joi, 11 octombrie 2012

Florin Caragiu: Repere de antropologie iconică




Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei a realizat, în spaţiul românesc, o excelentă sinteză a viziunii creştin-ortodoxe, dezvoltând liniile unei aşa-numite antropologii iconice. Concepţia asupra omului este marcată de revelaţia creştină, potrivit căreia taina Treimii Dumnezeieşti şi taina Întrupării sunt cheile de aur pentru accesul la înţelegerea realităţii şi a fiinţei umane create după chipul lui Dumnezeu cel viu, întru Logosul şi Fiul lui Dumnezeu. Perspectiva structuralistă este subordonată celei dialogice, iar aceasta din urmă îşi descoperă chipul originar şi orientarea spre împlinire în perspectiva liturgică, euharistic-comunională. De altfel, actul însuşi al creaţiei este prezentat drept unul liturgic, prin care Fiul concepe şi asumă în sine chipurile de creaţie, Tatăl binecuvântează, dând fiinţă făpturilor, iar Duhul Sfânt plineşte sfinţitor acest act creator, prin care Sfânta Treime creează din iubire şi o realitate de altă fiinţă, realitatea creată a cărei cunună este omul, şi care, în întregul ei, poartă pecetea treimică, în întrepătrunderea om-înger-natură.
Părintele Ghelasie indică iconic, în acord cu tradiţia ortodoxă, viul fiinţei dumnezeieşti, ce nu se reduce la un simplu principiu abstract, impersonal, al unităţii. Astfel, izvorul Dumnezeirii este Persoana Dumnezeu-Tatăl, al cărui chip treimic, spre care trimit triade precum conştiinţă-duh-limbaj, conştiinţă-memorie-limbaj, conştiinţă-fiinţă-limbaj, conştiinţă-mişcare-limbaj, icoană-model-prototip, etc. – înţelese ca moduri întrepătrunse ale integralităţii de sine – este împărtăşit din veci Ipostasurilor corespunzătoare ale Duhului Sfânt şi Fiului/Logosului, astfel încât putem vorbi despre Dumnezeu Unul, cel revelat în Treime, în care Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul sunt Persoane împărtăşind acelaşi fiinţial Chip Treimic, ca Trei Persoane deofiinţă, de aceeaşi slavă şi cinste, evitându-se prin această legătură interioară între Treime şi Unime atât alunecările modaliste, cât şi devierile triteiste. Totodată, chipul trinitar al lui Dumnezeu permite conceperea mişcării Fiinţei ca Fiinţă, sau a Limbajului fiinţial integral, dincolo de reflectările energetice, energiile fiind înţelese ca prelungiri sau reflectări ale mişcării Fiinţei.
După sfântul Grigorie Palama, orice fiinţă vie are energiile sale, sfântul Maxim Mărturisitorul aşezând între fiinţă şi energii mişcarea, astfel încât energiile Fiinţei nu sunt simple emanaţii impersonale ale acesteia, ci reflectări ale mişcării fiinţiale. Părintele Ghelasie aşază concepţia palamită despre fiinţă şi energii, cu completarea maximiană, în contextul triadologic specific viziunii creştine, creând punţi de legătură şi înţelegere între diverse zone ale dogmatisirii creştine. Astfel, dacă, după cum am amintit, Dumnezeu apare în lumina treimicităţii modurilor de sine ale Tatălui, ce naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt, mişcarea în Dumnezeu are loc prin iubire-dragoste-dăruire, iar energiile apar, la rândul lor, în tipar triadic: calităţi-atribute-raţiuni, voinţă-simţire-raţiune etc.
Dincolo de corporalitatea energetică avem taina trupului, concept în care este vizată taina creaţiei ca taină a Întrupării dumnezeieşti, a unirii dintre Dumnezeu şi creaţie în Trupul lui Hristos, „Trupul înveşnicirii lumii” în Iubirea lui Dumnezeu. Trupul are deodată taina asumării în Hristos, mai dinainte de veci, a chipurilor şi raţiunilor de creaţie, creaţia fiind posibilă ca Taină a Întrupării Logosului divin, scopul şi sensul creaţiei. Trupul are, astfel, taina condiţiei iconice, euharistice, a creaţiei, condiţie afectată de păcat, de unde moartea, ca destrămare a trupului văzut, ce echivalează cu o slăbire a condiţiei euharistice. Rădăcinile trupului rămân, însă, după moarte, în suflet, după cum afirmă părintele Dumitru Stăniloae, şi omul se va bucura, împreună cu întreaga creaţie, de Înviere, de revărsarea universală a slavei divine de la sfârşitul veacurilor.
Atunci spaţiul şi timpul însele se vor transfigura, ele fiind privite originar după modelul Cuvântului şi al Duhului Sfânt. Într-adevăr, în Trupul Cuvântului se unesc toate, fiind Trupul Împărăţiei, al împărtăşirii de slava dumnezeiască, iar timpul este mânat de iconomia divină spre restaurarea sa şi concentrarea sa în veşnicia ce are caracteristica prefacerii duhovniceşti. După Cădere, spaţiul înstrăinează prin distanţă şi separaţie, iar timpul, la fel, prin distanţă temporală şi caracterul entropic al vieţii, care curge spre moarte. Părintele Ghelasie este primul gânditor creştin care deosebeşte între Big-Bang-ul Căderii şi Big-Bang-ul Cuvântului creator, Care revarsă loghii divini în creaţie, pecetluind-o cu chipul Său.
Aceasta este chiar taina filiaţiei de creaţie, taina iconică a creaţiei, ce leagă în mod coerent şi organic edificiul cugetării dogmatice creştine. Părintele Ghelasie a vorbit despre taina naşterii de creaţie, în care are loc transmiterea memorialului genetic, de moştenire. În actul creator, Dumnezeu creează un suflet nou, dar prin trup fiecare nou-născut primeşte memorialul de moştenire, ce este o „cruce” a destinului părintesc, de neam şi universal, cruce pe care, prin darul lui Dumnezeu, o poate purta şi transfigura în „înviere”. Viziunea creştină nu e, astfel, una individualistă, ci comunitară, de asumare a crucii spre înviere. Comunitatea creată are astfel taina naşterii Fiului, astfel încât dacă în monahism se poate vorbi despre o naştere duhovnicească, sau de naştere de către părinţii monahi în fii a duhului mântuirii, în familie concretizarea acestei taine se face, în plus, prin naşterea şi creşterea de prunci. Aşa chipul Treimii este modelul oricărei relaţii iubitoare, dând rod prin lucrarea Duhului Sfânt.
Creaţia are pecetea chipului divin pe chipul creat. Dualitatea iconică între necreat şi creat este neantagonistă. Logica antagonistă apare după Cădere, afectând conştiinţa asupra chipurilor liturgice ale creaţiei. Dacă la un bărbat chipul de Dumnezeu e în evidenţă, la femeie, în evidenţă e chipul de creaţie. De aceea, chipul bărbatului e chipul Fiului întrupat, iar chipul femeii e chipul Maicii Domnului, al creaţiei ce întrupează/naşte pe Dumnezeu. De aici, chipul liturgic de preoţie, al lui Dumnezeu coborât în creaţie, şi chipul liturgic de Biserică, al creaţiei ce urcă în Dumnezeu prin liturghisirea preotului. Ambele chipuri oglindesc iconic, în egalitate, fiecare în specificul liturgic propriu, chipul întrupării Fiului în creaţie.
În mistica iconică se subliniază importanţa sensibilităţii faţă de suferinţa tuturor făpturilor necuvântătoare, de care se face responsabil omul, făpturi care suspină şi aşteaptă împărtăşirea de slava fiilor lui Dumnezeu, după cuvântul Scripturii. Natura nu are, astfel, doar un caracter instrumental, utilitar, spre a se folosi în mod discreţionar omul de ea, stăpânirea naturii de către om prezentând şi o dimensiune a slujirii iconomice, ocrotitoare şi sfinţitoare.
O importanţă fundamentală are în isihasmul iconic, dezvoltat de părintele Ghelasie pe liniile tradiţiei creştine carpatine, gestul iconic, prin care trupul este înfăţişat înaintea lui Dumnezeu ca altar de închinare şi liturghisire a tainei dumnezeieşti. Sfântul Grigorie Palama numea, de altfel, într-un loc rugăciunea isihastă rugăciune picturală sau iconică (B. Krivocheine) a inimii, gestul iconic sau gestul aşezării în închinare înaintea lui Dumnezeu fiind modelat liturgic. Astfel, este vorba despre un gest de oprire a minţii în faţa altarului tainei divine celei mai presus de fire, pe care omul n-o poate atinge şi gusta prin puterile proprii, ci doar se poate deschide spre a o primi şi a răspunde prin liturghisirea proprie lucrării lui Dumnezeu în noi. Să ne amintim că sfântul Teolipt al Filadelfiei vorbea despre rugăciunea curată ca despre o stare de aşezare înaintea lui Dumnezeu, conştiinţa acestei aşezări fiind ea însăşi liturghisitoare a darului divin, a sălăşluirii Sfintei Treimi în inima omului.


Florin Caragiu

(Text prezentat la Sesiunea de Comunicări de la Hoghiz, 6 Octombrie 2012, în cadrul celei de-a treia ediţii a Festivalului „Sinapsa”.)

Niciun comentariu: