„Memoriile unui Isihast”– pagini de filocalie carpatină (II)

Pentru părintele Ghelasie, esențială este practica isihastă prin care se concretizează adâncimea mistică a trăirii creștine: „Avva al meu Pustnicul Neofit îmi repeta adesea să nu Neglijez aşa-zisul ‘Canon al Isihastului’. Zilnic fă Anumite Acte atât ca Suflet, cât şi Corp, ca Dovadă de Participare la Dialogul cu Dumnezeu. Recunoştinţa este Mişcarea Iubirii Transcendentale. A Recunoaşte înseamnă a Răspunde în Mod Propriu. Viaţa înseamnă Iubire, adică Dăruire şi Recunoştinţă-Răspuns. Iubirea nu Aşteaptă Răspuns, dar Iubirea Răspunde întotdeauna cu o veşnică Mişcare de Iubire ce înseamnă Recunoştinţa Iubirii. De aceea o Iubire fără Recunoştinţă este o Iubire Moartă, anchilozată, fără mişcare şi Viaţă. Isihastul trebuie să facă nişte Acte de Recunoştinţă, ca Viu de Propriu Iubire. În limbajul nostru specific acesta se numeşte ‘Canon’, Lucrare Duhovnicească. Canonul este asociat de noi cu semnificaţia de ‘Trudă-Jertfire-Asceză-Suferirea unei Greutăţi’. În sens Isihast ‘Canonul’ înseamnă Luarea de Bună-Voie a Unei ‘Lucrări’ fie de Asceză, fie de Jertfire, fie de o Anume Regulă-Disciplină de Viaţă, ca Lucrare de Urcuş Duhovnicesc. Canon înseamnă ‘Scară Duhovnicească’” (Ierom. Ghelasie de la Frăsinei, „Memoriile unui Isihast”, vol. II, ed. Platytera, 2017).

Mistica apare astfel în dimensiunea sa profund participativă în care cunoașterea și simțământul prezenței și al implicării apar a fi nedespărțite: „Teologia ne Reamintește de Dumnezeu, Metafizica ne face să Recunoaștem pe Dumnezeu, dar Mistica ne Pune Față în Față cu Dumnezeu în Dialog Viu direct. De aceea Mistica este Limbaj Iconografic în care Informația și Prezența sunt totodată și niciodată în lipsa vreuneia” (idem).

Viața isihastă implică o pătrundere în împreună-lucrarea Cuvântului dumnezeiesc și a Duhului Sfânt în creație: „Este de mare importanţă această Întâlnire dintre Cuvântul Rugăciunii Minţii şi Pocăinţa-Iubirea Duhului Inimii, că doar aşa se Aprinde Candela Isihastă, Lumina Cuvântului în Uleiul Duhului. Pilda celor zece fecioare înţelepte şi zece nebune este pilda acestei Taine. Cele nebune nu au Uleiul Pocăinţei-Iubirii de Duh şi aşa Mintea Nebună stă în afara Uşii Cuvântului, neputând să intre în Cămara Sufletului, unde este întâlnirea cu Hristos Mirele. Dacă Mintea se Uneşte cu Inima, Rugăciunea cu Pocăinţa-Iubirea, atunci se Aprinde Candela Întâlnirii cu Hristos dincolo de Uşa Gândurilor Minţii şi a Patimilor Inimii, unde este Ospăţul Euharistic-Mistic” (idem).

Morala creștină însăși se împlinește în taina iubirii, fără de care nu există un autentic discernământ: „Doar acela căruia i se trezește conștiința iubirii face adevărata pocăință creștină. Doar cel care iubește cu adevărat nu va mai face păcatul ce este anti-iubire” (idem).

Existența creată în ansamblul ei înseamnă dialog și participare la taina actualizării potențelor iconice ale făpturii: „Dumnezeu Intervine Permanent în Restabilirea Creației Căzute prin Fiecare Nou Suflet-Copil, căruia îi Dăruiește Puteri Proprii de Mântuire atât a Sa, cât și a Părinților. Trebuie și Noi Personal să Conlucrăm cu Dumnezeu în Această Restabilire. Iubirea lui Dumnezeu este Mântuirea Noastră și totodată Mântuirea Noastră este Iubirea Creației pentru Creație. Eu nu pot să mă Mântuiesc Singur” (idem).

Pe calea vindecării și desăvârșirii omului este nevoie de integralitatea unei abordări în care relația corpului cu sufletul și cu taina Vieții dumnezeiești este fundamentală: „Isihasmul dezvoltă trăirea de suflet dincolo de energii-corp, ca duh şi cuvânt de suflet, ca iubire-pocăinţă şi rugăciune în duhul inimii, ca prin suflet să se prelungească şi restabilirea echilibrului energetic corporal. Se mai apelează direct la energiile divine harice care sunt stăpânitoare peste energiile noastre. Şi isihasmul foloseşte o respiraţie controlată şi un circuit mental şi nervos disciplinat, într-o morală sănătoasă” (idem).

 Florin Caragiu

„Memoriile unui Isihast”– pagini de filocalie carpatină

Pentru părintele Ghelasie Gheorghe (1944-2003) de la Sfânta Mânăstire Frăsinei intrarea în rugul aprins al trăirii creștine este vederea dinlăuntrul icoanei, vederea lumii în lumina icoanei lui Hristos.

Spune părintele: „Toată nevoința isihastă este rugăciunea orbului din Evanghelie: ‘Doamne, vreau să văd!’ Vreau să redevin suflet văzător, ca să văd pe Dumnezeul adevărat la lumină, să scap de fantoma de întuneric a unei vederi de suflet orb. Isihasmul este strădania de recăpătare a vederii de suflet prin Cuvântul-Lumina hristică și reînvierea în Sfântul Duh. Cu redobândirea ochilor de suflet, existența recapătă ale altă înfățișare, așa cum a creat-o Dumnezeu la început în Rai. O mare taină!... Totul are alte dimensiuni. Mintea se deschide într-un supra-mental dincolo de mental. Ceața se risipește, o lumină taborică hristică coboară în suflet și în corp... Doamne Dumnezeule, ce lume minunată este creația Ta!... Doamne, ce mai pot spune de atâta uimire!…” (Ierom. Ghelasie de la Frăsinei, „Memoriile unui Isihast. Filocalie Carpatină”, vol. II, ed. Platytera, 2017).

După modelul experienței ecleziale, isihasmul propune modelul liturgic al iconizării omului și creației: „Isihasmul începe cu rugăciunea hristică care atrage harul și pe Sfântul Duh prin Care apoi se săvârșește taina prefacerii euharistice de înduhovnicire-îndumnezeire. Sfântul Duh trebuie să ne înduhovnicească duhul nostru sufletesc, să-l facă potir de liturghie hristică” (idem).

În această viziune cu o consistență profund participativă, morala creștină însăși apare în adevărata ei lumină ca o podoabă-strălucire a iubirii, sau ca o conștiință a apartenenței la propriul chip, în taina filiației. Astfel, „Cel smerit ascultă poruncile-legile sfinte și le face lucrătoare nu ca îngrădire, ci ca podoabă-strălucire de dăruire-iubire față de Perfecțiunea dumnezeiască, al Cărei chip suntem și noi, creația” (idem).

În același sens, pocăința și lucrarea virtuților se integrează unei mișcări de recuperare a demnității iconice filiale a omului și creației în ansamblul ei: „Pocăința nu este o umilire, ci o demnitate a conștiinței ce își revine în fire. Recunoașterea înseamnă deschiderea ochilor orbi. Doar pocăința-recunoașterea-cererea iertării ne va reda conștiința-lumina sufletului. Întoarcerea fiului desfrânat la tatăl este pocăința adevărată. Tatăl dăruiește celui păcătos iarăși condiția de fiu, ce nu mai este umilire, ci ieșirea din umilire. Postul este spălarea după pocăință, îmbrăcarea în haine noi de Ospăț-Împărtășanie, unde vițelul cel gras este Însuși Hristos Cel ce se jertfește pentru mântuirea noastră” (idem).

Invers, în direcția unui deficit de participare, subliniază părintele Ghelasie, „Iadul în sens mistic este încercarea de a-ți omorî propria iubire și conștiință. Revenirea la iubirea esențială ce este deschiderea față de Dumnezeu este transformarea iadului în cerul adevărat” (idem).

Consistența părtășiei la darul lui Dumnezeu este amplificată de puterea jertfei iubitoare: „Cei care au puterea jertfei înviază înainte de a muri” (idem). De altfel, „Sufletul este viu prin dialogul iubirii-conștiinței, respirația sufletului. Cuvântul iubirii este oxigenul respirației sufletului" (idem).

Isihasmul este esențialmente odihnă a celuilalt în sine și odihnă a sinelui în în celălalt, după asemănarea întrepătrunderii iubitoare treimice: „Aici este originea misticii creștine, în care Dumnezeu se odihnește pe Sine dincolo de sine în creație și creația se odihnește pe sine dincolo de sine în Dumnezeu. Odihna-mistica în viziunea creștină nu este în sine propriu, ci în celălalt, unde nu este absorbire, ci permanentizare-odihnă, transcendere de sine dincolo de sine” (idem).

În acest scop, „Toate nevoințele isihastului trebuie adunate în rugăciunea continuă” (idem).

Pomenirea numelui lui Hristos atrage peste apele conștiinței Duhul Sfânt cu lumina dumnezeiască: „Neofit zice că prima treaptă a nevoințelor isihaste este rostirea de către minte a numelui hristic, până ce duhul din inimă revine la vederea Luminii hristice” (idem).

Astfel, „Sfinții Părinți zic de 'aprinderea candelei minții' care coboară în inimă cu lumina rugăciunii-Cuvântului Care este Hristos. Dar această candelă are nevoie de uleiul iubirii-pocăinței inimii. De aici isihasmul este lumina hristică-rugăciunea Cuvântului pe care o primește mintea ce nu poate arde decât în uleiul iubirii-pocăinței duhului inimii. Așa mintea să treacă din gândurile sale în lumina cuvântului rugăciunii aprinsă pe uleiul pocăinței-iubirii-mișcării Duhului din inimă” (idem).

Calea isihastă a coborârii minții în inimă este prezentată în specificul iconic, după care sufletul este o icoană a chipului lui Dumnezeu și trupul o icoană a sufletului și a întrepătrunderii sufletului cu energiile sale în contextul dialogului universal, în care  „Paradoxul creștin este tocmai Coexistența Dialogală între Spirit și Materie ce pot fi totodată fără anihilare reciprocă, ci în Dialog-Împărtășire” (idem).

Părintele Ghelasie spune astfel: „Noi știm clar, de la Sfinții Părinți și din Filocalie, că trebuie să ieșim cu mintea din corp, să intrăm în inimă, care este poarta sufletului și acolo mintea să se roage golită de orice gând, până se trezește duhul de suflet, care el ca duh va începe să se roage, această rugăciune de duh de suflet fiind de fapt adevărata rugăciune isihastă” (idem).

Numiri ale isihasmului sunt, după cum „Frumos zice Neofit, 'Odihna Minții în Cuvânt', 'Liniștirea Corpului în Suflet', 'Odihna Creației în Cuvântul-Logosul Dumnezeiesc, Odihna în Hristos'. Aici este toată Mistica Isihastă” (idem).

În fapt, „Revenirea la Iubire, la Icoană, este Pocăința creștină” (idem) și „Doar cei ce Iubesc și au Conștiință deplină știu să se Roage cu adevărat” (idem). Mai mult, „Cine se Dăruiește Celuilalt Preia pe Celălalt, ca Participare la Celălalt în Mod Propriu de Participare” (idem).

Vedem în „Memoriile unui Isihast” că „Mistica deschide noi posibilități de înțelegere teologică și teologia dă impulsuri de adâncire mistică” (idem).

În fond, gândirea umană are nevoie de o împlinire de taină, astfel încât rațiunile sale să-și afle odihna în profunzimea conștiinței: „Rațiunile sunt Ecou-Prelungire de Conștiință, nu însăși Conștiința. Rațiunile în ele însele sunt Memorii ce-și Caută Conștiința, pe care de nu o Găsesc, rămân niște Rațiuni-Memorii de Conștiință ca o Informație rece și mecanică a unei Conștiințe mai mult Principiu decât Ființă-Duh” (idem)

Antinomiile și paradoxurile gândirii însele sunt semne ale realității concrete a permanenței iconice celei dincolo de aparențe: „Noi nu mai putem concepe o astfel de realitate transcendentală, de unde antinomiile și paradoxurile, pe care noi le acceptăm în baza unei logici de fond ancestral. Mistica nu este iraționalism, nici agnosticism, ci este Realitatea Concretă dincolo de cea aparentă. Este în noi certitudinea că dincolo de lumea relativă este Lumea Permanențelor și a Întregurilor” (idem).

Florin Caragiu