Părintele Ghelasie Gheorghe: Prolog la "Practica Isihastă"

Avva-Părinte, îndrăznesc ca Ucenic, cu rugămintea să mă Povăţuieşti la PRACTICA propriu zisă a VIEŢII Isihaste despre care mi-ai vorbit şi pe care mi-ai înfăţişat-o, de la Tainele Teologice până la filosofia şi ştiinţa mistică care de acum trebuie să devină o PRACTICĂ reală şi concretă.
Te rog, Avva, să ieşim din „pădurea” stufoasă a ÎNVĂŢĂTURII, să urcăm pe vârful unei stânci de unde să vedem şi cele de jos şi cele de sus dintr-o privire, ca să pot „zbura” în VĂZDUHUL de TAINĂ al Isihiei.
Mă înfioară ÎNĂLŢIMEA... Zborul este pentru mine o „tindere”, dar m-am temut întodeauna de el... Iată că a venit vremea să-mi iau „Inima în dinţi” şi, cu orice risc, să încep să „zbor”.
– Fiule, mă pui încă o dată la toate „probele” pe care le-am trecut mai mult sau mai puţin, cerându-mi ceea ce nici eu n-am „Împlinit”...
– Avva, prin mine Ucenicul, iată că te vei Împlini. Tu ştii de acum ce se poate şi unde este pericol şi unde este „înşelarea”... Povăţuindu-mă şi pe mine la toate acestea, tu însuţi le vei repeta şi astfel le vei Împlini. Te rog, fii cu mine pe cât de Înţelept, pe atât de aspru. Dacă vezi că nu am „chemarea deplină”, totuşi fii cu îngăduinţă, împărtăşindu-mi chiar şi din „fărâmiturile” ce cad de la MASA CINEI CELEI de TAINĂ.
Am în mine DORUL DUHOVNICESC, cultivă-l cum ştii tu, ca să „Rodească”...
Te rog, nu mă lipsi de PÂINEA CEREASCĂ şi de APA cea VIE, făgăduită de DOMNUL IISUS celor ce-L caută...
ROAGĂ, Avva, pe Însuşi SFÂNTUL DUH să vină, ca şi Corbul la Sfântul Ilie, cu PÂINEA DUHOVNICEASCĂ din care să-mi dai şi mie câteva fărâmituri... De asemenea, atinge cu Toiagul tău Duhovnicesc Stânca din care să Izvorască Apa cea din Pustie, din care să beau şi eu câteva înghiţituri... Ştiu că voi simţi prea puţin din GUSTUL CERESC, dar pentru mine şi atâta este de ajuns...
Te rog, Avva, nu mă lipsi de aceasta după ce am găsit lângă tine „limanul” Mântuirii mele...
Mă „aduc” ţie, Avva, ca o PRESCURE pe care Primeşte-o şi LITURGHISEŞTE-O ca pe o LITURGHIE a Vieţii mele, care să mă ÎMPĂRTĂŞEASCĂ din EUHARISTIA Mântuirii.

Avva Părintele meu,
În genunchi sub Binecuvântarea ta stau.

Prin Mâinile tale coboară mi Cerul,
Prin Ochii tăi HARUL să Strălucească,
Prin Cuvintele tale
Însuşi DUMNEZEU să mi VORBEASCĂ.

Avva, fii Părintele meu,
În care să am Nădejdea de Credinţă
Că şi eu mă voi Mântui.

(în volumul Ieromonah Ghelasie, "Scrieri Isihaste", ed. Platytera, Bucureşti, 2006, pp. 119-120)

Volumul se poate comanda aici.

Ava Ghelasie: "Ne Naştem cu Menire Hristică"

Noi ne Naştem deodată ca Suflet pe care îl Creează direct Dumnezeu şi ca energii-Corp din Părinţii noştri. Sufletul nostru este Creat de Dumnezeu pe baza Corpului pe care îl Moştenim de la Părinţii noştri. Aici este o mare Taină a Misticii Creştine. Adam şi Eva au fost Creaţi direct şi pe baza Gândirii doar de Dumnezeu. Noi, Urmaşii lui Adam, suntem dublă origine, ca Suflet din Creaţia pe care o face Dumnezeu şi din Părinţi ca Trup. Mai mult, Iubirea Părinţilor noştri determină Crearea Unui Nou Suflet. Dumnezeu ne Creează Sufletul doar în Vederea şi în Măsura Noului Copil-Corp ce se Zămisleşte în Mamă. Astfel, Sufletul nostru nu este Creat doar ca simplă Întrupare într-un Corp Zămislit în Mamă, ci este Un Suflet Special în Măsura Unui Corp anume. De aici Destinul Hristic din noi, că Dumnezeu ne Creează ca Suflet cu Puteri şi Daruri speciale în vederea Mântuirii unui Corp Anume moştenit de la Anumiţi Părinţi.
Noi nu suntem nişte Suflete indiferente faţă de Părinţii noştri, ci suntem Suflete Înrudite cu Specificul Părinţilor. Părinţii noştri sunt Părinţii noştri în Veşnicie, după cum Dumnezeu este Creatorul nostru. Noi nu putem să ne negăm Părinţii noştri, nici să ne rupem de ei, ci în Veşnicie vom fi Înrudiţi şi în Legătură. Prin aceasta, Creştinismul este şi o Religie a Părinţilor ce nu se pot anihila niciodată. Şi în Viaţa Veşnică Părinţii noştri vor fi Părinţii noştri, iar noi, copiii lor. Şi comuniunea Veşnică va fi în Sublimul acestei Taine.
Astfel, Dumnezeu ne Creează ca Suflete cu menire de Mântuire şi de Învierea unor Moşteniri ce au nevoie de Restabilire şi Ridicare din păcat. Prin aceasta, Dumnezeu intervine direct în Restabilirea Creaţiei, fără s-o silească sau s-o oblige. Aşa, Sufletele Înzestrate cu Menire de Mântuire, ele însele fac în mod Firesc Intervenţiile respective. Aici este Împletirea Tainei Iubirii Lui Dumnezeu cu Taina Reînvierii Creaţiei. Creaţia, prin căderea din Rai, a ucis pe Dumnezeu din Creaţie, iar Dumnezeu este Reînviat tot de Creaţie prin Copiii săi Mântuitori. Dumnezeu Răspunde Creaţiei cu Iubire îndoită şi Creaţia Răspunde cu Reîntoarcerea la Dumnezeu. Dumnezeu ne Dăruieşte nouă, Copiilor, o dată cu Sufletele şi Puteri speciale de Mântuire şi Reînviere la starea adevărată de Creaţie care, de asemenea, Răspunde lui Dumnezeu cu Iubire şi Recunoştinţă.
Unii se întreabă cum mai Creează Dumnezeu Suflete Nevinovate pentru nişte Corpuri păcătoase şi bolnave... Aici este Taina Creştină, a Menirii Hristice de Mântuire şi Înviere din moarte a Creaţiei căzute. Unii cred că Sufletul nostru este totodată Naştere din Sufletul Părinţilor, iar alţii că este o Reîncarnare a Unui Suflet ce a mai fost şi face evoluţia Creaţiei. În viziunea pur Creştină, Creaţia nu se poate Crea pe Sine, încât Sufletul nostru nu se poate Naşte din Sufletul Părinţilor, iar Reîncarnarea de asemenea este nedemnă de o Creaţie Completă a Lui Dumnezeu. Creaţia nu evoluează de la inferior la superior, nici nu trece prin planuri Corporale diferite, nici prin renaşteri succesive, ci este o Creaţie Completă şi Deplină ca Rai, dar în involuţie şi destructurare după căderea din Rai, ca şi în Restructurare-Restabilire spre Chipul Perfect primordial pierdut.
Aşa, Dumnezeu Creează direct Orice Suflet Nou de Copil! Cum, un Suflet Nevinovat să se Întrupeze într-un corp păcătos şi bolnav? Este o condamnare?... În sens Creştin nu este o condamnare, ci o „Asumare” de Destin Hristic de Mântuire. După cum Domnul Hristos Vine Nevinovat şi ia păcatele Lumii în Vederea Salvării Lumii, ca Act de Dăruire şi Supremă Iubire, aşa fiecare Suflet nou creat de Copil Vine în Lume cu Destin Hristic de Mântuirea Părinţilor lui. Suflete al meu, dacă eşti Copil Creat al Lui Dumnezeu şi fratele Domnului Hristos, Omul-Dumnezeu, oare nu vrei şi tu să fii Un Urmaş Asemănător lui Hristos pentru Părinţii tăi?... Dumnezeu este Iubire Deplină, tu nu vrei să fii asemenea? Noi ne Naştem totodată ca Trup din Părinţi păcătoşi, fapt care atrage Naşterea Crearea de Suflet din partea Lui Dumnezeu.
Informaţiile păcătoase ale Trupului pătrund până în Conştiinţa Sufletului. Sufletul meu, ca Iubire, nu se murdăreşte de acestea, dar le „Primeşte” ca pe o Cruce în vederea Curăţirii lor. Doamne, eu Moştenesc păcatele adamice care nu îmi distrug Sufletul, ci îl fac Menire Hristică de Curăţirea acestor păcate. Doamne, Tu îmi Ceri, ca Demnitate de Fiu al Tău, să iau aceste păcate ca pe o Cruce a Mântuirii Părinţilor mei. Doamne, Tu mă Creezi cu Daruri Speciale de Suflet tocmai în Vederea acestei Cruci de Moştenire de la Părinţi. Eu nu sunt un condamnat al păcatelor Părinţilor mei, ci un Mântuitor al Părinţilor mei. Doamne, oare să refuz eu această Demnitate pe care Mi-o Dai Tu? Mă simt nedreptăţit?...
Iubirea poate lua Suferinţa nu ca nedreptate, ci ca pură Iubire ce se Depăşeşte pe ea Însăşi. Cine nu se Dăruieşte nu Iubeşte. Păcatul este ucidere de Iubire, dar Iubirea învie din ea însăşi şi aşa păcatul se şterge. Doar Iubirea poate şterge păcatul. Tu, Doamne, îmi înzestrezi Sufletul cu Iubire pentru Mântuirea Părinţilor mei şi aşa este posibilă ştergerea păcatelor. Eu depăşesc egoismul propriei reîncarnări, trec peste condamnarea nedreaptă a unor păcate străine, mă Urc până la Dumnezeiasca Iubire de Jertfire Hristică pentru Părinţii mei şi aşa „Eu” sunt Un Suflet Demn de Chipul de Fiu al lui Dumnezeu şi un Copil Mântuitor al Părinţilor mei.

Doamne, mă înfricoşează Acest Dar de Menire de Taină,
Tu îmi ceri să fiu Menire Mântuitoare,
Tu îmi ceri să Port Această Cruce Podoabă.

Astfel, fiecare din noi suntem o „Restabilire de Creaţie”. Şi Taina acestei Restabiliri este Iubirea nemăsurată a Lui Dumnezeu ce dăruieşte Puteri de Mântuire Sufletelor Copiilor. Vai de Familiile care nu au Copii, că nu au Mântuire, doar dacă ei înşişi fac tot posibilul să se Mântuiască. Vai de Neamul şi Poporul care îşi omoară Copiii Mesianici şi Izbăvitori.

(capitol din Ierom. Ghelasie, "Dialog în Absolut", ed. Platytera, Bucureşti, 2008, pp. 28-32)

Volumul se poate comanda aici.

Părintele Ghelasie: Mystagogia Filocalică - Teologia Fiinţei prin Har şi Teologia Harului prin Chipul Fiinţei

Multe veacuri de-a rândul s-a pus problema acută a FIINŢEI DUMNEZEIEŞTI faţă de Creaţie. Şi filosofia recunoştea apofatismul-inaccesibilitatea creaţiei faţă de FIINŢA în Sine. Sfinţii Părinţi au revelat HARUL ca Energii tot DUMNEZEIEŞTI, care fac LEGĂTURA dintre FIINŢA Lui DUMNEZEU, apofatică, şi Creaţie.
Filosofia recunoştea apofatismul FIINŢEI, dar considera Creaţia o „emanaţie panteistică” a FIINŢEI. Creştinismul s-a luptat cu tot felul de erezii în acest sens. De aceea, Teologia Sfinţilor Părinţi este o Mystagogie prin HAR. Creştinismul Revelează ÎMPĂRTĂŞIREA DUMNEZEIRII cu adevărat Creaţiei, dar prin HAR, care este DUMNEZEIREA accesibilă condiţiei de Creaţie.
FIINŢA prin HAR este Teologia creştină.
Pentru noi cei de astăzi însă, atât de mult s-a extins „energetismul”, încât FIINŢA este redusă la un „principiu supraenergetic”. Gnosticismul antic, de Cunoaştere a FIINŢEI, era considerat de creştinism o erezie, dar şi „agnosticismul absolut” este considerat tot erezie. DUMNEZEU ca FIINŢĂ în sine este necunoscut, dar este Cunoscut prin HARUL tot DUMNEZEIESC.
Noi, cei de astăzi, ca Mistică, suntem nevoiţi să facem o Reîntoarcere la problema FIINŢEI cea Dincolo de HAR, astfel şi creştinismul este în situaţia de a cădea în „pierderea CHIPULUI FIINŢEI” ce este tocmai esenţa Teologiei creştine. Teologia creştină este a FIINŢEI prin HAR, dar cu evidenţierea accentuată pe CHIPUL FIINŢEI, ca IPOSTASURILE TREIMICE DUMNEZEIEŞTI.
CHIPUL FIINŢIAL prin HAR este Teologia creştină, iar şi noi cei de astăzi, trebuie să mai adăugăm: şi HARUL prin CHIPUL FIINŢEI, este Teologia creştină...
Dacă Sfinţii Părinţi au trebuit să accentueze o Teologie a FIINŢEI prin HAR, noi „urmaşii”, trebuie să accentuăm o Teologie a HARULUI prin FIINŢĂ. Creştinismul rămâne actual doar prin aceasta.
Contextul spiritual antic al creştinismului a fost „panteismul FIINŢIAL”, care a fost rezolvat prin Teologia FIINŢEI prin HAR.
Contextul spiritual al creştinismului de astăzi, este, paradoxal, „panteismul energetic”, care este rezolvat prin Teologia HARULUI prin CHIPUL FIINŢEI. Sfinţii Părinţi ne-au Revelat ambele Teologii, chiar dacă ei au evidenţiat Teologia FIINŢEI prin HAR... Noi care trebuie să evidenţiem Teologia HARULUI prin CHIPUL FIINŢEI, nu facem altceva decât să preluăm aceasta tot de la Sfinţii Părinţi. Prin aceste distincţii este relatarea noastră. Mystagogia noastră Filocalică este în această evidenţiere, a unei Teologii mistice Creştine, de HAR prin CHIPUL FIINŢEI.

(pasaj din Ierom. Ghelasie, "Mystagogia Icoanei", ed. Platytera, 2010, pp. 208-209)

Volumul "Mystagogia Icoanei" se poate comanda aici.

Ava Ghelasie: "DUMNEZEU şi Creaţia Sa, Faţă în Faţă"

Tradiţia Sfinţilor Părinţi Filocalici este distincţia netă dintre DUMNEZEU şi Creaţia Sa (INCREATUL şi Creatul).
Sfântul Dionisie Areopagitul relatează cele două căi, apofaticul şi catafaticul. DUMNEZEU este DINCOLO de toate ale Creaţiei (apofaticul), dar se Revarsă prin HAR (catafaticul). „Trebuie renunţat atât la simţuri cât şi la orice lucrare a Minţii, spre a ajunge la UNIREA cu ACELA care este mai presus de orice cunoştinţă”. Nu este un procedeu dialectic, ci o realitate de URCARE în LOCUL DINCOLO de toate. Moise URCĂ pe Muntele Sinai şi ajunge la „LOCUL unde Se află DUMNEZEU”. AICI NU ESTE „golul filosofic” (apofatismul filosofic), ci SUPRAPREZENŢA Celui mai presus de vedere.

Încerc să Te privesc
Doar o clipă la FAŢĂ…
Ochii mei de Creaţie
În STRĂLUCIREA DUMNEZEIASCĂ
Nu mai pot vedea…

Tu, DOAMNE, mereu îmi zici:
„IUBIREA Mea este
Să Mă ARĂT la FAŢĂ.

Nu închide Ochii,
Încearcă să Mă vezi,
BUCURIA IUBIRII este
În PRIVIREA Ochilor.

Dacă ai şti ce BUCURIE este
În CHIPUL Celui văzut
În veci ai sta cu Ochii deschişi”.

„Dar, DOAMNE, nu Te pot privi,
STRĂLUCIREA Ta Mă orbeşte…
Pune HARUL Tău
Între mine şi Tine,
Care şi acesta
Este aşa de STRĂLUCITOR
De Îţi cad la picioare,
Şi doar din când în când
Ridic Ochii în sus,
Şi aproape orbiţi de LUMINĂ
Îi plec din nou în jos,
Cu DORUL DUMNEZEIESC de Tine,
Ce iarăşi şi iarăşi mă face
Să îndrăznesc o privire”…

Natura Creată se „topeşte”
În FAŢA INCREATULUI,
Şi doar prin HAR se pot privi
Cele DINCOLO de Creaţie.

Aceasta nu înseamnă o „cenzură” la Cele DIVINE, ci tocmai ACCESIBILITATEA.

(pasaj din Ierom. Ghelasie, "Mystagogia Icoanei", ed. Platytera, Bucureşti, 2010, pp. 111-113)

Volumul "Mystagogia Icoanei" se poate comanda aici.

Părintele Ghelasie: O critică din perspectivă creştin-ortodoxă a teoriilor reîncarnării din concepţiile filosofico-religioase orientale (I)

(foto: Diana Popescu)


Moartea, în sens Teologic creştin, este „despărţirea” de DUMNEZEU (CREATORUL şi „HRANA” permanentă a Vieţii noastre de Creaţie).
Omul pierde prin „moarte” „Corpul” (reflectarea TRUPULUI SACRU pierdut prin păcatul adamic). Un „Suflet mutilat”, despărţit de SACRUL DIVIN nu mai poate sta în „FAŢA” Lui DUMNEZEU, de aceea se duce în „împărăţia morţii”. Sfinţii şi cei Credincioşi, chiar dacă „pierd Corpul”, se „Îmbracă în SFINŢENIA HRISTICĂ”, care le compensează Corpul şi aşa pot Intra în ÎMPĂRĂŢIA DIVINĂ.
Fiinţa Omului nu poate fi decât „Integrală” (Suflet şi Corp, în UNIRE TRUP şi în HAINA DIVINĂ HRISTICĂ).
Anticii au uitat şi au deformat mitic Memoriile primordiale ale „Omului Integral de Rai”; au păstrat însă „nostalgia” acestuia, de unde miturile „reîncarnării şi transmigraţiei căutării Corpului".
În sens creştin, se ştie clar că Omul nu se poate „reîncarna” în „corpuri succesive” (pentru că ar trebui să aibă tot atâtea Suflete, Corpul fiind reflectarea Sufletului). Mai mult, Omul este DESTIN HRISTIC, nu „auto destin”, încât doar prin „TRUPUL HRISTIC” se poate „mântui” de păcat. Şi TRUPUL HRISTIC este „SUPRACORP” care se „Dăruieşte” doar de către DUMNEZEU, nu se „auto confecţionează” (ca la reîncarnări). Creştinul nu-şi „caută” propriul Corp, ci TRUPUL SACRU HRISTIC, SUPRACORPUL DIVIN care nu mai este propriu, ci „Cosmic şi Supracosmic”. De aici „Taina ÎNVIERII HRISTICE” prin care se va face „Restabilirea” Integralităţii de Rai şi a Mântuirii (cât şi a separării de cei care încă refuză DIVINUL).
Creştinul jinduieşte după „HAINA TRUPULUI SACRU HRISTIC”, ca SUPRA Încarnare, care se „Dăruieşte” doar de către TRUPUL EUHARISTIC LITURGIC HRISTIC. De aceea, „centrul” Vieţii creştine este „ÎMPĂRTĂŞIREA” din TRUPUL EUHARISTIC HRISTIC, ca „Plămadă” şi Reîncepere a „CREŞTERII TRUPULUI HRISTIC” şi în Propria noastră Fiinţialitate. INTRAREA în TRUPUL HRISTIC este Mântuirea creştinului.
Dacă Viaţa noastră nu este „de ajuns” ca să ne „Mântuim” (pentru că păcatul nu se poate auto şterge), compensaţia o face direct SUPRAPERSOANA HRISTICĂ, în PERSONALITATEA Căreia suntem cuprinşi toţi. De aceea, în sens creştin, SACRUL TRUPULUI LITURGIC EUHARISTIC HRISTIC este „reîncarnarea” noastră, pentru că mereu HRISTOS Se „REÎNCARNEAZĂ LITURGIC” în „Trupul Bisericii” (lumea toată) şi-l face „TRUP DE ÎNVIERE”.
În sens creştin, prin TRUPUL EUHARISTIC HRISTIC noi ne „reîncarnăm” mereu şi ÎNVIEM.

(pasaj din Ierom. Ghelasie Gheorghe, "Scrieri Isihaste", ed. Platytera, Bucureşti, 2006, pp. 66-67)

Părintele Ghelasie: Antropologia creştină versus doctrinele filosofico-religioase antice (I)

Revelaţia Creştină porneşte clar de la CHIPUL LUI DUMNEZEU TREIME în Sine Însuşi cu Strălucirile HARICE Necreate Energetice Divine, ca FIINŢĂ şi Energii, deodată şi fără despărţire şi fără împărţire (Sf. Grigorie Palama). Ca DUMNEZEU TOTAL-DEPLIN şi VIU Creează şi o „Creaţie după CHIPUL şi ASEMĂNAREA SA (Facere 1, 26). Căderea din Rai este o „cădere din CHIP şi ASEMĂNARE”, o „intrare” într-un „antichip” străin de CHIPUL şi ASEMĂNAREA Lui DUMNEZEU. Iată „dilema” pe care filozofii au încercat s-o descurce în felul lor. Ei uită de „CHIPUL de Rai” şi iau de bază „chipul amestecat şi confuz al chipului păcătos al căderii”. CHIPUL Lui DUMNEZEU îl fac „fără CHIP”, care se „reflectă” în Creaţie doar prin „Principiile Cauzale”. Religia filozofiei este „erosul Cunoaşterii” acestor „Principii Spirituale”.
Religiile „antice” amestecă pe DUMNEZEU în toate „lucrurile” până la „zeificarea Creaţiei”. În primul rând, Revelaţia Creştină „deosebeşte clar” Chipul Creaţiei căzute din Rai faţă de Chipul Adevărat de Rai. Chipul de Rai ni-L aduce ÎNTRUPAREA HRISTICĂ. Filozofia şi Religia Creştină „Judecă Realitatea” prin CHIPUL HRISTIC. Fără CHIPUL HRISTIC nu se poate spune nimic despre Creştinism. NOUTATEA filozofică şi Religioasă a Creştinismului este CHlPUL HRISTIC în care noi IDENTIFICĂM totul, ca REMEMORAREA Memoriilor Primordiale.
În primul rând CHIPUL HRISTIC nu este „autocunoaştere”, ci REVELAŢIE-DESCOPERIRE. Noi PRIMIM SUPRAADEVĂRURILE Dincolo de noi care, şi mai mult, nu sunt „prin făpturi”, ci prin ÎNSUŞI DUMNEZEU care „SE ARATĂ” nouă. HRISTOS este FIUL Fiinţial DUMNEZEIESC care Vine ÎNTRUPÂNDU-SE în Făptură, ca să RIDICE Făptura la CHIPUL din care a „căzut”. Doar CHIPUL HRISTIC REMEMOREAZĂ Chipul ADEVĂRAT. Spune Sfântul Vasile cel Mare că până la ÎNTRUPAREA Lui HRISTOS şi „părinţii” au „raze de Sfânt Duh”, dar prin HRISTOS se ARATĂ SOARELE. Doar în ICOANA SOARELUI IDENTIFICĂM CHIPUL Razelor. Filozofii antici spun „cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte pe DUMNEZEU”. Pentru Creştinism aceasta este „insuficient”, că prin Raze SOARELE este încă „nevăzut”. Creştinismul nu se mulţumeşte cu „razele”, aspiră la VEDEREA SOARELUI. De aici, specificul Creştinismului, care porneşte de la „PRIMIREA Lui HRISTOS” şi apoi vine „autocunoaşterea”. TRIFIINŢIALITATEA Trăirii Creştine este CREDINŢA-PRIMIREA, NĂDEJDEA-ÎNCREDEREA, DRAGOSTEA-CUNOAŞTEREA.

(pasaj din volumul Ierom. Ghelasie, "Mystagogia Icoanei", ed. Platytera, Bucureşti, 2010, pp. 273-274)

Părintele Ghelasie: O critică din perspectivă creştin-ortodoxă a doctrinelor filosofico-religioase orientale (I)

Prima condiţie în practica isihastă este sensul Rugăciunii isihaste, în primul rând ca refacerea unităţii creaţie-Dumnezeu, aceasta unind Sufletul şi Corpul nostru învrăjbite de căderea din Rai. Rugăciunea este întoarcerea la Origini a creaţiei, mai întâi la Creator-Dumnezeu şi apoi întoarcerea Minţii-Corp în Sufletul său. Mintea se dăruieşte pe sine Sufletului şi de aceea trebuie să renunţe la propria realitate mentală, fără însă să se desfiinţeze ca Minte în sine, doar ca participare de Minte. În isihasm nu e tendinţa spre singularizare a realităţii, de reducere la o singură realitate până la abstracţie-principiu, ci din contră este Comuniune-Împărtăşire reciprocă. Aşa în Isihasm Mintea renunţă la sine nu ca anihilare de Minte, ci ca participarea Minţii la realitatea de Suflet dincolo de mental.
La fel, Sufletul în Rugăciune renunţă la sine nu anihilându-se în Dumnezeu, ci participând la cele Dumnezeieşti dincolo de Sufletul creat. Esenţa Rugăciunii isihaste este nu Iluminarea-singulară–Identificarea, ci Transfigurarea-Participarea Supra-Identificarea-Supra-Personalizarea. În Rugăciunea isihastă nu este o absorbire în Transcendent până la identitatea cu el, ci este o împărtăşire de Transcendent ca transcendentalizarea creaţiei, ca Supra-Personalizarea creaţiei prin această Unire cu Transcendentul, ce dă Comuniune-Participare, nu absorbire-pierdere unul în altul. Creaţia de s-ar absorbi în Dumnezeu ar deveni însuşi Dumnezeu,
s-ar idolatriza. Creştinismul nu este Idol, ci Icoană, nu devenire în Dumnezeu, ci Comuniune-Coexistenţă cu Dumnezeu până la Împărtăşire-Participare reciprocă.

(pasaj extras din: Ieromonah Ghelasie, "Memoriile unui Isihast", ed. Platytera, Bucureşti, 2006, pp. 262-263.)

Imagini de la pomenirea de 7 ani a Cuviosului Ghelasie (Sfânta Mânăstire Frăsinei, 2 Iulie 2010) - grupaj realizat de Eugen Serea

Semnal editorial: "Sinaxarul sfinţilor de pretutindeni. Vol. 1: septembrie-februarie" (alcătuire de părintele Valerian şi maica Iustina)

Vezi site-ul librăriei Sophia.




























Părintele Valerian (Dragoş Pâslaru), ucenic de chilie al Avei Ghelasie

Anunţ - Interviu din arhiva TVR cu Ava Ghelasie - Duminică 11 iulie, la emisiunea "Universul Credinţei"

Mi-a parvenit informaţia că duminică, 11 iulie, în cadrul emisiunii "Universul Credinţei" (producător tv. Răzvan Bucuroiu) va fi difuzat un interviu din arhiva TVR cu părintele Ghelasie de la Frăsinei.

Apariţie editorială: Ierom. Ghelasie Gheorghe, Mystagogia Icoanei (vol. 6 din Colecţia de Opere Complete)

Cuvântul editorului:

Despre Chipul Bisericii cel dinlăuntru şi din afară

„Mystagogia icoanei”, aşa cum este prezentată de autor, face parte dintr-o lucrare mai vastă, care îşi propune să trateze despre Iconicul euharistic.
În „Mic Dicţionar de Isihasm”, cu referire la prezenţa iconică, părintele Ghelasie Gheorghe insistă cu o precizare esenţială pentru gândirea sa teologică. Este vorba de a indica „viul fiinţial” ca pe o realitate a spaţiului „intrafiinţial”, ce nu se confundă cu harul, cu manifestarea în exterior a fiinţei. Astfel, în creştinism persoana – se afirmă – este „perihoreza fiinţialităţii fiinţei în sine”.
Făcând uz de o intuiţie fenomenologică în lumina revelaţiei dumnezeieşti, părintele Ghelasie s-a referit la deschiderea în sine a fiinţei folosind imaginea spaţiului, a unui spaţiu multiplu locuit. Chipul Sfintei Treimi mărturiseşte despre Fiinţa ce îşi este sieşi spaţiu, în chip intrafiinţial. „Taina acestui intrafiinţial este Taina Persoanei, Iconicul Fiinţei”. Pornind de la această afirmaţie, urmează o concluzie importantă: „Treimea Creştină este intrafiinţialul, pe când în celelalte mistici este în afara Fiinţei”. Originea Tainei Iconicului este Paternitatea, ni se spune apoi. Prin aceasta, mystagogia părintelui Ghelasie se acordă cu învăţătura despre Sfânta Treime a Părinţilor Capadocieni, care vedeau în Tatăl „Izvorul Dumnezeirii”.
Cu privire la natura Dumnezeiască, care constituie unitatea Fiinţei Dumnezeieşti, limbajul care poartă asupra acesteia trebuie să evite cu orice preţ sugestia că ar fi vorba de o esenţă impersonală. Astfel, autorul Mystagogiei uzează şi aici de metoda supralogică a numirii, aşa cum însuşi a conceput-o, şi care constă în a iconiciza subînţelesul. Bunăoară, avem cuvinte distincte pentru natură şi pentru ipostas, dar cât priveşte raportul dintre acestea nu există concepte sintetice definitorii, ci doar un univers variat de comentarii şi explicaţii ce ţine de subînţeles.
Demersul iconic al părintelui Ghelasie e menit, însă, să fixeze ideea (altfel volatilă mental) prin cuvânt. Şi astfel propune un concept, un cuvânt pentru tot ceea ce este sugestie nenumită cu potenţial ambiguu şi subversiv. În acest sens, va defini esenţa-substanţa în sine a fiinţei ca fiind „simplul absolut (nici unul absolut, nici treiul absolut)”, adică, o „supraesenţă de trifiinţialitate absolută”.
Trifiinţialitatea supraesenţială nu ţine de matematică, de multiplu, ci de Origine. Această Origine este intuită ca neavând un dincolo, ci doar un dincoace. Mişcarea acestui demers de numire apofatică este contrară procedeului şi intuiţiei comune, care opune verbul ideii vagi, identificând vagul mental cu apofaticul şi acţiunea verbală cu raţionalizarea şi cu simplificarea abstractă.
Dimpotrivă, crede părintele Ghelasie, căderea liberă a unei idei în spaţiul gravitaţional al minţii e un fenomen supus, de regulă, inerţiilor psihologice necontrolabile, astfel încât se întâmplă să gândim şi să simţim abstract nu cuvântând ci mai degrabă necuvântând. De aceea, similară pe un alt plan cu mistica, şi poezia se străduieşte să cuprindă inefabilul prin cuvânt, salvând tot ce-i frumuseţe de la înecul ei în magma trăirilor amorfe. Activul verbal se impune ca o forţă eruptivă cu rădăcini înfipte în apofatic. Verbul curat nu epuizează înţelesurile, ci face posibil ca acestea, în ineditul şi în bogăţia lor ultimă, să apară.
Cuvântul favorizează gândirea, nu doar o exprimă. Ni se descoperă acum relevanţa practică şi imediată pentru om a ideii de existenţă dialogică intrafiinţială. Pentru om, cunoaşterea în semnificaţia sa veritabilă se cuvine să fie un dialog participativ al tuturor facultăţilor sale cu toate modurile de sine şi modalităţile de aprehendare simultan, o „mişcare a totalităţii”, aşa cum se arată.
Posibilitatea de cunoaştere mystagogică presupune aşadar înduhovnicirea, realizarea unităţii lăuntrice a persoanei umane, întemeiată în acordul intrafiinţial. Pe de altă parte, în cultură, remarcăm faptul că tocmai viaţa întrupată în limbaj, această posibilitate a făcut ca filosofia închisă să se mişte spre filosofare, cu intuiţia unei vieţi tainice a cuvântului, ireductibil la un semnificat raţionalizabil fără rest (a se vedea la Heidegger filosofia sa poetică în care gândul nu se epuizează prin cuvânt şi unde tăcerea se dezvăluie paradoxal ca o taină a cuvântului şi a expresiei alese).
În spirit creştin, este identificat Trifiinţialul fără distincţii sau Chipul Dumnezeiesc cu Paternitatea în Sine. Raportul dintre esenţă şi distincţie, dintre impersonal şi personal, constituie o preocupare centrală a teologiei iconice. Clarificarea acestui raport impune gândirea prin cuvânt, iconicizarea astfel a unui conţinut de gândire care se cere puternic nuanţat şi pus în lumină prin acţiunea Majusculei.
Mystagogia continuă cu o hermeneutică creştină aplicată unor elemente de psihologie. Revelaţia paternităţii constituie miezul psihanalizei creştine, axată pe ideea de filiaţie şi cea de ritual pneumatic, în viziunea care ni se propune. Interesant se arată că în genere efortul omului nu se desfăşoară atât în căutarea spiritului pur, cât a „trupului”, înţeles ca o unitate sacră între suflet şi corp, sub pecetea Chipului Dumnezeiesc.
Caracterul teologic al omului, se spune, este „Transcendentul în întrupare”; de aici, necesitatea unei psihologii integrale, aplicată la subiectul creat. Modelul declarat de autor pentru mystagogia sa iconică este Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, unde găsim tratate corespondenţe între viaţa divină şi cea creată. Aici analogia este întemeiată pe iconicitate şi astfel depăşeşte simpla metodă filosofică a analogiei, care în afara unei întemeieri iconice rămâne nemotivată. Ideea pe care se insistă în volumul de faţă este că interiorul şi exteriorul nu se opun şi că tot ce există în afară este întemeiat şi prefigurat dinlăuntru. Astfel, în „Dialogul Divin intrafiinţial” se întemeiază posibilitatea ca dialogul în genere să existe la toate nivelurile ontologice, fiind împlinit după un „arhechip” liturgic.
Transpunerea antropologică a învăţăturii Sfântului Grigorie Palama despre Fiinţa şi energiile necreate în Dumnezeu – sarcină pe care părintele Dumitru Stăniloae o prezenta ca pe un important deziderat al teologiei creştin-ortodoxe actuale – este dezvoltată de către părintele Ghelasie în mod amplu şi acurat, în acord cu gândirea patristică. Mystagogia icoanei devine posibilă prin această unitate a planurilor de existenţă, fără amestecare şi fără separare. „Astfel”, arată Cuviosul de la Frăsinei, „icoana creştină este Hristicul întrupat”, mai presus de inteligibil, iar spiritualitatea creştină poate fi doar „după chipul Bisericii, Chipul Liturghiei Sale”.

Florin Caragiu

Vineri, 2 Iulie 2010 - Sfânta Mânăstire Frăsinei - Pomenirea de 7 ani a mutării la Domnul a Părintelui Ghelasie