Virgil Ciomoş: "În memoria Părintelui Ghelasie"

Unul dintre evenimentele care au marcat profund România "postdecembristă" a fost şi impetuoasa, aproape sălbatica descătuşare a presei de toate genurile. Numărul revistelor şi editurilor, al radiourilor şi televiziunilor s-a multiplicat, brusc, de cîteva ori, librăriile şi bibliotecile, dar mai ales puzderia de chioşcuri şi tarabe (mai mult sau mai puţin improvizate) făceau cu greu faţă cererii, aparent nelimitate, a unui public însetat să cunoască, în detaliu dacă se putea, subiecte şi personaje inedite (în dublul sens al cuvîntului) sau, după caz, interzise de către recent defunctul regim comunist. Între acestea, multe, temele cu caracter religios şi, respectiv, autorii care le promovau, mulţi încă în viaţă, se bucurau de o specială atenţie.
Aşa au văzut lumina tiparului scrierile Părintelui Nicolae Steinhardt (cunoscute deja în rîndul tinerilor sau al mai puţin tinerilor intelectuali români), între care extraordinarul Jurnal al Fericirii (tradus şi publicat, între timp, în mai multe limbi de circulaţie internaţională), predicile nu mai puţin extraordinarului Părinte Ilie Cleopa (care circulau şi ele de cîtăva vreme în samizdat), tratatele teologice ale Părintelui Dumitru Stăniloae (intrat în conştiinţa publică autohtonă mai ales ca traducător al Filocaliei, text fondator al tradiţiei isihaste), dar şi nenumărate traduceri din mistica şi teologia creştină apuseană sau din marile cărţi de înţelepciune ale unor religii pre- sau necreştine.
Evident că această "febră", de nu chiar "nevroză" editorială (şi nu numai, căci, foarte curînd, totul s-a politizat în noua Românie născîndă, cea a unei reforme dacă nu "continue", cel puţin obsesionale) putea uşor destabiliza (şi chiar a destabilizat) spiritele prea sigure pe opţiunile lor intime, fie ele "definitive". De unde şi reacţia - firească pînă la un punct - de repliere, de apărare în faţa avalanşei (citeşte: "agresiunii") noilor confesiuni, gata să cucerească sufragiile unei populaţii şi aşa aculturate de cele aproape cinci decenii de comunism (declarat "ateu"). Or, discursul legitimator şi cu atît mai mult cel auto-legitimator n-a putut niciodată ţine loc de dialog interreligios - redus, din păcate, la un simplu monolog moralizator - nici de ecumenism -confundat şi el cu un sincretism palid, de-a dreptul confuz - şi nici măcar de o cercetare autentică a propriilor rădăcini spirituale - de vreme ce această "auto-cunoaştere" era menită să justifice în cel din urmă... autoritarismul.
Într-un asemenea peisaj cultural (şi nu numai) deopotrivă de luxuriant şi de dezolant am dat pe la începutul anilor '90 peste o mică publicaţie (o broşură, mai bine zis) ce îşi propunea, între altele, să evalueze - nici mai mult nici mai puţin - decît raporturile dintre yoga şi isihasm. Partenerul creştin în această dezbatere părea să fie un călugăr ortodox de la Mînăstirea Frăsinei, un oarecare Părinte Ghelasie Gheorghe, foarte sigur pe poziţiile sale şi, în aceleaşi timp, suficient de comprehensiv cu preopinenţii săi (a căror pregătire intelectuală şi mai ales competenţă spirituală îmi erau destul de neclare), gazde voit "deferente" ale dezbaterii, debordate totuşi, de neaşteptatul şi mai ales neobişnuitul lor "adversar". Spun "oarecare" pentru că nu mai auzisem pînă atunci despre Părintele Ghelasie (al cărui nume îmi evoca un mare nevoitor de prin părţile Transilvanei occidentale), cu toate că aveam cîteva bune "cunoştinţe în domeniu".
Cum era de aşteptat, replicile acestei (pasionante altfel) discuţii de principiu erau mult prea eliptice şi generale (prea ude principiu") pentru a putea amorsa o dezbatere reală. Lipsa unei pregătiri de specialitate îndeosebi făcea anevoios orice avans spre inima acestui misterios şi accidentat teritoriu al unităţii (fie ea transcendentale) şi diferenţei (fie ea istorice a) religiilor. Cunoscusem de curînd preţioasa mărturie scrisă a unui călugăr catolic francez care petrecuse ani buni de zile printre yoghinii din India, adoptîndu-le viaţa ascetică, limba, straiul şi chiar numele, în încercarea de a înţelege mai bine (prin comparaţie şi, mai ales, în cunoştinţă de cauză) specificul adesea revendicat, dar mai puţin studiat (şi, mai ales, experimentat) al misticii creştine*.
Rugăciunea zisă "a inimii" avea un loc privilegiat în acest extraordinar periplu situat la hotarul abisal şi, în acelaşi timp, comun dintre două lumi, atît de diferite. Eram, aşadar, deja convins de oportunitatea hermeneutică şi chiar "iniţiatică" de a te "pierde" mai întîi - în alte tradiţii, de pildă - pentru a te putea "regăsi" apoi pe tine însuţi şi religia "ta", prea apropiată uneori pentru a o "vedea" în toată splendoarea care îi este proprie. Cine crede că "stă", să se pregătească să cadă, ne avertizează Apostolul. Totul este să ştim cum anume să "cădem"... De la bun început, mi s-a părut că textele Părintelui Ghelasie aveau ceva din stranietatea unei atari "căderi", că ele te invită cumva să (te) "pierzi". Şi într-adevăr, articulate în propoziţii mai degrabă eliptice de subiect şi, ca atare, de sens (referenţial) explicit, ortografiate adesea la limita dintre scriitură şi ideogramă (vorbe "iconice" sau, dacă vreţi, icoane "vorbitoare"), marcate cu asupra de măsură de o insistentă şi, de aceea, contrariantă uneori "ierarhie" a majusculelor (dacă între acestea din urmă - insemne deja ale elecţiunii - mai poate funcţiona una), "fracturate" pe alocuri de termeni anume inventaţi ce scapă rigorilor unei flexiuni obişnuite, ele par a fi scrise înadins pentru a nu fi citite.
Din două una, îţi spui deîndată : fie că ai de-a face cu un autodidact care descoperă pe cont propriu şi, prin urmare, într-un limbaj "singular" (fie-mi iertat oximoronul!), lucruri demult ştiute, fie că, acest itinerar însuşi - atît de tipic pentru spaţiul nostru cultural (mai degrabă "poetic" decît epic) -, este marcat de o "refulare" originară - a cărei urmă este tocmai limbajul "particular" -, de un "recul" provocat nu atît de acest parcurs intelectual (şi spiritual) mai mult sau mai puţin "personal", cît de proximitatea cu o "realitate" ce se refuză practic unui discurs "ca toate celelalte". O asemenea practică semiotică şi lingvistică cel puţin atipică - precum cea a Părintelui Ghelasie - se salvează doar prin Subiectul ei (mai degrabă implicat decît explicat), şi anume, doar în măsura în care El însuşi este cel ce determină şi, ca atare, justifică excepţia.
Şi într-adevăr, trebuie să mărturisesc că, răsfoind cu oarecare (detaşată iniţial) curiozitate paginile primelor scrieri publicate de Părintele Ghelasie am fost surprins de excelentul instinct filosofic ce le anima. Or, cred eu, un bun instinct - şi, de ce nu, unul filosofic - este mai preţios decît orice doxă incertă - fie ea camuflată sub vălul înşelător al unor lungi, interminabile liste bibliografice. Suntem atît de departe de sensul iniţial - cel autentic - al vocaţiei filosofice, încît abia dacă mai suntem astăzi în stare să sesizăm dacă o problemă sau, mai simplu încă, o întrebare relevă de o semnificaţie filosofică propriu-zisă.
Filosofia însăşi riscă astfel să se convertească (dacă nu s-a convertit deja) într-o "tehnică" de gîndire, într-un instrument "universal" apt să poată fi folosit peste tot (şi nicăieri). Desigur, modestelor broşuri cu gîndurile unui isihast "pierdut" undeva, în munţii Carpaţi le sunt întotdeauna de preferat tratatele docte de istorie a filosofiei universale. Cînd am deschis primele cărţulii ale Părintelui Ghelasie nu mă aşteptam, bunăoară, să găsesc în ele nici "deducţia transcendentală a categoriilor" din Critica raţiunii pure a lui Kant şi nici "sinteza în act a formei şi materiei" din Metafizica lui Aristotel. Şi, totuşi, spre marea mea supriză, le-am regăsit (cu "oarecare" perplexitate) pe amîndouă acestea expuse în mod liber (nu mai puţin detaşat) pentru că pe deplin asumate şi, în consecinţă, proferate ca nişte principii "inconturnabile" ale teologiei creştine dintotdeauna. Era ca şi cum tot ceea ce a precedat şi a succedat din punct de vedere filosofic evenimentului hristic -- începînd cu întruparea şi sfîrşind cu Ispasul - nu putea fi situat decît în această perspectivă, "ultimă".
Faptul că persoana umană nu este reductibilă la facultatea ei de cunoaştere -- conştiinţa nu este intelectul, aşa cum s-a crezut pînă la Kant, şi nici efectul unei simple "compuneri" a acestuia cu sensibilitatea - sau că, mai mult, unitatea ei nu relevă nici de "amestecul" unui suflet "celest" şi a unui trup "terestru" - fiinţa umană are un chip al ei universal : hos katholou, ne avertizase deja Aristotel, unul în raport cu care orice dualitate existenţială are o natură derivată -, toate astea nu sunt nişte "idei" de ici de colo. Dimpotrivă. Consecinţa neaşteptată a acesteia din urmă (marea descoperire a Stagiritului, complet ignorată pînă în vremurile creştine şi chiar după ele), este că omul "universal" nu poate fi doar un spectru dezincarnat : el se mîntuie în trup, odată cu trupul însuşi. Şi asta pentru că Subiectul (şi nu doar sufletul) -unitatea transcendentală a conştiinţei sale, ar spune Kant - este anterioară separării (prin păcat şi apoi moarte) dintre suflet şi trup. (Fenomenologia posthusserliană a ajuns abia de curînd la problematica filosofică a chipului - definit ca unitate abisală, indeterminabilă a omului -, şi anume, prin contribuţiile lui Levinas.)
Dar şi invers, dacă este să exprimăm, totuşi, unitatea fiinţei umane printr-o "sinteză" a contrariilor, atunci ar trebui s-o determinăm mai degrabă ca o frontieră comună fără de dimensiune (şi, prin urmare, fără distanţă), ca un "hotar" adică - aşa cum îi plăcea să spună adesea Părintelui Ghelasie (în buna tradiţie a lui Grigorie de Nyssa sau a lui Maxim Mărturisitorul, de altfel) -, unul situat undeva între contrariile însele.
Desigur că a defini omul ca un fel de limită "întrupată", ca o "interfaţă" dintre interior - fie el inteligibil - şi exterior - fie el sensibil - are grele consecinţe asupra limbajului teologic (adesea marcat de un platonism sui generis abia mascat). Căci, astfel definit, omul spiritual - culme şi, implicit, hotar al creaţiei divine - nu-şi mai poate revendica "interioritatea" sa în raport cu lumea - de vreme ce el este tocmai limita (hotarul) lumii, situat "dincolo" şi "dincoace" de ea (ca şi de ades frecventatele cupluri tematice "suflet-trup", "intelect-sensibilitate" etc.) - ci doar "faţă" cu "exterioritatea" transcendentă a Creatorului său.
În opinia Părintelui Ghelasie, "angelismul" unor atitudini pretins "spirituale" n-are nimic de-a face cu Spiritul autentic (mereu întrupat şi, deci, liturgic) al creştinismului. Pneumatologia - definită, la rîndu-i, ca fenomenologie a Spiritului (precum la Hegel) - se împlineşte prin trupul mistic al lui Hristos şi tocmai în acest punct, insistă din nou Părintele Ghelasie, trebuie să ne apropiem dar şi să ne despărţim de protestantism. Duhul însuşi ni se revelează mereu în Paşte şi, ca atare, în trecerea la sau, mai bine, în limită. Aşa cum Iisus Hristos este Chip al Tatălui şi, în acelaşi timp, "locul" (singurul) de întîlnire (şi totodată de "pasaj" - pesah) dintre uman şi divin, tot aşa şi icoana (cea autentică, evident) -- chip "închipuit" poate să devină locul (fără de dimensiune, "inter-faţa") unei asemenea miraculoase întîlniri (pasaj).
Primul şi ultimul sinod universal - unanim recunoscute de întreaga creştinătate - au fost consacrate, deloc întîmplător (deşi la distanţă de secole), uneia şi aceleiaşi probleme în fond - cea a chipului, fie el "născut" sau "făcut". Totul este să înţelegem că teologia (şi, de ce nu, filosofia) chipului n-are nimic de-a face cu o "teorie a imaginii" ca obiect (fie el exemplar) : pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut. Chipul trebuie să ne re-ţină doar în măsura în care (ne) trece.
A spune că Părintele Ghelasie era în temă cu ultimele dezbateri ale fenomenologiei contemporane este, desigur, excesiv. A preciza, însă, că instinctul lui filosofic l-a condus la sesizarea unora dintre cele mai importante şi mai sensibile teme ale meditaţiei filosofice contemporane nu este deloc excesiv. Definirea omului ca "hotar" implică, de pildă, diferenţa filosofică dintre "ontic" - mereu reductibil la simpla aparenţă a unui obiect - şi ontologic - care relevă, dimpotrivă (după Heidegger), de o gîndire "non-obiectivantă". După exemplul (deja uitat, din păcate) al Sf. Grigorie de Nyssa, care definea pe Iisus Hristos ca... "frontieră", Părintele nostru atipic se numără printre aceia foarte puţini care au mai vorbit, astăzi încă, despre fiinţa umană ca despre o limită "întrupată". De unde şi importanţa pe care o acorda el "rămînerii" (prin închinăciune) în această „trecere la (sau /h) limită" (frontieră), singura "atitudine" capabilă să ne ferească de redutabilul pericol al "substanţializării" (obiectualizării) limitei (hotarului).
Pentru a ne convinge de importanţa unei corecte "aşezări" ontologice, autorul interpretează şi evaluează, prin contrast, nefericita experienţă a lui Adam, care a confundat intervalul - "între"-le - cu un "fruct" (obiect) mereu la îndemînă. Or, "fructul" este (aici) tocmai intervalul liminar, cel care, non-obiectual fiind, nu poate fi "mîncat" precum un „măr". Metabolismul "uman" al cuminecăturii, noua "hrană", incoruptibilă, pe care ne-a adus-o Iisus Hristos (dăruindu-Se, de fapt, pe Sine însuşi!) presupune o adevărată răsturnare (conversiune) a sensurilor sale recepte căci, într-adevăr, a "mînca" (şi, prin urmare, a interioriza) această limită (care este euharistia) - abis simultan al separării, dar şi al unirii dintre creat şi increat - înseamnă în fapt a fi tu însuţi "mîncat" de Hristos, a deveni, în mod paradoxal (printr-un fel de "chiasmă", în sensul strict merleau- pontian al termenului), mădularul Lui. De unde şi serioasele avertismente din Chipul Omului, Căutarea Originilor:
„Nu vă faceţi hoţi şi furi de Cele Sfinte. Opriţi-vă la Uşa Altarului Euharistiei, participaţi cu închinare la Săvîrşirea Euharistică, să nu îndrăzniţi să vă împărtăşiţi oricum, pînă nu aveţi şi haina. Opriţi-vă la Hotarul Pomului, Hotarul de Taină, care poate deveni Hotarul morţii. Moda de a te împărtăşi oricum, fără pocăinţă creştină, fără ieşirea din păcat, este un flirt şi o batjocorire a Tainei Dumnezeieşti" (pp. 81-82). Şi încă : „Nu îndrăzniţi să treceţi acest Hotar. Stai în faţa lui ca să ţi se deschidă şi ţie apoi. Cine nu Stă în Faţa acestui Hotar şi se grăbeşte ca Adam să-l forţeze, să-l mănînce, să-l distrugă în loc să-l Cîştige îl va pierde pentru totdeauna" (p. 82).
„A sta la hotar" revine, aşadar, la asumarea posturii noastre de fii şi, drept urmare, a aceleia de închinători, căci, odată ce am descoperit care ne este originea şi, în consecinţă, filiaţia (cea întru Tatăl), postura noastră „naturală" nu mai poate fi decît aceea a asumării hotarului, a limitării noastre (ca "haină" muritoare asumată, una de nuntă, de astă dată). Doar la (în) această limită a închinării putem fi asumaţi de către Tatăl, şi anume în Hristos Iisus : „Pocăinţa mistică Creştină trebuie să fie închinare în primul rînd. În această închinare se Cîştigă iarăşi Chipul de Fiu şi prin cîştigarea chipului de Fiu putem să îmbrăcăm Haina de Nuntă a Fiului, Haina Euharisticului şi aşa să avem acces în Planul Dumnezeiesc" (p. 82).
Cînd ne închinăm cu smerenie Ziditorului nostru recunoaştem, în mod implicit, prezenţa transcendentului. Cu cît mai jos ne coboară smerenia cu atît mai sus ne ridică harul. Nu e vorba de sentimentalisme (Părintele Ghelasie le repudia fără menajamente) ci, încă o dată, de pură ontologie. Relaţia dintre creatura care suntem şi Creatorul nostru este de aşa natură încît, dacă ne asumăm acest statut creatural, ne asumăm totodată şi Creatorul nostru, închinarea coincide astfel tocmai cu trecerea la (în) limită. Mai precis, gestul de închinare revine la "postura" frontierei, la "haina" smereniei, a finitudinii, al cărei hotar coincide, în mod paradoxal, cu acela al infinitului. Căci între finit şi infinit există una şi aceeaşi limită, indiferent din ce parte se ajunge la ea, dinspre noi sau dinspre Dumnezeu.
Funcţiunea logică (şi ontologică) a chiasmei, sau, dacă vreţi, a "convertirii" - cîtă vreme cele de pe pămînt nu sunt precum cele din cer, simplul raport analogic nu face decît să ne inducă în eroare (în cea a "angelismului", între altele) - are drept principală consecinţă resemnificarea Liturghiei "tainice", cea în şi prin care se (de)săvîrşeşte nu numai întruparea catabatică (coborîtoare) a lui Hristos în pîinea euharistică, "cea de toate zilele", ci şi prin "întruparea" noastră înşine - cea anabatică (suitoare), la fel de "cotidiană" - în Unul şi Acelaşi Hristos : „Doar în acest chip - se spune în Biserica, liturghia euharistiei, trupul înveşnicirii lumii - este [...] posibilă liturghisirea-euharistică, adică şi întruparea lumii în Fiul" (p. 15). Ea face, de altfel, asemănarea şi, totodată, deosebirea dintre Buna Vestire -fenomenologia (manifestarea, revelaţia) "catabatică" a Increatului pentru Creat: Hristos devine Iisus : Iisus Hristos - şi Ispas - fenomenologia (manifestarea, revelaţia) "anabatică" a Creatului pentru Increat: Iisus care devine Hristos: Hristos Iisus -, astfel că Ispasul se vădeşte a fi cumva „inversul" Bunei Vestiri... Ispasul este o "Bună Vestire" inversată a omului în faţa lui Dumnezeu spre deosebire de Buna Vestire care este un „Ispas" inversat al lui Dumnezeu în faţa omului. Buna Vestire - întrupare a Increatului în Creat, Ispasul -„întrupare" a Creatului în Increat. (Observ că am început şi eu să scriu, dezinvolt, cu majuscule, dar ce mai contează asta acum...)
Tocmai în această "răsturnare" - Verkehrung pentru Hegel, Kehre pentru Heidegger - ar trebui să constea pretinsa "turnură teologică" a fenomenologiei, atît de des invocată în filosofia occidentală. Liturghia relevă deci de "a doua" întrupare, cea făcută posibilă nouă de "noul" Duh al celui Crucificat şi mai ales înviat, liturghie escatologică, alternanţă (şi unitate "ultimă") între Iisus Hristos şi Hristos Iisus la care făcea cîndva referire Părintele Cleopa, într-o dedicaţie pe care mi-o făcuse pe una din cărţile sale.
Vom fi "atraşi" şi în cele din urmă „absorbiţi" escatologic în locaşul unde „ne aşteaptă" trupurile noastre cele veşnice. Unire între chipul nostru creat şi chipul nostru increat, care este Fiul lui Dumnezeu, Cel de dinainte de creaţia propriu-zisă (de unde şi importanţa în teologia răsăriteană a energiilor increate). Sens inversat al chemării Sfîntului Ioan Teologul: „Vino, Doamne!". De fapt, El este Cel care ne inspiră (în dublul sens al cuvîntului). Hristos Iisus „vine" dislocîndu-ne. Noi suntem cei care ne mişcăm în El, Cel veşnic nemişcat! Vezi, de aceea, pe acelaşi Sfînt Ioan Evanghelistul, dar şi pe Proorocul Ilie, care s-au "mişcat" deja în El, personaje escatologice care ne anunţă Ispasul cel "de obşte". Trebuie, prin urmare, să facem deosebirea dintre întruparea pe care o împlineşte Fiul Dumnezeiesc în calitate de Chip arhimodel de Biserică şi, respectiv, întruparea pe care o împlineşte Biserica în Chipul de întrupare al Fiului, încheie Părintele Ghelasie (pp. 15-16). De unde şi concluzia imediată: Biserica nu poate fi redusă doar la Locaşul (receptacolul) întrupării Fiului. Ea presupune şi înfierea omului de către Tatăl, prin Fiul însuşi.
Biserica este şi Altar al înălţării (de unde deosebirea esenţială care ne separă de protestanţi, atît de sensibili la fenomenologia Duhul cel "nou", dar mai puţin atenţi la întruparea pe care Acesta ne-o pregăteşte). Ea este "locul" coincidenţei celor două mişcări (catabatică şi anabatică) : împărtăşire a Fiului pentru Om prin Euharistie, împărtăşire a Omului pentru Dumnzezeu, prin consumarea Euharistiei. Omul "consumă" pe Dumnezeu, dar, încă o dată, el este cel "consumat" de către Acesta : „Pe această Bază-Temelie, de acum poate avea loc şi Liturghisirea Euharistiei Trupul înveşnicirii Lumii" (p. 17).
Binecunoscuta (dar şi misterioasa) invocare ioaneică : „Vino, Doamne!" (catabaza) este, în context, echivalentă cu promisiunea (nu mai puţin misterioasă a) Hristosului Însuşi : „Voi atrage toate la Mine" (anabaza). în aceasta constă, în fapt, re-capitularea de care vorbeşte Sfîntul Apostol Pavel -pandant teologic al "capitalismului". Sensul cu totul schimbat (convertit) al Liturghiei veşnice n-are deci de-a face doar cu Buna Vestire (deja "petrecută", într-un fel) cît mai ales cu acest Ispas sui generis al înveşnicirii Lumii. A deveni fii ai lui Dumnezeu revine la a beneficia cumva de "propriul" nostru Ispas (vezi evenimentul escatologic al "Adormirii" Maicii Domnului). Liturghia este de fapt o fenomenologie întoarsă pe dos (Husserl nu era încă un creştin împlinit...). Centrul ei îl constituie tocmai această "ascensiune" a creaturii în Dumnezeu. Coborîrea Duhului în om este, simultan, şi o "urcare" în Dumnezeu a omului. Epifania lui Dumnezeu pentru Om ("petrecută" şi ea, într-un fel) face posibilă epifania Omului pentru Dumnezeu. Liturghia este esenţialmente escatologică.
Prin comparaţie cu aceste profunde "deosebiri", mi se pare de-a dreptul incredibil cît de "antici" şi de "veterotestamentari" suntem, astăzi încă! Ultima - lungă şi de trei ori reluată - convorbire pe care am avut-o cu Părintele Ghelasie la Frăsinei a fost marcată de un nedisimulat regret : acela de a nu mai putea recunoaşte "în lume" (şi nu numai) marile coordonate ale tradiţiei teologale creştine. Or, dacă am dobîndit ceva foarte preţios în puţinul răstimp cît l-am frecventat (întotdeauna cu uimire, dar şi cu încredinţare) a fost mai ales convingerea că, în ciuda celor două milenii de creştinism, suntem, cu toate astea, abia la începuturile unei autentice comprehensiuni a evenimentului hristic. Mărturie neaşteptată a marii tradiţii harismatice a paternităţii (care ar merita ea însăşi o specială şi insistentă atenţie), textele Părintelui nostru, beneficiar "ales" al acesteia din urmă, vehiculează nu numai un limbaj şi un grafism neobişnuite ci mai ales nişte teme de meditaţie tot pe atît de "neobişnuite".


Virgil Ciomoş
Facultatea de Filosofie,
Universitatea "Babeş-Bolyai",
Cluj-Napoca

(articol apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii Dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 207-215)


* Mi se pare necesar să fac aici o mică precizare, pentru a evita confuziile posibile. În opinia mea, în afară de aplecarea spre înţelegerea celuilalt în vederea unui parcurs lămuritor, demersul părintelui Ghelasie nu are, totuşi, a face cu abordarea amintită a călugărului catolic, dat fiind că un om duhovnicesc cunoaşte prin harul lui Dumnezeu şi deosebeşte duhurile, pătrunde înţelesurile şi nu are nevoie să trăiască la modul literal viaţa unei alte religii pentru a cerceta aşezarea ei spirituală. Pe de altă parte, Părintele Ghelasie îşi asuma total creştinismul ortodox, revelaţia şi tradiţia Bisericii, şi nu experimenta alte religii sau credinţe, ci le cerceta şi le pătrundea cu înţelegerea din perspectiva creştină, în mod dialogic, critic dar şi valorizator/recuperator unde era cazul, confruntându-le cu revelaţia dumnezeiască, tocmai pentru a aduce în lumină insuficienţele şi devierile lor de la Adevărul dumnezeiesc revelat. Acesta, pentru Părintele Ghelasie, era mai presus de încercările omului mai mult sau mai puţin izbutite de a reface legătura cu Dumnezeu (religiile), era Legătura pe care Dumnezeu Însuşi o face cu omul, Adevărul Care El Însuşi se comunică omului în chip dumnezeiesc. (nota mea - Florin Caragiu).

Pr. Răzvan Ionescu: "Despre şansa unei întâlniri fundamentale"

Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om aşa de viu ca părintele Ghelasie. Viu prin prospeţimea prezenţei sale personale şi prin calitatea demersului său duhovnicesc. Cred că in teologie, deontologic măcar, un minim gest de bunăcuviinţă este de a ne feri de utilizarea sistematică a cuvântului ,,duhovnicesc". Riscul de inflaţie de ,,duhovniceală", kitch cu pretenţie de autenticitate de duhovnicie, îl resimţim adeseori cu acuitate.

Duhovnicesc nu-l văd pe cel care se grăbeşte să strivească pe căutătorul de Dumnezeu cu povara juridică a unei teologii pe care el o face morală umană, sau stiinţă, sau tinde să-l integreze fortuit în tiparul personal de căutare a lui Dumnezeu. Ci mai curând pe cel care pescuieşte cu înţelepciune întru Hristos, pornind de la realitatea interioară concretă, palpabilă a acelui căutător, şi respectându-i-o.

Ocrotirea prin iubire şi dăruire în faţa tuturor neputinţelor inerente începutului de drum spre a oferi şansa unei creşteri gradate, întru nădejde, mi se pare fundamentală. Duhovnicesc este cel care ştie să primească pe oricine bate la poarta sa în căutare de reper de mântuire. Pentru părintele, cuvântul se impune fără ezitare, este neîndoielnic convertibil în faptă: părintele Ghelasie a fost un om duhovnicesc. Ceea ce a făptuit şi a dăltuit în carnea şi în inima celor care l-au cunoscut n-a fost un efemer ,,de mântuială”, ci un ferm ,,întru mântuire”.

Neîndoielnic, părintele Ghelasie a fost o persoană controversată. Acest fapt nu mă miră cu nimic. În faţa tendinţei nivelatoare şi compartimentatoare de a pune etichete pe tot ce mişca în spaţiul teologiei, demers cartezian care nu-şi poate avea locul în cetatea unicităţii si irepetabilităţii persoanei - realitate lăsata de Însuşi Dumnezeu - părintele Ghelasie nu putea ocupa un singur sertăraş.

Dosarul personalităţii sale, privit prin prisma si conform opticii unor persoane deseori căutătoare de Dumnezeu, chiar şi în taina neştiinţei lor, prin demersuri nu neapărat compatibile cu cel creştin, face ca oglindirea părintelui in conştiinţele celor care l-au cunoscut să fie diferită, şi deci prilej de controversă. Chiar şi în spaţiul strict al teologiei ortodoxe, demersul său nu a fost unul comod, de unde multiplicitatea caracterizărilor. Dincolo însă de spectrul larg de oglindiri stă realitatea vie a faptului că părintele nu a putut rămâne nimănui indiferent. A fost resimţit pretutindeni ca cineva care se impunea cu putere ca prezenţă - prin har, prin inteligenţă, prin autoritate.

Pentru mine, părintele Ghelasie a fost întâi de toate părintele duhovnic – consultant, cum de altfel i-a plăcut şi dânsului să se caracterizeze în relaţia cu mine. Cu binecuvântarea duhovnicului meu din Bucureşti, mergeam deseori la Frăsinei şi mă spovedeam la el. Prima spovedanie o reţin ca pe una dintre cele mai profunde spovedanii ale mele: dorinţa de îndreptare sinceră pe care am resimţit-o, harul care mi-a inundat fiinţa m-au făcut să privesc către el ca spre un om cu adevărat purtător de Hristos. Autentic şi viu. Iar eu m-am simţit iertat de Dumnezeu în toată adâncimea sufletului meu.

E drept că în privinţa comunicării, a exprimării orale sau în scris, părintele nu umbla pe căi extrem de bătătorite: limbajul său particular o confirmă. Însă de pe meterezele citadelei de limbaj, pe care el o construia în urma nevoii imperioase de sacralizare a limbajului - bietele cărămizi de lut ale cotidianului, cum să poată oglindi ele cereştile învăţături? - altitudinea perspectivei îţi tăia răsuflarea şi sentimentul acut al Întâlnirii unui om dedicat pe deplin experienţei te copleşea.

Părintele exprima întâi de toate o experienţă personală, şi aceasta în contextul unei erudiţii teologice uneori zăpăcitoare. Citise enorm şi combinaţia experienţă vie - context teologic universal era cuceritoare şi îndemna la urmare smerită. În prezenţa lui, încă dintru început m-am simţit cu totul îndemnat să valorific formarea mea tehnică nu prin abandon, ci prin transformare şi compatibilizare treptată cu căutarea prin ochii credinţei.

Departe de a fi o filozofie a jonglării pretins înţelepte şi docte cu concepte pe care le numim teologice, teologia părintelui a devenit şi căutarea mea: cum să zideşti prin cărămizile conceptuale şi epistemologice ale lumii contemporane o adevărată teologie, adică o experienţă - trăire a unei dimensiuni verticale a existenţei. Cred, şi pretind aceasta în duhul abordării părintelui, că orice poate deveni teologie dacă-L mărturiseşte pe Dumnezeu, iar ştiinţa actuală permite această dimensiune, ba chiar deseori îndeamnă la ea. Dacă ştii să priveşti.

Părintele fiind un îndemn hiper-mobilizator către studiu şi erudiţie, studiile pe care le-am făcut până astăzi, departe de a duce în mine la o schizofrenie lăuntrică între tehnic şi teologic, m-au construit ca persoană şi le consider roadele bunei inerţii în care părintele m-a antrenat încă de pe atunci. Iar astăzi, în mine, pasiunea întâlnirii dintre ştiinţă şi teologie este mai actuală ca oricând.

Nu acord credit cuvintelor celor care vorbesc despre părintele în coordonatele unei zvonistici în mod nefericit nepusă la încercare prin contact uman direct. Personal cred că părintele era unul din oamenii pe care în mod esenţial merită să-i întâlneşti în această viaţă. Onestitatea demersului său, şi, de ce nu, ineditul acestuia - dar nu într-o căutare de dragul ineditului, ci ca răspuns de structurare personală la o realitate vie a experienţei - mă încurajează să gândesc în acest sens. îmi place să cred că teologia sa a fost o teologie de tip paulin în context areopagitic. Adică o ortodoxie atentă la a fixa repere căutătorilor de toate orizonturile şi orientările, şi, sau mai curând în special, în sufletele celor fără repere creştine. Şi aceasta pornind de la realitatea sufletului şi credinţei lor. Influenţele misticii orientale în teologia părintelui sunt false influenţe, sunt chestiuni de formă şi nu de fond. El era omul care zidea într-un context personal, şi cred că avea o vocaţie a sesizării contextului, ştiind să sesizeze interiorul uman în particularitatea şi unicitatea căutării sale, şi astfel a avut o putere mărturisitoare cu totul specială în tagma celor care căutau mai curând energii şi esenţe universale decât un Dumnezeu viu şi personal. Dumnezeu ştie în câţi acest pariu al său a reuşit, personal cred că numărul lor este foarte mare.

Părintele Ghelasie a fost un om care ştia să trezească în ceilalţi mecanismul profund al nevoii de Dumnezeu. Vocea sa în timpul privegherilor de noapte calma şi odihnea lăuntric ca un medicament de care sufletul se lipea cu o încredere a învierii. Mărturia lui trecea prin har şi nu prin filozofie, iar cuvintele lui, deseori părând complicate pentru cel mult prea obişnuit cu conceptele lumii, se desluşeau mai târziu în taina inimii. La părintele Ghelasie forma era într-o continuă căutare de a face fondul mai exprimabil. Iar fondul mărturiei sale era însăşi viaţa sa. Postitor şi rugător, părintele era întâi de toate trăire. Se structura ca trăire.

Nu aş încheia cuvântul meu fără a face referire la smerita lui lucrare de dăruire a scrierilor sale, tuturor. Gratuit. Trimitea deseori celor mari în ale teologiei din ţară, cu smerenie, tot ce scotea nou. Nu impunându-le, ci propunându-le. Deseori poate era întâmpinat cu un zâmbet înţelegător, şi atât. Nu am văzut însă om mai deschis dialogului, şi nu cunosc pe cineva din „greii" teologiei care să fi demonstrat netemeinicia dogmatică a învăţăturii părintelui. Şi mai cred că, chiar dacă ar fi reuşit cineva în acest demers - deşi mă îndoiesc cu toată seriozitatea - lucrarea sa de propovăduire vie a unui duh de făptuire teologică nu va fi cu nimic pătată sau pusă în umbră; în veacul acesta bombardat de informaţional, el mărturisea necesitatea de înfăptuire, de înţelegere. În acest context, teologia este mai curând devenirea întru înţelegere, întru participare, iar nu înmagazinare ieftină şi mimetică de cunoştinţe, fie ele şi "teologice".

Ştiu că cuvintele pe care le înfăţişez aici nu redau decât puţin din importanţa părintelui în devenirea mea. Prefer ca experienţele personale să rămână trecute sub tăcere, pentru taina şi frumuseţea lor. Spun doar că părintele a fost unul din oamenii care au schimbat în mod hotărâtor viaţa mea. Şi dacă astăzi, spre neîncetata mea uimire, Dumnezeu a rânduit să fac inginerie de suflete – ştiu, mulţi o numesc preoţie – sunt convins că părintele Ghelasie a pus undeva în trecut o cărămidă în această construcţie. Fundamentală.


pr. Răzvan Ionescu
Paris, 11.12.2003


(text publicat în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 142-146)

Pr. Cornel Ilie: "De ajuns îmi este, Doamne, că l-am cunoscut pe robul Tău!"

L-am cunoscut pe Părintele Ghelasie pe data de 19 iulie 1997 când, de altfel, am păşit pentru prima oară în Mănăstirea Frăsinei. De atunci şi până în luna iunie a anului 2003 a fost singurul meu duhovnic şi povăţuitor.

De-a lungul acestor ani, am trăit bucuria prezenţei părintelui ca odinioară acel frate despre care este vorba într-o frumoasă filă de pateric: „Trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile lor şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar după multă vreme, i-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi răspunzând fratele i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte”.

Nevoinţa ascetică a părintelui Ghelasie era impregnată ca o pecete asupra trupului, conferindu-ţi astfel certitudinea că dacă te sfătuia în vreun anume fel, o făcea dintr-o experienţă duhovnicească trăită, dobândită în urma unor teribile lupte, nu citită din tratatele de teologie. Simţeai angajarea lui totală în calea pe care şi-o asumase cândva – monahismul.

Personal, îi sunt recunoscător pentru foarte multe. M-a făcut să înţeleg responsabilitatea covârşitoare ce apasă pe umerii mei ca preot al Domnului; importanţa săvârşirii ritualului liturgic prin care harul lui Dumnezeu se pogoară asupra noastră. Sfaturile sale mi-au fost de un nespus folos în ceea ce priveşte atitudinea mea în familie, faţă de copii, în parohie, faţă de enoriaşi şi nu în ultimul rând îmi îndrepta atenţia faţă de mine însumi.

Îi datorez construcţia sfintei biserici în care, prin mila lui Dumnezeu, slujesc astăzi. Când i-am împărtăşit gândul ridicării unei biserici în Bucureşti, a început să-mi vorbească pătrunzător despre sfinţii români şi aşa am ajuns ca biserica noastră să poarte hramul „Tuturor Sfinţilor Români”. Aici, în bisericuţă, de câte ori prăznuim ziua unui sfânt român, citim şi din minunatele acatiste pe care Părintele Ghelasie, mânat de Duhul Sfânt, le-a alcătuit întru lauda fiecărui sfânt român cuprins în calendarul bisericesc.

În toată perioada lucrărilor i-am simţit prezenţa foarte puternic, exact în spatele meu şi când îmi era mai greu sau deznădăjduiam, mă împingea să nu renunţ şi să merg înainte, să duc la bun sfârşit ceea ce am început. De fiecare dată când ne întâlneam mă întreba de biserică şi când îi spuneam ce s-a mai realizat, se bucura enorm.

Am trăi şi momente copleşitoare prin încărcătura harică mare ce le caracteriza, părintele Ghelasie descoperindu-se, atât cât era de folos unui păcătos ca mine, înzestrat cu diferite daruri duhovniceşti de la Dumnezeu: discernământul, puterea rugăciunii, smerenia adâncă, înaintevederea cu duhul, dăruirea pe sine însuşi ca altar pe care să se coboare Dumnezeu.

Nu se cuvine însă să povestesc cu amănuntul. Este taina întâlnirii mele cu acest duhovnic mare, trimis înainte-mi de Dumnezeu spre îndreptarea mea.

Găsesc potrivit să închei cu prea frumoasa pagină ce aparţine lui Nicolae Steinhardt din cartea „Dăruind vei dobândi”- în loc de prefaţă.

Există în ritualul iudaic o rugăciune alcătuită dintr-un şirag de mulţumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile hărăzite poporului Său Israel. Ca refren ori stih intercalat după fiecare dar pomenit figurează vorbele dai lanu, ce se tălmăcesc de ajuns nouă. De n-ar fi decât că Domnul ne-a scos din pământul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvânta şi a-I aduce slavă. De n-ar fi decât că a prefăcut marea în uscat, destul e spre a-L blagoslovi şi a nu înceta să-I mulţumim. De n-ar fi decât că ne-a hrănit în pustie... Şi aşa mai departe. Fiecare faptă a Divinităţii, fiecare minune ajunge spre a stârni recunoştinţa norodului şi a-i provoca exclamaţia: dai lanu!

Tot astfel, gândesc, orice evreu trecut prin Sfânta Taină a Botezului, căruia Domnul i S-a revelat şi care, acum, se numără printre „iudeii care au crezut în El” poate de asemenea striga: de ajuns făcut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine!

Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, Îţi mulţumesc din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi toată vârtutea mea. Doar atât de ai fi făcut după ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie şi cu dreptate este să strig cu lacrimi: dai li!

Pentru a-mi fi dat putinţa să-mi cunosc propria păcătoşenie, nimicnicie şi ticăloşie, Îţi aduc laude şi mulţumiri...

Şi adaug: Pentru a-mi fi dat putinţa de a trece de la moarte la Viaţă şi a-mi scoate în cale pe îngerul Tău în trup, Ghelasie – deajuns îmi este ca să strig Ţie: Dai li!
Doamne, de n-am avea pe sfinţii Tăi rugători şi bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni, Mântuitorule, a Te lăuda pe Tine, pe Care Te binecuvintează neîncetat îngerii? Ştiutorul inimilor, iartă sufletele noastre.


Pr. Cornel Ilie
Bucureşti,
biserica „Sfinţilor Români”



(text apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii Dumnezeieşti, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 57-59)

Cătălin Cioabă: "Literă moartă, literă vie"

(cîteva cuvinte în amintirea Părintelui Ghelasie Gheorghe
de la Mănăstirea Frăsinei)

L-am întîlnit pentru prima oară pe Părintele Ghelasie în vara anului 1993, cînd am plecat spre Mănăstirea Frăsinei cu gîndul expres de a-l cunoaşte, într-o revistă-broşură ce purta numele Arhetip şi în care se publicau de-a valma tot felul de texte „iniţiatice”, pe teme precum „yoga şi creştinism”, „autocontrol şi divinaţie”; aici se aflau publicate şi cîteva fragmente din prima sa carte, „Memoriile unui isihast”. Din acea revistă-broşură, al cărei aer eclectic i-a stîrnit pînă şi unui necopt ca mine destulă neîncredere, textul semnat „Ieromonah Ghelasie Gheorghe” se detaşa printr-un sunet cu totul aparte. Era, dacă îmi amintesc bine, o „vorbire” ce m-a cucerit prin stranietatea şi totodată prin siguranţa tonului: un limbaj neobişnuit, căruia nu îi detectai din prima clipă referinţa, deci nu ştiai bine despre ce anume vorbeşte, dar în care se făcea simţită o „proprietate” a termenilor ce îmi scăpa. Iar cum — în plus — textul se intitula „Memoriile unui isihast”, mi-am închipuit că este vorba de ceva trecut, de vreun manuscris descoperit cine ştie unde, lăsat de vreun călugăr atemporal. Am simţit din primul moment că aveam de-a face cu un text care se cerea auzit, pentru care trebuia să ai ureche, aşa cum ai ureche muzicală. Căci ea te ajută nu numai să cînţi, ci şi să pricepi muzica.
Un coleg de facultate, căruia îi povestisem despre fragmentul citit în Arhetip, mi-a povestit întîmplător că autorul acestui text trăieşte, că este monah în Mănăstirea Frăsinei şi că a stat de vorbă cu dînsul. Ţin minte că informaţia m-a minunat peste măsură. Pur şi simplu nu puteam face vreo legătură între o astfel de scriere şi o persoană reală: mi se părea peste poate ca cineva care se află la cîţiva paşi de mine să vorbească în felul acela. Aşa se face că am plecat spre Frăsinei, vrînd să aflu despre ce anume vorbeşte autorul acelui text. Atît şi nimic mai mult.
Dar, fireşte, nu duceam cu mine numai atît. Căci am plecat să caut un „autor” şi am aflat un duhovnic. Am aflat, mai exact spus, la ce este bun un duhovnic, dat fiind că educaţia mea religioasă — petrecîndu-mi copilăria şi adolescenţa în vremea regimului comunist — lăsa foarte mult de dorit. Acum înţeleg că a fost o şansă pentru mine faptul că nu am apucat să mă îndrept spre yoga sau spre alte „exotisme” către care — mai ales în epoca bulversată de după 1990 — erau atraşi mulţi tineri şi că am nimerit foarte curînd drumul cel mai „la îndemînă”, dacă pot spune aşa, cel livrat de tradiţia autohtonă, un drum pe care să nu-l bat în zadar vreme de cîţiva ani, pentru ca să-l părăsesc mai tîrziu, ci unul care să ţină o viaţă întreagă.
Am plecat aşadar, ghidat de vagi repere, spre Mănăstirea Frăsinei, ascunsă undeva în Munţii Coziei. De la şoseaua ce duce de la Vâlcea la Sibiu, am mers pe jos, pe un drum de ţară, trecînd prin satul Muereasca, pînă ce am ajuns în plin munte, urcînd şi tot urcînd. Am intrat într-un tîrziu în „spaţiul” mănăstirii, pe lîngă „schitul femeilor”, prin locul unde se află o „legătură de blestem” a Sfîntului Calinic, pentru „partea femeiască" ce va îndrăzni să calce acel loc rezervat în exclusivitate călugărilor şi pe care, citind-o, n-ai cum să nu te înfiori, chiar bărbat fiind. Urcînd şi tot urcînd, m-am apropiat de capătul călătoriei mele, dar drumul face asemenea ocolişuri că nu reuşeşti să îţi dai seama cît de mult te apropii: pînă cînd, dintr-o dată, ţi se deschide privirii faţada albă a mănăstirii: o construcţie masivă, aşezată pe o pantă de deal, cu ziduri groase ca de cetate, avînd încrustate în ea ferestrele mici ale chiliilor, care, îngropate în albul zidului, par extrem de delicate; de la una dintre ferestre, aflată chiar în mijloc, ţi se pare că te priveşte cineva care e îmbrăcat strălucitor, în veşminte de purpură: curînd îţi dai seama că este icoana Fecioarei cu pruncul, o icoană mare, pusă chiar deasupra intrării în mănăstire, şi care e identică cu cea de pe iconostasul bisericii. Instantaneitatea cu care întreg acest aşezămînt se oferă privirii îi dă oricărui nou venit presimţirea că acolo va afla ceva, că acest loc nu poate să nu fie locul unei descoperiri.
Ajungînd şi întrebînd de părintele Ghelasie am fost condus către o mică curte aflată puţin mai sus de mănăstire, în marginea unei spaţioase livezi de meri ce coboară pe panta dealului: în interiorul curţii se aflau trei magazii de lemn, cuprinse cu totul de vegetaţia din jur, de iarba înaltă pînă la brîu, străbătută doar de o potecuţă abia văzută: în spaţiul neocupat de micile construcţii se aflau stupi de toate mărimile şi formele, iar peste tot, împrăştiate prin natura frenetică ce cuprindea această „gospodărie”, accesorii de apicultură, precum şi tot felul de obiecte de lemn sau de fier, unele mai de curînd folosite, altele aflate de multă vreme în părăsire; senzaţia pe care ţi-o dădea tot acest haos al uneltelor era aceea că nu mai poţi şi că nici nu mai are rost să distingi între ceea ce este făcut de om şi ceea ce este produs al naturii. O capră de tăiat lemne, aflată şi ea în această curte, părea mai degrabă un copac de pe marginea rîului care apucase să crească luînd forme spectaculoase decît un obiect asamblat cîndva de vreun meşter dulgher pentru a putea tăia mai bine lemnele. Se aflau aici şi obiecte „industriale”, precum o moară de grîu electrică, de mărimea unei maşini de spălat, dar şi ea, aruncată într-un colţ aglomerat de plante, părea că îşi uitase provenienţa şi că fraternizase cu buruienile din jur, începînd să se bucure la fel de mult de ploaie şi pregătindu-se să înflorească, într-una dintre cele trei magazii locuia Părintele, iar celelalte erau locul de depozitare al unei biblioteci imense. Cînd, un an şi ceva mai tîrziu, le-am deschis împreună, cu gîndul de a „aranja biblioteca”, le-am aflat burduşite pînă la refuz de cărţi: interiorul lor mi s-a părut atunci că se aseamănă cu acela al stupilor, rafturile lor mi-au apărut ca nişte faguri imenşi, a căror grijă nu o putea purta un bibliotecar, ci un priceput apicultor.
Acest mic univers în care trăia Părintele Ghelasie şi în care natura era atotstăpînitoare purta de fapt amprenta puternică a personalităţii sale. Căci şi înfăţişarea acestui monah era a unui om care nu făcea, cel puţin la nivelul îmbrăcăminţii şi al purtării cu obiectele din jur, deosebirea între spaţiul uman — în care accentul cade inevitabil pe artificial — şi cel al plantelor şi al pietrelor. Ca mulţi călugări, avea veşmintele atît de ponosite, încît din ele nu mai putea fi descifrat codul „uniformei” monahale, ba nici măcar nu mai aduceau a veşminte croite cîndva de mînă omenească. Centura de piele cu care era încins şi care e deopotrivă un însemn al angajării ascetice nu îi cuprindea propriu-zis mijlocul, ci doar acele straturi acoperitoare ce ţineau loc de veşminte şi în spatele cărora nu putea fi ghicit volumul unui trup. Cu toate acestea, nu avea nimic „sălbatic”, nu arăta precum Robinson Crusoe cu umbrela lui improvizată, cu care ştia bine că dacă ar apărea pe vreuna din străzile Londrei ar stîrni hohote de rîs. Aş spune că era chiar opusul lui Robinson, în măsura în care acesta, rămas pe o insulă pustie, face tot posibilul să civilizeze natura cu puţinele mijloace ce-i stau la dispoziţie. Apariţia Părintelui era a unui om care nu încearcă să civilizeze natura, ci care se lasă, aşa-zicînd, „civilizat” de către ea, dîndu-i „mînă liberă" în toate.
Chipul Părintelui nu aducea nici el cu figura clasică de călugăr cu barbă albă, pieptănată cu grijă, care e îndeobşte semnul unei bătrâneţi bine aşezate, al unei sobrietăţi ce le pare stranie mirenilor, emanînd un aer intangibil. Avea capul mic, cu bărbia ascuţită, împodobită doar de cîteva tuleie ce nu îndrăzniseră să crescă prea mult de-a lungul zecilor de ani şi care aduceau pesemne aminte celor din mănăstire de veselul şi totodată foarte ascultătorul „frate Gheorghiţă”, cum fusese numit Părintele în timpul primilor douăzeci de ani petrecuţi în Mănăstire. Din această cauză, faţa lui nu purta marca unei vîrste anume şi nici nu părea că a fost vreodată mai tînără sau că va fi vreodată mai bătrînă. Bineînţeles, nici nu ştiai ce vîrstă să-i dai şi, revăzîndu-l peste ani, nu puteai spune ca de obicei despre oameni: „ce a mai îmbătrânit!”; însă acestui chip ce părea inclasabil pe scara vîrstelor şi care, de aceea, căpăta un aer adolescentin, acestui chip încadrat de două urechi ieşite mult în afară ce îţi aminteau de chipul din fotografii al lui Kafka nu îi lipsea maturitatea: linia adîncă dintre sprâncene îţi dădea, dacă o priveai atent, măsura vîrstei, ascunsă de celelalte trăsături.
Omul în căutarea căruia plecasem nu era ceea ce se cheamă un „autor de cărţi”. Nu avea acea preocupare obstinată a autorilor — din orice tagmă ar face ei parte — pentru soarta textelor scrise de ei şi nu trăia cu senzaţia că în scrierile sale (şi care la vremea aceea erau mai numeroase decît ajunsesem eu să le cunosc) a spus „esenţialul”, nu avea convingerea că a ajuns să rostească ceva ce nu poate trece neluat în seamă de către ceilalţi oameni. Dimpotrivă. Ieromonahul Ghelasie socotea că „gestul” public pe care îl făcuse era în mare parte o „necuviinţă", un lucru care pînă la urmă nu se potrivea cu exigenţele monahale pe care şi le asumase şi care spera că „îi va fi iertat”. De aceea, toată preocupările legate de cărţile sale — scrierea, publicarea şi discutarea lor — erau puse, ca importanţă, cu mult în urma îndatoririlor pe care le avea ca preot, ca duhovnic şi ca monah, îndatoriri pe care le îndeplinea ireproşabil.
Am purtat, cu diferite ocazii, discuţii despre cărţile sale şi, prin „viu grai”, am aflat multe din problemele care îl preocupau şi pe care nu le putusem descifra din ceea ce citisem. Cum am spus de la început, nu era uşor să-ţi dai seama despre ce anume vorbeşte Ieromonahul Ghelasie, drept care nu puteai pricepe nici ce anume vrea să spună. Binenţeles, o întrebare pe care i-am pus-o încă de la început a fost de ce preferă să se exprime în acel limbaj straniu, care nu seamănă de loc cu cel „academic” şi care, în cele din urmă, „păcătuieşte" prin faptul că se îndepărtează atît de mult de vorbirea noastră obişnuită. Nu înţelegeam, de pildă, de ce e nevoie de toată abundenţa aceea de majuscule, puse la începutul mai tuturor cuvintelor, sau chiar folosite pentru grafierea în întregime a unor cuvinte care, în ansamblul textului, nu păreau să aibă o greutate deosebită. De ce, de pildă, în „Medicina isihastă”, preferă să folosească o formulă precum „Medicină de Orientare Creştină”, care e raţiunea pentru care aproape toate cuvintele — lucru de mirare mai ales în cazul adjectivelor — poartă povara unei puternice accentuări, marcată fie prin scrierea cu majusculă, fie prin scrierea cu cratimă, — formînd „pachete” neingurgitabile de cuvinte — fie prin folosirea cu totul aiuritoare a ghilimelelor? Nu este oare acest limbaj, prin dezordinea grafică pe care o practică, o piedică chiar în calea celui care încearcă să se exprime cu ajutorul lui? Şi, mai ales, nu este el „curată sminteală” pentru cei care vor căuta să-i prindă mesajul? Ce se va întîmpla dacă oameni fără discernămînt lingvistic vor lua acest discurs ca normă şi se vor deda la un epigonism în forme monstruoase? Toate aceste întrebări i le-am pus foarte devreme Părintelui Ghelasie şi — trebuie să recunosc — clarificarea lor a contat la acea vreme foarte mult.
„Frăţia Ta, de unde crezi că aş şti eu să scriu aşa cum zici? Căci n-am stat decît în vîrful muntelui şi singura şcoală pe care am făcut-o a fost, cîndva demult, liceul sanitar. Nu-i vorbă, am văzut şi eu cum se scrie prin cărţi, cum încearcă fiecare cît poate de bine să se facă înţeles, însă, citind Sfinţii Părinţi, am mereu senzaţia că pentru ceea ce ei spun, noi ne-am pierdut oarecum auzul. Nu mai reuşim, cei din ziua de azi, să îi percepem decît ca pe nişte povestitori sfătoşi din alte timpuri, care ne relatează martiriul cîte unui sfînt, din vremurile în care credinţa în Hristos era osîndită. Or, cum astăzi nu mai e nimeni care să fie jupuit de viu pentru credinţa lui, noi gîndim oarecum că aventura credinţei a încetat şi ea şi că trebuie să o punem pe aceasta liniştiţi în rîndul lucrurilor pe care le deţinem cît se poate de normal şi care nu trebuie nicidecum dobîndite, adică înţelese în ceea ce reprezintă ele pentru noi. Iată motivul pentru care cred că ceea ce au spus Sfinţii Părinţi trebuie spus din nou, adică actualizat, redat înţelegerii noastre, făcut să fie auzit şi de urechile prezentului. Frăţia Ta eşti filozof şi dă-mi voie să te întreb de ce Hegel, autorul Fenomenologiei spiritului, nu mai vorbeşte aşa de limpede şi de simplu ca Socrate şi ca Platon. Fiindcă are ceva nou de spus? Nu cred. În ce mă priveşte, eu nu spun absolut nimic nou, dar absolut nimic, nu am nici pe departe vreo pretenţie din asta, nu sînt inventatorul prafului de puşcă şi nici al maşinii cu aburi, ci lucrul pe care mi-l îmi doresc din toată inima este să pun două-trei accente acolo unde lucrurile au rămas atîta vreme nemişcate şi au sfîrşit prin a fi uitate. Şi fac acest lucru în felul meu, aşa cum mă pricep eu mai bine, ca un Ghelasie prostănacul ce sînt”.
Acum, după mai mulţi ani, întrebarea care îmi vine în minte este dacă nu cumva stilul atît de dificil şi de „original” al scrierilor Părintelui nu reprezenta o miză în sine, de vreme ce în intenţia lui stătea tocmai amintita „actualizare” a cîte ceva din scrierile Sfinţilor Părinţi, în definitiv, discursul unor fenomenologi ai religiei de anvergura unui Jean Luc Marion sau Michel Henry este, mutatis mutandis, de o stranietate asemănătoare, dacă judecăm după măsura vorbirii obişnuite. De ce să nu îi acordăm unui monah care şi-a petrecut viaţa „în creierul munţilor” dreptul de a face, cu mijloacele modeste care îi stau la îndemînă, o încercare asemănătoare de primenire a unui conţinut teologic? Şi, pînă la urmă, cum ne-am putea aştepta să se exprime un om neşcolit — dar în acelaşi timp foarte citit, după cum am putut să-mi dau singur seama —, un om care, în ciuda faptului că stă izolat într-un colţişor de lume, are totuşi „ceva de spus” şi care nu se îndură să nu rostească acest „ceva”?
Acestea sînt, cred, gînduri „de bun simţ" care ar trebui să-i vină oricui în minte înainte de a cataloga scrierile Părintelui într-un fel sau altul, socotindu-le „zănatice” şi „zăpăcite”. Mai înainte de a renunţa să înţelegem despre ce anume vorbesc ele, ar trebui poate să medităm asupra a ce anume face necesară ivirea unor astfel de încercări-limită, să căutăm să ne explicăm, nepripindu-ne, de ce un „trăitor” din Mănăstirea Frăsinei a găsit de cuviinţă să inventeze un cu totul alt mod de a vorbi pentru a exprima „adevărurile" vieţii creştine. Nu ne revine oare fiecăruia dintre noi — într-o măsură mai mică sau mai mare, fireşte — sarcina de a le formula pînă la urmă „cu cuvintele noastre” şi de a le feri astfel să devină nişte adevăruri „de împrumut”, nişte adevăruri făcute „în serie"?
În ce mă priveşte, cred că Părintele Ghelasie, în scrierile sale, s-a exprimat în felul cel mai nimerit în care îi era dat s-o facă. La o privire mai atentă, se poate observa că în abuzul de majuscule, de ghilimele, de cuvinte legate cu cratimă, care îl introduc pe cititor într-un desiş de litere, nu se ascunde altceva decît o asiduă şi vădit intenţionată suspendare a convenţiilor grafice, în speţă căutarea unui limbaj cît mai natural cu putinţă, în care ortografia, aruncată cu totul în aer, să nu mai încătuşeze forţa de expresie a cuvintelor. Cînd deschid vreuna din cărţile sale îmi apare în faţa ochilor tot acel paradis de ierburi din curticica sa şi ştiu că cel mai nimerit comerţ cu cuvintele înşirate pe pagină este de a afla potecuţa abia văzută ce duce la fagurii cu miere.


Cătălin Cioabă
Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti

(apărut în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul iubirii dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 200-206)

Pr. Nicolae Popescu: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui” (Ps. 150)

Fiind din Muereasca de Sus, Jud. Vâlcea, de lângă Mânăstirea Frăsinei, am urmărit bucuros toate succesele pe plan spiritual ale Mânăstirii şi mă lăudam că sunt din satul de lângă această Mânăstire. Aveam o oarecare mâhnire că nu erau în această Mânăstire şi scriitori renumiţi.
Dar iată că într-o zi îmi cade în mână cărticica părintelui Ghelasie de la Frăsinei – Minidogmatica. Am mers la Părintele şi l-am felicitat. Mi-a zis:

"- Vezi, mai corectează, pe unde găseşti greşeli!”
„- Ce să corectez, Părinte? Sunt uimit de aceste scrieri şi felul cum o faci. Nu numai că Mânăstirea Frăsinei are şi un condeier de seamă, dar vii cu nişte noutăţi atât de impresionante şi un stil atât de neobişnuit şi neîntâlnit încât parcă ai zice către contemporani:
-Vreţi filosofie? Vă arăt eu filozofie!
Vreţi teologie? Vă arăt eu teologie!”

Modest cum era, mi-a răspuns:
„-Ei, tăticule, mâzgălesc şi eu acolo câte ceva! Întotdeauna m-am gândit că crucea oricărei generaţii creştine este a prezenta mesajul Mântuitorului Iisus Hristos la nivelul epocii, cu mijloacele şi în formele epocii, pentru călăuzirea fiecărei generaţii".

Părintele Ghelasie nu aduce în esenţă nimic nou în Teologie. Învăţătura creştină Ortodoxă e respectată întocmai. Însă vine cu nişte reflectoare noi şi în termeni profunzi, studiaţi, adecvaţi. O luminează din unghiuri neobişnuite, punând-o mereu în contrast cu filozofia antică, medievală şi actuală şi cu diferite curente eretice din cadrul creştinismului sau cu spiritualităţi din alte religii care au supravieţuit până azi în diferite forme.

Părintele Ghelasie a fost un om minunat. N-am nici o îndoială că e acolo în ceruri alături de alţi mari vieţuitori ai Mânăstirii Frăsinei şi, în general, ai Bisericii Strămoşeşti.

Blaise Pascal spunea că omul e ca o trestie gânditoare. Lucrul acesta se potrivea şi cu părintele Ghelasie şi la propriu, nu numai la figurat. Era subţirel ca o trestie blândă, voioasă şi gânditoare.
Spun că era un om minunat pentru că nici acum nu înţeleg cum în viaţa aspră de mânăstire şi slujirile de zi şi de noapte, cum putea să se informeze şi să fie la zi cu toate teoriile şi mişcările filozofice şi religioase din lumea actuală.
Cred că scrierile Părintelui Ghelasie vor fi puţin studiate în prezent şi mai mult în viitor, deoarece comunică prin nişte termeni care presupun un exerciţiu serios şi îndelungat în spiritualitatea creştină şi, în general, în spiritualitatea omenirii înglobată în diferite culturi.


Pr. Nicolae Popescu,
Bucureşti, biserica "Sf. Andrei"

(articol apărut în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, 2004, pp. 68-69)

Din cuvintele Monahului Valerian despre Ava Ghelasie

Motto: „Minunat este DUMNEZEU întru Sfinţii Lui, DUMNEZEUL lui Israel”.


Despre minunata mutare la cele veşnice a vrednicului de pomenire Ava Ghelasie Gheorghe, Ieromonahul de la Sfânta Mănăstire Frăsinei – Vâlcea – ind. 11 cuptor în 2 zile, orele 13, 21-22, la pomenirea Aşezării Veşmântului Născătoarei de DUMNEZEU în Vlaherne şi a Sf. Voieved Ştefan cel Mare.
Cum m-a făcut Ava Ghelasie să nu mai pot trăi fără de DUMNEZEU şi toţi Sfinţii Lui.

Sunt unul dintre cei care au trăit pe lângă Ava Ghelasie zi de zi. Nu pot spune că sunt ucenicul lui. De altfel, Ava Ghelasie şi spunea că el nu are ucenici. Era atât de smerit, încât nu se socotea a fi îndreptăţit să spună că are ucenici. Şi apoi câţi dintre cei care s-au împărtăşit din Harul său dat de bunul DUMNEZEU, au îndrăznit să-i urmeze întocmai Drumul Trăirii întru HRISTOS? Asceza Avei Ghelasie a fost aceea a Sfinţilor Părinţi egipteni, atoniţi, ruşi sau români. A fost aspra asceză a Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul pe care îl iubea şi îl chema în Rugăciunile sale neîncetat. Ava Ghelasie nu are decât f. f. puţini urmaşi în ale Ascezei sale. Nu există Asceză fără de Închinare. Fără de Rugăciune şi fără de Trăire în, cu şi pentru SFÂNTA TREIME. Nu te poţi socoti Avă fără o răstignire adevărată. Fără Sacrificiu desăvârşit în şi pentru HRISTOS. Ava are foarte puţini ucenici, dar are o mulţime de neputincioşi pe care îi duce în braţe spre Mântuire. Toate Darurile lui HRISTOS şi ale SFÂNTULUI DUH pe care le-a primit şi le-a înmulţit au fost folosite pentru acest lucru. Pentru a-i ajuta, tămădui şi înduhovnici pe cât mai mulţi. Cel mai mare Dar duhovnicesc pe care ţi-l făcea Ava Ghelasie era Iubirea. Iubirea pentru DUMNEZEU – SFÂNTA TREIME, pentru Maica Domnului şi pentru toţi Sfinţii Lui. Iubirea pentru aproapele tău pe care să-l percepi ca pe cel mai bun decât tine, Iubirea pentru cei aflaţi în nevoinţe şi neputinţe, Iubirea pentru întreaga creaţie a lui DUMNEZEU. Ava Ghelasie este Prinţul Iubirii Dumnezeieşti şi cunosc foarte puţini Sfinţi care să fi fost Stăpâniţi atât de cuprinzător de Iubirea faţă de aproapele cum a fost Stăpânit Ava Ghelasie. Deşi toţi Sfinţii sunt alimentaţi de Iubirea lui HRISTOS, luminaţi şi învredniciţi de această Iubire. Nu poţi fi Sfânt dacă nu laşi această Iubire să te stăpânească. Cea care între virtuţile omeneşti este prima. Iubirea pentru care DUMNEZEU a îngăduit Fiului Său Unic, Domnul nostru IISUS HRISTOS, să se răstignească. Să pătimească pentru Creaţia Sa. Să o re-aşeze în Locul său de cinste, la Rai. Cu trup! Cu acest trup otrăvit de crimele prea multe ale omenirii, de păcatele noastre ce au întunecat şi sufletul şi mintea omului, de catastrofala modalitate de hrănire. Cu toate acestea s-a luptat Ava Ghelasie, pentru noi, la Porunca lui HRISTOS. Ne-a primit lângă el, ne-a curăţit de cele rele cu Puterea lui DUMNEZEU, ne-a fixat în Sfânta Biserică a Neamului, şi s-a arătat pre sine atât cât am putut pricepe fiecare dintre noi. Unii mai mult, alţii mai puţin. Nu a impus nimic, nu a obligat pe nimeni la nimic. Ne-am trezit urmându-l după puteri, deşi pe toţi ne duce în braţele lui, după Poruncile şi cu Puterea lui DUMNEZEU. Ceea ce ne-a unit pe toţi a fost Simplitatea lui şi Iubirea faţă de toţi.

„- Tăticule, să nu urăşti pe nimeni şi să nu omori nimic, că toate sunt ale lui DUMNEZEU. Tu să te laşi omorât, dacă va fi nevoie, dar tu să nu ucizi nimic.
-Nici puricii, Ava? Nici ploşniţele?
-Dar ce, pe ăstea le-ai făcut tu, deşteptule?”

Nu pot gândi, scrie sau vorbi de Ava fără să plâng. Plecând, prea devreme, pentru mine, dar când bine a hotărât Domnul, Ava a lăsat un gol imens. Acesta este golul păcatelor mele. Plecând, a luat cu el „ceva” din mine. Acest „ceva” este taina mea şi a celui ce mi-a fost Povăţuitor. A mult controversatului Ieromonah Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, Prinţul Iubirii Dumnezeieşti.
Sunt obligat de Credinţa mea în HRISTOS, obligat ca de obicei în deplină libertate, să depun în faţa Sfintei noastre Biserici ceea ce ştiu despre mutarea lui la Domnul. Aşa să îmi ajute Bunul DUMNEZEU.
În urmă cu patru ani, în primăvara anului 2000, aveam ascultare, slavă Ţie, Doamne, la Biserica de la Hotar (acolo unde, prin blestemul Sf. Ier. Calinic, este oprită tentaţia). Într-una din nopţi am avut un vis. Acesta: mă aflam exact în chilia în care stăteam când am auzit zgomot mare, ca de sirenele maşinii salvării. M-am ridicat şi am privit pe oberlicht. Drumul spre Biserică, în realitate, coboară spre sat, pierzându-se printre copacii pădurii. În vis, el era ca un drum prin deşert, fără copaci, fără nimic de jur-împrejur, venind de la orizont. Pe drum era o maşinărie ca a Salvării, doar că f. f. lucioasă, albă şi cu nenumărate lumini. Nu ştiu cum am înţeles imediat că veneau după Ava Ghelasie. La acea dată nu ştiam absolut nimic despre boala lui Ava. El stătea încă sus, la stupi, în Butoi, nu se mutase în Chilia din Cetate. Venea la Biserică, era foarte activ, părea de neclintit (relaţiile dintre noi, la acea dată).
M-am postat în mijlocul drumului în faţa maşinii, fiind hotărât să o opresc. Ceea ce s-a şi întâmplat. Am ocolit-o, încercând să văd vreo persoană, dar maşinăria părea condusă de o mână nevăzută. Atunci am început să mă rog de „acea” putere nevăzută să-l mai lase pe Ava, să nu îl ia aşa devreme. Am folosit chiar argumentul că nu m-a învăţat încă nimic, cum să îl ia?! M-am rugat pentru un răgaz de trei ani. Şi fără să aud nici o voce, am înţeles că rugăciunea mea a fost primită şi răgazul acesta este: trei ani. Repet, „visul” a avut loc în anul 2000. Nu cred în vise! De altfel nici nu am stăruit asupra lui, deşi mi-a rămas bine implantat în memorie după ce m-am trezit. Apoi a trecut perioada de timp a ascultării şi am urcat sus, la mănăstire. Atunci am aflat că Ava se mutase în chilie şi se dărâmau „cocioabele” lui Ghelasie. Pentru unii, pentru foarte mulţi, „cocioabele” acelea au însemnat locul din care au plecat spre mântuire. Nu suntem legaţi însă de cele trecătoare şi nici nu este bine să ne lăsăm cercetaţi de melancolii.
Ava Ghelasie s-a mutat în Chilia din stânga clopotniţei, între Filaret Monahul şi Fratele Gheorghe. Curând Fratele Gheorghe, un mare nevoitor şi trăitor în HRISTOS, în urma nevoinţelor se muta la Domnul, pe Care Îl rugăm să îl odihnească, pentru ascultarea sa deosebită, în rând cu toţi Sfinţii nevoitori. Fratele Gheorghe era din Iaşi, un meşter mozaicar deosebit de priceput (de altfel a lăsat multe „urme” greu de şters în Sfânta Mănăstire Frăsinei), care muncea după Porunca Domnului: „Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa, până seara” (Ps. 103, 24). Mare postitor, iar la privegherile de noapte, nelipsit fiind deşi muncea din greu, stătea drept, în picioare, nerezemat de nimic. Când obosea, se lăsa în genunchi. Aceea era „odihna” sa. Singura pe care şi-o permitea. A avut o chilie, de o sărăcie lucie, călugărească. Deşi doar frate de mânăstire, Fratele Gheorghe a fost în adevăr Călugăr. Roagă-te, Frate Gheorghe, lui DUMNEZEU şi pentru noi, neputincioşii!
În chilia de lângă el avea chilia Ava Ghelasie. Între nevoitorul Monah Filaret şi vrednicul de Pomenire Veşnică Frate Gheorghe. La foarte puţină vreme după mutarea Fratelui Gheorghe la Domnul, Ava mi-a spus să merg la Prea Cuviosul Părinte Stareţ şi să cer chilia celui mutat la cele Veşnice. Am refuzat prima dată, spunând că este mult prea devreme (două săptămâni). Mi-a cerut să fac Ascultare şi m-am conformat cu mare strângere de inimă. De altfel şi Prea Cuviosul mi-a spus cu ton de reproş: „Ai, bă, răbdare!”. Dar Ava Ghelasie ştia ce ştia! Aveam să-mi dau seama de acestea ceva mai târziu. Mult mai târziu, când înţelegeam că Moş-Ava Ghelasie se află pe Scara lui Ioan, la ultima treaptă.
A venit toamna anului 2000 cu necuprins de frumoasele înfăţişări ale strălucirii Frumuseţii Feţei lui DUMNEZEU dimprejurul Frăsineiului. Cum trebuie să fie Raiul dacă Domnul îngăduie să vedem aşa ceva?! Dă, Stăpâne Preabun, tuturor iertare şi Mântuire!
Odată cu toamna, Ava mi-a cerut să-i fac focul. Vedeam doar că stă cu geamul deschis permanent. Altceva încă nu observasem. Ava părea de neclintit.
A face focul în chilia lui Ava Ghelasie era nevoinţă, pentru că acea mititică încăpere cuprindea parcă universul întreg. Părintele o înzestrase cu de toate, începând cu nişte Sfinte Icoane mari ca pentru o biserică, dar care se găseau aici într-o deplină armonie cu un „fotoliu” (un scaun dezafectat dintr-o maşină), un dulap în care nu se prea putea umbla şi rafturi. Cu timpul a mai adăugat şi alte rafturi pentru multele „buruieni” ce le usca cu ajutorul nostru, băgându-le apoi în sticle de plastic mari de 1 l sau de 2 l. În „văgăuna” aceea găseai cărţi, plante, pâine uscată şi pâine pustnicească, soiuri nenumărate de seminţe, rădăcini, hârtii, cărţi, pungi, strecurători şi vase, farfurii şi beţe, şoareci, gângănii şi oameni toate în căutarea lui DUMNEZEU, călăuzite toate de Sufletul fără de hotare în Iubire al lui Ava. Dar ceea ce se afla în chilie era PACEA Dumnezeiască la care alergam toţi.
Am înţeles lucrul acesta? Cu puţin înainte ca Ieromonahul Iubirii Dumnezeieşti să plece, în sfârşit la odihnă. Până atunci însă au fost, aşa mi se păreau mie leneşului, cârcotaşului, mnepriceputului, neascultătorului, grabnic judecătorului, nemilosului, ani de calvar. Să-i faci focul lui Ava însemna să te lupţi cu păcatele tale! Să le aduni şi să arzi!
Intrarea spre sobă se sfârşea cu un labirint în care trebuia să te strecori, ca dromaderul prin urechea acului, cu braţul plin de lemne. Să te apleci cu capul în jos, foarte atent să nu dărâmi raftul din stânga, raftul din dreapta, să nu dai cu capul în scara din faţă (care ducea în „apartamentele de sus”), să nu răstorni cine ştie ce alte cutii şi cutiuţe ivite în chip neaşteptat prin chilie. Cursa de 2000 m cu obstacole este o jucărie. Până la sobă, răbdărica mea zbura odată cu vrăbiile de pe geam care trebuiau şi ele hrănite, surmontând alte nenumărate obstacole pentru a ajunge la fereastra care parcă se depărta de tine, atunci când doreai să pui mălaiul în văscioarele cocoţate pe laţii ferestrei. Totul era făcut să te umple de o mânie greu de stăpânit. Şi tocmai atunci, Ava cu un glas egal, imparţial şi (mi se părea chiar) batjocoritor îmi spunea:
„ - Ai crăci! Ai crăci! Agăţi, dărâmi totul pe unde treci. Tu nu poţi să treci ca omul să aprinzi focul?!”
Câte vorbe ticăloase nu mi-au puroiat creierii! Şi sunt sigur că Ava le afla pe toate. Le ştia, le provoca pentru a mă putea tămădui. O rană infectată o cureţi mereu, îi pui alifie tămăduitoare, ulei sfinţit, o legi bine şi o închini. Vin şi Rugăciunile la timpul lor.
Aşa făcea, Ava Ghelasie, Chipul Iubirii Dreptei Credinţe. Aşa ne făcea la toţi. La toţi, în egală măsură, necăutând la Păcatele noastre!
În chilia lui, eram ca turbat, orice îi spuneam, orice mi se întâmpla, vinovat eram numai eu. „Ai crăci, fiule”. Mărturisesc cu umilinţă că uneori îmi venea să-l lovesc. Nu mă gândeam că este bolnav. Nu m-am gândit decât după 2002. La începutul lui 2003, am realizat, uluit, consternat şi oarecum mânios că Ava este bolnav. Că este foarte bolnav. Că Ava ar putea...
Dar nu, asta nu se putea întâmpla! Ava nu putea muri! Dragostea nu moare niciodată!
Şi totuşi, Chemarea a venit! A fost anunţată? Nu ştiu, dar nu a fost surprinzătoare pentru el. Smerit cum era, a ascuns cât a putut de bine lucrul acesta.
Nu ştiu nici acum ce anume boli au fost la mijloc. Ava a înţepenit treptat treptat. La sfârşit doar mâinile, piciorul drept şi capul îşi mai putea mişca. Uneori ne spunea că are ameţeli cumplite. Dar să se plângă niciodată. NICIODATĂ nu l-am auzit văitându-se de dureri. Şi mi se spune că la cancerul de oase sunt dureri peste fire. Se pare că a fost bolnav şi de aşa ceva. DUMNEZEU l-a înzestrat cu o Capacitate de a răbda chinurile proprie Mucenicilor.
„- Fiule, să ţii minte! La sfârşit, în Sfintele Mănăstiri, nu vor mai fi călugări. Călugării vor fi în lume. Se vor ascunde în pustia lumii. Îi va acoperi DUMNEZEU. În Sfintele Mănăstiri vor rămâne doar Mucenicii. Să ţii minte!”.
Ava a fost unul dintre ei. Mucenic. Cuvios şi Mucenic.
Eram în Săptămâna Luminată, cocoţat pe un taburet puţin mai mare decât cutia de chibrituri şi uscam pe sobă buruieni tămăduitoare sau hrănitoare. Nu mai ţin minte. Eram cu spatele spre Ava când l-am auzit spunând, cu un glas înmuiat, parcă plângăcios:
„-Nu e bine aşa. Nu e bine. Ce să facă Părinţii mai întâi: să prăznuiască Sfânta Treime sau să mă îngroape? Nu e bine”.
În timp ce vorbea am crezut că mie mi se adresează sau că a intrat cineva în chilie. M-am întors uşurel, doar cu capul, să văd cu cine vorbeşte şi am îngheţat pentru că mi-am dat seama că nu vorbea cu noi. Că vorbea cu „altcineva”, pe care eu nu-l vedeam, nu-l auzeam, nu-l percepeam. M-am întors fulgerător la lucrul meu încercând să mă pierd printre buruienile puse la uscat. Dar de ţinut am ţinut minte.
Încă un lucru sesizat de toţi. La Ava intrai cu o stare nefirească (liniştea şi pacea, împăcarea şi gândul la Domnul sunt stările fireşti în care trebuie să se afle Creştin- Ortodoxul) şi ieşeai în Pace. Liniştit. Împăcat. Totdeauna! Şi toţi au trăit aceeaşi stare. La el intrau mireni simpli sau mari intelectuali, monahi, preoţi, înalte feţe bisericeşti. Toţi căutau acelaşi lucru: PACEA, ECHILIBRUL şi ÎNŢELEGEREA peste fire a vieţii noastre. Căutau cele pierdute.
„-Fiule, să nu te contrazici cu nimeni, niciodată! Şi să nu te alarmezi!”.
Ava Ghelasie avea o Rugăciune deosebit de puternică. Adică repede ascultată de Domnul. Şi este iubit de Maica Domnului. Vai de cel care ieşea din ascultarea lui Ava sau încerca să-l doboare. Am fost martor la câteva întâmplări care ar da de gândit chiar şi unui ateu. Multă lume alerga la Ava pentru a căuta ocrotirea Domnului. Şi o aflau imediat! Cine rămânea însă să plătească zapisul diavolului? Pe Crucea lui Ava Ghelasie se aşezau necontenit, ca stolurile de ciori, noi şi noi păcate ale noastre. Aceste păcate l-au doborât. Ava Ghelasie ştia că noi nu vrem să suferim pentru greşalele şi păcatele noastre. Că refuzăm focul curăţirii. Şi-l lua asupra lui. Pentru aceasta a fost atât de iubit şi luat înainte de vreme, spunem noi, de parcă ar şti cineva, în afara lui DUMNEZEU, vârsta omului.
Dar să mă întorc la mutarea Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Sf. Mânăstire Frăsinei.
La privegherea de la Pogorârea Sf. Duh, Avei i s-a făcut foarte rău. Atunci mi-am adus aminte de Conversaţia din Săptămâna Luminată. Am intrat la Proscomidiar şi i-am anunţat pe Părinţii ce se aflau acolo. Eu credeam că Mutarea se va întâmpla în acea noapte. Dar n-a fost să fie aşa. Amânarea pe care a cerut-o, a şi obţinut-o. Eu cred că a cerut o amânare tot pentru noi. Nu eram noi gata de plecarea lui! Şi el ştia şi ne iubea ca pe nişte neputincioşi. Îl durea inima văzându-mă prost şi neştiutor, pradă tuturor pericolelor prin care îţi poţi pierde Mântuirea.
„-Fiule, ai grijă să nu mă faci de râs!” – sunt cuvinte care mă însoţesc permanent. A-l face de râs, însemna să nu fii vrednic de numele de călugăr, de locul acesta Sfânt şi plin de Darurile lui DUMNEZEU, de ceilalţi Părinţi care Slujesc în Sfântul Altar, de numele de CREŞTIN-ORTODOX!
Mutarea lui Ava am descris-o parţial în primul volum de mărturii. Ea este Taină şi Taină trebuie să rămână până când va veni momentul (dacă va veni) să o Mărturisim.
Ava al meu, însoţeşte-mă cu Rugăciunile tale până când voi putea Mărturisi Domnului faţă către Faţă. Ajută-mă, să merit Iubirea lui DUMNEZEU, JERTFA FIULUI şi Pogorârea SFÂNTULUI DUH. Ajută-mă să-mi redobândesc Chipul de creaţie desăvârşit.

„-Ava! Nu mai pot! Îmi vine să-i lovesc pe toţi! Vin aici şi răstoarnă în Gura asta de Rai toate lăturile lor. Şi vin tot mai mulţi şi mai mulţi. Nu mai am timp de ale mele!
-Fiule, fii Tătic! Nu mă face de râs. Eşti şi tu pus acolo spre mâncare. Oferă cu drag. Tatăl Ceresc permanent oferă. Ca pomelnicar trebuie să-i iubeşti pe toţi ca pe copiii tăi. Nu-ţi închipui că eşti altceva decât un simplu pomelnicar. Dar, fii Tătic!”

În perioada când Avva Ghelasie avea Slujirea de Bucătar, se întâmpla să vină la Mănăstire anumiţi oameni dintre oficialităţi. Unii considerau că aceştia ar putea fi trataţi preferenţial, nerespectând Rânduielile de Post ale Mănăstirii. Aceasta pentru a nu-i supăra pe oaspeţi şi a face pe placul lor. Avva Ghelasie însă, dădea la o parte toate mâncărurile care nu erau de Post şi le pregătea el însuşi de Mâncare. Făcea însă mâncarea (secret culinar!) cu Rugăciune. Gătea de exemplu fasole bătută, cu usturoi. Însă cei care mâncau această Mâncare Simplă nu numai că nu se sminteau, fiind obişnuiţi cu mâncăruri grase, picante, rafinate, ci mai şi cereau, şi exclamau: „Bă, Gheorghiţă, bă, n-am mai mâncat aşa fasole bătută de la mama acasă. E nemaipomenită, bă, Gheorghiţă, ia mai pune aicea!” Oficialii se simţeau foarte bine şi erau mulţumiţi, chiar încântaţi, pentru că prin Rugăciune Dumnezeu lucra şi mâncarea primea astfel un gust neaşteptat, un Gust de fapt Duhovnicesc. Aşa era Credinţa Avvei, că alegând Calea Simplităţii, tot ceea ce făcea primea de la Dumnezeu un Ceva în plus, care Sătura şi Odihnea şi Mulţumea Sufletele pe care le avea în grijă. Se întâmpla că până şi firile mai aspre Uitau de asprimea lor pe lângă Părintele, căci Avva deschidea Calea spre Celălalt cu Rugăciunea.
Despre Mâncarea simplă, şi mai puţin fiartă, Avva zicea: „Lasă, mă, tăticule, poate nu are un gust aşa cum se aşteaptă unii, dar e bună la Sănătate”. Şi nu se referea numai la cea Fizică, ci şi la cea Duhovnicească, la eliberarea de gustul lumii, care stimulează pofta şi dependenţa pătimaşă, şi la aflarea Gustului Duhovnicesc, Aromei Nevoinţelor Ascetice celor spre Viaţă.

În 1996 am alcătuit un „Sinaxar al Rugăciunilor”. Este o lucrare amplă şi cere multă pricepere duhovnicească, pe care nu o am. Eram în lume şi nu aveam cui să-i cer părerea. Atunci am alergat la Arhim. Sofian Boghiu, binecuvântate să-i fie amintirea şi numele în veci. A citit tot. Toată lucrarea şi mi-a şi atras atenţia că s-a străduit să o citească pe toată. Ca şi când mi-ar fi cunoscut lenea şi nesimţirea de care sunt bolnav. Atunci am îndrăznit a-l întreba dacă să-l iau de Duhovnic pe Ava Ghelasie, pentru că se zvoneau multe lucruri neplăcute despre el şi nu ştiam ce să fac. A fost neplăcut surprins de întrebarea mea şi mi se pare că şi puţin iritat. Mi-a spus că Părintele Ghelasie de la Frăsinei are o lucrare originală, care poate fi mai greu înţeleasă, dar că este un Ieromonah înzestrat cu toate Sfintele Calităţi ale Ieromonahilor. Dacă să-l am sau nu de Duhovnic nu mi-o spune el, dar Ava Ghelasie este un Duhovnic al Bisericii Ortodoxe Române şi nu are nimeni dreptul să-l judece sau să se îndoiască de Hirotonia lui. Cuvintele şi atitudinea Părintelui Sofian Boghiu mi-au adus multă linişte şi mi-au consolidat convingerea că ceea ce mi-a binecuvântat regretatul Părinte Paul Mărăcine este şi Alegerea Domnului. Astfel că m-am apropiat şi mai mult de Ava.

Aş dori şi îi rog pe toţi care au pricepere duhovnoicească şi au trăit ca „ucenici” ai lui Ava, care au şi timp ceva mai mult să se aplece cu smerită îndrăzneală asupra celor rămase de la Ava Ghelasie Gheorghe de la Sf. Mânăstire Frăsinei, Cuviosul Iconar al Iubirii Dumnezeieşti.


Binecuvintează, CUVIOASE PĂRINTE!

Monahul Valerian Dragoş,
Cel mai mic dintre monahi.
„SUS SĂ AVEM INIMILE!”


Ind. 13
4. 10. 2004
La pomenirea Sf. Sfinţit Mc. Ierotei, Ep. Athenei
şi a Sf. Mc. Domnina, Audact şi Calistena.
Alcătuit la Sf. Mânăstire Frăsinei.


(cf. articolului "Scurtă şi incompletă mărturie a monahului Valerian", din volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnnezeu, ed. Platytera, 2004, pp. 49-58)

Mici întâmplări duhovniceşti (Monah Agatanghel, Sfânta M-re Frăsinei)

Venea la mănăstire, cam o dată pe an, aducând pomelnicele soţiei, un evreu. Soţia sa era ortodoxă. Cum l-a văzut, Părintele Ghelasie i-a spus: „dumneata nu eşti creştin”, iar omul i-a răspuns: „Da, sunt evreu”. A discutat după aceea cu părintele din problemele lui, iar la plecare părintele l-a dăruit cu cărţi.
Revenind acel evreu şi după mutarea părintelui la Domnul, l-a recunoscut pe părinte în fotografia expusă la cancelarie şi a povestit întâmplarea aceasta.

Era un arab care se ocupa cu bioenergia, având rezultate convingătoare, după unii. A venit şi la Avva şi părintele l-a invitat să încerce şi pe el această „putere”, iar în acest timp părintele se ruga. Spre uimirea bioenergeticianului, procedurile nu dădeau efectele aşteptate. A tot încercat şi, fiind încurcat pentru că nu ştia ce se întâmplă, a zis că nu mai simte ca de obicei acea energie, putere şi a zis să încerce din nou după ce vor schimba camera. Au mers în altă cameră, dar lucrurile nu s-au schimbat. Ceea ce funcţiona în lume, la părintele părea să nu mai fie valabil.

A venit la părintele un om care vorbea în limbi. Părintele l-a luat deoparte şi au intrat într-o cameră. Părintele se ruga în taină şi i-a spus omului să vorbească şi cu el în limbi. Dar omul nu a mai putut să facă aceasta. Fără să îşi poată explica, omul nu ştia cum de îi dispăruse puterea de a vorbi în limbi.

Un ucenic era bolnav de gastrită şi avea dureri foarte mari la stomac. A fost de două ori la spital şi s-a întors tot cu dureri mari. Lua medicamente, însă fără efect. A mers la Avva Ghelasie. Ucenicul i s-a plâns că medicamentele nu îi mai ajută şi nu ştie ce să mai facă. Avva i-a zis atunci să renunţe la medicamente, iar ucenicul a întrebat ce mai rămâne să facă. Avva a adăugat simplu: „du-te şi mănâncă fasole cu castraveţi”, dar ucenicul a zis că asta ar fi moarte curată. Avva a mai spus: „Tu fă ce-ţi zic”.
Ascultând, ucenicul a mâncat ce era contraindicat şi, surprinzător, durerea i-a trecut şi nu a păţit nimic. Ca să se vadă că Dumnezeu cu puterea rugăciunii iartă şi tămăduieşte.

Un ucenic a avut odată o aprindere la plămâni. Tuşea foarte tare, încât noapte îl deranja foarte rău pe celălalt părinte cu care dormea în cameră. Tusea lui devenea extrem de deranjantă. S-a hotărât să se ducă la spital şi a cerut blagoslovenie de la părintele stareţ. Potrivit spuselor doctorilor, ar fi avut nevoie pentru o recuperare completă să stea vreo trei săptămâni în spital, dar ucenicul nu a luat de la mănăstire bilet de voie decât pentru două săptămâni. S-a dus, s-a tratat şi după două săptămâni s-a întors de la spital. Încă mai tuşea. Văzând că tusea nu i-a trecut, s-a dus la părintele stareţ ca să-i ceară voie din nou pentru a merge la spital. Stareţul i-a dat blagoslovenie, iar ucenicul s-a dus apoi să ceară binecuvântare şi de la Avva Ghelasie, dar Avva i-a spus: „Uite, dacă vrei să mergi în oraş îţi dau nişte bani şi îţi dau şi blagoslovenie să te plimbi prin oraş. Dar nu ai ce să cauţi la spital”.
Ucenicul îşi pusese totuşi în gând să meargă la spital. A doua zi şi-a făcut rânduielile de mănăstire, urmând să plece după prânz. Totuşi, după ce s-a frământat mai mult timp, la un moment dat a renunţat la ideea de a mai pleca la spital. După vreo 20 de minute a dispărut şi tusea.

În tinereţe, părintele Ghelasie a fost împreună cu părintele Ioanichie la părintele Arsenie Boca, care picta în acea vreme biserica Drăgăneşti. Pe vremea aceea părintele Ghelasie era ieromonah, dar nimeni nu ştia acest lucru. Iar părintele Ioanichie nu era încă preot.



Părintele Arsenie s-a uitat la ei şi le-a spus câte ceva. Părintelui Ghelasie i-a spus: „vei fi pricină de tulburare pentru multe duhuri”, iar părintelui Ioanichie i-a spus că şi el se va face preot.
Când amintea că Părintele Arsenie Boca i-a zis că o să stârnească multe duhuri, Părintele zicea că „lasă că e bine, că mai trebuie puse şi duhurile astea la treabă”. Aceasta ne aminteşte de povestirea de Pateric, când un Părinte a legat pe un diavol care-l ispitea, să îl ducă-n spate până la Ierusalim şi înapoi, ca să vadă şi Părintele Locurile Sfinte. Aşa că, diavolul n-a avut ce face şi prin puterea lui Dumnezeu legat, a slujit chiar şi fără să vrea Părintelui aceluia din Pateric.

Un ucenic avea o butelie mică în chilie pentru făcut ceaiul. Într-o zi părintele Ghelasie îi zice: „Ai grijă să nu scape butelia gaz. Aşa că pune şi tu butelia, după ce o foloseşti, în trei saci de plastic, unul într-altul, şi leagă-i bine”. Ucenicul nu avusese până atunci probleme cu butelia şi, fiind stupefiat de soluţia dată, a cerut iertare pentru că nu poate să facă această ascultare, să scoată şi să pună sacii la loc de fiecare dată când face un ceai.
Părintele a insistat, iar ucenicul nu a părut prea încântat de sfatul dat. În aceeaşi zi, când s-a întors în chilie, pentru prima dată de când avea acea butelie, se simţea mirosul de gaz, semn că butelia avea scăpări. După această întorsătură de situaţie, ucenicul a pus totuşi butelia în saci.

Părintele nu se supăra pe cei ce-l mai vorbeau de rău. Zicea că: „lasă mă tăticule, că trebuie şi din aceştia mai plini de zel, mai stricţi şi mai răi de gură, chiar formalişti, ca să mai sperie pe cei ce vatămă şi strică vieţuirea în Biserică. Ei sunt pentru organism ca nişte celule de apărare care, chiar dacă uneori mai şi greşesc, urmăresc şi au rolul de a păzi sănătatea organismului şi de a distruge viruşii şi microbii. Intenţia lor o apreciază Dumnezeu, dacă este cu adevărat curată”. Aşa că Părintele Ghelasie nu judeca pe nimeni, căci vedea iconomia dumnezeiască lucrând prin oameni în tot chipul. Şi văzând aceasta, se ruga neîncetat spre plinirea voii lui Dumnezeu în lume.

Câteva cuvinte despre importanţa ascultării la Părintele Ghelasie. La începutul vieţii duhovniceşti, omul are o cugetare vicleană, ca un fel de mască a deprinderii pătimaşe devenite o a doua natură, în care binele şi răul sunt foarte amestecate. Asprimea Duhovnicului şi ascultarea strictă îl ajută pe ucenic să iasă din această părere de sine. Dacă de la început este tratat ca înduhovnicit, nu mai ajunge să deosebească binele de rău. Această trăire amestecată, pătimaşă, se întăreşte în el în pofida faptului că încearcă să ducă o viaţă duhovnicească, pentru că de fapt el nu s-a lepădat de sine, nu şi-a golit şi curăţit camera de oaspeţi ca să-L primească pe Dumnrezeu. Mai mult, această asprime a Duhovnicului, asprimea Legii duhovniceşti îl învaţă pe ucenic să fie el însuşi aspru cu sine, cu gândurile pătimaşe, să nu le bage în seamă, să nu se îndulcească cu ele, să le oprească încă de la început. Să se înstrăineze de omul vechi, să lepede masca păcatului ce-i ascunde Chipul. Îl formează pe ucenic până la măsura în care discerne din mişcările inimii voia lui Dumnezeu. Altfel, voia ucenicului ce are conştiinţa tulburată de mişcările pătimaşe ale minţii va tinde să alerge spre plăcere şi să fugă de durere. Şi aşa va ajunge să se rupă de voia lui Dumnezeu, care îi rămâne ascunsă. Ascultarea duhovnicească fereşte pe om de catastrofa acestei slăbănogiri şi orbiri sufleteşti.

A venit odată la Mănăstire un om din Alba, care îl căuta pe Părintele Ghelasie. Avva se mutase deja la Domnul şi, primind vestea săvârşirii sale, omul a rămas înmărmurit de tăcere. Persoana respectivă câştigase o mare încredere şi un mare sprijin în sfatul Părintelui Ghelasie. Aşa s-a făcut că, odată, Avva l-a anunţat, ca să-l pregătească de încercarea ce se apropia, despre ceea ce el văzuse cu duhul, şi anume că fiul său urma să moară. L-a anunţat în două rânduri, prima oară înainte cu şase luni, iar a doua oară cu două luni înainte să se întâmple. În acel timp, când Părintele Ghelasie i-a spus despre ce va să vină, băiatul omului acela era sănătos, aşa că omul a rămas la început uimit, dar lucrurile s-au adeverit întocmai. Acest om se vindecase şi de o boală prin sfaturile şi rugăciunile Părintelui, şi mai avusese parte să simtă pe viu darul înaintevederii Părintelui, care i-a mai spus din unele lucruri ce aveau să i se întâmple în viaţă. Acum, având şi de data aceasta nevoie a cere sfatul Părintelui pentru rezolvarea unor dileme-răscruci de viaţă, persoana respectivă simţea lipsa sprijinului atât de preţios, fără de care îi părea mult mai greu.

Cineva care avusese o cădere şi a doua zi venise la Mănăstire a fost surprins să audă de la Părintele: „Vezi, l-am văzut pe diavolul că rânjea pe umărul tău azi-noapte”.

Un poştaş din zona Olteniei, care se ocupa şi cu grădinăritul, a ajuns la un moment dat să sufere de o boală foarte grea de stomac, în ultima fază. Nu doar că sângera rău, într-una, şi că ar fi trebuit să fie operat, dar chiar mai mult: ajungând la un medic foarte bun din Bucureşti, acesta i-a spus că nici cu operaţia nu se mai poate face nimic ci operaţia ar putea chiar să agraveze boala. Ca ultimă ieşire din această situaţie disperată, a apelat la Biserică. A venit la Mănăstire să dea un pomelnic şi aşa s-a întâlnit cu Părintele Ghelasie, pe atunci cunoscut ca fratele Gheorghiţă. Avva l-a luat foarte cu încetişorul. I-a zis ce să mănânce şi cum să facă. Urmând sfaturile duhovniceşti şi tratamentul de care îi vorbea Părintele, încet-încet s-a înzdrăvenit, s-a pus pe picioare. Şi acum mănâncă orice, fără nici un fel de probleme.

Cu puţin timp înainte de trecerea Părintelui la Domnul, mi-a zis: „Vezi, după moartea mea te loveşti de aia şi aia...”. Chiar de a doua zi după adormirea Părintelui Ghelasie au început să se împlinească cele spuse de Cuvioşia sa.


(din volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, ed. Platytera, 2004, pp. 59-63)

Actorul Dragoş Pâslaru - monahul de la Frăsinei - articol semnat de Miron Manega

Articolul poate fi accesat aici.

Răspuns în apărarea Părintelui Ghelasie

Răspuns în apărarea Părintelui Ghelasie

Opera Părintelui Ghelasie de la Frăsinei: condiţii pentru o receptare academică, articol de Alexandru Valentin Crăciun

Până relativ recent, cărţile Părintelui Ghelasie au circulat în condiţii cel puţin ingrate. Apărute la edituri obscure, într-un format modest, pe hârtie de calitate inferioară, inspirau mai degrabă neîncredere unui cititor „serios”. Dacă lucrurile ar fi continuat în acelaşi mod, nu s-ar fi creat (poate) niciodată premisele unei juste receptări. Şi totuşi: Editurii Platytera din Bucureşti (director Florin Caragiu) îi revine meritul de a fi relansat această operă într-un format de excepţie şi de a fi risipit, astfel, aerul de „clandestinitate” cu care a fost nu o dată asociată. Din titlurile apărute până acum[1], realizăm că avem de a face cu un autor paradoxal: sistematic în fond (prin revenirea constantă la marile teme ale tradiţiei filocalice) dar insolit în formă (prin încercarea obstinată de resacralizare a limbajului), Părintele Ghelasie nu mai poate fi ignorat de către cititorul obişnuit, dar nici de către mediul academic, pentru care constituie (deocamdată) o provocare.
Între aspectele instituţional-academic şi duhovnicesc-filocalic ale vieţii creştine, a existat întotdeauna o tensiune benefică. De cele mai multe ori, experienţa filocalică („Teologia mistică”) a sfârşit prin a fi acceptată de către Biserică, nu fără o examinare şi explicitare prealabile. Această dublă îndatorire le-a revenit unor personalităţi care, pe lângă propria trăire duhovnicească, dispuneau şi de instrumentele teoretice (teologice, filosofice) necesare. Exemplul cel mai notoriu rămâne, prin anvergura şi reuşita lui, cel al Sfântului Grigorie Palamas. Posesor al unei vaste culturi dar şi al unei vaste experienţe duhovniceşti, acesta s-a arătat capabil să abordeze subiectul energiilor necreate, în contextul Tradiţiei soborniceşti, soluţionând teribila controversă isihastă. Realist vorbind însă, personalităţi de anvergura cultural-duhovnicească a Sfântului Grigorie, sunt rarisime. Astfel, teologia academică a suplinit această lipsă prin crearea unei discipline („Patrologia”) menite a evidenţia contribuţia teologică a părinţilor duhovniceşti.
Receptarea academică a unei opere duhovniceşti comportă o miză formativă (în contextul strict universitar), dar şi una larg teologică, ce vizează acele contribuţii susceptibile de a oferi soluţii la probleme specifice într-o perioadă de criză. În istoria bisericească, perioadele de criză n-au fost puţine şi nici uşor de gestionat: problema raportului lui Hristos cu Tatăl (sec. IV), a raportului Duhului cu Tatăl (sec. IV), a raportului celor două firi în Hristos (sec. V), a raportului dintre cele două lucrări şi voinţe în Hristos (sec. VI), a raportului dintre imagine-chip şi prototip (sec. VIII-IX), problema lui Filioque (sec. IX), problema unirii omului cu Dumnezeu (sec. XI), sau a energiilor necreate (sec. XIV) etc., constituie tot atâtea provocări la care teologia a fost nevoită să ofere soluţii. S-ar putea crede că astăzi problemele sunt mai puţin importante sau că, pentru orice problemă există deja o soluţie teologică formulată. Nimic mai fals! S-a schimbat, ce-i drept, registrul, însă nu şi gravitatea problemelor. O înşiruire ad hoc ar arăta astfel: clonarea, avortul, inseminarea artificială, euthanasia, drogurile, alimentaţia, televiziunea, internetul, manipularea în masă, globalizarea (depersonalizarea), poluarea mediului, consumismul etc. Dintre cele cu impact explicit teologic: ecumenismul, sincretismul New Age, raportul ştiinţă-religie. Concluzia care se impune este că lipsesc nu problemele, ci acele personalităţi teologice/duhovniceşti capabile să ofere un răspuns satisfăcător la ele!
Şi totuşi. Prin diversitatea deschiderilor ei, opera Părintelui Ghelasie ar putea constitui „pretextul” pentru un demers teologic de soluţionare a unor chestiuni arzătoare („la ordinea zilei”). Conceptul de medicină integrală, alimentaţia pustnicească, specificul închinării isihaste (gestul iconic), iată numai câteva orizonturi pe care le deschide această operă, şi care trebuie cel puţin examinate cu seriozitate. Pentru ca acest lucru să se întâmple, e necesară îndeplinirea unor condiţii: „corecta încadrare a textului în mersul teologiei bisericeşti (1), evaluarea lui în legătură cu scopul [declarat] al textului însuşi (2), [respectiv] în legătură cu contribuţia lui specifică la teologie (3) şi (…) cu lucrările precedente (4), contemporane (5) şi asemănătoare ale altor scriitori (6)”[2]. Demersul academic astfel înţeles e menit să abordeze (intensiv şi extensiv) un text duhovnicesc, pentru a-i identifica temele fundamentale[3] şi a-i stabili miza teologică. S-ar putea presupune că o asemenea abordare ar ţine exclusiv de competenţa patrologului. Acest lucru însă nu este a priori adevărat.
Opera Părintelui Ghelasie poate fi abordată şi de către „profani”, cu condiţia respectării aceloraşi exigenţe. Pe lângă o serioasă formaţie teologică, cel care s-ar încumeta la aceasta ar trebui să dispună de vaste cunoştinţe interdisciplinare (istorie, psihologie, filosofie, religie, etnografie etc.), şi de o indispensabilă claritate în expunere. Aparent, lucrul cel mai dificil de surmontat în acest caz este problema limbajului. (Părintele Ghelasie a practicat în mod deliberat un limbaj poetico-filosofic care opune o rezistenţă „nativă” la explicitare.) Însă nu o dată, eşecul unei bune receptări/explicitări a fost pus mai degrabă în seama „operei” decât a „receptorului” însuşi. S-a creat astfel, involuntar, o aură de inaccesibilitate (o „barieră de limbaj”) care se impune a fi risipită. Paradoxal, trebuie totuşi subliniat că această operă este „neclară” numai la suprafaţă, în adâncime fiind de o coerenţă şi limpezime fascinante. Aşadar, impedimentul major în explicitarea scrierilor Părintelui Ghelasie râmâne îngustarea preocupărilor teologilor [4] datorită specializării excesive (simptom al crizei post-moderne), iar nu ramificaţiile „luxuriante” ale scriiturii. Oricum ar sta lucrurile, opera Părintelui Ghelasie constituie, pentru mediul academic, o provocare care trebuie asumată.


[1] Amintim pe cele mai importante: Memoriile unui isihast (vol. 1 şi 2), Medicina isihastă, Dialog în absolut, Trăirea mistică a Liturghiei, Scrieri isihaste, Isihasm.

[2] Prof. Dr. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. I, trad. rom. Prof. Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 74.

[3] Pentru o antologie comentată a temelor fundamentale ale isihasmului, reflectate în opera Părintelui Ghelasie, a se consulta utilul volum: Ierom. Ghelasie GHEORGHE, „Scrieri isihaste”, Platytera, Bucureşti, 2006.

[4] Unul dintre puţinii teologi care fac excepţie de la această „regulă” este Diac. Ioan ICĂ Jr., pentru care abordarea deschiderilor dinspre şi înspre teologie a devenit o certitudine.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Sursa.