sâmbătă, 7 octombrie 2017

„Memoriile unui Isihast”– pagini de filocalie carpatină (III)




În orizontul eshatologic se dezvăluie dimensiunile așteptării iubitoare a lui Dumnezeu, care invită omul să intre în rugul aprins al prefacerii duhovnicești: „Dumnezeu nu vrea să plivim înainte de coacere, atât a neghinei, cât și a grâului. Este o taină adâncă această afirmație evanghelică. Un timp nu deosebești care este neghina și care este grâul. Apoi Dumnezeu vrea ca multe neghine să se prefacă în grâu ca miracol al dumnezeirii. Este ușor a distruge, dar tainic este a preface. Dumnezeu nu omoară niciodată. Așteaptă întoarcerea păcătosului” (Ierom. Ghelasie de la Frăsinei, „Memoriile unui Isihast”, vol. II, ed. Platytera, 2017).
Este o invitație la dialogul universal, în care taina și descoperirea se potențează reciproc: „Noi, cei de astăzi, nu mai putem rămâne în limitele proprii, trebuie să Coexistăm în cadrul general al realităţii. Culturile se Întâlnesc, Spiritele Dialoghează, Ştiinţa-Cunoaşterea este în Convorbire largă şi Deschisă. Mistica se Întrepătrunde cu Teologia, cu Metafizica şi chiar cu Ştiinţa. Mistica este Realitatea Integrală, ce este totodată Taină şi Descoperire-Concretizare. Taina Tainei este Descoperirea Tainei şi Taina Descoperirii este Taina Permanentă a Descoperirii” (idem).
În cadrul dialogului universal se dezvăluie identitatea iconică a omului, spre care trimite cuvântul dumnezeiesc, porunca de a fi după chipul ființei, ca o creație zidită după chipul lui Dumnezeu: „Porunca nu este Impunere şi nici Lege, deşi are şi această latură-prelungire. Porunca este mai întâi de toate Realitate în Sine din care nu se poate ieşi, fiind Permanenţa Fiinţei ce ‘nu poate fi ceea ce nu este’. (...) Porunca este Să Fii Ceea ce Eşti, nu este o Îngrădire de ‘A fi şi A Nu Fi’” (idem).
Toate nevoințele ascetice sunt subsumate descoperirii și punerii în lucrare a acestei identități orientate spre comuniune: „În Creştinism Postul face parte din Taina Vieţii. Postul este Mistica Puterii de Suflet, a Stăpânirii Energiilor şi însăşi Calea de Regăsire a Lui Dumnezeu” (idem).
Limbajul iconic evidențiază consistența dialogică, participativă a misticii creștine, ce depășește puterea de acoperire a mijloacelor simbolice de comunicare: „Pentru Neofit Limbajul Mistic este mai mult decât Simbolul abstract, este Icoana ce este mai mult decât simplu Simbol. Simbolul te opreşte în Informaţie, pe când Icoana şi Obiectivizează Informaţia şi o face o Realitate Concretă şi Prezenţă Dialogală, nu Monologală. Icoana faţă de Simbol-Imaginare este tocmai esenţa de Dialog în care Eul şi Chipul Reprezentat sunt faţă în faţă în Comunicare Reciprocă şi nedespărţită. Eul nu face Monolog Imaginându-şi, ci face Dialog Comunicând cu o Realitate ce-i stă Faptic în faţă, ca Împletire şi Împărtăşire reciprocă. Aşa în Mistică Simbolurile sunt mai mult decât simplele Informaţii-Reprezentative, sunt Icoane Vii ale Unui Dialog Viu dintre Două Comunicări asemănătoare Vii. Simbolul este doar un Instrument ce produce Dialogul Iconografic” (idem).  
Dialogul iconic și vederea lumii în lumina iubirii dumnezeiești sunt ținta vieții isihaste: „Toată Viaţa Isihastului este Restabilirea Dialogului cu Dumnezeu, a Vorbirii cu Dumnezeu. De aici Rugăciunea Neîncetată a Minţii şi Pocăinţa, Iubirea Neîncetată a Inimii şi a Treziei Neîncetate de Duh-Suflet în Lauda-Cântarea Hristică. Străduieşte-te să te Rogi Neîncetat cu Mintea în Pocăinţa-Iubirea Inimii până la Adâncimea Treziei de Duh de Suflet care, cu cât se va Deschide mai mult, cu atât vei vorbi mai real cu Dumnezeu” (idem).
Taina vorbirii cu Dumnezeu transformă în lumina învierii lui Hristos și a împărtășirii dumnezeiești înseși memoriile suferinței: „Vorbirea cu Dumnezeu în Mistica Coexistenţei egale şi Totale este o Supra-Conştiinţă peste Memoriile Suferinţei, în care Memoriile Suferinţei se Prefac Mistic în Euharistia Hristică în care Suferinţa se Întrupează în Dumnezeu Însuşi, din care nu mai poate ieşi tot ca Suferinţă, ci ca Înviere, ştergerea Suferinţei” (idem).
Pecetluirea reciprocă a prezenței dumnezeiești în viața creației și a prezenței creației în viața dumnezeiască se face legătura veșnică a dragostei și taina veșnicei pomeniri cântate de Biserică: „Dumnezeu este Legat de Întipărirea Sa pe Ființa-Conștiința de Creație și Această Pecete a Conștiinței Sale face o Prezență de Neșters în Conștiința de Creație și o Prezență a Creației la fel de Neșters în Conștiința lui Dumnezeu. Noi, Creația, suntem în Veșnică Pomenire în Dumnezeu și Dumnezeu este în Veșnică Pomenire în Conștiința de Creație. Noi, Creația, suntem Memorii Veșnice în însăși Conștiința lui Dumnezeu și Dumnezeu este în Memorii Veșnice în Conștiința de Creație. La acest Arhetip tinde Mistica Isihastă prin Veșnica Rugăciune, Neîncetata Numire-Pomenire a Numelui lui Dumnezeu, ca Revenire la Veșnica Conștiință a Creației față de Dumnezeu, care, la fel, ne are în Veșnica Sa Conștiință” (idem).

Florin Caragiu


vineri, 6 octombrie 2017

„Memoriile unui Isihast”– pagini de filocalie carpatină (II)




Pentru părintele Ghelasie, esențială este practica isihastă prin care se concretizează adâncimea mistică a trăirii creștine: „Avva al meu Pustnicul Neofit îmi repeta adesea să nu Neglijez aşa-zisul ‘Canon al Isihastului’. Zilnic fă Anumite Acte atât ca Suflet, cât şi Corp, ca Dovadă de Participare la Dialogul cu Dumnezeu. Recunoştinţa este Mişcarea Iubirii Transcendentale. A Recunoaşte înseamnă a Răspunde în Mod Propriu. Viaţa înseamnă Iubire, adică Dăruire şi Recunoştinţă-Răspuns. Iubirea nu Aşteaptă Răspuns, dar Iubirea Răspunde întotdeauna cu o veşnică Mişcare de Iubire ce înseamnă Recunoştinţa Iubirii. De aceea o Iubire fără Recunoştinţă este o Iubire Moartă, anchilozată, fără mişcare şi Viaţă. Isihastul trebuie să facă nişte Acte de Recunoştinţă, ca Viu de Propriu Iubire. În limbajul nostru specific acesta se numeşte ‘Canon’, Lucrare Duhovnicească. Canonul este asociat de noi cu semnificaţia de ‘Trudă-Jertfire-Asceză-Suferirea unei Greutăţi’. În sens Isihast ‘Canonul’ înseamnă Luarea de Bună-Voie a Unei ‘Lucrări’ fie de Asceză, fie de Jertfire, fie de o Anume Regulă-Disciplină de Viaţă, ca Lucrare de Urcuş Duhovnicesc. Canon înseamnă ‘Scară Duhovnicească’” (Ierom. Ghelasie de la Frăsinei, „Memoriile unui Isihast”, vol. II, ed. Platytera, 2017).
Mistica apare astfel în dimensiunea sa profund participativă în care cunoașterea și simțământul prezenței și al implicării apar a fi nedespărțite: „Teologia ne Reamintește de Dumnezeu, Metafizica ne face să Recunoaștem pe Dumnezeu, dar Mistica ne Pune Față în Față cu Dumnezeu în Dialog Viu direct. De aceea Mistica este Limbaj Iconografic în care Informația și Prezența sunt totodată și niciodată în lipsa vreuneia” (idem).
Viața isihastă implică o pătrundere în împreună-lucrarea Cuvântului dumnezeiesc și a Duhului Sfânt în creație: „Este de mare importanţă această Întâlnire dintre Cuvântul Rugăciunii Minţii şi Pocăinţa-Iubirea Duhului Inimii, că doar aşa se Aprinde Candela Isihastă, Lumina Cuvântului în Uleiul Duhului. Pilda celor zece fecioare înţelepte şi zece nebune este pilda acestei Taine. Cele nebune nu au Uleiul Pocăinţei-Iubirii de Duh şi aşa Mintea Nebună stă în afara Uşii Cuvântului, neputând să intre în Cămara Sufletului, unde este întâlnirea cu Hristos Mirele. Dacă Mintea se Uneşte cu Inima, Rugăciunea cu Pocăinţa-Iubirea, atunci se Aprinde Candela Întâlnirii cu Hristos dincolo de Uşa Gândurilor Minţii şi a Patimilor Inimii, unde este Ospăţul Euharistic-Mistic” (idem).
Morala creștină însăși se împlinește în taina iubirii, fără de care nu există un autentic discernământ: „Doar acela căruia i se trezește conștiința iubirii face adevărata pocăință creștină. Doar cel care iubește cu adevărat nu va mai face păcatul ce este anti-iubire” (idem).
Existența creată în ansamblul ei înseamnă dialog și participare la taina actualizării potențelor iconice ale făpturii: „Dumnezeu Intervine Permanent în Restabilirea Creației Căzute prin Fiecare Nou Suflet-Copil, căruia îi Dăruiește Puteri Proprii de Mântuire atât a Sa, cât și a Părinților. Trebuie și Noi Personal să Conlucrăm cu Dumnezeu în Această Restabilire. Iubirea lui Dumnezeu este Mântuirea Noastră și totodată Mântuirea Noastră este Iubirea Creației pentru Creație. Eu nu pot să mă Mântuiesc Singur” (idem).
Pe calea vindecării și desăvârșirii omului este nevoie de integralitatea unei abordări în care relația corpului cu sufletul și cu taina Vieții dumnezeiești este fundamentală: „Isihasmul dezvoltă trăirea de suflet dincolo de energii-corp, ca duh şi cuvânt de suflet, ca iubire-pocăinţă şi rugăciune în duhul inimii, ca prin suflet să se prelungească şi restabilirea echilibrului energetic corporal. Se mai apelează direct la energiile divine harice care sunt stăpânitoare peste energiile noastre. Şi isihasmul foloseşte o respiraţie controlată şi un circuit mental şi nervos disciplinat, într-o morală sănătoasă” (idem).

 Florin Caragiu