Ciprian Voicilă: "File de isihasm, file de memorie filială" („Lumea Monahilor”, nr. 145, 2019)

 

Volumul „Pateric carpatin – File de isihasm”, coordonat și îngrijit de Florin Caragiu, apărut la editura Platytera în 2017, readuce în prezent chipul părintelui Ghelasie de la Frăsinei, rămas atât de viu și de autentic în memoria ucenicilor săi, retrași prin vetrele monahale în căutarea isihiei sau simpli viețuitori în lume.

Principala trăsătură a portretului Avvei Ghelasie, așa cum se desprinde ea din mărturiile care compun corpusul cărții, este aceea de părinte duhovnicesc. Un tată – părintele Ghelasie se adresa des ucenicilor cu expresia „măi, tăticule” – care veghează vigilent la nașterea în duh a fiilor săi și le urmărește cu delicatețe creșterea pe calea devenirii întru Hristos. Un iconar care, înlăturând cu penelul zgura, negreala patimilor depusă în sufletele fiilor duhovnicești, scoate la lumină, izvodește chipul dumnezeiesc din adâncul omului. Un părinte „de inimă”, apropiat celor înglodați în mocirla patimilor.

Această caracteristică de călăuză duhovnicească, care întruchipează exemplar mistica autohtonă, carpatină, este surprinsă de Înaltpreasfințitul Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, în prefața volumului:

„Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei, nu doar prin scrierile sale, ci mai ales prin viața sa deosebită este pentru noi, cei de astăzi, pildă de adevărat monah – ostaș al lui Hristos, ucenicind pe lângă pustnici cu viață deosebită, contemporani nouă, și născând, la rândul lui, pe foarte mulți ucenici, spre trăirea autentică în monahismul românesc, pe care cuviosul deseori îl numea carpatin”.

În mărturia sa, părintele arhimandrit Ioanichie, starețul mânăstirii Frăsinei, accentuează această propensiune a ieromonahului Ghelasie spre viața riguros ascetică:

„Părintele Ghelasie era un părinte de o mare asceză. Eu, când îl vedeam așa slab, îi spuneam: «Mai mănâncă și tu ceva, ca să te mai îngrași». Dar el zicea: «Lasă, bă, sufletul e mai important». Părintele Ghelasie a venit la mânăstirea Frăsinei în 1973. El a fost mai înainte în Apuseni, pustnic. Și de acolo a deprins asceza asta deosebită. La masă venea, dar mai mult de formă, lua așa, puțină ciorbă, dar ouă sau pește nu mânca. Avea mare bucurie să slujească, slujea și atunci când nu era de rând, împreună cu ceilalți preoți slujitori. Fusese asistent medical și făcea injecții la cei din mânăstire, îi îngrijea pe bolnavi”.

Remarcabilă prin căldura sufletească pe care o propagă, dar și prin tonul auto-ironic – bun prieten cu virtutea smeririi de sine – prin care i se dezvăluie cititorului, este mărturia părintelui Valerian, cel ce a avut binecuvântarea să viețuiască vreme de trei ani în imediata apropiere a părintelui Ghelasie, îndeplinindu-și ascultarea de cămărș. Mărturi părintelui Valerian completează imaginea de ascet încercat a Avvei Ghelasie, neîndurător în lupta cu patimile:

„Cu frica lui Dumnezeu o spun, eu nu cred că sunt ucenicul părintelui, nu cred că mă pot numi ucenicul părintelui. Să fii ucenicul părintelui înseamnă a-i urma întru totul felul de a trăi, or eu sunt departe încă de a fi așa cum a trăit părintele Ghelasie. Nu este vorba de nevoințele peste fire la care s-a supus, de o singură oră de somn, de mâncat cât o păsărică, de dormit în frig fără să-i fie frig și fără să se acopere, de umblat desculț, de lipsa aceea a igienei care îți asigură sănătatea și abandonul total al trupului, este vorba de acea trăire duhovnicească la care eu nu știu dacă a ajuns cineva. (...) Îi făceam focul, pentru că el stătea cu geamul deschis non-stop, și iarna, și în clipa în care cobora frigulatuncea cerea să i se facă focul, ca să aibă totuși puțină căldură, și stătea destul de departe de sobă cu patul, deși chilia era foarte mică, dar pricum, nu era lipit de sobă. Nu se învelea, doar în ultimele două săptămâni l-am învelit cu ceva, pentru că se vedea că poate îndura mai greu frigul”.

Sfârșitul mărturiei date de părintele Valerian poate concura cu oricare pildă din Pateric sau din colecția universală de povestiri edificatoare ale lumii: nu ucenicul, cel încă tânăr, îl îngrijește pe părintele neputincios, ci acesta din urmă poartă în chip tainic, nevăzut, neajunsurile, scăderile novicelui. Părintele Valerian spune:

„Și procesul acesta de curățire a fost îndelung la mine, pentru că sunt un mare păcătos, și a avut de furcă bietul Cuvios Ghelasie cu mine. A avut mult de furcăși a făcut-o cu o dragoste și cu o răbdare extraordinare, așa că pot să spun că el m-a îngrijit pe mine și nu eu l-am îngrijit pe el, deși atât de bolnav. Și bineînțeles că, oricât de orb ai fi, nu poți să nu simți măcar lumina și s-o urmezi”.

Tot părintele Valerian este cel care dă mărturie despre modul în care Avva Ghelasie a înțeles să asume chipul jertfelnic al iubirii aproapelui:

„Ușa lui era deschisă ziua și noaptea, cum nu am văzut la nici un duhovnic și n-am auzit... Zi și noapte, la orice oră te duceai să te spovedești, te primea imediat. Te asculta cu răbdare, te descărca de tot ce aveai energie negativă în tine, te făcea să înțelegi că din pricina ta suferi, și nu din pricina altora.... Era foarte tulburat când auzea că dai vina pe cineva. Nu permitea niciodată acest lucru, chiar dacă observa că dreptatea este de partea ta. Nu îngăduia acest lucru și îți arăta că întotdeauna de vină ești numai tu, păcatele tale, slăbiciunile tale, neatenția ta, neiubirea ta de frate și așa mai departe. Totdeauna a făcut lucrul acesta. Foarte bolnav fiind, i-a primit în continuare pe toți, le-a dat binecuvântarea la toți, a avut grijă de toți”.

Sfaturile părintelui Ghelasie de la Frăsinei se remarcă prin naturalețea, prin firescul lor, a căror sursă nu poate fi decât trăirea duhovnicească autentică, împletită cu o viziune realistăprivind parcursul sufletului spre întâlnirea cu Dumnezeu. Voi reproducei aici câteva dintre ele. Părintele Teofan Jurcă, starețul mânăstirii Poșaga, mărturisește: „Am învățat de la Avva Ghelasie că fără cuvânt, fără rugăciune, fără slujire și fără trăire chipul nu poate să se facă asemănare. Am fost creați de Dumnezeu după chipul Său și ca să dobândim asemănarea cu El”. Unui ucenic i-a spus: „Fiule, acestea trei mereu să le conștientizezi: ținta unde trebuie să ajungi, starea de fapt în care ești, calea de urmat de a ajunge de la ce ești la ce ar trebui să fii, la ce Treimea din veci și-a dorit pentru tine să fii”. Unui alt ucenic, a cărui fire era tare morocănoasă, i-a dat canon să fie vesel. Părintele Ghelasie punea un accent deosebit pe împăcarea creștinului cu semenii săi, sesizând cu acuitate următoarea problemă: cum poți aduce închinare lui Dumnezeu dacă nu viețuiești, cu toți oamenii, în duh de pace? Pe alt ucenic l-a îndemnat: „Mergi înainte cu tăria și nădejdea credinței și iubirii de Dumnezeu! Încercările și ispitele sunt foarte folositoare, singurele ce ne «înțelepțesc» și ne dau luminarea Preasfântului Duh”. Altui ucenic duhovnicesc, afundat cu totul într-o patimă, i-a spus într-o zi: „Băi, tăticule, ce canon să-ți mai dau? Cel mai important canon e să nu mai faci!” Un alt fiu duhovnicesc se plângea de grijile care îl acaparează cu totul pe omul trăitor în lume. Avva Ghelasie l-a sfătuit, cu mult realism: „Măi, tăticule, în lume nu se poate să n-ai griji. În mânăstire scapi de griji. Crucea celui din lume e grija, iar a monahului ascultarea. Dar nu băga în seamă grijile, gândește cu bărbăție”.

Părintele Ghelasie de la Frăsinei este moștenitor al tradiției carpatine, primite prin monahul Neofit și prin Cuviosul Arsenie Praja. Aceasta, spre deosebire de cea sinaitică, aghiorită sau slavă, păstrează anumite caracteristici recognoscibile, una dintre ele fiind viziunea armonioasă privind raportul dintre trup și suflet. Mistica de tradiție carpatină menține fondul comun, filocalic, pe care îl împărtășește cu cele trei tipuri de mistică menționate mai sus, păstrând însă o formă proprie. Avva Ghelasie povestea:

„Eu însă am găsit în partea Ardealului această tradiție a pustnicilor din Apuseni care urmează practica eremiților din mânăstirile Râmețului. Am surprins aici un specific pe undeva deosebit,  care denotă tocmai partea caracterială autohtonă care nu este în contadicție cu fondul comun filocalic. Accentuez că fondul Filocaliei rămâne comun, fiind acea duhovnicie a Duhului Sfânt transpusă, îmbrăcată însă în forme proprii, individuale. În acest sens se poate spune că eu încerc să evidențiez un specific al monahismului nostru românesc, dându-i un fel de formă și, în același timp, o distincție”.

Părintele Ghelasie numea iconică acea trăsătură specifică creștinismului românesc:

„De ce îi spun iconic? Pentru că se zice că eremiții din Munții Apuseni se numeau ei înșiși iconari; nu în sensul că ar fi fost pictori de icoane, ci pentru că aveau o evlavie extraordinară față de icoană, practicând un fel propriu de mistică a icoanei. Erau adevărați purtători de icoană, de chip iconic, ceea ce înseamnă că modalitatea lor de mistică teologică creștină era concretizată în acest sens”.

Specificitatea misticii carpatine va fi reliefată și mai pregnant dacă vom privi, comparativ, raporturile care se stabilesc între trup, suflet și duh, între realitățile trupești și cele spirituale în cele patru tipuri de mistică creștină. Părintele Ghelasie preciza:

„Dacă în sensul obișnuit, tradițional, al teologicului athonit și al Sfinților Părinți, ceea ce este trupesc trebuie să se ridice la duhovnicesc, să se înduhovnicească, caracterul carpatin susține că spiritualul înduhovnicit nu trece la un nivel superior, nu se izolează și nu caută să antreneze partea corporală, trupească, materială pentru a o ridica la spiritual, ci spiritualul se face un fel de întrupare și mai evidentă a duhovnicescului, în așa măsură încât, la un moment dat, partea materială, corporală devine un locaș, un altar, chiar un fel de preînchipuire euharistică”.

Aceste gânduri ale părintelui Ghelasie intră în consonanță cu acelea ale autorului poemelor luminii, care, în chip inspirat, remarca o evidență desprinsă din arhitectura spațiului sacru românesc – el însuși o reflecție a spațiului mioritic: în bisericuțele ortodoxe, credinciosul simte că Dumnezeu, transcendentul, coboară.

Părintele Ghelasie rămâne viu printre noi prin prezența sa nevăzută, prin ucenicii pe care i-a născut și i-a călăuzit duhovnicește și printr-o operă teologică unică în spațiul cultural autohton, care încă își mai așteaptă cititorii competențiși interpreții formați în spiritul interdisciplinarității domeniilor umaniste.

Ciprian Voicilă

(Articol apărut în revista „Lumea Monahilor”, nr. 145, 2019)

Vladimir Bykov, "Portretul Schitului Optina" (traducere din limba engleză de Florin Caragiu)

În prezent, schitul Înaintemergătorului Ioan al mânăstirii Optina servește ca punct central pentru pelerinii care vin la Optina. Și într-adevăr, atât prin aspectul său exterior, cât și prin ordinea interioară, acest loc sfânt este cu adevărat frumusețea întregii Rusii. Este suficient să ieși din mânăstire pe cărăruia care duce la schit pentru ca sufletul tău să fie cuprins de un sentiment aparte. Înaintea ta se desfășoară de ambele părți o alee fermecătoare, bogată în pini și simți instantaneu că pășești într-o lume complet diferită. Este o liniște neobișnuită, izbitoare, o pace sfântă în cel mai exact sens al cuvântului. Sunt convins că mulți nu au găsit o astfel de pace nicăieri altundeva.

Pomi fructiferi stau verticali de ambele părți, la începutul aleii. Dacă ai venit în a doua jumătate a lui iulie, privirea ta va întâlni o abundență extraordinară de mere și alte fructe. Dacă ai ajuns primăvara devreme, vei umbla în umbra unei grădini nepământești, albită de florile pomilor fructiferi. În sfârșit, aproape imperceptibil, această alee dă într-un luminiș al pădurii dese, cu copacii ei uriași, care-și întind grațios vârfurile; precum uriașii-gardieni din vechime ei te primesc la schit. Ici și colo, în liniștea profundă, cu o deosebită reverență, se întind șiruri lungi de pelerini, îndreptându-și pașii către stareți.

Cei patru sute de yarzi, distanța dintre mânăstire și schit, pot fi parcurși foarte repede, și regreți că acest drum minunat nu ține patru sute de mile. Înaintea ta, pe dreapta, întâi îți apare privirii fântâna închinată sfântului Ambrozie al Milanului. De două ori pe zi, locuitorii schitului vin aici prin porțile așezământului cu mici ulcioare de pământ, desigur pentru a lua apa necesară ceaiului de dimineață și de seară.

Câțiva pași mai încolo, înaintea ochilor îți apar sfintele porți ale schitului sfântul Ioan Înaintemergătorul; de-a lungul ambelor părți ale lor zărești două case mici, prelungite în afară cu mici verande. Prin ușile lor, aproape neîntrerupt, pelerinii intră și pleacă. Aceste două căsuțe sunt chiliile stareților. Accesul liber la ele din afara schitului este numai pentru femei. Bărbații intră să-i vadă pe părinți prin sfintele porți, printr-o intrare interioară. La chilia din dreapta, pe o laviță lungă de lângă intrare, și ocazional pe scările verandei, stă un grup numeros și eterogen, așteptându-și rândul pentru a intra în chilie. Majoritatea pelerinilor gravitează în jurul acestei chilii. O astfel de mulțime de oameni lângă chilia din dreapta se explică prin faptul că în ea, timp de mulți ani de-a rândul, au locuit doi părinți: Ambrozie și Iosif. Acest loc dinaintea sfintelor moaște ale schitului posedă însușiri miraculoase.

Pe lângă propriile mele experiențe relativ la aceste sfinte ziduri  am petrecut zile întregi stând aici, plin de un simțământ de mare reverență față de cei ce trăiesc în spatele pereților acestui lăcaș monastic, și în particular față de cei ce trăiesc în aceste două căsuțe curate, văruite în alb, de la poartă   știu o mulțime de oameni care au venit aici, la această pace tăcută, sfântă, minunată. Ei nu au venit aici ca să se odihnească, ci pentru a uita complet de tot ceea ce au lăsat în spate, departe, dincolo de această pădure fermecătoare, dincolo de acest drum minunat, în lumea coruptibilă cu toate grijile sale.

În acest loc experimentează un proces unic de liniștire interioară și cercetare de sine. Mi se pare că pentru prima oară, de la cei care viețuiesc aici, ei ajung să  discearnă propriul lor sine, acel sine mai intim; chiar la aceste chilii din pragul porților maiestuoase, se împlinește marele proces al reînnoirii sufletelor. Aici ele își abandonează pentru totdeauna eul lor anterior desfigurat, hidos, respingător, și pleacă oameni complet schimbați.

Nu știu de ce, lângă zidurile acestui schit, marele eveniment evanghelic al renașterii lui Zaheu a devenit ușor de înțeles pentru mine. Numai aici am ajuns să pricep ce rol enorm, în viața umană în general, și în Ortodoxie în special, este jucat de marii asceți, drepți și sfinți.

Nu numai rugăciunile pentru lumea stricăcioasă ale acestor sfinți, ale acestor asceți, ale acestor luminători strălucitori ce ard înaintea ochilor noștri cu flacăra adevărului dumnezeiesc, nu numai marea lor importanță ca ilustrări vii ale posibilității de a împlini în viață adevărul Evangheliei Mântuitorului Dumnezeiesc al lumii, nu numai ei înșiși, dar chiar și locurile lor retrase și tihnite, colibele lor, mânăstirile lor, care ilustrează atât modul lor de viață, cât și vederile și obiceiurile lor, sunt dragi și prețioase în virtutea faptului că, în prezența lor, în acele locuri unde au șezut un timp marii asceți, suntem instantaneu orbiți, ca de o oglindă strălucitoare, de o lumină atât de iradiantă, încât, dintr-o dată, pe fundalul ei, sunt proiectate toate aspectele noastre negative, toate neajunsurile noastre, toată necinstea și toată urâțenia atașamentelor noastre interioare pentru lume și poftele ei.

Se întâmplă ca și cu Zaheu, care suindu-se în pom din simplă curiozitate, imediat ce L-a văzut pe Mântuitorul lumii de la Care nu avea nevoie de nimic, către Care era atras numai prin zvonurile despre marea Sa sfințenie, despre nepământescul Său adevăr. Zaheu a fost atras către El numai de dorința omenească de a se minuna cu omenească uimire, de a venera cu venerația mulțimii, și, în sfârșit, pur și simplu pentru a înțelege Cine era El, Ce era El. Și aceasta s-a dovedit a fi un lucru absolut neașteptat pentru Zaheu. A fost de ajuns să vadă această smerenie întrupată, această blândețe desăvârșită, și, pe fondul luminii strălucitoare emanate din El, și-a văzut într-o clipă toate imperfecțiunile, toată păcătoșenia. Uimit în fața tuturor acestora, a strigat pe dată: “Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, și dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Și a zis către el Iisus: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Luca 19, 8-9). Tocmai un astfel de proces psihologic a avut loc lângă zidurile schitului în sufletele lui Gogol, Kireyevsky ș.a.

Imediat ce au aflat despre Optina, Domnul mi-a ajutat mie, nevrednicului, aici, sub acoperământul acestor stareți mijlocitori, să văd sfântul adevăr și înțelesul vieții, când de-a lungul câtorva zile de ședere acolo, a multor ore contemplative petrecute lângă aceste chilii-colibe ale stareților, nu mari prin dimensiuni, dar nemărginite prin spiritualitatea cuprinsă în ele, am avut prilejul să văd eu însumi  ceea ce niciodată înainte nu mi s-a descoperit, să mă căiesc în sinea mea pentru cele mai mărunte și mai grosiere fapte păcătoase. Atunci am rezolvat dintr-o dată enigma psihologică care dăinuia înaintea minții pe vremea necredinței mele, o stare stranie, inexplicabilă, care întotdeauna îmi copleșea sufletul când citeam fragmente din Cuvântul Dumnezeiesc, în prezența rugăciunii mișcătoare dintr-o biserică sau un paraclis, în timpul vizitei unor lăcașuri ale unor asemenea mari asceți ai spiritului ca sfântul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, sau la întâlnirea cu mari călugări, care erau plini de o uimitoare blândețe, de o suprafirească smerenie și dragoste.

"Pateric Carpatin. File de isihasm" (ed. Platytera, 2017). Interviu cu Florin Caragiu, directorul editurii Platytera

 

 

Rep.: La editura Platytera, pe care o conduceți, a apărut în 2018 o carte foarte apreciată și importantă pentru evidențierea unui specific românesc de spiritualitate, intitulată “Pateric carpatin. File de Isihasm”, în care sunt relatate experiențe legate de Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei și sfaturi duhovnicești ale acestui părinte îmbunătățit. Puteți să ne spuneți, în câteva cuvinte, cum a apărut această carte?

Florin Caragiu: L-am cunoscut pe Ava Ghelasie în 1991, și am trăit o adevărată revelație a paternității și filiației duhovnicești. Era ca un părinte din vechile paterice, plin de harul și cuvântul lui Dumnezeu, tăind pricinile patimilor și dăruind ucenicilor mângâiere, speranță și un simțământ al libertății întru plinătatea dragostei. Până în anul 2003, când a plecat la Domnul, am avut ocazia, în desele mele peregrinări la sfânta mânăstire Frăsinei, să fiu martor al multor întâmplări minunate și cuvinte de folos, pe care le-am consemnat în volumul Cuviosul Ghelasie Isihastul, apărută în 2004 la editura Platytera. În următorii ani, am căutat și pe alți ucenici ai părintelui sau oameni care l-au întâlnit și cunoscut și i-am rugat să îmi împărtășească din cele ce au trăit alături de Ava. Așa s-au născut încă trei volume de mărturii duhovnicești, apărute la aceeași editură. Alte surse de mărturii folosite de mine în alcătuirea Patericului Carpatin au fost Colocviile dedicate operei și personalității părintelui Ghelasie, pe care le-am organizat în mod regulat, alături de ucenicii părintelui, sub oblăduirea unor Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, precum și articole apărute în presă povestind despre minunata viețuire a acestui ieromonah cu trăire înaltă.

Rep.: Vă rog, dacă se poate, să ne menționați câteva lucruri semnificative vizavi de specificul spiritualității creștine românești descris de părintele Ghelasie în scrierile sale.

Florin Caragiu: Ca ucenic al pustnicului Arsenie Praja din munții Apuseni, părintele Ghelasie a preluat și a transmis un anume specific al spiritualității creștin-ortodoxe românești, numit și iconic. Aceasta pentru că teologia și mistica isihastă au în centru taina chipului lui Dumnezeu pecetluit în creație, care stă la baza caracterului unic, personalist al creștinismului. Rugăciunea isihastă și în general creștină au în centru ridicarea din condiția căderii printr-o viziune în care omul și creația își recapătă transparența duhovnicească, apărând ca icoane ale tainei și lucrării divine, și printr-un mod de viață ce asimilează întruparea lui Dumnezeu, împlinindu-se în împărtășirea dumnezeiască. Specificul isihasmului carpatin de care ne vorbește părintele Ghelasie evidențiază gestul iconic, care înseamnă o așezare a ființei umane, trup și suflet, în condiția filială, înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea isihastă neîncetată este privită în contextul mai larg al stării de închinare neîncetate, prin care omul își actualizează condiția sa de creație și de altar al întrupării dumnezeiești în creație, hotar de taină între lume și Dumnezeu. Nevoințele duhovnicești de despătimire au ca mediu de sporire duhovnicească și motor al dinamismului această conștiință filială cu deschidere liturgică și înrudirea iconică a tuturor făpturilor în spațiul iconomiei dumnezeiești și în orizontul vieții veșnice. Spiritualitatea creștină românească nu pune accentul pe o opoziție între spirit și materie, între suflet și corp, între om și natură, sau între om și lumea îngerească, ci pe o asumare, actualizare și valorificare a condiției lor euharistice (sensul pentru care au fost aduse la ființă de Creator) și, prin urmare, o integrare și o sporire în dialog și sinergie cu Dumnezeu.  

Rep.: Dacă este să ne referim la părintele Ghelasie, vă rugăm să creionați câteva aspecte mai importante ale viețuirii lui duhovnicești.

Florin Caragiu: Părintele Ghelasie era un om fără răutate sau viclenie, cu o mare dragoste pentru fiecare om și fiecare făptură și de o neprefăcută smerenie, revărsând în jur bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare (Gal. 5, 22-23), etc. Avea o bogată înțelegere a tuturor celor din lume, interesându-se de toate pentru a tăia cu discernământ răul și a alege cele de folos duhovnicesc, văzând cu duhul cele ascunse ale lui Dumnezeu și ale oamenilor și având o mare dorință de a împărtăși cuvântul dumnezeiesc. Prin harul lui Dumnezeu ce strălucea în el, simpla sa prezență lua cu mâna mâhnirea, depresia, atracția funestă a patimilor și dăruia acel dor dumnezeiesc ce ne punea pe cale, cu fața spre Dumnezeu. Multele nevoințe, stăruirea în rugăciuni, post, priveghere, milostenii, modul în care se dăruia pe sine cu timp și fără timp, salvându-ne din potopul patimilor în arca dragostei sale, ne-au dat un exemplu de viață neprețuit. Gândirea sa teologică și mistică e de o bogăție inestimabilă, o adevărată sinteză patristică în specificul iconic pe care l-a transmis în continuitatea unei tradiții nescrise a pustnicilor din munții Apuseni.

Interviu realizat de pr. Silviu Dionisie Marin.

Înregistrarea conferinței părintelui Neofit pe tema “Despre iconicitate / limbaj iconic” desfășurată la Facultatea de Automatizări și Calculatoare, Universitatea "Politehnica" București, 11 Decembrie 2018