Pentru părintele Ghelasie, esențială este practica isihastă prin care se concretizează adâncimea mistică a trăirii creștine: „Avva al meu Pustnicul Neofit îmi repeta adesea să nu Neglijez aşa-zisul ‘Canon al Isihastului’. Zilnic fă Anumite Acte atât ca Suflet, cât şi Corp, ca Dovadă de Participare la Dialogul cu Dumnezeu. Recunoştinţa este Mişcarea Iubirii Transcendentale. A Recunoaşte înseamnă a Răspunde în Mod Propriu. Viaţa înseamnă Iubire, adică Dăruire şi Recunoştinţă-Răspuns. Iubirea nu Aşteaptă Răspuns, dar Iubirea Răspunde întotdeauna cu o veşnică Mişcare de Iubire ce înseamnă Recunoştinţa Iubirii. De aceea o Iubire fără Recunoştinţă este o Iubire Moartă, anchilozată, fără mişcare şi Viaţă. Isihastul trebuie să facă nişte Acte de Recunoştinţă, ca Viu de Propriu Iubire. În limbajul nostru specific acesta se numeşte ‘Canon’, Lucrare Duhovnicească. Canonul este asociat de noi cu semnificaţia de ‘Trudă-Jertfire-Asceză-Suferirea unei Greutăţi’. În sens Isihast ‘Canonul’ înseamnă Luarea de Bună-Voie a Unei ‘Lucrări’ fie de Asceză, fie de Jertfire, fie de o Anume Regulă-Disciplină de Viaţă, ca Lucrare de Urcuş Duhovnicesc. Canon înseamnă ‘Scară Duhovnicească’” (Ierom. Ghelasie de la Frăsinei, „Memoriile unui Isihast”, vol. II, ed. Platytera, 2017).
Mistica apare astfel în dimensiunea sa profund participativă în care cunoașterea și simțământul prezenței și al implicării apar a fi nedespărțite: „Teologia ne Reamintește de Dumnezeu, Metafizica ne face să Recunoaștem pe Dumnezeu, dar Mistica ne Pune Față în Față cu Dumnezeu în Dialog Viu direct. De aceea Mistica este Limbaj Iconografic în care Informația și Prezența sunt totodată și niciodată în lipsa vreuneia” (idem).
Viața isihastă implică o pătrundere în împreună-lucrarea Cuvântului dumnezeiesc și a Duhului Sfânt în creație: „Este de mare importanţă această Întâlnire dintre Cuvântul Rugăciunii Minţii şi Pocăinţa-Iubirea Duhului Inimii, că doar aşa se Aprinde Candela Isihastă, Lumina Cuvântului în Uleiul Duhului. Pilda celor zece fecioare înţelepte şi zece nebune este pilda acestei Taine. Cele nebune nu au Uleiul Pocăinţei-Iubirii de Duh şi aşa Mintea Nebună stă în afara Uşii Cuvântului, neputând să intre în Cămara Sufletului, unde este întâlnirea cu Hristos Mirele. Dacă Mintea se Uneşte cu Inima, Rugăciunea cu Pocăinţa-Iubirea, atunci se Aprinde Candela Întâlnirii cu Hristos dincolo de Uşa Gândurilor Minţii şi a Patimilor Inimii, unde este Ospăţul Euharistic-Mistic” (idem).
Morala creștină însăși se împlinește în taina iubirii, fără de care nu există un autentic discernământ: „Doar acela căruia i se trezește conștiința iubirii face adevărata pocăință creștină. Doar cel care iubește cu adevărat nu va mai face păcatul ce este anti-iubire” (idem).
Existența creată în ansamblul ei înseamnă dialog și participare la taina actualizării potențelor iconice ale făpturii: „Dumnezeu Intervine Permanent în Restabilirea Creației Căzute prin Fiecare Nou Suflet-Copil, căruia îi Dăruiește Puteri Proprii de Mântuire atât a Sa, cât și a Părinților. Trebuie și Noi Personal să Conlucrăm cu Dumnezeu în Această Restabilire. Iubirea lui Dumnezeu este Mântuirea Noastră și totodată Mântuirea Noastră este Iubirea Creației pentru Creație. Eu nu pot să mă Mântuiesc Singur” (idem).
Pe calea vindecării și desăvârșirii omului este nevoie de integralitatea unei abordări în care relația corpului cu sufletul și cu taina Vieții dumnezeiești este fundamentală: „Isihasmul dezvoltă trăirea de suflet dincolo de energii-corp, ca duh şi cuvânt de suflet, ca iubire-pocăinţă şi rugăciune în duhul inimii, ca prin suflet să se prelungească şi restabilirea echilibrului energetic corporal. Se mai apelează direct la energiile divine harice care sunt stăpânitoare peste energiile noastre. Şi isihasmul foloseşte o respiraţie controlată şi un circuit mental şi nervos disciplinat, într-o morală sănătoasă” (idem).
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu