Rugaciune catre Domnul nostru Iisus Hristos

Doamne Iisuse Hristoase, vino sa prefaci in icoana mintea si inima mea unite in rugaciune! Ca pe o prescura imi pun mintea in mana Ta, o jertfesc pe altarul inimii si ma las in Liturghisirea Ta. Prin taina Ta, Doamne, ajung si eu la taina. Prin slabiciunea mintii am cazut din rai, crezand amagirea diavolului. Dar Tu, Iisuse, ii chemi pe cei ce vor taina Vietii sa se descalte ca Moise in fata rugului invapaiat de Revelatia Divina. Invata-ma ce este Iubirea! Vino in inima mea si dezvaluie in mine chipul Iubirii. Spun „Doamne Iisuse...” si, iata, in rugaciunea inimii impletesti iubirea Ta, o impletesti cu putina mea iubire. Am intunecat prin pacat chipul Tau, Hristoase, umbrind sufletul cu trupul. Neincetat ma rog: vino in inima mea si fa sa apara Iubirea, inviaza constiinta sufletului meu ca icoana a Ta. Tu esti Icoana Iubirii dumnezeiesti, arata-mi acest chip de Icoana pe care l-am uitat datorita pacatului. Miluieste-ma, risipind intunericul ce ma invaluie cu stralucirea Iubirii Sfintei Treimi si cuvintele Vietii vesnice.

Din arhivă: "Scrisoare către Avva Ghelasie, la cinci ani de la adormirea sa, ucenicul din taină"

HRISTOS A ÎNVIAT!

BINECUVÂNTEAZĂ, AVVA!...

Toţi cei ce s-au învrednicit de ÎNVIERE, negreşit au mers pe drumul GOLGOTEI şi au primit RĂSTIGNIREA de bună voie, pentru dragostea LUI, pentru răsplătirea cea de la EL, pentru iertarea păcatelor lor. Şi toţi aceştia, de sus, înveşniciţi întru lumină şi bucurie, privesc, se roagă şi aşteaptă CEASUL când TOATE cele de jos se vor uni cu cele de Sus, dar, mai ales, se roagă pentru LUME şi ajută celor ce merg, „semănând întru lacrimi”, pe drumul răstignirii de bunăvoie, să culeagă spicele mântuirii, întru nădejde!

Noi, orfanii tăi, Avva, ştim şi credem că tu eşti unul dintre cei ce strălucesc pe cerul Bisericii noastre dreptslăvitoare.

Unii dintre noi, mai plini de har, mai aprinşi de râvnă, mistuiţi de iubire şi de dor, te-am numit „Prinţul iubirii şi al cuvintelor”, şi nu cred că greşim, Avva!

Iubirea ta, Avva, pentru DUMNEZEU şi pentru LUME nu a putut încăpea în inimile noastre sărace, nu au putut-o pricepe minţile noastre neputincioase, şi atunci... CUVÂNTUL tău s-a făcut mesagerul tainei iubirii tale, Avva!

Ce mult ne-ai iubit, Avva, iar noi, cât de puţin! Unii te-am „pipăit”, alţii doar te-am văzut; unii te-am citit, alţii doar ţi-am scris; unii te-am crezut, alţii ne-am îndoit; unora ne-ai fost Avvă, alţii te-am judecat; unii te descoperă azi, iar (alţii) cei mai mulţi nu te cunosc!...

Toţi, Avva, toţi cei care astăzi am venit la mormântul tău – mărturisind puţinătatea iubirii noastre – ştim că ne iubeşti fără măsură!... Iartă-ne, Avva, pe noi, copilaşii tăi orfani! Ce mult te iubim, Avva, şi cât de mult ne lipseşti!...

Între timp, Avva, cuvântul iubirii tale a rodit în pustiul multor inimi, iar nouă, Avva, care am gustat din el, ni s-a făcut râu de foc mistuitor ce ne îndeamnă mereu să mărturisim iubirea ta şi celor de aproape şi celor de departe!

Poate unii dintre noi ne-am mai răcit, sau alţii ne-am mai rătăcit din pricina neputinţelor şi a grijii fără-de-margini a veacului acestuia, însă toţi, Avva, azi, cu lacrimi, ne-am întors şi, iată, am venit din nnou la tine, să-ţi auzim cuvântul, să-ţi simţim iubirea, să stăm îngenuncheaţi în tăcere, aşteptând binecuvântarea şi mângâierea ta!...

O, Avva, iartă-ne! Te iubim aşa de mult!... Venim la tine în zi de bucurie! Ce dor ne-a fost, Avva, de această zi în care să putem plânge, împreună cu tine, de bucuria întâlnirii! Cât am dori ca această clipă de bucurie, de care ne-ai împărtăşit, să o unim cu veşnicia! Dar suntem încă pe CALE, mergem spre Golgota, ne purtăm CRUCEA, ne târâm sus povara ei, şi, vai, cât mai avem până a ne urca pe ea!

De aceea, Avva, plânsul nostru primeşte-l în palmele tale şi-l du către CEL pe care fără măsură L-ai iubit. Roagă-L pentru noi! Roagă-L să ne ajute să-L iubim măcar pe jumătate cum l-ai iubit tu, Avva!

Avva, Avva! Să nu ne laşi! Să nu ne uiţi! Ajută-ne, prin iubirea ta, să rămânem în iubirea lui DUMNEZEU! Rămâi cu noi, Avva, şi cuvântul tău să se facă scară de suire către Iubirea lui DUMNEZEU!

Ce mult te iubim, Avva, şi totuşi, ce puţin!

Primeşte-ne, Avva, sub Crucea ta, la pieptul tău, şi fă-ne şi mai uniţi, prin iubirea şi cuvântul tău, să cunoască LUMEA că suntem ucenicii tăi, că suntem copiii iubirii tale şi rodul cuvântului tău!

Te iubim, Avva, şi ÎŢI MULŢUMIM!

O, Avva, ajută-ne să ne învrednicim şi noi de o bună ÎNVIERE!

(Anul acesta [2008 n.n.] se împlinesc cinci ani de la adormirea Avvei)

2 Iulie 2003 – 2 Iulie 2008

m. Varvara

SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU BUCURIA ÎNVIERII SALE!

Specificul iconic al Cuviosului GHELASIE ISIHASTUL, CHIP al IUBIRII DUMNEZEIEŞTI, în abordarea lui Constantin-Mircea Hucan

Am primit, într-o seară, un telefon de la părintele Valerian, care îmi zicea să scriu ceva despre Specificul Iconic.

Eu aş vrea foarte mult să fac aceasta, pentru că iubesc foarte mult Specificul Iconic, însă chiar nu ştiu ce aş putea scrie. Mi se pare totul atât de limpede, atât de clar, atât de bine, atât de adânc şi, totodată, atât de subţire scris de Părintele Ghelasie, încât ce pot scrie eu?

Nu înţeleg nici să-l „explic” pe Părintele Ghelasie. Pentru că nu este cazul. Cum să „explic” o Icoană? O Icoană o poate înţelege ORICINE. Doar să VREA! Nu o înţelege teologic-dogmatic, dar înţelege Viul ei, Sfinţenia. Şi cel mai simplu om înţelege. Pentru aceasta, o pune la loc de Cinste şi se Închină. Iar cel care nu vrea poate că, explicându-i, va înţelege ceva teologic-dogmatic, dar Viul ei  şi Sfinţenia nu le va înţelege.

Am întâlnit la Frăsinei un băiat foarte simplu, care se spovedea, ca mulţi alţii, la Părintele Ghelasie. Mi-a povestit că, după mutarea Părintelui la Domnul, a fost foarte dezorientat şi, având 2-3 cărţi de la Părintele, a considerat că trebuie să le citească. Bineînţeles că nu a înţeles nimic... Atunci şi-a făcut socoteala că este o ruşine faţă de Părintele să nu le citească şi trebuie să facă oricât efort. Spunea că simţea cum îi plezneşte capul, dar tot citea câte 2-3 pagini. Citea o propoziţie şi, apoi, o citea iarăşi şi iarăşi. Nu ştiu cât a durat. Într-o zi, spunea el, „parcă s-a ridicat o barieră”. Sunt chiar cuvintele lui. Deodată a putut să „vadă” limpede. De atunci, spunea, „trebuie să citească”. Dacă n-ar citi, e „ca şi cum n-ar mânca”.

O experienţă asemănătoare am avut şi eu. Eu nu am fost printre fiii duhovniceşti foarte apropiaţi. Mergeam rar la Părintele, de 2-3 ori pe an, ca să-mi rezolv problemele grosolane. După ce nu a mai fost Părintele, am înţeles cât am fost de superficial. Trebuia să recuperez... Trebuia neapărat să-l „am” pe părintele Ghelasie. Am început să citesc fără să înţeleg nimic. Ba mai mult: cu nenumărate încordări, pentru că ani de zile citisem şi studiasem pe Sfinţii Părinţi şi mă aflam în faţa unei părute nepotriviri. Încet-încet, s-a ridicat şi la mine „bariera”. Şi pot spune şi eu că, citindu-l pe Părintele, mă hrănesc.

Iubesc cu toată inima pe Sfinţii Părinţi şi mă hrănesc din destul de la ei. Dar, cumva, doar la nivelul înţelegerii şi ca orientare. De la Părintele Ghelasie mă hrănesc, cumva, integral. Pot să-mi împropriez ce citesc. Mă regăsesc pe mine, citind. Este, la Părintele Ghelasie, o Lucrare foarte aproape de mine.

Aşa înţeleg eu Specificul Iconic. Este „Ceva”-ul Sfinţilor Părinţi, care ne este aproape şi cu putinţă reală nouă, celor slabi şi neputincioşi. Este „Ceva”-ul Sfinţilor Părinţi, atât de simplu, dar atât de adânc. Este Simplitatea Patericului, pentru cei mai simpli, şi Adâncul Filocaliei, pentru cei mai adânci.

Modalitatea Iconică este o Întoarcere la Duhovnicia „primară”, esenţială, dar este şi o Lărgire extraordinară a Duhovniciei „adunate” de la început, până azi. Este ca un Liman de Scăpare pentru oricine.

În Duhovnicia tradiţională, lesne poţi fi furat de „înţelesuri” şi de „părere”, în lipsa unor povăţuitori încercaţi şi în condiţiile unor degradări psiho-fizice ale noastre. De altfel, se şi vede că este o tendinţă de a avea fiecare „duhovnicia” lui, părerea lui şi dreptatea lui. Fiecare ŞTIE!... Şi se întăreşte omul în această „dreptate” a lui şi cine să-l mai scoată de-acolo? Doar suferinţele, necazurile şi boala. Şi, câteodată, nici acestea...

Duhovnicia Iconică este Duhovnicie de VEDERE, de ICOANĂ.

În Duhovnicia Iconică, atenţia nu este nici pe minte, nici pe simţire, nici pe inimă, nici pe complexul păcatului şi al patimilor, ci pe Gestul FIINŢIAL de Închinare. Fiinţial, adică cu toată fiinţa, integral. Trebuie să te Îmbraci cu Gestul de Închinare ca şi cu o Haină. Dar nu numai: trebuie să Cuprinzi în Gestul de Închinare pe toţi şi orice lucru. Şi, aceasta, Neîncetat! Închinarea Neîncetată! Iar de la a te Opri în Gestul de Închinare un moment, la a te Opri în Gestul de Închinare mai des, până la Închinarea Neîncetată, este Urcuşul!

În Gestul de Închinare te ODIHNEŞTI! Te Opreşti din ORICE tensiune, din ORICE încordare, din ORICE nemulţumire, din ORICE războire, şi te ODIHNEŞTI!

Gestul de Închinare este Rugăciunea. Rugăciunea Închinării. Acesta este Specificul Iconic.

Pe mine mă atrage Gestul de Închinare ca un magnet! Mă atrage ODIHNA aceea, peste toate neputinţele şi convulsiile mele. ODIHNA din Închinare.

Uitaţi-vă câtă ODIHNĂ este în ICOANĂ! ODIHNĂ de Gest! Icoana însăşi este Gest de Închinare! Acesta este ICONICUL!

Zic unii: cum adică Gest de Închinare? Cum vine asta? Păi, iată cum: să Stai ca în Icoană! Să Stai în Gestul de Icoană! Acesta este ICONICUL!

Este o Distincţie foarte limpede între Duhovnicia Sinaitică-Nitriotă-Sketică (dacă pot zice aşa), care are în Evidenţă Asceza trupului, Duhovnicia Athonită, care are, vădit, în Evidenţă Asceza Minţii şi Duhovnicia Slavă, care are în Evidenţă un Caracter de Căutare a Duhului. Dar, zicând „în Evidenţă”, aceasta arată că Duhovniciei Sinaitice-Nitriote nu-i lipseşte Asceza Minţii şi a trupului. Deci, toate sunt un ÎNTREG, dar fiecare într-o Evidenţă. Aceasta este Frumuseţea. Ortodoxia nu este un tipar, o formulă. Este Ceva Viu, care străluceşte prin întrepătrundere cu un Specific de Loc şi de Timp.

Astfel, în Specificul Iconic, în Evidenţă este o Asceză a Închinării, o Căutare de CHIP.

Dacă în celelalte Specificuri, prin Nevoinţele Ascetice, este, cumva, o Căutare Interioară, în Iconic este o Căutare de Supra-Exterior, adică o Căutare de a Îmbrăca şi Interiorul şi Exteriorul în HAINA ÎNCHINĂRII. Astfel, în Gestul de Închinare, care este HAINA, se depăşesc tensiunile şi încordările care, inevitabil, apar în Căutarea Interioară.

Şi ce este această Căutare a Gestului de Închinare? Este Căutarea de CHIP! CHIP de FIU! CHIP de HRISTOS-FIUL! În Duhovnicie nu se poate să fie Duh fără Chip şi nici Chip fără Duh. Adică nu poate fi o Căutare de Duh Sfânt fără un Dor de CHIP de FIUL-HRISTOS, şi nici o Căutare de CHIP fără un Dor de DUHUL SFÂNT.

Dacă în Duhovnicia tradiţională este o Căutare de Duh, adică o Căutare de a Urma duhul omului pe Duhul lui Dumnezeu, adică pe Duhul Sfânt, şi o Căutare de a-şi impropria Omul pe Duhul Sfânt, prin Care să ajungă la CHIP, în Duhovnicia Iconică este o Căutare a CHIPULUI, prin dobândirea Căruia să vină şi Duhul Sfânt.

Acesta este Specificul Iconic, Aceeaşi Duhovnicie în altă Orientare! O orientare HRISTO-Centrică.

În Duhovnicia tradiţională, datorită lipsei de povăţuitori încercaţi şi datorită puternicelor degradări psiho-fizice pe care le avem, este, pe lângă obişnuitele încordări şi tensiuni, o tindere de a confecţiona formule şi tipare, deci de a te închide într-un ceva neviu, artificial. De asemenea, este o aplecare foarte des întâlnită spre sentimentalism, sau chiar spre un anume ocultism. Mai există, de asemenea, şi problematica foarte subţire a plăcerii duhovniceşti, care este foarte amăgitoare şi pentru cei mai înaintaţi în cele duhovniceşti.

Toate acestea duc la o deformare a Vieţii duhovniceşti Vii, autentice, şi la transformarea Vieţii duhovniceşti într-un mecanism artificial.

Există aceste probleme! Sunt reale!

În Iconic, toate acestea se Depăşesc, se Înghit de Închinare, pentru că, în Iconic, Atenţia nu e pe duhul de Interior, ci pe Gestul de Exterior, care este Peste Interior şi Exterior. Zice Părintele Ghelasie că acest „Peste” este Iconicul!

 Cei mai tari şi cu Povăţuitori buni pot foarte bine să aibă Lucrare şi în Duhovnicia tradiţională. Dar, pentru cei mai slabi, Modalitatea Iconică este un Dar de la Dumnezeu, un colac de salvare, un Liman de scăpare.

Foarte important este, însă, să nu încercăm să le amestecăm. Să nu le băgăm într-o oală. Că nu merge. Le strâmbăm şi pe una şi pe alta.

Trebuie bine înţeles şi aceea că Iconicul, Închinarea, Gestul au existat dintotdeauna, doar că nu au fost Evidenţiate ca Specific. Ba, mai mult: Închinarea este Temelie a Vieţii Duhovniceşti şi a Lucrării, indiferent de Specific. Dar este şi Veşmânt al Vieţii Duhovniceşti, este şi Creştere şi Urcuş şi Încununare, după sporirea fiecăruia. Închinarea este Starea Dreptslăvitoare a Omului în faţa lui Dumnezeu. Este RĂSPUNSUL Omului în faţa Dragostei lui Dumnezeu, în faţa PREZENŢEI lui Dumnezeu. Este Strălucirea Sfinţilor şi a Drepţilor.

Patericul Egiptean mie mi se pare că este numai Închinare. Zicea un Părinte, mi se pare Cuviosul Paisie Aghioritul: „Să intri în Simplitatea Patericului”. În Pateric este numai Simplitate şi Firesc şi a se pune omul pe sine la picioarele lui Dumnezeu! ÎNCHINARE!

Să ne uităm la Vieţile Sfinţilor! În ce proporţie este vorba despre Rugăciunea Minţii, ca modalitate concretă? Într-o proporţie mică. Poate mai puţin de un sfert. Restul, ce este? Închinare, Dăruire, Cruce!

Eu nu desconsider Rugăciunea Minţii! Doamne fereşte! Dar nu e potrivit să o transformăm în lege unică, în dogmă, căci tocmai atunci îi aducem scădere, o artificializăm, o lipsim de Viul ei, o „protestantizăm”.

Trebuie să Vedem toate Modelele Duhovniceşti şi să ne însuşim ce este mai potrivit. Dar chiar Sbornicul, „manualul” Rugăciunii Minţii”, în mare măsură, aduce mărturie de a nu căuta tehnica Rugăciunii şi nici măcar repetarea mecanică a Rugăciunii, ci simplitatea, nerăzboirea, dăruirea de sine către Dumnezeu şi către aproapele, Închinarea, ca temelie a Rugăciunii.

Dar ce să zicem de Mucenici? Ei s-au ridicat deasupra tuturor Sfinţilor! Cum? „Doar” prin a muri pentru Hristos! Şi ce este a muri pentru Hristos, dacă nu deplinătatea Închinării?

Zice Sfântul Fotie cel Mare: „Curata şi tradiţionala învăţătură a Ortodoxiei călăuzeşte sufletele celor cucernici către limanul sigur al Închinării”!

Părintele Ghelasie, prin Părintele Arsenie Praja, Părintele său, a descoperit Iconicul, Închinarea, puse în evidenţă ca Modalitate Duhovnicească, ca Isihasm, într-un Specific tradiţional din Munţii Apuseni, şi Darul lui Dumnezeu este că Părintele Ghelasie a scos la lumină acest Specific, l-a concretizat, l-a pus în evidenţă într-o modalitate teologică, mistică şi de Limbaj de o copleşitoare şi de neexprimat Valoare.

Am scris despre Specificul Iconic cât o picătură dintr-o mare de apă. Am scris direct, cum mi-a venit în minte. Aceasta e doar puţină Înţelegere. Mai departe e Practică pe care eu, pentru păcatele mele, nu o am, dar o Iubesc şi o Caut.

Constantin-Mircea Hucan

Iulian Costache, un gand din Germania la pomenirea parintelui Ghelasie

 

Se implinesc 10 ani de cind Avva Ghelasie a fost chemat la bunul Dumnezeu. In alte cazuri, cind cel plecat dintre cei vii este o personalitate publica, materialele de ziar scriu titluri de genul "10 ani fara ...". Nu sintem intr-o astfel de situatie. Nu putem scrie: 10 ani fara Avva Ghelasie, pentru ca, in chip nestiut, Avva Ghelasie a fost extrem de prezent in viata noastra. Si ii multumim lui Dumnezeu ca, astfel, ca nu ne-a lasat singuri, daruindu-ne in continuare prin rugaciunile Avvei Ghelasie bucurii cu totul speciale.

Doamne, odihneste cu dreptii sufletul adormitului robului tau Ghelasie ieromonahul!

Amin!

Dr. Ciprian Negru, la un deceniu de la trecerea la Domnul a parintelui Ghelasie

Cuviosul Ghelasie, tablou de George Alexandrescu

Se implinesc zece ani de cand Parintele Ghelasie nu mai este printre noi. Ne-a ramas insa rodul vietii sale ca un fruct perfect, crescut si maturat sub razele binefacatoare ale harului divin. L-am cunoscut pe Parintele Ghelasie in urma cu mai bine de 15 ani, printr-o imprejurare cu totul intamplatoare. Dar nimic nu este intamplator pe lumea aceasta, toate sunt randuite de Dumnezeu. 
Desi nu l-am intalnit decat de cateva ori, imi aduc aminte cu placere de momentele petrecute impreuna. Simplitatea si felul sau de a fi, direct, fara ocolisuri, precum si taria interioara rupta parca din stancile muntilor Valcii oglindeau un caracter deosebit. In prezenta sa ma simteam ca un copil langa parintele sau, care il dojenea cu blandete si ii arata plin de iubire calea cea dreapta.
Acum, la comemorarea celor 10 ani, nu pot decat sa murmur in gand o rugaciune pentru sufletul sau si sa il rog ca de acolo de unde este acum sa ne calauzeasca noua, celorlalti, pasii in continuare.
 

dr. Ciprian Negru
Germania 

Părintele Constantin Necula despre Avva Ghelasie

Aparitie editoriala: Parintele Neofit, "Curente Spirituale in Ortodoxie. Specificitati/Personalizari - Reflexii. In Memoriam Ieromonah Ghelasie", Rm.-Valcea, 2013.

Semnalam, cu prilejul pomenirii de zece ani de la mutarea la Domnul a parintelui Ghelasie de la Frasinei, aparitia unei noi lucrari a parintelui Neofit, pe tema curentelor spirituale in Ortodoxie. Autorul nu doar prezinta relevee ale traditiei crestine ortodoxe din diverse unghiuri, ci participa creativ, cu argumente proprii, la dezbaterea actuala, afirmand coerenta, viabilitatea si vitalitatea modelului isihast al traditiei carpatine, avand in centru taina icoanei/chipului si a trupului liturgic de impartasire a creatiei, in Hristos, cu Viata Sfintei Treimi.

Florin Caragiu


"Este de remarcat, în chipul creştinismului Răsăritean, evidenţa existenţei diferenţelor personale atât în rândul sfinţilor, cât şi al curentelor spirituale. După cum este de observat personalizarea acestor curente spirituale, completarea lor simfonică, deosebirea de accent şi dinamica lor inerentă. Receptarea acestor „forme diferite” ţine de o viziune ce se mişcă deopotrivă în diversitatea şi unitatea
întru adevăr, care nu face din diferenţele de accent prilej de contrarietate sau separare, căzând, astfel, pradă unei scheme polare de abordare a realităţii. Existenţa acestor căi, diferite ca accent, impune o delicată şi fină recunoaştere a lor în detaliile ce le caracterizează. Această recunoaştere şi evidenţiere ar putea induce şi exprima o aşezare deschisă şi onestă, în sensul afirmării acestei diversităţi, şi, prin urmare, ar putea evita poziţionările unilaterale şi uniformizante. De altfel, astăzi, poate mai mult decât în trecutul Ortodoxiei, trebuie descoperite, recuperate, actualizate şi evidenţiate aceste curente spirituale, în ceea ce au propriu, devoalând astfel şi anume chipuri ale filiaţiei, ca expresii ale bogăţiei eflorescente a răsăritului creştin. Apropo de raportul între forme vechi şi forme noi, de relaţia între
dinamica lăuntrică Bisericii şi a lumii din „afara ei”, părintele Stăniloae spune, cu referire la Sf. Calinic de la Cernica: „El arată omului de azi cum poate fi Sfânt, fără să renunţe la nici o notă de
sfinţenie autentică creştină, dar şi fără a se simţi străin între oamenii timpului nostru. El ne arată putinţa şi modul de comunicare între sfinţenia de totdeauna şi lumea de azi, cu ideile şi cu nevoile ei. El a arătat că Sfântul nu este un neadaptat în nici o vreme, că e oricând actual, ştie să răspundă necesităţilor din orice timp şi orice timp are necesităţi care se tămăduiesc prin leacurile sfinţeniei. El ne arată pe omul de azi accesibil sfinţeniei şi pe Sfânt deschis vremii de azi, sau vremea de azi deschisă Sfântului. El ne-a descoperit perspectiva pozitivă a Sfântului asupra timpurilor noi, şi ne-a arătat cum pot fi sfinţite îndeletnicirile şi peste tot viaţa omului de azi. (...) El ne e aproape prin modul cum a integrat în sfinţenia trăirii creştine multiplele laturi ale vieţii omului dintr-un timp în care omul e solicitat de preocupări mai multe ca în alte timpuri, dovedindu-se că această viaţă integrală se poate înfăptui cu toată bogăţia ei de activităţi”.

"Specificul isihasmului carpatin: iconic, gestic, personalist, euharistic, evidenţiat de părintele Ghelasie, are şi o evidentă întemeiere teologică şi o clară conturare antropologică, ce îi conferă forţă relaţionară şi mobilitate integratoare aparte din perspectivă eshatologică, descoperind cu tărie o centrare ecleziologică a misticii isihaste, profund identitară şi deopotrivă personalist comunitară. Chipul acestei iconări isihaste, descoperită mirabil de cuviosul Ghelasie al Frăsineiului, moşul-avvă de taină, uimeşte şi surprinde negrăit prin frumuseţea dătătoare de viaţă a iubirii discret şi firesc legănate, pline de regăsirea Împărăţiei... Acasă. Este absolut minunată această profundă articulare mistică teologică ce se descoperă reflectată şi pliată în firescul trăirii creştine în duhul locului".

NEOFIT

Alexandru Valentin Crăciun, „Gânduri despre Cuviosul Ghelasie Gheorghe (1944-2003), la zece ani de la adormire”

La împlinirea a zece ani de la adormirea Cuviosului Ghelasie Gheorghe (2 iulie 2003-2 iulie 2013), un bilanţ onest ne obligă să recunoaştem faptul că paşii cei mai importanţi pentru impunerea operei sale în conştiinţa noastră teologică, au fost deja făcuţi. Proiectul „Operelor complete” (ajunse la volumul IX), a fost dublat de un remarcabil efort exegetic, corpusul de „studii ghelasiene” îmbogăţindu-se de la an la an. Desigur, pentru o bună receptare academică mai sunt încă destule condiţii de îndeplinit. Dar asta nu ne împiedică să ne bucurăm de faptul că s-au creat, în sfârşit, premisele pentru ca opera Părintelui Ghelasie să nu mai fie privită cu suspiciune!

Dacă la jumătatea secolului trecut s-a putut vorbi despre „turnura lingvistică” a filosofiei, având ca miză recuperarea dimensiunii originare a problematicii Fiinţei (pentru Heidegger „limba este lăcaşul fiinţei”), putem spune, păstrând proporţiile, că opera Cuviosului Ghelasie de la Frăsinei urmăreşte acelaşi scop: o „turnură iconică” a limbajului teologic instituţionalizat, pândit mereu de ispita autonomizării, prin raţionalizare excesivă. Prin revelarea valenţelor iconice ale spiritualităţii filocalice, gândirea Părintelui Ghelasie constituie, implicit, un demers temerar de recuperare a metodologiei patristice – tipologia – despre care Ioan Ică jr. afirma, într-o substanţială sinteză teologică: „pentru gândirea biblică [patristică], tipologia este ontologică, iar ontologia, tipologică [iconică]”[1]. De altfel, unitatea dintre tipologie şi ontologie („ontologia iconică”) stă la baza întregii gândiri a Părintelui Ghelasie. Potrivit aceluiaşi Ioan Ică, tipologia permite „integrarea organică şi reducerea la o identitate în diferenţă a Vechiului şi Noului Testament, a Mântuirii şi Eshatologiei, a Bibliei şi Liturghiei, a Memoriei şi Prezenţei, a Figurii şi Realităţii”[2].

Aici se impun câteva observaţii: tipologia nu trebuie confundată cu un „simbolism de preînchipuire” (Schmemann), întrucât relaţia tip-antitip (respectiv icoană-model) nu poate fi redusă la o simplă analogie: „Biserica interzice transformarea icoanei în «simbolism de preînchipuire» sau în alegorie. Icoana nu preînchipuie, ci descoperă, şi descoperă în măsura în care e părtaşă cu Cel pe care-l descoperă, în măsura în care ea însăşi este prezenţă şi descoperire”[3]. De altfel, transformarea tipologiei într-un „simbolism de preînchipuire” constituie, după Schmemann, cauza principală a „pseudo-morfozei [alterării] conştiinţei bisericeşti”[4].

Impasul metodologic al teologiei academice ortodoxe de după destrămarea Imperiului Bizantin (aşa-numita „captivitate babilonică” datorată influenţelor teologiei apusene), a fost sesizat, de-a lungul vremii, de personalităţi marcante ale Ortodoxiei, care n-au ezitat să dea aceeaşi soluţie/verdict: revenirea la metodologia iconică. Renaşterea neopatristică de la începutul secolului XX (iniţiată de G. Florovsky şi continuată de numeroşi teologi ai diasporei ruse) stă sub aceleaşi auspicii. Actualmente, teologi ca Nikos Matsoukas[5], Ioannis Zizioulas[6], dar şi filosofi ca Christos Yannaras, susţin cu tărie că „...strădania de reînnoire a limbajului, ca experienţă nemijlocită şi universală... constituie o probă de foc: dacă teologia este o descoperire a prezenţei personale a Logosului, acest fapt nu poate fi mărturisit decât din interiorul limbajului [s. m.], printr-o folosire care să transceandă emulaţia convenţională a înţelegerii, care idolatrizează adevărul în concepte autonomizate”[7].

Însă mărturisirea prezenţei Logosului din interiorul limbajului, are ca miză revelarea dimensiunii liturgice a existenţei. Dacă existenţa însăşi este limbaj, text (unul din postulatele post-modernismului!), ea nu este mai puţin impregnată de intenţionalitate, scop, rostul liturghiei fiind acela de a orienta întreaga creaţie spre Destinul său: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Mutatis mutandis, Cuviosul Ghelasie, printr-un demers, i-am spune, „anamnetic”, încearcă să recupereze originaritatea liturgică a limbii („sacralitatea de limbaj”). Iată de ce opera Părintelui Ghelasie este, în fond, o mystagogie, situată în tradiţia iluştrilor Dionisie Misticul şi Maxim Mărturisitorul...   

La zece ani de la înveşnicirea Părintelui Ghelasie, gândirea sa ni se înfăţişează la fel de originală şi provocatoare, de profundă şi de actuală. Interesul pe care îl suscită în noi va continua, fără doar şi poate, să crească. Acum e limpede că dificultăţile (aparent insurmontabile) de lectură sunt simple provocări, care merită din plin asumate. Aşa cum spunea şi Cuviosul Ghelasie: „Nu vă poticniţi unde nu înţelegeţi. Pe parcurs vi se va înfăţişa totul”.

Note:

[1] Canonul Ortodoxiei, I, Stavropoleos/Deisis, Bucureşti, 2008, p. 307.

[2] Ibidem, p. 308, n. 351 – majusculele îmi aparţin.

[3] Alexander Schmemann, Euharistia, Sophia, Bucureşti, 2012, p. 58.

[4] Ibidem, p. 59. 

[5] Vezi Introducere în gnoseologia teologică, Bizantină, Bucureşti, 1997.

[6] Vezi Fiinţa eclesială, Bizantină, Bucureşti, 2007.

[7] Adevărul şi unitatea Bisericii, Sophia, Bucureşti, 2009, p. 7.

Alexandru Valentin CRĂCIUN