUL DESĂVÂRŞIRII, „ICOANA”. Cine nu Trăieşte ACTUL LITURGIC al LITURGHISIRII EUHARISTIEI HRISTICE nu poate „pricepe” Taina ICOANEI. ICOANA se Naşte din Dublul ACT al Coborârii LUI DUMNEZEU în Creaţie şi totodată al URCĂRII Creaţiei în DUMNEZEU. De aceea ORIGINEA ICOANEI este EUHARISTIA HRISTICĂ. EL, HRISTOS CEL EUHARISTIC, CEL DUMNEZEU TOTODATĂ OM-Creaţie este ICOANA, CHIP de DUMNEZEU Coborât în Creaţie şi Chip de Creaţie URCAT în DUMNEZEU. ICOANA este CHIP de CUVÂNT-DUMNEZEU ÎNTRUPAT în Chip de Creaţie şi Chip de Creaţie ÎNTRUPAT în CHIP de DUMNEZEU CUVÂNT. Este Însuşi CHIPUL EUHARISTIEI în care CHIPUL de Creaţie se Face TRUPUL şi SÂNGELE LUI HRISTOS DUMNEZEU şi OM-Creaţie Totodată. ICOANA este Chip de Creaţie URCAT în DUMNEZEU, este Chip Îndumnezeit, nu DUMNEZEIT. Aici se „încurcă” mulţi, confundând ICOANA cu „idolul”. ICOANA nu este Chip de Creaţie „făcut Dumnezeu”, cum este „idolul”, ci este Chip de Creaţie Îndumnezeit, URCAT în DUMNEZEU. PÂINEA-Trupul Bisericii se Face TRUPUL şi SÂNGELE LUI HRISTOS Cel ÎNVIAT. Credincioşii Bisericii prin PÂINEA LITURGICĂ URCĂ în HRISTOS şi Trupul lor se Face TRUPUL LUI HRISTOS. O, taină negrăită şi BUCURIE Cerească.

Păcatul „adusese moartea şi suferinţa”,
TU ne DĂRUIEŞTI Acum, IISUSE, ÎNVIEREA.

Acum Cerul şi Pământul „tresaltă” de BUCURIE nespusă: „Suntem ÎNVIAŢI, suntem ÎNVIAŢI, suntem ÎNVIAŢI”... Aşa Cântă Îngerii şi Cetele Sfinţilor şi Sufletele care TRĂIESC ACTUL EUHARISTIC.

10. AXIONUL, Imnul MAICII DOMNULUI, FIUL DUMNEZEIESC Proslăveşte Creaţia

AXIONUL, Laudă Celei VREDNICE, Celei ce s-a învrednicit să Fie MAMA FIULUI LUI DUMNEZEU ÎNTRUPAT în Creaţie, Celei ce este ÎMPĂRĂTEASA de Creaţie, Chipul Bisericii Preasfinţite a PREOŢIEI LUI HRISTOS. Noi SUS avem pe UNICUL TATĂ DUMNEZEU. Jos o avem pe „UNICA MAMĂ-MAICA DOMNULUI-Biserica de Creaţie. Prin HRISTOS DUMNEZEU suntem Creaţi şi prin MAICA DOMNULUI Biserica suntem „Născuţi”. Aici este toată Taina noastră de Creaţie. După cum nu se poate „pricepe” TEOLOGIA Creştină fără Taina ÎNTRUPĂRII LUI HRISTOS, la fel nu se poate înţelege Taina TRĂIRII noastre Creştine fără Taina Bisericii MAICII DOMNULUI. MAICA DOMNULUI este ARĂTAREA ICOANEI LUI HRISTOS. Fără MAICA DOMNULUI CHIPUL LUI HRISTOS nu Se mai Vede, „Cine M-a Văzut pe Mine a Văzut pe TATĂL” (Ioan 14, 9). Cine o Vede pe MAICA DOMNULUI Vede pe FIUL. De aceea cei care „dau la o parte pe MAICA DOMNULUI” exclud şi LITURGHIA LUI HRISTOS. S-a văzut că la LITURGHISIREA Proscomidiei PÂINEA LITURGICĂ este în CHIPUL FECIOAREI MAICII DOMNULUI, cea care „a Născut şi Naşte VEŞNIC” pe FIUL HRISTOS în Biserica de Creaţie. Şi Acum la Acest Moment LITURGIC, MAICA DOMNULUI este Cea oare „ADUNĂ ca o Cloşcă sub Aripile Sale” toată Creaţia, care se ÎNCHINĂ CREATORULUI DUMNEZEU. Prin FECIOARA „Începe” ACTUL MÂNTUIRII şi tot prin EA se ÎMPLINEŞTE ACTUL MÂNTUIRII. Este o „Reprezentare” Iconografică la unele Mănăstiri, în care MAICA DOMNULUI în Mărime Suprafirească Cuprinde cu MÂINILE şi Veşmintele Sale ca sub „UN ACOPERĂMÂNT” toată Creaţia. Acum Se ÎMPLINEŞTE Acest fapt. Sfânta MASĂ din ALTAR este Preînchipuirea MAICII DOMNULUI care ŢINE pe PIEPTUL SĂU ÎMPĂRĂTESC POTIRUL EUHARISTIC HRISTIC. MÂINILE SALE se ÎNTIND şi Cuprind „Toată Biserica şi pe Credincioşii ei”.

O, DUMNEZEIESCULE FIU şi MARE PREOT,
Ca MAMA Acestei Biserici, pe toţi Ţi-i aduc,
Nu te „scârbi” de nici unul,
Să nu se „piardă” vreunul,
Toţi sunt Fiii Mei şi Fraţii TĂI,
ÎN POTIRUL TĂU ÎNVIAZĂ-i.

Aici este Mistica pur Creştină, care nu se „confundă” cu nici o alta. Aici nu este „patul nupţial” al misticilor oculte şi filozofice, ci este CINA cea de TAINĂ a LITURGHIEI HRISTICE. Aici nu este „Împreunare” Creaţie şi DUMNEZEU până la amestec şi absorbire, ci este Taina „UNIRII ÎNTREGII Creaţii” în ÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU care este „totodată” FRATELE tuturor Făpturilor. Aici este „OSPĂŢUL-AGAPE”, unde MAMA-ÎMPĂRĂTEASA de Creaţie ADUNĂ pe Fiii de Creaţie la OSPĂŢUL FRATELUI şi totodată FIUL DUMNEZEIESC. În Creştinism Creaţia nu este „anulată”, ci este Ridicată până la DUMNEZEIRE. Misticile Filozofice consideră că „despuierea” totală de Creaţie face posibilă „URCAREA” în DUMNEZEIRE. În Creştinism este „altceva”, este paradoxal „OSPĂŢ-AGAPE” al Creaţiei cu DUMNEZEIREA. Acum este BUCURIA în ABSOLUT, care nu se poate compara cu niciun „Rai” al altor mistici. Aici Creaţia toată este sub „Aripile” MAMEI FIULUI DUMNEZEIESC, prin care Creaţia PARTICIPĂ la OSPĂŢUL DUMNEZEIESC.
O tradiţie Liturgică spune că în Acest Moment LITURGIC Îngerii şi toţi Sfinţii CÂNTĂ LAUDĂ MAICII DOMNULUI în SUPRACÂNTAREA ÎNSĂŞI a FIULUI HRISTOS care EL ÎNSUŞI CÂNTĂ LAUDĂ MAMEI SALE de Creaţie. O, cine poate spune ACEASTĂ CÂNTARE a FIULUI DUMNEZEIESC pe care o ADUCE MAMEI SALE?... „DUMNEZEU CÂNTĂ Creaţiei”... Aceasta este ÎMPLINIREA TOTALĂ. DUMNEZEU Însuşi se BUCURĂ în Creaţie deodată cu BUCURIA Creaţiei în DUMNEZEU. O, Taină a IUBIRII ABSOLUTE! Aici este „ARVUNA” BUCURIEI VEŞNICE.
Trăieşte şi tu cu intensitate Acest Moment LITURGIC. ÎNSUŞI FIUL LUI DUMNEZEU CÂNTĂ, deşi a SUFERIT JERTFA Răstignirii... BUCURIA IUBIRII „şterge” orice „chin” şi Renaşte BUCURIA VEŞNICĂ. Păcatul nu poate „omorî” BUCURIA VIEŢII VEŞNICE şi „memoriile” suferinţelor păcatului se topesc în BUCURIA IUBIRII VEŞNICE. Acum se „Gustă” o „picătură” din ACEASTĂ VEŞNICIE DUMNEZEIASCĂ.

11. TATĂL Nostru, DESAVÂRŞIREA DESĂVÂRŞIRILOR

Cu acest ACT LITURGIC al RUGĂCIUNII TATĂL Nostru se ÎMPLINEŞTE toată LITURGHIA. Acum ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU este DESCHISĂ total. În acest Moment Însuşi FIUL DUMNEZEIESC ZICE „Cea mai DUMNEZEIASCĂ RUGĂCIUNE”, TATĂL Nostru. FIUL LUI DUMNEZEU CEL totodată OM-Creaţie este şi CHIPUL DEPLINEI RUGĂCIUNI. O, înfricoşător Moment. Îngerii îşi Pleacă Frunţile la GLASUL DOMNULUI, cetele Sfinţilor cu înfricoşare dar şi cu BUCURIE nespusă, la fel se ÎNCHINĂ.

GLASUL CUVÂNTULUI DUMNEZEIESC,
Cine ÎL Aude o singură dată,
Îl va avea EUHARISTIE neîncetată.

El Însuşi, FIUL LUI DUMNEZEU şi totodată Fiu de Creaţie, ZICE TATĂL Nostru... ACUM se DESĂVÂRŞEŞTE Chipul de Creaţie în ÎNVIEREA TRUPULUI SĂU în care ÎNVIAZĂ Creaţia „căzută”. ACUM totul în Cer şi pe Pământ se UNESC în SUPRAUNIREA Absolută, în TATĂL DUMNEZEU, DEOFIINŢA ÎNSĂŞI a TREIMII DUMNEZEIEŞTI, DEOUNIREA DESĂVÂRŞITĂ a Creaţiei cu DUMNEZEU. Cu RUGĂCIUNEA TATĂL Nostru se Face DESĂVÂRŞIREA DESĂVÂRŞIRILOR. Pe CRUCE DOMNUL HRISTOS a ZIS: „Săvârşitu-s-a”. ACUM tot EL Cel ÎNVIAT şi EUHARISTIC ZICE: „DESĂVÂRŞITU-S-A”.
Mistica RUGĂCIUNII Domneşti TATĂL Nostru are în Sine toată Mistica pur Creştină. Dar fără Viziunea LITURGHIEI HRISTICE nu poate fi TRĂITĂ. În ACTELE LITURGHIEI HRISTICE se ÎMPLINEŞTE RUGĂCIUNEA TATĂL Nostru.
Creaţia Mărturiseşte pe TATĂL DUMNEZEU. Este primul Act: Se SFINŢEŞTE-LAUDĂ NUMELE SĂU, la Fel în Cer ca şi pe Pământ, prin HRISTOS Cel ce Face UNIREA prin TRUPUL SĂU ÎNVIAT şi EUHARISTIC. Al doilea Act. PÂINEA Vieţii cea spre Fiinţă Acum o Avem, în EUHARISTIA LUI HRISTOS. Al treilea Act.
Iertarea-Împăcarea. Al patrulea Act. Şi nu ne „lăsa” pe noi în „ispită”... Al cincilea Act.
O, PĂRINTE DUMNEZEU, nu mai vrem să „păcătuim”. Te Rugăm, nu ne mai „lăsa” în „cădere”. Noi am „fugit” de la TINE ca Fii risipitori şi TU ne-ai lăsat „liberi”. ACUM Te Rugăm, nu ne mai „lăsa în această libertate a iertării păcatului”... „Iluzia” unei „libertăţi contrare” nu este Adevărata libertate. Adevărata LIBERTATE este să fim LIBERI în Absolutul IUBIRII şi niciodată în „robia neiubirii”. Nu ne mai „lăsa” în „robia neiubirii”. O, PĂRINTE, să nu mai fie în veci o „cădere” a noastră. „Că a TA este ÎMPĂRĂŢIA, PUTEREA şi SLAVA”. Al şaselea Act.
Cele „şase Zile” ale Creaţiei se DESĂVÂRŞESC ACUM. ACUM Noi ne ODIHNIM în DUMNEZEU şi DUMNEZEU se ODIHNEŞTE în Noi Creaţia. A „şaptea Zi” este ZIUA Mistică a UNIRII în Absolut. Noi prin „căderea din Rai” am „batjocorit” ODIHNA celei de-a „Şaptea Zi”. A „Şaptea Zi” în loc de ODIHNĂ am „făcut-o iad şi omorâre”... Se zice că Adam şi Eva au „păcătuit” tocmai în „Ziua a şaptea”, batjocorind tocmai „ZIUA PREASFÂNTĂ”. VINE HRISTOS şi READUCE „CINSTEA ZILEI a şaptea”, cu „ZIUA ÎNVIERII”. Aşa se mai Creează şi „ZIUA a OPTA”, ZIUA ÎNVIERII ODIHNEI „pierdute”. ZIUA a „şaptea” este „pierdută pe vecie prin păcat”, dar avem prin HRISTOS „ZIUA a OPTA a ÎNVIERII, a MÂNTUIRII”. „ZIUA a OPTA a ÎNVIERII” este ZIUA LITURGHIEI LUI HRISTOS, CEL Răstignit de „păcatul batjocoririi Zilei a şaptea”. ZILELE Creaţiei sunt LITURGHIA IUBIRII DUMNEZEIEŞTI în Creaţie. Păcatul căderii din Rai este „oprirea LITURGHIEI IUBIRII”, care „aduce” moartea. În Rai era LITURGHIA ZILNICĂ a POMULUI VIEŢII din Rai. Scoaterea din Rai „opreşte” LITURGHIA. „READUCEREA LITURGHIEI” prin „NOUL POM al VIEŢII, HRISTOS”, se Recâştigă Raiul. Prin LITURGHIA LUI HRISTOS se „Recreează” Zilele Creaţiei. DESĂVÂRŞITU-S-A. MĂRIRE DUMNEZEIEŞTII Tale IUBIRI, PREASFÂNTĂ TREIME. MĂRIRE, MĂRIRE, MĂRIRE.

12. ÎMPĂRTĂŞIREA

ÎMPĂRTĂŞIREA cu EUHARISTIA HRISTICĂ este RODUL LITURGHIEI.
Preoţii în ALTAR se ÎMPĂRTĂŞESC. Spun Sfinţii Părinţi că în Acest Moment este „Coborârea VEŞNICIEI” pe Pământ. Cei de pe Pământ „Gustă” din VEŞNICIA VIITOARE. TRUPUL şi SÂNGELE LUI HRISTOS EUHARISTIC este ARVUNA VEŞNICIEI VIITOARE. Noi „deja” avem astfel „Sămânţa VEŞNICIEI” în TRUPUL ÎNVIAT EUHARISTIC, care este din „Trupul nostru Făcut EUHARISTIE” şi totodată este ÎNVIAT de ÎNVIEREA LUI HRISTOS pentru VEŞNICIE. Cine poate spune Taina ÎMPĂRTĂŞIRII EUHARISTIEI HRISTICE! Doar Sfinţii mai pot „grăi” frânturi... TRĂIREA Misticii ÎMPĂRTĂŞIRII este de asemenea „Încununarea” Trăirii Mistice.

O, Suflete al meu, cu HRISTOS te-ai ÎMPĂRTĂŞIT,
Laudă pe CEL ce este de NEGRĂIT.

13. MULŢUMIREA, CONŞTIINŢA Integralităţii

Prin LITURGHIA LUI HRISTOS ai Reînviat toate MEMORIILE CONŞTIINŢEI Fiinţiale. REÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU prin JERTFA HRISTICĂ ţi-a redat INTEGRALITATEA-PERSONALITATEA, UNITATEA de Sine. Acum te „simţi” Fiu de Creaţie al LUI DUMNEZEU, reintri în „Demnitatea” adevărată. „Păcatul” ţi se pare cu adevărat o „batjocorire” a Chipului Sfânt. De acum îţi dai seama ce „Înseamnă” LITURGHIA LUI HRISTOS. Adam şi Eva „Participau Zilnic” la LITURGHIA POMULUI VIEŢII din Rai. Şi tu ar trebui să „faci la fel”. Barem DUMINICA şi în Sărbători. Fără LITURGHIE „Sămânţa Vieţii” se „usucă” şi nu mai simţi în tine „PUTEREA VEŞNICIEI”.
Cultivă în tine astfel CONŞTIINŢA LITURGICĂ. Este ADEVĂRATA CONŞTIINŢĂ care-ţi stă ca „baza” Tuturor Stărilor de Conştiinţă.
Mulţumeşte astfel PREA SFINTEI TREIMI pentru Acest DUMNEZEIESC DAR al LITURGHIEI JERTFEI IERTĂRII şi ÎNVIERII.

DUMNEZEIASCĂ, PREA SFÂNTĂ TREIME,
Îţi MULŢUMESC că m-ai Creat.
Îţi MULŢUMESC, MÂNTUITORULE IISUSE,
Că ne-ai DĂRUIT Taina LITURGHIEI,
Prin care ne „curăţim” de păcat.

Îţi MULŢUMESC, PREA SFINTE DUHULE DUMNEZEU.

Îţi MULŢUMESC, DUMNEZEULE PĂRINTE,
Că mă „Primeşti” şi pe mine ca pe „un Fiu” al Tău.
DUMNEZEIASCĂ, PREASFÂNTĂ TREIME, îţi MULŢUMESC.
LITURGHIA IUBIRII Pururea să Fie.

O, LITURGHIE, INIMĂ fără oprire în VEŞNICIE.


(material prezentat la Cel de-al Doilea Colocviu Naţional dedicat părintelui Ghelasie de la Frăsinei, Aula Magna, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2010).

Prof. Natalia DIACONESCU: Diferenţieri între Mistica şi Teologia Ortodoxă şi misticile ne-creştine în scrierile Părintelui Ghelasie de la Frăsinei

În scrierile sale Părintele Ghelasie re-memorează adevărata–ortodoxa traducere a celor două Mari Cărţi: CARTEA VIEŢII, SCRISĂ MAI ÎNAINTE DE VECI DE FIUL LUI DUMNEZEU, pe care apoi a ÎNSCRIS-O în FACEREA Lumii, şi Cartea lumii, scrisă de însăşi Lumea. Părintele ne spune că: „a citi în ambele CĂRŢI este Taina zisei CUNOAŞTERI. Sunt două LIMBI diferite, dar ÎNRUDITE. Pierderea traducerii celor două LIMBI este marea dramă a păcatului. Sunt cutremurătoare caricaturile limbii păcatului.” (HRISTOS, Trupul Lumii şi al Veşniciei, Colecţia Isihasm 2000, pagina 4). Părintele precizează în mod continuu, în toate cărţile sale, diferenţele dintre traducerea adevărată–Ortodoxia şi traducerile ne-Ortodoxe, ca diferenţieri dintre Mistica–Teologia Ortodoxă şi misticile ne-ortodoxe.
Intenţia acestui referat şi a celor care vor urma este tocmai de a evidenţia aceste diferenţieri esenţiale printr-o lectură atentă, culegînd din scrierile Părintelui citatele cele mai reprezentative în acest sens. Fiecare distincţie este numerotată şi poartă un titlu tematic; astfel, pentru început, am ales cinci diferenţieri:
I.Viaţa–Sacrul–DIVINUL DIVINULUI(SFÂNTA TREIME) versus Spiritul-Divinul
II.Viaţa–COMUNICAREA–SACRUL(TREIMEA) versus Spiritualitatea ştiinţifică
III.ABSOLUTUL–ORIGINEA Creaţiei–Creaţie şi Naştere versus Spiritul care se vrea „intermediarul” dintre Divin şi Creaţie
IV.ÎNTÂLNIREA De-peste-Hotare sau „câtă IUBIRE de DUMNEZEU ai câştigat” versus Idealul mistic al panteiştilor antici: absorbirea Creaţiei în Divinul însuşi
V.TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII – „Re-Întruparea Veşnică în TRUPUL Lui HRISTOS” versus Re-încarnarea karmei

Numai cei care nu au citit cărţile Părintelui, sau le-au citit pe sărite, cu intenţii răutăcioase, pot face abstracţie de aceste diferenţieri evidente, făcând comentarii nefondate şi rău-intenţionate la adresa scrierilor Părintelui Ghelasie. Cuviosul a răbdat „stigmatizări” numeroase, dar atunci când „zvonurile gălăgioase, alarmiste” s-au atins de însăşi „Credincioşia” sa:

Primesc cu smerenie orice ocară, dar mă dor mult învinuirile ce-mi ating tocmai „Credincioşia” mea faţă de Mântuitorul Hristos pe Care L-am iubit din copilărie şi m-am silit să-L „slăvesc şi eu” după puterile mele...
(Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, Editura Platytera, Colecţia Isihasm 2004, p. 154)

a dat neîntârziat „Răspuns de Apărare”. Acest „Răspuns de Apărare” în forma unei scrisori, considerăm a fi un potrivit preambul al cercetării Lucrării Părintelui, o Lucrare săvârşită spre lămurire şi limpezire, dumerire şi desluşire.


Prea Cuvioase Părinte Mina,

Cu smerită metanie!

Mă bucur mult că Prea Cuvioşia Dumneavoastră procedaţi după spusele Mântuitorului, de a vorbi cu cel „greşit”, mai întâi între patru ochi, apoi cu încă alţii şi în ultimă instanţă să fie dat pe „mâna soborului”.
Mulţi trec direct la „învinuiri gălăgioase” care aduc mai multă tulburare şi sminteală decât îndreptare. Mă bucur, de asemenea, că eu, nevrednicul, am găsit o „Rază de Har” în Prea Cuvioşia Voastră de a fi „certat”, spre „chemarea mea”, la „smerenia şi pocăinţa” de care cu adevărat am nevoie.
Vă Rog din inimă însă să nu vă grăbiţi în a mă trece cu totul în rândul celor „condamnaţi”.
Se cade aşa de uşor în „presupunerea” unor greşeli doar după ureche, scoase de unii doar ca să te compromită şi să te murdărească. De aceea cei Duhovniceşti nu primesc cu uşurătate „zvonuri şi insinuări” de „atac la Persoană”...
Atacul acesta psihologic este cunoscut din antichitate. Fariseii şi saducheii au zvonit despre Mântuitorul că este „îndrăcit” şi cu Belzebut face minuni şi mulţi chiar dintre apropiaţi mult timp aveau îndoiala dacă este „aşa sau nu”.
Când cineva „scorneşte” că ai „ceva rău” sau ai săvârşit cine ştie ce abatere de condamnat, se face ca o „stigmatizare” ce rămâne ca o cicatrice după rănire.
Tentaţia de a „verifica” dacă este adevărat sau nu, este în noi toţi şi „amăraciunea” îndoielilor rămâne în memorie.
Doar cei cu „suflet mare”şi cu Mintea Luminată nu ascultă astfel de „atacuri diabolice”.
Şi, mai mult chiar, de au sesizări de eventuale realităţi, nu se lasă antrenaţi în „gălăgii şi alarmisme feministe” (cum zice Părintele Stăniloae).
A „striga” în gura mare „păcatele” celuilalt nu este admis de Sfinţii Parinţi.
După canoane, mireanul ce vorbeşte de păcatele celuilalt să se afurisească, iar clericul să se caterisească.

Clericii, în special, nu au voie să fie „judecaţi” decât „în taină, tot de clerici” şi doar în caz de „pericol ce atacă Biserica şi Dogma Sfinţilor Părinţi” să fie daţi în atenţia celorlalţi, spre a nu rătăci şi vătăma turma lui Hristos.
S-au făcut multe deplorabile sminteli de mulţi care nu au ţinut cont de acestea. Aşa au fost „Sfinţi stigmatizaţi pe nedrept şi doar după mulţi ani li s-a dovedit” nevinovăţia.
Se pare că în zilele noastre se cultivă la maxim astfel de metode. Dintr-o dată ţi se pun în spate „tot felul” de „presupuneri” ce nu pot fi verificate. Şi aşa te pomeneşti „urâciunea” lumii şi condamnat fără de apărare.
Această „politizare” a Duhovniciei a devenit un mare pericol ce trebuie corectat de cei cu adevărat Duhovniceşti.
Oamenii lui Dumnezeu nu-şi „scot ochii unii altora” ci, „cu milă şi dragoste”, se îndreaptă unii pe alţii.
A face „gălăgie” sub „masca credincioşiei” este mai mult „politică” decât Duhovnicie.
Să ne „îndreptăm” unii pe alţii în taină şi fără „sminteală”, dar cu grija de a ne opri „pericolele vătămătoare”.
Mă bucur mult că Prea Cuvioşia Dumneavoastră procedaţi întocmai în acest sens şi Duhovniceşte sunteţi „îngrijorat” de pericolul ce pare să îl am, pentru a fi „oprit”.
Vă rog din Inimă să nu vă luaţi după „zvonuri”, ci să verificaţi direct şi personal.
Mai mult, să nu „interpretaţi şi să prefaceţi cele scrise de mine” tot prin prisma „zvonurilor calomniatoare şi tendenţioase”.
Uneori „zvonurile” par mai „tari” decât celelalte.
Este uimitor câtă „credulitate feministă” este în general. Generaţia de astazi este destul de „incultă”, dar „programată robotic”. Majoritatea nu mai gândesc personal, ci iau „informaţiile deja făcute” şi aşa „iau drept adevăruri” tot ce li se „spune”, fără alte probe.
„Robotizarea”¬ este un „vis luciferic”, sesizat de Dostoevski în Inchizitorul şi se pare că Anticrist prin aceasta va stăpâni lumea.
Cei Duhovniceşti însă nu se vor lăsa „înşelaţi” şi vor păstra „Mintea Luminată” fără amăgirile diabolice.
La orice „răscruce de vremi”, Dumnezeu are şi aleşii Săi, care ţin „Candela lui Hristos” nestinsă!
De aceea m-am mâhnit la afirmaţia Dumneavoastră că eu am „alterat” tocmai „Uleiul Candelei celei Sfinte”...
Vă Rog, Prea Cuvioase Părinte, să nu mă stigmatizaţi aşa de dur şi fără milă... Primesc cu smerenie orice ocară, dar mă dor mult învinuirile ce-mi ating tocmai „Credincioşia” mea faţă de Mântuitorul Hristos pe Care L-am iubit din copilărie şi m-am silit să-L „slăvesc şi eu” după puterile mele...
Sunt Fiu de Preot, de generaţii de Preoţi, şi mi-am ales monahismul de tânăr şi (deşi cu multe scăzăminte) am şi eu peste patruzeci de ani de monahism...
Nu sunt budhist, orientalist sau cine ştie ce „neopăgân”...
Mă mir şi eu de unde au ieşit astfel de „presupuneri”...
M-a preocupat mult Filocalia şi Practica Isihastă şi am încercat să-i descifrez Tainele...
Am făcut şi eu nişte însemnări şi aşa am scris şi eu câteva cărţi în acest sens. Mie îmi place mult Poezia, filosofia şi medicina şi acestea s-au transpus în scrierile mele.
Sunt învinuit că scriu prea complicat, ce produce mari greutăţi de înţelegere... Recunosc, dar acesta este „specificul meu”.
Părintele Stăniloae a fost interpelat de un student că vorbeşte şi scrie „prea teologic”, ce greu se înţelege, la care el a răspuns: „Pe înţeles uşor vorbesc şi scriu mulţi, însă e nevoie şi de unii ca mine, care să dea şi oleacă de bătaie de cap!”
Sunt învinuit de mulţi că fac „isihasm inventiv” (aşa cum mă critică Vasile Andru), că „Isihasmul Carpatin”, de care fac mare caz, este „naţionalism”, că vreau să inventez o „altă logică” (cum zice un Profesor de la Facultatea de Litere din Sibiu, Vasile Avram), că aş fi chiar un „monstru raţional” ce lansez alte „forme de gândire”.

Interesant că eu, care contrazic direct gândirea păgână antică, sunt învinuit de „păgânism”... eu, care am total altă orientare decât Buddha şi Grecii antici, sunt învinuit că le adopt gândirea... Vă daţi seama cum „zvonurile” sunt mai tari decât faptele...
Vă Rog, Prea Cuvioase, să nu vă lăsaţi în aceste „presupuneri” gratuite şi fără temei...
Eu insist mult pe un Isihasm Carpatin, cu tradiţia de la Zalmoxe (nu de la Buddha şi mai ales de la Greci)...
Isihasmul Carpatin este Isihasmul Iconic, Chipul Închinării, Chipul Crucii de Taină, Chipul lui Hristos Mântuitorul.
Cum este posibil să fiu învinuit de budhism... Ce păcatele, chiar aşa, nu se iau în consideraţie cele scrise şi se fac „presupuneri” tendenţioase doar?
Ce nu este plăcut în Isihasmul Carpatin?...
Mă iertaţi de această vorbărie multă.
Nădăjduiesc că cei cu Dragostea Duhovnicească se vor arăta cu blândeţe şi se vor feri de „smintelile celor vicleni”.
Vă trimit câteva cărţi. Eu nu fac pe scriitorul şi nici nu vreau să fiu „învăţătorul altora”...
Sunt nişte însemnări ale mele care, de pot folosi şi altora, să fie spre Slava Domnului.
Cărţile mele le-am editat în tiraj foarte mic, doar câteva sute, şi aştept îndreptările celor de Bună Credinţă ca numai după aceea să zic că le „public”...
Nădăjduiesc să rămân în harul Duhovnicesc al Dragostei Dumneavoastra Părinteşti.

Cu smerită metanie,
Cel mai mic
Ierom. Ghelasie Gheorghe
Sf. M-re Frăsinei
2001 august
(Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, Editura Platytera, Colecţia Isihasm 2004, pp. 152-156)

I

Viaţa–Sacrul–DIVINUL DIVINULUI (SFÂNTA TREIME) versus Spiritul-Divinul

Revelaţia Creştină vine cu noi Descoperiri ce dau „un pas în plus” Spiritualităţii lumii. Lumea are o TAINĂ pe care se bazează şi spre care tinde. Dacă Viaţa are „Firea ei proprie”, peste aceasta este o necontenită „CĂUTARE” spre un „CEVA” dincolo de ea, în care îşi găseşte „ODIHNA”. Acest „Dincolo Transcendental” este TAINA Vieţii, „CHEMAREA peste Sine”. Iată ce încercăm noi să evidenţiem.
TAINA Lumii se „desacralizează” tot mai mult astăzi când „spiritualitatea artificială şi mecanică” înlocuieşte pe cea Adevărată. Noi „Căutăm” tocmai „SACRUL” TAINEI Vieţii. Ştiinţa nu a putut găsi „enigma” Vieţii. Ce este „Acel CEVA” care face materia moartă să „fie Vie”? Ambele au „structura” zisului Spiritual, acele „legi” configurative, dar Viaţa este „Ceva în plus”. Iată SACRUL!
Creştinismul aduce Lumii tocmai TAINA SACRULUI, ce este „VIAŢA cea Adevărată”.

Filosofii antici au crezut că Taina lumii este „Spiritul-Inteligenţa”, care trebuie descoperită din „întunericul materiei corporale”. Divinul lumii la antici este „Inteligenţa”, faţă de „profanul” materiei moarte-corporale. De aceea în vechime „Chipul de Spirit” este considerat „Chipul de Divin”. Dar „spiritele rele” nu mai sunt divine ci „demonice”. Aşa că Spiritul nu este „SACRUL” ci „Altceva peste Spirit”.

Ce este acest „SACRU dincolo şi de Spirit şi de corp”? DUMNEZEIREA este SPIRITUL Absolut, dar nu este de-ajuns, mai are şi „ALTCEVA ca SACRUL Absolut”, ca „DIVINUL DIVINULUI”.

Spiritul, ca „Inteligenţă în sine” este insuficient. Anticii vorbesc de o „inteligenţă impersonală”, evaluată de moderni ca „principiile spirituale” ale lumii. De aici desacralizarea de astăzi, a unui „divin fară divin”, doar „inteligenţă pură”. Unii fac şi un fel de „mistică fără divin”, considerându-se ei înşişi „esenţă divină”.

Revelaţia Creştină vine cu „DIVINUL DIVINULUI, cu SACRUL propriu-zis”. Spiritul nu este „Viaţă” ci doar „inteligenţă”. VIAŢA este ORIGINEA–FIINŢA Spiritului. Şi VIAŢA înseamnă că este „Supra-Inteligenţă”. SACRUL–VIAŢA este „Supra-esenţa” Spiritului.(ICOANA CHIPULUI MAICII DOMNULUI, Colecţia Isihasm 1996, pp. 4-5)

II

Viaţa – COMUNICAREA– SACRUL (TREIMEA) versus Spiritualitatea ştiinţifică

VIAŢA este „COMUNICARE peste Sine”. Filosofii antici se întrebau, cum pot „Ideile să comunice între ele”, fiind „principii în sine”. Iată TAINA, „COMUNICAREA–SACRUL” Spiritului. Mai mult, COMUNICAREA să nu fie în simpla primire şi transmitere de „informaţie”, ci în „ACEL VIU de NAŞTEREA Celuilalt”. COMUNICAREA nu este „acumularea celuilalt”, ci NAŞTEREA Celuilalt prin Propria şi totala Dăruire de Sine. Această „IEŞIRE peste Sine în Celălalt, trasferându-se în Celălalt, ca să PERMANENTIZEZE în Sine pe Celălalt, totodată PERMANENTIZÂNDU-SE pe Sine în Celălalt”, este TAINA VIEŢII.
Şi mai mult, VIAŢA înseamnă „CHIP ANUME de COMUNICARE”. Dacă Spiritul este în sine „Formă–Arhetip–Model–principiu de Inteligenţă”, VIAŢA este ARHECHIP în Sine, o „ANUME COMUNICARE de Sine, SACRUL SUPRAPERMANENŢEI de Sine”. Şi acest „ANUME CHIP SACRU în Sine” este numit Teologic Mistic DUMNEZEU-VIUL Absolut, care în Revelaţia Creştină este TREIMEA DIVINĂ. Tocmai prin faptul că DIVINUL este în Esenţă COMUNICARE–VIAŢĂ, este TREIMEA DUMNEZEIASCĂ în Sine, „CHIPUL SACRU în Sine”.
Divinul anticilor filosofi este un „Spiritual–Inteligenţă fără VIAŢĂ”, ci doar ca Idei–principii spirituale”, ce apoi se „încorporează” în materia ne-spirituală.

Pe când în Revelaţia Creştină DIVINUL este în esenţă VIAŢĂ–COMUNICARE–TREIME în Sine, ca SUPRAINTELIGENŢĂ a Inteligenţei Spirituale. Şi REALITATEA VIEŢII este TAINA CHIPULUI SACRU, ce în Limbaj Creştin este TAINA PERSOANEI FIINŢIALE. Dacă Ideea Spirituală are un „anume principiu spiritual în sine”, CHIPUL SACRU are un anume ARHECHIP în sine, CHIPUL DE PERSOANĂ DIVINĂ, ce Mistic se mai supranumeşte ICONICUL DIVIN în Sine.
Aşa DIVINUL este VIAŢA-COMUNICAREA–SACRUL–ICONICUL în Sine, este TREIMEA FIINŢIALĂ de Sine. Revelaţia Creştină doar în acest Limbaj poate fi înţeleasă.

Cei de astăzi se laudă cu o „spiritualitate ştiinţifică”, dar deplorabil, operează tot cu o „logică antică” lipsită de „Logica SACRULUI Creştin”. Iată ce încercăm noi să evidenţiem, şi o „VEDERE Spirituală prin SACRUL CHIPULUI ICONIC Creştin”. Anticii filosofi fac din Spirit „un principiu pur”, ce se potriveşte astăzi cu „inteligenţa artificială şi mecanică”, ca „viu de conservă”.
Lumea de astăzi vrea totul „de-a gata, la pachet concentrat”, fără să mai treacă prin „COMUNICAREA de TAINĂ a VIEŢII SACRE”. Pentru lumea de astăzi este mai comod să te „hrăneşti din conserve”, decât din „cele VII”, care cer o altă modalitate de relaţie. Lumea de astăzi nu mai COMUNICĂ prin DIALOG cu Celălalt, ci prin „luarea celuilalt direct şi mecanic”.

Trăirea Teologică a Revelaţiei Creştine este tocmai COMUNICAREA în DIALOG SACRU, adică în SPIRITUALUL VIU. Şi SPIRITUALUL VIU Creştin este TAINA DIALOGULUI SACRU, adică RUGĂCIUNEA. Mulţi se întreabă, ce este de fapt RUGĂCIUNEA? DIALOGUL în CHIP SACRU este RUGĂCIUNEA, care şi mai mult, înseamnă mistic „VORBIRE în CHIP ICONIC”. În sens Creştin, SACRUL este Real şi faptic în Descoperirea şi Arătarea sa ca „ICOANĂ”. Să nu se confunde „CHIPUL ICONIC” cu simpla „zugrăvire” a ziselor Icoane–tablouri.

Filosofii antici considerau Spiritul ca „lipsit total de corp–materie”, de unde zisul „spiritual pur”, fără înfăţişare.

În sens Creştin, Spiritul are o „SUPRAÎNFĂŢIŞARE–CHIP SACRU”, CHIPUL de PERSOANĂ DIVINĂ. Dacă Spiritul nu se VEDE, paradoxal, „VIUL” Spiritului se poate VEDEA, ca ARĂTARE–CHIP–ICONIC. ARĂTAREA SACRĂ a Spiritului este tocmai „SUPRAÎNFĂŢIŞAREA ICONICĂ”.
(ICOANA CHIPULUI MAICII DOMNULUI, Colecţia Isihasm, 1996, pp. 5-8)


III

ABSOLUTUL–ORIGINEA Creaţiei–Creaţie şi Naştere versus Spiritul care se vrea „intermediarul” dintre Divin şi Creaţie

1
ABSOLUTUL

TOTUL este DUMNEZEIREA ABSOLUTĂ, un Infinit în afară şi înăuntru. Este TREIMEA DIVINĂ TATĂL, FIUL şi SFÂNTUL DUH, UNUL Cel VIU, dar într-o TRIFIINŢIALITATE de Sine, Taină mai presus de grăire şi înfăţişare.

2
ORIGINEA Creaţiei

Într-un moment dincolo de timp, FIUL DIVIN Se arată TATĂLUI DUMNEZEU Înveşmântat şi într-un Chip de Fiu de Creaţie.
– „Părinte Absolut, iată-mă pe Mine, FIUL Tău UNIC, şi cu un Chip de Fiu de Creaţie. În acest Chip am pus toată CÂNTAREA Mea de IUBIRE faţă de Tine. I-am dăruit CHIPUL Meu de FIU, că doar CHIPUL de FIU mai poate Exista „deodată ” cu Tine. Dacă Tu Te-ai REVĂRSAT în Mine şi Eu mă Revărs în Chipul Creat. PĂRINTE, Primeşte acest Chip de Creaţie şi Dăruieşte-i Fiinţă, pe care Eu o voi PURTA deodată cu FIINŢIALITATEA Mea DIVINĂ, fără amestecare.”
Şi TATĂL priveşte cu IUBIRE pe FIUL Său şi BINECUVÂNTEAZĂ.
Iată ORIGINEA Creaţiei.

3
Creaţie şi Naştere

TAINA Lumii este deodată Creaţie şi Naştere. FIUL DIVIN Concepe Creativ Creaţia, dar o Naşte din CHIPUL Său de FIU. Esenţa Creaţiei este în primul rând în Fondul Său de „Chip de Fiu” şi pe acest Model este apoi Substanţialitatea sa de Creaţie.
Doar Naşterea dă SACRALITATEA Originii Lumii. Lumea nu este un proces evolutiv de prefaceri, ci este o „Fiinţialiate Creată, dar totodată Născută ca un anume Chip”. Acest „Anume Chip” este Taina Naşterii. Şi SACRALITATEA Naşterii este în cel ce dă Naştere. Aşa, Creaţia are SACRALITATEA în DIVINUL CREATOR.
Una este să te „formezi” şi alta este să te NAŞTI direct dintr-o VIAŢĂ care îţi dă şi ţie de asemenea Viaţă. A fi încă o existenţă este cel mai TAINIC Fapt. Fiecare suntem o TAINĂ a ORIGINII NAŞTERII. A te NAŞTE la Viaţă din „Ceva” tot VIU, care îţi dă VIAŢĂ din VIAŢA lui, este Memoria cea de TAINĂ a Lumii. Fiecare suntem o TAINĂ a Originii în „Dezvăluire proprie”. Fiecare este o Rememorare a Originii.
Anticii au păstrat şi ei câte ceva din Memoriile primordiale, referitoare la Cosmogonie–Naşterea Lumii. Miturile păgâne, deşi sunt amestecate cu deformările căderii în păcat, ne amintesc de TAINA NAŞTERII Lumii din

DIVINUL CREATOR. Miturile şi legendele cu Zeii cei creaţi mai întâi, prin care apoi se crează Lumea, sunt în acest sens.

Cum DIVINUL Cel Absolut se poate „face” şi o Lume Creată?
Aşa anticii au conceput aceasta prin DIVINUL care mai întâi Crează Lumea Spiritelor–Zeilor, Spiritul fiind „Natura Intermediară” dintre DIVIN şi Creaţie. Şi în această accepţiune, Spiritele–Zei sunt DIVIN în Dezvăluire, ca apoi Spiritele–Zei să se „dezvăluie” la rândul lor ca „lumea de jos” a corpurilor. Pentru antici, Cerul este Lumea DIVINULUI şi tot ce este „sub Cer” este lumea propriu-zisă a Creaţiei. De aici Cosmogonia antică, prin care Lumea se Naşte nu direct din DIVIN, ci din Spiritele–Zei ieşite din DIVIN.
Filosofii antici transformă Spiritele-Zei în acele „Arhetipuri–Idei Spirituale Divine”, care apoi se învăluiesc în materia lumii, în corpuri şi lucruri. Şi cei moderni, de asemenea, consideră că la baza lumii este „informaţia principiilor elementare”, ce prin combinaţii configurează energia materiei.

Revelaţia Creştină are altă viziune. Cartea Facerii Lumii a lui Moise ne arată o Creare a Lumii direct de DUMNEZEU, fără Zei sau alte Spirite. DUMNEZEU este atât Originea DIVINĂ a Lumii cât şi MODELATORUL–Demiurgul ei. Astfel Lumea Creată este ACTUL total al DIVINULUI, şi Spiritele–Îngeri ca şi lumea Corporală sunt totodată Creaţiile Sale. În acest Sens, DIVINUL se „face” şi Spirit şi Corp în egală măsură. Aici este specificul Creştin al Cosmogoniei Lumii.
Anticii vorbesc de o „intrare” a DIVINULUI doar în Spirit, ca Spiritul apoi să facă „încorporarea”. Anticii văd Originea Lumii nu în DIVIN ci în Spiritele ieşite din DIVIN, de unde panteismul antic. Astfel lumea este în configuraţia Spiritelor–Zeilor Demiurgi şi Stăpânitori.

Ca Revelaţie Creştină, LOGOSUL–FIUL Lui DUMNEZEU este CHIPUL Originii Lumii, „CUVÂNTUL prin care toate s-au făcut”. În ACTUL Facerii Lumii, doar DUMNEZEU „ZICE şi se Face”.

În sens Creştin, Zeii şi Spiritele sunt o mitizare a Îngerilor, din care o parte au devenit demoni. Se zice mistic, că Îngerii căzuţi sunt tocmai aceia care au vrut să creeze ei lumea pământeană.

(ICOANA CHIPULUI MAICII DOMNULUI, Colecţia Isihasm 1996, pp. 13-17)

IV
ÎNTÂLNIREA De-peste Hotare sau „câtă IUBIRE de DUMNEZEU ai câştigat” versus
Idealul mistic al panteiştilor antici: absorbirea Creaţiei în însuşi Divin

Întâlnirea De-peste-Hotare

Viaţa noastră este o „Desfăşurare de Memorial” al Chipului nostru şi totodată o VEDERE a RĂSPUNSULUI nostru. În Chipul nostru Personal avem toată viaţa, dar care nu se Împlineşte dacă nu ia Chipul RĂSPUNSULUI Propriu, care este tocmai VEDEREA directă. Dacă nu ajungi să „VEZI CHIPUL VIEŢII FAŢĂ către FAŢĂ”, rămâi tot la ”Memorialul de Imaginaţie şi închipuire”, ce înseamnă că nu te-ai dezvoltat, nu ai Născut CHIPUL din „Sămânţă”.
Să te ÎNTÂLNEŞTI cu CHIPUL VIEŢII, nu doar să-l ai ascuns ca Memorial, este Menirea Vieţii noastre. Şi CHIPUL VIEŢII în noi Creaţia, este în primul rând CHIPUL lui DUMNEZEU, faţă de care Chipul nostru Personal trebuie să RĂSPUNDĂ, să VADĂ. Într-adevăr, un mistic nu mai trăieşte cu închipuiri şi imaginaţii, ci într-o REALITATE concretă, ce se VEDE direct. Cât poţi ACUMULA din această VEDERE REALĂ, este ÎMPLINIREA Vieţii tale.
Dar trebuie bine evidenţiat faptul că VEDEREA de Taină este IUBIREA. Doar pe Cel pe care Îl IUBEŞTI, îl poţi VEDEA „dincolo de tine”.VEDEREA mistică este „VEDEREA dincolo de tine”, ce face posibilă VEDEREA directă a tuturor celorlalţi. Noi Vedem prin noi Înşine, ce ne preface realitatea cu propriul subiectivism.
Mai mult, în această VEDERE mistică, este o Tărie suprafirească, o NECLINTIRE, o PERMANENŢĂ. Noi în general avem mereu sentimente şi păreri schimbătoare. A VEDEA CEVA NESCHIMBAT este o Taină. Doar DUMNEZEU este ACELAŞI absolut. Omul Duhovnicesc se apropie şi el de acest CHIP al PERMANENŢEI. CHIPUL Lui DUMNEZEU din Om este IUBIREA, ce este NESCHIMBABILĂ. Când VEZI prin IUBIRE, nu te mai schimbi, ci ai tocmai acea TĂRIE Neclintită. Şi demonii sunt neputincioşi în faţa acestei Tării de Taină.

„Să nu te scârbeşti de mine Fiule, îmi spunea adesea Moş–Avva, că vezi un Bătrân neputincios, Om obişnuit ce se apropie de trecerea pământească. Nu căuta la mine „Darurile Harismatice”. Dacă poţi să vezi în mine puţina mea IUBIRE pentru DUMNEZEU, îmi vei vedea Chipul meu propriu-zis. Totul, Fiule, este această CĂUTARE A IUBIRII DE DUMNEZEU. Toate zisele nevoinţe ale unei întregi Vieţi pământeşti se văd în RODUL acesta: „Câtă IUBIRE de DUMNEZEU ai câştigat!”
Şi să ştii, Fiule, că mai ales la sfârşit, se va separa aşa de tare „omenescul” de acest „Supraomenesc–IUBIRE de DUMNEZEU”, încât treci prin cea mai dură probă a vieţii. Şi tocmai în asta constă Taina. Omenescul în sine, ca Fire de Creaţie, rămâne închis şi chiar contrar, dacă nu se depăşeşte în Supraomenesc. Doar DUMNEZEU este: „EU SUNT CEL CE SUNT” (Ieş. 3, 14). Creaţia este: „Sunt ceea ce voi Fi”. Acest „Ce voi Fi” este RODUL Vieţii, este IUBIREA de DUMNEZEU. Noi vom rămâne Omenescul simplu, şi doar Transfigurarea prin IUBIRE ne va da Chipul ÎMPLINIRII.
Iată, Fiule, eu sunt la momentul la care se face „separarea” totală dintre Omenescul meu şi IUBIREA–Supraomenescul meu. Noi, Creaţia, suntem o Natură Creată în care se Întrupează CHIPUL Lui DUMNEZEU, şi din această UNIRE se Nasc Sufletul şi Corpul nostru. Omul este „Ţărână–Natură”, în care se SUFLĂ CHIPUL Lui DUMNEZEU şi din această Întrepătrundere de Taină se Creează Sufletul şi Corpul nostru.
Noi suntem astfel Fiinţe Personal–Individuale, cu PECETEA CHIPULUI Lui DUMNEZEU şi cu Pecetea Lumii–Naturii Create, cu Supramemoriile DIVINE şi cu Memoriile Lumii Create. În toată Fiinţa noastră Suflet–Corp, sunt Supramemoriile CHIPULUI DIVIN, şi totodată Memoriile Naturii Create, care datorită păcatului adamic, nu mai sunt în „legătură direct conştientă”, ci „învăluite”, datorită „orbirii” Fiinţei noastre. Viaţa noastră este „Calea dintre CHIPUL Lui DUMNEZEU şi Chipul Naturii Create” care se Împlineşte când CHIPUL LUI DUMNEZEU şi Chipul Creat se Întâlnesc şi se VĂD.
Dar în acest moment de VEDERE de Taină, se face o „înfricoşată separare”, dintre CHIPUL Lui DUMNEZEU şi Chipul Creat, ca să nu se confunde DUMNEZEU cu Făptura Creată. Este în noi un „Hotar transcendental” între DUMNEZEU şi Creaţie, o „prăpastie de netrecut” şi paradoxal, la acest „HOTAR” se face şi Întâlnirea dintre DIVIN şi Fiinţa Creată.
Misticii antici vorbesc de acest „gol transcendental” în care te mistui şi din care Înviezi. Aici este şi „originea morţii”. În mod normal, nu există „moarte”, ci trecere prin „separarea hotarului transcendental”, prin care Fiinţa Creată se Vede „goală de DIVIN”, ca o „dezbrăcare de CHIPUL DIVIN”, ce lasă Fiinţa Creată într-un „gol înfricoşător ca o moarte”. Fiinţa Creată doar pe „SUPORTUL” PECETEI CHIPULUI DIVIN poate exista, altfel cade în „prăpastia goliciunea transcendentală”, tocmai „chipul morţii”.
Chiar dacă nu era „păcatul”, Fiinţa Creată trebuia să „treacă prin separarea de la Hotarul transcendental”, ca posibilitatea IDENTIFICĂRII neamestecate dintre DIVIN şi Chipul Creat, când Conştiinţa Creată VEDE PECETEA CHIPULUI Lui DUMNEZEU ca net distinctă de Chipul Creat. Păcatul forţează această „separare” şi mai mult, mai face şi o „separare de Corpul Sufletului”, ca „dublă moarte”.
Fiule, şi Sfinţii mari erau înfricoşaţi de momentul acestei „treceri transcendentale”, ca o „separare de DIVIN şi o rupere de Natura Creată”, ca „dublă prăpastie de la Hotarul ultim”. În Mistica noastră Creştină, cel mai important fapt este „neamestecarea” DIVINULUI cu Făptura Creată. Panteiştii antici au idealul mistic al „absorbirii creaţiei în însuşi Divin”, de neadmis în Creştinism. De aceea mistic Creştin, ultima „probă mistică” este tocmai această „separare netă dintre DIVIN şi Creaţie” de la „Hotarul-prăpastia transcendentală”.
Şi marii Sfinţi trebuie să treacă prin „FOCUL Hotarului transcendental”, din care să ÎNVIEZE la Conştiinţa Veşnică a NEAMESTECULUI DIVIN şi Creaţie, dar la o UNIRE–ÎMPLETIRE de CHIP şi PARTICIPARE, ÎNTÎLNIRE–VEDERE fără absorbire, tocmai prin DISTINCŢIA netă dintre DIVIN şi Natura Creată fiind Taina VEDERII–IUBIRII Nemuritoare.
Trebuie să treci prin „Smerenia ultimă”, altfel nu vei avea CONŞTIINŢA adevărată a Veşniciei. Se spune că în acest moment al „Hotarului ultim”, se fac uimitoare şi înfricoşătoare „Prefaceri”. Treci prin FOCUL Supra-arzător DIVIN, ca să te ÎMBRACI în ÎNVIEREA VIEŢII Veşnice. Este aşa de grea acea clipă, încât chiar Domnul Hristos în Grădina Ghetsimani a avut o stare de teamă. Este DESCOPERIREA în totalitate a „Hotarului dintre DIVIN şi Creaţie”, când tu ca Natură Creată te Vezi „separat total” în Suprainfinitul DIVIN, ca un suspendat deasupra „unei prăpăstii absolute”. Aceasta este zisa ILUMINARE, în sensul nostru Creştin, când capeţi CONŞTIINŢA pe Veşnicie a ceea ce eşti tu ca Natură Creată faţă de DIVINITATEA ce te-a Creat. Misticile antice visează la o Unire–absorbire preafericită în Divinitate. Creştin, doar după Prefacerea trecerii prin acest „Hotar transcendental” , are loc şi o „COMUNIUNE cu DIVINITATEA.”Aşa Fiule, în Mistica noastră Creştină vei vedea „BALANŢA” dintre Creaţie şi DIVINITATE, deasupra PRĂPASTIEI transcendentale înfricoşătoare. Fericit cel care va ÎNCLINA pe TĂRÂMUL Veşniciei. (HRISTOS, Trupul Lumii şi al Veşniciei, Colecţia Isihasm 2000, pg 39-43)

* * *

Dar trebuie să vină momentul când să se DISTINGĂ ce sunt „Eu, făptura”, faţă de Divin, ca să nu se confunde una cu alta. În sensul nostru Creştin, trebuie ca şi Făptura să se „Reverse în DIVIN”, ca Răspuns de Asemănare. Dacă Natura Creată este „neutră” şi Ogorul în care DIVINUL se SEAMĂNĂ pe Sine, trebuie să vină momentul când DIVINUL să fie „neutru” şi Natura Creată să se „Semene” în DIVIN. Aceasta este „INTRAREA Făpturii în DIVIN”.

Anticii vorbesc despre o „reabsorbire” a DIVINULUI din Natura Creată. Creştin, nu este o reabsorbire, ci un „Supramiraculos”, în care Natura creată INTRĂ în VEDEREA DIVINULUI prin ÎNTÂLNIRE FAŢĂ în FAŢĂ. Absorbirea nu este nici vedere, nici întâlnire, ci o anihilare de creaţie în impersonalul Divin.

În Creştinism, Taina ultimă este tocmai DISTINCŢIA absolută prin VEDEREA FAŢĂ către FAŢĂ a CELUI de DINCOLO cu Cele de „Dincoace”.
Dar, cum am mai amintit, OCHII VEDERII absolute sunt IUBIREA. În Creştinism, IUBIREA nu este „contopire în celălalt”, că atunci nu mai ai de fapt iubire, ci contopire. IUBIREA, în sens Creştin, este „DISTINGEREA absolută a Celuilalt” faţă de tine. Când poţi VEDEA total pe Celălalt, fără să îl absorbi, fără să îl prefaci cu propriile tale simţăminte, atunci vei descoperi IUBIREA. În general noi vedem şi simţim ce dorim şi ce asimilăm pentru propriul interes. A VEDEA peste toate acestea, nu din interesul nostru, ci pentru „Totalitatea Celuilalt”, este Taina Iubirii.
Dar ca să vezi „Totalitatea Celuilalt”, trebuie să treci printr-o paradoxală „separare absolută”, nu de „despărţire” ci de „Distingere”, în care tu să poţi „lăsa total pe CELĂLALT”, iar Tu să fii „alături total”, şi între Tine şi Celălalt va apărea astfel o Tainica VEDERE–IUBIRE. Cea mai mare suferinţă a Creştinului este „întunericul–nevederea”, că înseamnă neîntâlnirea IUBIRII. Doar IUBIREA cu VEDERE este IUBIREA adevărată. De nu-l vezi pe Cel IUBIT, te auto-amăgeşti cu o mascată „autoiubire”. A absorbi sau a te absorbi în Celălalt este de fapt o „autoiubire”. Întunericul este neiubire şi doar VEDEREA este IUBIRE.
IUBIREA este însăşi Firea Fiinţei Create, este Chipul Personal şi Individual al Fiecăruia. Fiecare IUBEŞTE în Chipul său propriu. Atât ai „Crescut”, câtă IUBIRE ai DESCHIS în tine. „Sinele-Entitatea” ta este această IUBIRE–Conştiinţă Personală. Când ajungi la „Hotarul Veşniciei”, Cel ce se Distinge în tine este acest Personal–Iubire.
Este mare Taina IUBIRII. Are capacitate Fiinţială de a IEŞI şi peste tine, de a se ÎMPĂRTĂŞI şi Altuia, de a Acumula şi încăpea în sine tot ce IUBEŞTE. IUBIREA este Interiorul şi Exteriorul şi peste acestea. IUBIREA are DUHUL Memorial şi totodată Eul Personal-Activul propriu. Pe Chipul IUBIRII vine şi HARUL SFÂNTULUI DUH. IUBIREA noastră de Creaţie are VEDEREA Fiinţialităţii de Creaţie, dar totodată prin CHIPUL PECETEI DIVINE SUFLAT de DUMNEZEU la Naşterea ta, poate Distinge şi ARĂTAREA DIVINULUI.
Fără SUPORTUL DIVIN, Ochii noştri nu văd DIVINUL, ci sunt orbi la LUMINA DIVINĂ. Păcatul a orbit Vederea Creaţiei. Când IUBIREA noastră de Creaţie Acumulează în Sine tot mai mult PECETEA CHIPULUI DIVIN, cu atât VEDE Cele DINCOLO de Creaţie. Sfinţii Părinţi Creştini vorbesc de HARUL SFÂNTULUI DUH, care dă VEDEREA peste Fire.

La „Hotarul Veşniciei” rămâne doar „IUBIREA ta” în „separare totală” şi faţă de HAR, dar fără să te „părăsească de fapt HARUL”. Acum se VEDE ce este IUBIREA ta, dacă a crescut în „Tărie şi neclintire”.
Peste „Hotarul transcendental” tu, Făptura, nu poţi trece, dar CHEMI ca DIVINUL să TREACĂ la tine. Aici este Taina noastră. DIVINUL VINE la tine dacă tu ÎNTINZI IUBIREA ta proprie, pe care DIVINUL să o facă „Punte”.
O, Taină minunată!
Tu, stricăcios şi lipsit de toate, ÎNTINZI o „fărâmă de IUBIRE de Creaţie” care se face „PODUL Suprafiresc” peste „prăpastia Veşniciei”. Aici este Taina LITURGICULUI Creştin. DIVINUL S-a Revărsat în Creaţie şi a „FĂCUT Lumea”, dar Lumea trebuie să dea şi ea un RĂSPUNS propriu de Creaţie, care va fi „TRUPUL DIVINO-Creaţie”, ce va „LEGA” Creaţia de DIVINITATE.
„Fărâma” ta de IUBIRE de Creaţie este CHIPUL Nemuritor din tine. Pe acest CHIP VINE DUMNEZEU de DINCOLO şi-l face EUHARISTIE-TRUPUL DIVINO-CREAŢIE. De aceea Creştinul fără ÎMPĂRTĂŞIREA din TRUPUL lui HRISTOS este lipsit tocmai de „LEGĂTURA” PESTE „prăpastia Veşniciei”. (HRISTOS, Trupul Lumii şi al Veşniciei, Colecţia Isihasm 2000, pp. 44-46)

* * *

Fiule, acum Trăiesc şi eu mai adânc Taina SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII. Până acum mă lăsam în RITUALUL Liturgic fără să fac vreo teologie specială. Eram Conştient de Taina EUHARISTIEI ca ÎMPLINIREA IUBIRII DUMNEZEIEŞTI şi a Iubirii de Creaţie, din care începe DESCHIDEREA Veşniciei. Dacă TRUPUL Lui HRISTOS este Supracosmic, Cosmic, Bisericesc şi Pământesc, acum pentru mine mai este „PUNTEA peste prăpastia Veşniciei”. Şi dacă puţina mea IUBIRE nu va fi suficientă să dea TRUP Lui HRISTOS, eu nu mă văd în TRUPUL Lui, ca „Mlădiţa în BUTUCUL VIEI”. Acum este „LITURGHIA Veşniciei” mele. DOAMNE, ce Taină este acest „Hotar al Nesfârşitului”! Acum implor pe Sfinţi să mă ajute cu Rugăciunile lor. Acum mă plec în cea mai de jos închinare, ca MILOSTIVIREA DIVINĂ să fie cu mine. Acum alerg ca la ultima Nădejde, la Ocrotirea MAICII DOMNULUI, Cea care are IUBIREA de MAMĂ, care biruieşte toată frica.
O, Taină a Veşniciei, care de acum DESCHIZI UŞA VIEŢII!
(HRISTOS, Trupul Lumii şi al Veşniciei, Colecţia Isihasm 2000, p. 47)

* * *

– M.: Vorbiţi de o „Re-întrupare Veşnică în Trupul Lui HRISTOS”, prin ÎMPĂRTĂŞIREA EUHARISTICĂ. De ce trebuie să ne ÎMPĂRTĂŞIM mereu şi nu este suficientă o singură ÎMPĂRTĂŞIRE?
– Gh.: Eu insist pe TAINA „VEŞNICEI REMEMORĂRI” a TRUPULUI Lui HRISTOS, de unde VEŞNICA ÎMPĂRTĂŞIRE ce nu se opreşte nici în Eshatologis, în VEŞNICIA Viitoare.

Cei care vorbesc de „reîncarnare”, tot o dau cu trebuinţa „prefacerii conştiinţei şi a expirării karmei”, ce nu este posibilă într-o singură viaţă.

În sens Creştin, noi facem această PREFACERE nu prin „propria experimentare”, ci prin „ARHEMEMORIALUL” din TRUPUL HRISTIC, că doar EL poate face „ADEVĂRATA PREFACERE”. „Răul-karma” nu poate fi niciodată corectat decît prin „REINTRAREA în MEMORIALUL SFÂNT HRISTIC”, şi prin acesta apoi şi noi să ne căpătăm Conştiinţa proprie.
Aici este o problemă mistică foarte adâncă.
În sens Creştin, Dumnezeu „admite o singură libertate a păcatului”, pe „a doua nu o mai îngăduie,” de aceea „moartea” sistează orice „experimentare” zis proprie şi „judecata este după moarte”.
– M.: Noi suntem nişte „programaţi” de un „ARHEMEMORIAL de Naştere” şi avem o „singură libertate-Viaţă experimentală proprie”? Unii au o viaţă foarte scurtă, alţii mai lungă şi alţii fac numai păcate ...
– Gh.: IUBIREA nu este niciodată „programată”. Noi suntem creaţi din IUBIREA Lui HRISTOS şi avem ARHEMEMORIALUL Naşterii. TAINA IUBIRII este NAŞTEREA şi NAŞTEREA este TAINA IUBIRII, de aceea este o Veşnică „REMEMORARE reciprocă”. „NAŞTEREA din Nou” de care vorbeşte Evanghelia, este tocmai această „REMEMORARE-Reîntrupare” din „APĂ şi din DUH”, adică din „Origine şi Re-actualizarea” ei. VIAŢA înseamnă permanenta REACTUALIZARE a MEMORIALULUI Originii-Naşterii, de unde această „amintire-reamintire”.
Păcatul este considerat în Creştinism ca un „invers” al MEMORIALULUI Originii Bune. Parabola „Fiului risipitor” este grăitoare. Păcatul este o „ieşire” de la TATĂL–MEMORIALUL Originii şi „ÎNTOARCEREA” este o „REINTRARE” în MEMORIALUL de FIU, în care se face PREFACEREA. Nu există altă cale de „scăpare de karma”. „Fiul risipitor, cu acumulări de karma” nu face nimic de acum, este „spălat şi reîmbrăcat”, şi mai mult, i se face „MASA VIŢELULUI GRAS-TRUPULUI VEŞNICIEI”. Zisul „Fratele cel mare” este revoltat, cum i se „IARTĂ” aşa de uşor totul. Este „judecata-karma”, dar pe care DUMNEZEU o „SARE prin IERTARE”.
– M.: Şi totuşi păcătoşii se pedepsesc în „iadul cel veşnic”.
– Gh.: Cei care „INTRĂ” şi se Reîntorc la TATĂL, adică fac şi ei o PREFACERE, primesc TAINA IERTĂRII. Cei care „nu se întorc”, rămân pe „afară-iad”.
Noi avem o „singură libertate”, de a fugi de DUMNEZEU şi de a ne REÎNTOARCE la DUMNEZEU. Această „UNICĂ INTRARE şi ieşire” este supărătoare multora. „Re-încarnarea karmei” este mai facilă, de aceea este agreată de mulţi. De aceea Creştinismul nu admite „re-încarnarea karmei”, ci doar „VEŞNICA REÎNTRUPARE în TRUPUL EUHARISTIC HRISTIC”. Noi nu ne prefacem prin „reîncarnări succesive” ci prin INTRAREA la MASA VIŢELULUI GRAS-TRUPUL HRISTIC.
Noi ne ÎMPĂRTĂŞIM mereu, că asimilăm cât putem, şi aşa mereu CREŞTEM în TRUPUL Lui HRISTOS. O singură ÎMPĂRTĂŞIRE ar fi o „sistare” a PREFACERII VEŞNICE. Noi trebuie să avem VEŞNICA LITURGHIE A ÎNTRUPĂRII şi a Încarnării în TRUPUL EUHARISTIC al Lui HRISTOS.
(HRISTOS, Trupul Lumii şi al Veşniciei, Colecţia Isihasm 2000, pp. 48-49)

V
TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII–„Re-Întruparea Veşnică în TRUPUL Lui HRISTOS” versus Re-încarnarea karmei

Lucifer insistă:
– DUMNEZEU nu se poate ÎNTRUPA, EL Creează „Spiritul” şi acesta se „întrupează”.

– Lumea ce EU ca FIUL Lui DUMNEZEU o Creez, este doar de „Origine DUMNEZEIASCĂ” şi nu admite un „intermediar de creaţie”. „Spiritul” este tot o Creaţie a Mea. Eu nu sunt „Spirit”, ci DUMNEZEU CREATORUL.

– Tu eşti DUMNEZEU Cel Dincolo de Lume, şi ce „amestec” poţi avea cu ea? Între DUMNEZEU şi Lume trebuie să fie „Spiritul” şi aşa se va avea „oglinda” în care să te VEZI şi Tu şi Lumea... „Prăpastia de ne-trecut” dintre DUMNEZEU şi Lume doar „Spiritul” o trece...

– EU nu am nevoie de „Spirit”, Eu Însumi trec peste această prăpastie.
– Dacă Tu o treci, nu mai eşti DUMNEZEUL Cel adevărat... Creaţia Ta trebuie să fie „Spiritul”, şi apoi „Spiritul” să creeze „lumea”...

– Înţelegi greşit, Lucifer, Creaţia Mea, ce este TAINA ÎNTRUPĂRII Mele. Dacă între Mine şi Lume ar fi „Spiritul”, Eu de fapt nu aş Crea Lumea, ci aş „privi iluziv” la „jocul spiritului”. Eu voi Crea cu Adevărat o „Lume Reală”, căreia îi voi DĂRUI CHIPUL Meu şi aşa nu va mai fi „iluzie şi închipuire”. Acest „intermediar de Spirit” este „invenţia ta” Lucifer, este „răul ce se naşte din iluzia ta”.

– Nu există Dumnezeu decât sub „chipul Spiritului intermediar”. DUMNEZEU Cel de DINCOLO doar Priveşte şi din PRIVIREA Sa se naşte „Spiritul” şi Spiritul naşte lumea...

– Nu, Lucifer, nu „Spiritul” Mă Oglindeşte pe Mine, ci EU SUNT şi OGLINDA şi OGLINDIREA deodată şi doar prin „TRUPUL Meu” se vor Vedea şi Cele DUMNEZEIEŞTI şi cele ale Lumii. „Spiritul” nu se poate „vedea decât pe sine însuşi”, de aceea are nevoie de „trup prin care să vadă”. „Spiritul” nu este „vederea de DUMNEZEU” şi nici „vederea de lume”, ci doar „vederea din sine”. Eu am Creat „Spiritul cu Trupul” şi nu un „spirit gol”.
Tu, Lucifer, ucizi Trupul şi te faci „spirit gol”, ce este o „anormalitate”... „Spiritul” nu poate fi „singur”, că se „auto-închipuie” şi cade în amăgire... EU v-am Creat pe voi Îngerii–Spiritele cu „Trup de Lumină”, ca prin acesta să Vedeţi. EU Creez mai întâi „LUMINA–TRUP” şi EU Însumi Mă ÎNTRUPEZ în LUMINA–TRUP, şi aşa doar „TRUPUL Meu DUMNEZEIESC este LUMINĂ”, şi în „Aceasta Sunt Toate, şi din Acesta Ies Toate”. Eu Creez Lumea din „TRUPUL–LUMINĂ” al Meu şi doar în LUMINA MEA vor fi Toate. „Spiritul” fără „TRUPUL–LUMINĂ” se va „întuneca” şi se va „închide în sine” ca într-o „anti-lume iluzivă”. Eu v-am creat pe voi Îngerii-Spirite cu „Trupul de Lumină în afară”, şi voi mai Crea şi Pământul cu Făpturi, cu „Trupuri în afară şi LUMINA în Interior”.
Distinge bine Lucifer acest Chipuri ale Creaţiei Mele. EU SUNT TRUPUL-LUMINĂ DE-înaintea Facerii Lumii şi din Acesta REVĂRS Toate ale Lumii. Totul este din TRUPUL Meu şi va fi în TRUPUL Meu şi nu se poate „ieşi în afara” Lui şi „răul” va fi doar o „rană”, tot în TRUPUL Meu. „Toate în Mine SUNT, Toate din Mine Sunt, Toate prin Mine Sunt”, iată ÎNCEPUTUL şi Sfârşitul, ce trec în VEŞNICIE.

– Aici va fi „neînţelegerea” noastră, continuă Lucifer, „Spiritul pur fără Trup” şi „Lumea ta cu Întrupare”, ce nu se vor „împăca” niciodată şi vor fi „de-a pururea contrare”.

– Tu, Lucifer, vrei să Mă „înlocuieşti ” pe Mine cu „spiritul intermediar” şi aşa creezi şi tu un „dumnezeu artificial”. Lucifer, tu „ucizi” TRUPUL Meu şi prin aceasta te „auto-ucizi devenind spirit gol şi întunecat”.

– Eu vreau să mă „auto-ucid”, zise Lucifer, ca să mă „fac Una cu DUMNEZEU Cel DINCOLO de Trup”.

– Cu adevărat, te vei mistui, că nimeni nu poate intra în FOCUL DUMNEZEIESC.

* * *

„Contemplarea Minţii”, de care vorbeşte Filocalia, nu este a unui „spirit gol” ci a unui „Spirit ÎMBRĂCAT în LUMINA SFÂNTULUI DUH” prin care poate VEDEA Cele Nevăzute. Aici este „poticnirea” cea mare a misticilor antice şi spiritualiste, că merg pe considerentul luciferic al „spiritului pur” şi fără Trup. De aici „INSISTENŢA” Creştină pe „TAINA TRUPULUI Lui HRISTOS”.

Aici „desluşim” şi noi problema „re-încarnării”. „Spiritul gol” într-adevăr are nevoie de „re-întrupări” să poată face experienţa lumii, pe când „Spiritul cu Trup” are deja tot „MEMORIALUL”. „Spiritul gol” îşi „caută memorialul Trupului”, de unde „dorinţa re-încarnării”, pe care anticii o au.

(HRISTOS, Trupul Lumii şi al Veşniciei, Colecţia Isihasm 2000, pp. 11-13)

(material prezentat la Cel de-al Doilea Colocviu Naţional dedicat părintelui Ghelasie de la Frăsinei, Aula Magna, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2010).