Prima condiţie în practica isihastă este sensul Rugăciunii isihaste, în primul rând ca refacerea unităţii creaţie-Dumnezeu, aceasta unind Sufletul şi Corpul nostru învrăjbite de căderea din Rai. Rugăciunea este întoarcerea la Origini a creaţiei, mai întâi la Creator-Dumnezeu şi apoi întoarcerea Minţii-Corp în Sufletul său. Mintea se dăruieşte pe sine Sufletului şi de aceea trebuie să renunţe la propria realitate mentală, fără însă să se desfiinţeze ca Minte în sine, doar ca participare de Minte. În isihasm nu e tendinţa spre singularizare a realităţii, de reducere la o singură realitate până la abstracţie-principiu, ci din contră este Comuniune-Împărtăşire reciprocă. Aşa în Isihasm Mintea renunţă la sine nu ca anihilare de Minte, ci ca participarea Minţii la realitatea de Suflet dincolo de mental.
La fel, Sufletul în Rugăciune renunţă la sine nu anihilându-se în Dumnezeu, ci participând la cele Dumnezeieşti dincolo de Sufletul creat. Esenţa Rugăciunii isihaste este nu Iluminarea-singulară–Identificarea, ci Transfigurarea-Participarea Supra-Identificarea-Supra-Personalizarea. În Rugăciunea isihastă nu este o absorbire în Transcendent până la identitatea cu el, ci este o împărtăşire de Transcendent ca transcendentalizarea creaţiei, ca Supra-Personalizarea creaţiei prin această Unire cu Transcendentul, ce dă Comuniune-Participare, nu absorbire-pierdere unul în altul. Creaţia de s-ar absorbi în Dumnezeu ar deveni însuşi Dumnezeu,
s-ar idolatriza. Creştinismul nu este Idol, ci Icoană, nu devenire în Dumnezeu, ci Comuniune-Coexistenţă cu Dumnezeu până la Împărtăşire-Participare reciprocă.
(pasaj extras din: Ieromonah Ghelasie, "Memoriile unui Isihast", ed. Platytera, Bucureşti, 2006, pp. 262-263.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu