Viața creată este un dar dumnezeiesc ce se cere actualizat în modul propriei participări și înaintări întru adâncimea infinită a tainei lui: „Noi ne naștem cu toate potențele de comunicare cu tot universul, trebuie doar să desfășurăm participativ personal aceasta. Noi ne naștem cu un complex de memorii de moștenire-dăruire pe care trebuie să le actualizăm cu proprie conștiință, în transpunere-traducere-prefacere mistică hristică” (Ierom. Ghelasie de la Frăsinei, „Memoriile unui Isihast”, vol. II, ed. Platytera, 2017).
Părintele Ghelasie pune în lumină rolul de căpătâi al revelației dumnezeiești în trezirea conștiinței de suflet: „Cunoașterea sufletului este posibilă după Cădere prin primirea-auzirea cuvântului revelat, prin credința în Revelație. Cunoașterea teologică și religioasă începe cu taina credinței, primirea cuvântului-învățăturii revelate-scripturistice. Credința cuvântului revelat este vederea sufletului căzut și orb, păcătos. Noi de obicei confundăm credința cu credulitatea laică de a primi orice informație. În măsura credulității ești sugestionat sau chiar hipnotizat. Rațiunea este verificarea credulității ca mental și cuvântul revelat-sfânt este verificarea credulității de suflet-conștiință. Credința este doar primirea cuvântului revelat-sfânt, nu orice credulitate mincinoasă-aparentă” (idem).
Conectarea la taina dumnezeiască și intensificarea în conștiință a simțământului prezenței lucrătoare divine echivalează cu actualizarea potențelor iconice ale făpturii, întrucât „Dumnezeu este continuu prezent în creație”, atât ca „chip-arhetip”, cât și ca „participare personală dumnezeiască față de o creație tot personală ce răspunde tot participativ. Dumnezeu nu creează o creație pe care o abandonează și o lasă în părăsire, sau o creație pe care trebuie permanent să o dădăcească. Dumnezeu creează o creație vie capabilă de proprie stare și viețuire totodată cu răspuns propriu de creație față de Creator” (idem).
Isihasmul pune în lumină autentica necontrarietate a trupului și a sufletului, precum și a creației în raport cu Dumnezeu, într-un acord iconic ce ține de registrul realității preschimbate în lumina învierii lui Hristos: „În icoana de trup se odihnește icoana de suflet și în icoana-cuvântul de suflet se odihnește icoana de trup. De aceea în isihasm nu se poate desființa icoana de trup, că icoana de trup este icoana învierii hristice care readuce viața veșnică și nemuritoare și icoanei de trup. Prin învierea lui Hristos se înveșnicește și icoana de trup, care se face odihna icoanei de suflet. Icoana de trup este curățită de masca idolului Căderii, și prin hristificare se face înviere veșnică, icoană de trup în icoana de suflet hristificată. De aici coexistența nedespărțită din cultul creștin a icoanei vizibile-trupești cu Icoana Duh a Prezenței dumnezeiești”, totodată „ca suflet în trup înviat, ca icoană dublă hristică, ce nu este doar suflet, ci și trup biruitor al morții-căderii” (idem).
Concretizând taina reciprocei cuprinderi, „mistica isihastă este dublă mistică hristică de suflet mântuit și de corp înviat, una fără alta fiind incompletă și nedesăvârșită. Isihasmul este mistica icoanei de suflet și de corp totodată și niciodată vreuna în lipsa celeilalte. Isihasmul este mistica-dialogul între icoane ce nu se amestecă și nu se despart niciodată, chip de Dumnezeu și chip de creație deodată și în întrupare reciprocă” (idem).
În ce privește prefacerea dumnezeiască a creației în contextul întâlnirii și împărtășirii omului cu Dumnezeu, părintele Ghelasie atrage atenția că „îndumnezeirea creştină nu înseamnă transformare în Dumnezeu a creaţiei, ca în panteism, ci Trăire în proprie natură de creaţie a Trăirii Dumnezeieşti, care şi Aceasta la fel Trăieşte participativ creaţia. Sunt Două Trăiri deodată şi egale, Dumnezeu însuşi Participă total în creaţie şi creaţia Participă total la Această Participare totală Dumnezeiască. Este astfel un Dialog de Trăiri-Împărtăşiri reciproce, neamestecându-se şi neabsorbindu-se, tocmai Păstrarea propriei naturi Fiinţiale fiind Participarea reală” (idem).
Unirea creației cu Dumnezeu ce se împlinește în om are loc ca o prelungire și un rod al dumnezeieștii Liturghii, așadar în taina liturgicului creștin: „Peste 'hotarul transcendental' tu, făptura, nu poţi trece, dar Chemi ca Divinul să Treacă la tine. Aici este taina noastră. Divinul Vine la tine dacă tu Întinzi Iubirea ta proprie, pe care Divinul să o facă 'Punte'. O, taină minunată! Tu, stricăcios şi lipsit de toate, Întinzi o 'fărâmă de Iubire de creaţie', care se face 'Podul suprafiresc' peste 'prăpastia veşniciei'. Aici este taina Liturgicului creştin” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Moșul din Carpați. Mistica iconică”, ed. Platytera, 2009).
În pragul despărțirii de această viață, Părintele Ghelasie afirmă puterea iubirii dumnezeiești de a copleși granițele lumii și ale morții: „Dacă vrea Dumnezeu ca acum să fie trecerea în lumea cealaltă trebuie, cu toţii, să ne supunem cu închinare voii Domnului, care face totul cu marea Sa milostivire. Voi, cei mai apropiaţi, de vreţi să nu vă despărţiţi de mine, precum nici eu nu doresc să mă despart de voi, atunci nici moartea, nici Veșnicia nu ne va distruge această Veșnică rămânere împreună, chiar peste hotare de taină” (idem).
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu